Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

O idee nefericita si periculoasa: cea a „celor doua Romanii”

E foarte bine sa citesti mult si sa-ti imbogatesti cunostintele. Dar marele pericol care-i pandeste pe cei care citesc mult e acela ca, lasandu-te sedus de o idee, incepi sa gandesti cu mintea altora, nu cu propria ta minte.

Se vehiculeaza la noi ideea „celor doua Romanii” si vad ca nu e prezenta doar la Dl. Adrian Nastase, dar si la Dl. prof. Dumitru Bortun. Prezent la Jocurile de Putere ale lui Rares Bogdan, domnia sa a reluat ideea incercand s-o explice pe intelesul tuturor.

Eu cred ca, inca de la inceput, ar trebui sa observam o similitudine cu ideea, spre exemplu, a doua Europe, sau a „Europei in doua viteze”, care ar putea sa insemne sfarsitul Uniunii Europene. Si atunci nu se poate sa nu te intrebi ce semnifica faptul de a imparti, chiar si din punct de vedere ideatic, o tara in doua, vorbind, de pilda, de „doua Romanii” si cui ar folosi acest lucru. Pentru ca ideea e in mod clar secesionista si nu vad cum ar putea servi acest lucru Romaniei.

Pe de alta parte, ideea e falsa. Chiar si la nivel european. Ca ar exista o Romanie, sa-i zicem asa, moderna si una conservatoare. Dar conservatorismul e prezent si in alte tari, e prezent in Europa si nu numai. Tot intr-un Joc de Putere, Vladimir Socor spunea ca Europa fara conservatori n-ar mai fi Europa. Orice sociolog stie ca societatea este compusa din paturi sociale, care comunica intre ele. Doar comunismul a dorit sa amestece straturile sociale ca sa faca dintr-insele un singur strat social: al „clasei muncitoare”, al „oamenilor muncii de la orase si sate”. Deci faptul ca exista mai multe straturi sociale, care au, fiecare, caracteristici proprii, nu inseamna ca, intr-o tara, ar exista mai multe tari. Din acest punct de vedere, prin modul acesta de a categorisi Romania in doua, in care o Romanie ar ajunge sa aiba caracteristici, specificitati, trasaturi distinctive ce nu mai au nicio legatura cu cele ale celeilalte Romanii, ajungem la o idee marxista, daca nu chiar stalinista. Stalin, de exemplu, facea distinctie, in cadrul URSS de la inceputurile sale, intre regiunile industrializate si cele sarace, aflate pe o treapta de dezvoltare mai slaba, considerand ca nu poate sa se potriveasca aceleasi politici pentru unele si pentru altele. Cu alte cuvinte, vedem si aici ideea a doua Rusii, sau in extenso spus a doua tari, ce nu au legatura una cu alta, pe criterii economice, strict legate de bani si lucruri materiale. Iar comunismul a unificat, din acest punct de vedere, cele doua Rusii, eliminand straturile sociale, facand din acestea un singur strat social, cel pe care l-am evidentiat mai sus.

Insa societatea, chiar in cadrul unei aceleiasi tari, nu are o omogenitate perfecta, nici chiar din punct de vedere economic. N-ai sa intalnesti in nicio tara o perfecta egalitate din punct de vedere al dezvoltarii economice intre diferitele sale regiuni. Nici in SUA nu intalnim asa ceva. Pentru ca asa e societatea omeneasca. Bazata pe diversitate. Asa cum doar in regimurile totalitare ai sa intalnesti o singura ideologie, un sigur partid politic si un singur adevar politic, cum spunea Raymond Aron, pe care Dl. Bortun l-a citat.

Exemplul pe care Dl. Bortun l-a dat, plecand de la citatul din Raymond Aron – „in totalitarism adevarul politic confisca toate celelalte adevaruri” – n-a fost insa expus prea nimerit. Dansul se referea cum in vremea comunismului se raportau „productii record la hectar” (adevarul politic) – numai ca un astfel de „adevar” nu era, de fapt, adevar, ci falsitate, asta ca sa nu spun de-a dreptul minciuna. Pentru ca daca exista un singur adevar politic, atunci exista si o singura minciuna politica. Or, in acest caz, era vorba de minciuna politica.

Domnul Bortun si-a inceput expozeul pornind de la anul 1866, cand, pe tronul Principatelor Unite, a fost adus un principe german, vazand prin aceasta o resurectie a fortelor conservatoare care nu vedeau cu ochi buni reformele domnitorului Al. I. Cuza. Istoricii s-ar putea sa-l contrazica. Nu despre asta vreau sa vorbesc acum. Ci despre ce raspuns a dat domnia sa cand gazda emisiunii l-a intrebat de ce lucrurile stau asa in Romania. Raspunsul D-lui. Bortun a fost: „pentru ca in Romania omul nu a putut sa prospere prin munca”. Dadea exemplul lui Eminescu, care vedea in taranime singura clasa pozitiva a tarii, intrucat era cea care muncea.

Aici trebuie sa remarcam urmatorul lucru: „omul, individul, sa prospere prin munca„. Cu alte cuvinte, de pilda, eu, prin munca mea, sa prosper, sa ajung la prosperitate. De aici rezulta caracterul individual – eu, prin munca mea – or, Dl. Bortun vede individualismul ca pe o categorie conservatoare, caracteristica „vechii Romanii”. Categoria potrivita „noii Romanii” ar fi, dupa parerea domniei sale, colectivismul (sper ca am inteles bine!), care s-ar baza pe intrajutorare. Dar ce intelege domnia sa prin intrajutorare? Pentru ca, daca individul ajunge la prosperitate prin munca sa, de ce ar trebui sa-i ajute pe altii? Domnia sa vorbea de separarea Bisericii de Stat, de laicitate. Dar intrajutorarea a avut un caracter religios nu doar in crestinism. De pilda, la musulmani avem plata zakatului. La ei este o obligatie atat religioasa cat si juridica a celor bogati sa dea o parte din avutul lor – precum perceperea unui impozit – pentru a acoperi nevoile celor saraci. Crestinismul insa nu a furat libertatea omului, iar in Sfanta Scriptura, chiar in Vechiul Testament, exista expresia: „fiecare sa dea cat il lasa inima” (citat din memorie). Insa in Noul Testament, obligativitatea nu e prezenta: omul isi ajuta semenii deoarece el crede in Cuvantul Lui Dumnezeu. Crestinul, deci, ii ajuta pe altii si din mila, dragoste fata de aproapele, dar mai ales pentru Cuvantul Lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu a zis asa, promitandu-i omului Imparatia Cerurilor. Iar crestinul, crezand, se teme de Infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu. Altminteri e o idee de-a dreptul periculoasa – ca Dl. Bortun facea referire – sa inlocuim mila si dragostea de semeni prin drepturi. Eu nu spun ca drepturile n-ar fi necesare, dar compasiunea si dragostea nu pot fi sterse cu buretele in numele drepturilor. Revenind, ideea de intrajutorare – ca eu, care prosper prin munca mea sa-i ajut din avutul meu, din banii mei, pe altii e o idee ce tine de religie. Sfantul Ioan Gura de Aur remarca faptul ca ar fi o nedreptate sa-i confiscam celui bogat bogatia lui, proprietatea lui, ca sa i-o dam saracilor, celor in nevoi, adica sa reparam o nedreptate prin alta nedreptate.

Ar mai trebui spus ca, poate, singura tara in care omul a putut sa prospere in mod real prin munca sa a fost SUA. Unii s-ar putea sa aiba rezerve fata de situatia actuala, dar la inceputurile sale, in SUA, asa au stat lucrurile. Sigur, mi se va spune ca au existat si hoti, banditi, mi se va spune ca a existat sclavia populatiei de culoare, totusi abolita ulterior – dandu-se astfel posibilitatea emanciparii populatiei nerge, rasismul etc. Nicaieri lucrurile nu stau la modul perfect. Dar daca domnia sa crede ca in Europa – sa luam doar continentul nostru – sec. al XIX-lea, individul a prosperat doar prin munca, eu cred ca se insala. In SUA, Constitutia dar si situatia in care s-au aflat primi colonizatori, au facut posibil ca omul sa prospere prin munca sa si in felul acesta, poate pentru prima data in Istorie, acest factor de productie – munca – sa capete o importanta deosebita pentru individ in primul rand – nu pentru societate in primul rand – dezvoltand astfel o traditie in acest sens si facand astfel din aceasta tara superputerea, inclusiv din punct de vedere economic, pe care o vedem astazi. In Europa de Vest, prin comparatie, individul nu a prosperat in felul acesta, nu ca n-ar fi fost importanta munca, dar n-a insemnat ca prin munca a si prosperat individul.

Dupa aceea Dl. Bortun s-a legat de Gigi Becali, trecand la capitolul „voluntarism”. Dupa parerea D-lui. Bortun, voluntarismul ar apartine „Romaniei vechi”. Lasand la o parte faptul ca Gigi Becali chiar a ajutat oameni sarmani din banii lui – cand a facut case pentru sinistratii ce sufereau din cauza inundatilor, cand a platit datoriile unora ce traiau in cartiere foarte sarace – D-le. Bortun, Dvs. nu credeti ca eu, cu banii mei, obtinuti prin munca mea, chiar pot face ce vreau? Ce inseamna asta, voluntarism? Ca Gigi Becali se grozaveste? Asta e caracterul lui. Dar daca el vrea sa dea din banii lui, obtinuti prin munca lui, pentru a premia o echipa de fotbal, nu prea inteleg de ce ar fi in neregula. Asa vrea el – asta e voluntarism? Adica felul in care un individ isi utilizeaza banii castigati de el, prin munca lui, e o dovada de voluntarism? Ca doar i-a muncit, nu i-a furat.

Atunci cum ramane cu exemplul lui George Soros?

Dl Bortun a explicat celebra lovitura la Bursa data de Soros. Ce a facut marele magnat american? A studiat Bursa si a ajuns sa inteleaga profund mecanismele economice. Bravoi lui! Lucrul asta i-a permis sa castige – fara sa se dovedeasca faptul ca ar fi facut ilegalitati – o imensa suma de bani pe Bursa. Din nou, bravo lui! Dar nu e asta capitalismul? Unii care muncesc, studiaza, castiga. Nu neg ca trebuie si putin noroc. Altii, poate mai putin norocosi, pierd. Ar trebui sa-i reprosam lui Soros cum isi utilizeaza el banii castigati de el in mod cinstit? Ca nu s-a dovedit a fi facut ilegalitati. Iata, si in cazul lui Soros, o dovada clara de voluntarism al „vechii Romanii”: face ce vrea cu banii lui.

Domnul Bortun s-a referit, de asemenea, la asa-zisa „morala contractualista”. Ce inseamna asta, in viziunea dumnealui? Ca daca, spre exemplu, incheiem o afacere, strangerea de mana ar fi suficienta – deci increderea in partener, absoluta. Eu vreau sa va spun ca niciunde in lume, nici chiar in comunism, lucrurile n-au mers si n-au stat niciodata asa. Altminteri de ce sa mai facem contracte, de ce sa mai avem clauze contractuale, unele de penalizare a celui care nu respecta contractul? In toata lumea se procedeaza asa. In Vest, in SUA, peste tot. Iar in SUA elaborarea unui contract a ajuns la rang de arta, ca sa ma exprim plastic. Este o dovada de PROSTIE ca in afaceri sa mergi pe strangerea de mana, ignorand pericolele legate de inselaciune, si nu numai, ce ar putea sa apara. Mai ales ca fara un contract care sa aiba clauze in consecinta nu prea vad de ce nu ar aparea astfel de pericole.

Poate ca singurul lucru apropiat de realitate pe care Dl. Bortun l-a evidentiat a fost ca „noi am iesit de sub mantaua comunismului”. Desi si aici, cred, sunt necesare cateva precizari, mai ales legate de expresia „mantaua comunismului”. Deoarece comunismul nu a acoperit nimic. El nu a acoperit o veche societate, pastrand-o sub „mantaua sa”. Ci a distrus vechea societate, iar crimele comunismului stau marturie in acest sens. De fapt, chiar si ideologic vorbind, comunismul isi propunea distrugerea societatii bazate pe raporturi capitaliste – vechea societate – pentru a instaura una noua, cea comunista. Or, asta a si facut comunismul. Comunismul n-a imbracat tara intr-o manta, sub care mai puteai afla vechea societate, spre exemplu cea interbelica. De aceea, de exemplu, taranul anului 1980 nu se mai poate spune ca era acelasi cu cel al anului 1866. Ca din ce spune Dl. Bortun asta rezulta, ca ar fi fost acelasi, conservat sub mantaua comunismului, ceea ce nu e adevarat.

Revenind insa la „ideea celor doua Romanii”, aceasta ar dovedi fie refuzul (poate uneori interesat), fie frica de a ne asuma Romania si Istoria ei asa cum este. Sunt mai degraba de acord cu ceea ce reliefa prof. Adrian Cioroianu: nu putem evada din propria noastra Istorie. Or, noi sau unii dintre noi, parca asta dorim. Insa mojicul lui Pasternak a avut dreptate: asta e duhoarea noastra.

Din tot expozeul facut de Dl. Bortun s-a putut vedea iesind in evidenta nu atat o critica, dar o ura impotriva conservatorismului. Eu cred ca lumea ar trebui sa inteleaga ce inseamna conservatorismul. Nu inseamna sa fii hot, sa nu respecti legile si sa utilizezi smecheria pentru a obtine avantaje. Si nici promovarea unor imbecili. Eminescu insusi a fost un conservator. Nu spun ca ar trebui sa ne conduca neaparat conservatorii, dar fara conservatorism ar inseamna sa abolim traditiile – care nu se reduc doar la „oferirea de agricultura bio si turism eco pentru mileniul trei„, specificitatile si spiritualitatea noastra. Si atunci ce ar ajunge Romania? Cum ne-am mai putea noi identifica ca popor si ca tara in lumea asta?

Or, mi s-a parut ca Dl. Bortun vedea prin sintagma „Romania conservatoare”, adica „Vechea Romanie”, toate blastamatiile pamantului. Daca societatea nu ar avea si o nuanta, o componenta conservatoare, mai degraba mi se pare ca lucrurile, asa cum a remarcat odata Eugen Ovidiu Chirovici, ar sta cam asa: o populatie in care unii ar fi ca italienii, altii ca francezii, altii ca americanii, altii ca germanii si tot asa. Pentru ca identitatea nationala nu poate fi conceputa fara conservarea unor traditii ale unui popor.

La ce s-ar reduce atunci identitatea nationala: doar la folosirea intr-un mod absolut corect gramatical a limbii romane? Si aici vedem cum razbate un extremism demn de o cauza mai buna. Pentru ca niciunde pe glob un popor nu vorbeste exclusiv in mod absolut corect gramatical limba sa. Si nu in felul acesta pastrezi identitatea nationala a unui popor, a unei tari. A vorbi absolut corect gramatical e mai degraba o caracteristica a strainului, nu a autohtonului. Aceasta perfectiune de a vorbi in mod strict limba literara, fara nicio greseala gramaticala, fara nicio stalcire a vreunui cuvant, are un aer de nefiresc, de artificialitate si chiar de snobism uneori. Nu pledez pentru a face greseli gramaticale in vorbire sau scriere dar nici pentru extremismul corectitudinii. Pentru ca in felul acesta s-a ajuns si la extremismul corectitudinii politice.

Trebuie sa subliniem ca este periculoasa acreditarea ideii „celor doua Romanii” in popor, in randul generatiunilor tinere ale tarii acesteia. Ganditi-va, ce ar trebui sa le spuie parintii copiilor? Ca sunt „doua Romanii”? Ce cunostinte ar trebuie sa le deie scoala? Ca sunt „doua Romanii”? Ca sunt „doua Romanii” paralele care se dezvolta separat una de alta? Sau dorim sa scoatem „viguroase generatiuni de elevi” care sa iubeasca aceasta patrie si sa contribuie la dezvoltarea ei? A acredita pentru viitorime ideea celor „doua Romanii” e un lucru deosebit de periculos pentru ca ar insemna sa pregatim secesiunea acestei tari. Pentru ca la asa ceva conduce aceasta idee. Si e ciudat pentru ca nicaieri in lume, poate cu foarte putine exceptii (pe care nu vad de ce ar trebui sa le copiem), nu vedem discutandu-se in astfel de termeni. Eu nu vad ca se vorbeste despre doua Germanii, sau de doua Frante, sau de doua SUA etc. Numai in Romania se vorbeste despre cele „doua Romanii”. Romaniei, evident ca nu serveste la nimic asa ceva. Atunci cui serveste?

Martie 7, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 13 comentarii

„Fundatia Soros e de vina!”

Sunt convins ca multi dintre Dvs. ati auzit lucrul asta din partea celor care nu sunt de acord cu mitingul din Piata Universitatii, impotriva Guvernului Grindeanu si a Ordonatelor date in miez de noapte pentru a albi anumite persoane penale.

Dar nimeni nu a reusit sa demonstreze asta, desi s-a speculat mult, in presa sustinatoare a PSD-ALDE, cum ca protestatarii ce-si exprima nemultumirea fata de Guvern ar fi platiti si totul ar face parte dintr-un plan pus la cale de „agenturile straine”, vorba lui Ceausescu, pentru a „destabiliza”, nu-i asa, tara.

Ca  protestatarii din Piata Victoriei sunt, in marea lor majoritate, tineri, am mai spus, am mai aratat lucrul asta.

Dar interesant e altceva, si anume faptul ca cei care acuza Fundatia Soros nu pot sa-si inchipuie ca lucrurile s-ar petrece altfel, decat doar cu protestatari platiti cu bani grei sa iasa afara, pe ger, la un asemenea miting si sa sustina anticoruptia.

Sa ne gandim ca au iesit in strada tineri din marile orase ale tarii, nu doar din Bucuresti, au iesit studenti in strada. Eu am fost in Piata Victoriei si n-am avut impresia asta, ca mitingul ar fi fost pe bani.

Explicatia asta cu Fundatia Soros si cu „agenturile straine” tine de o anumita mentalitate comunista. Si-n comunism au existat mitinguri de protest (ex: Polonia, Romania), in care tineretul a iesit in strada si si-a exprimat nemultumirea fata de regim, dar au fost reprimate brutal de catre masinaria de represiune comunista. Insa motivele invocate de regim, atunci, au fost identice: „amestec din exterior in treburile interne”, „agenturile de spionaj straine”, fara sa tina seama,  fara sa-si puna in mod logic problema posibilitatii ca lucrurile ar putea sta si altfel. Pentru ca in comunism – cel putin dupa teoria marxista – toata lumea ar fi trebuit sa fie fericita.

Protestatari au existat si in Occident – ma gandesc aici la marile miscari protestatare ale anilor ’60, unde tot tinerii, in marea lor majoritate, au fost implicati. Si aici trebuie spus un lucru: indiferent de starea sociala si de nivelul de avere. Pentru ca astfel de miscari au antrenat si pe cei a caror stare materiala era foarte buna. Din astfel de miscari s-au nascut formatii celebre cum a fost Beatles. Insa in Occident nimeni nu s-a pus neaparat problema ca ar fi vorba de „agenturi straine” sau „amestec in treburile interne” sau ca protestatarii „ar fi primit bani de la anumite organizatii”, chiar daca influentele ar fi putut fi, de pilda, maoiste sau comuniste, venite din partea cealalta a Cortinei de Fier. Mai ales ca tari precum URSS sau China – deci Mari Puteri comuniste –  aveau in sarcina programului lor politic efectuarea de actiuni pentru extinderea comunismului.

In general vorbind, fenomenul protestatar din Occident si din SUA (cu unele exceptii) nu a fost supus unor constrangeri asa cum s-a intamplat de partea cealalta a Cortinei de Fier, in comunism, unde se practicau arestarile si persecutiile de ordin politic si internarea in regim de exterminare in inchisorile comuniste. De fapt, s-a vazut si recent in SUA, cu prilejul alegerii D-lui. Trump in functia de Presedinte, ample miscari de protest, chiar miscari de strada violente, iar Dl. Trump a tinut chiar sa precizeze ca lucrul asta face parte din cultura – libertariana as adauga eu – a societatii occidentale si americane.

Te-ai putea intreba: si acolo, in America, protestatarii au primit bani?

Evident, ipoteze se pot face. Dar daca nu sunt demonstrabile inseamna ca nu avem, de fapt, o teza pe care s-o putem sustine argumentat. Au iesit in strada, in multe din marile orase americane, oameni nemultumiti de rezultatul legitim al alegerilor. Acolo nu era vorba de ordonante ca sa albeasca penali sau de suspiciuni in acest sens. Oamenii au iesit in strada sa-si exprime o nemultumire si am vazut ca li s-a alaturat artisti celebri, despre care nu se poate spune ca n-au bani sau ca le-ar trebui o suma de bani ca sa iasa in strada la o miscare de protest. Acelasi lucru s-a petrecut si-n anii ’60 – spre exemplu: Jane Fonda in mod sigur nu murea de foame.

Interesant este reductionismul asta determinist care functioneaza, in Europa de Est si Rusia, la unii: din cauza ca sunt platiti de agenturile straine, ies in strada. Cei care gandesc in felul acesta nu pot intelege fenomenul protestatar decat doar in relatie cu „agenturi straine”, „amestec din exterior in afacerile interne ale statului”, „protestatari platiti de anumite organizatii in scopuri oculte” s.a. de genul asta, care ar determina protestele de strada, iesirile masive in strada. Ca si cum toata lumea trebuie sa fie fericita in societate – de aceea efectul declansator ar fi unul subversiv din exterior. Ca si cum toata lumea trebuie sa fie fericita sub conduactorul iubit – spre exemplu Dl. Putin, ca sa dau un exemplu actual de dictator – si atunci, ca sa iasa in strada trebuie sa fie platiti de organizatii precum Fundatia Soros. Asta e cultura, formata in decenii de comunism, la unii oameni atat in Europa de Est cat si in Rusia, mostenitoarea fostei URSS.

Se reamarca aici o cultura ce s-a impus in perioada dictatoriala comunista la o parte insemnata a populatiei, in vreme ce o alta parte insemnata a populatiei, mult mai tanara ca varsta, are idei libertariene! Un fenomen foarte interesant!

Bineinteles, nu putea sa lipseasca o varianta mai moderna in explicarea acestor iesiri in strada – era s-o uit, dar un comentariu primit mi-a atras atentia: „Multinationalele scot oamenii in strada”, bazat pe propaganda actuala de tip stangist impotriva acestor multinationale care ar „prejudicia”, nu-i asa, economia. Asta ar vrea sa spuna, in traducere pentru cei care nu sunt familiarizati cu conceptiile comuniste din Estul Europei, ca, de fapt, capitalul strain scoate lumea in strada, avand scopuri ce tin in exclusivitate de propriul sau interes. Asa inteleg unii fenomenul protestatar – prin prisma interesului strain, nu prin prisma libertatii si exprimarii libere a opiniilor. E caracteristic Europei de Est si Rusiei, care au suferit de pe urma comunismului. De aici cautarea de explicatii asa-zis „stiintifice”, ca si cum libertatea n-ar fi o explicatie stiintifica.

Eu as dori sa vedem cum au fost protestele si in Occident. S-o privim pe Jane Fonda:

Si erau manifestari impotriva Guvernului SUA si a politicii americane, inclusiv pe plan extern – si o mare personalitate de la Hollywood, extrem de cunoscuta in toata America, era acolo luand cuvantul si protestand in mijlocul multimii. In comunism – daca ar fi fost acolo comunism – ar fi fost arestata imediat de politia politica. Si, da, exact, s-ar fi pus problema: cine a platit-o? Iata si in poza de mai jos un exemplu de activism civic, omorat cu totul sub comunism:

De fapt, comunistii faceau mare caz de activism, dar, in realitate nu era vorba de niciun activism – activistul trebuia sa execute mecanic si fara sa gandeasca (nicidecum sa mai aiba vreo gandire critica) ordinele conducatorului iubit. Dvs., stimati cititori, credeti ca in Coreea de Nord se mai poate vorbi in adevaratul sens al cuvantului despre activism? Eu nu cred. In schimb in SUA se poate vorbi despre asa ceva pentru ca acolo, in SUA, este o societate libera!

Uitati-va aici:

Jane Fonda, cca. 1963…

si aici:

… si numai dupa cativa ani: decembrie 1972…

Asta inseamna o societate libera pana la urma, in care libertatea de optiune individului e respectata. Este uluitor pentru mine sa constat ca, la noi, inca mai sunt oameni care nu inteleg ca individul are optiuni proprii, asumate si exprimate in mod liber. Lucrul asta arata cat de mult a schimonosit comunismul societatea romaneasca si nu numai, desigur.

De aici putem intelege de ce un fenomen precum Beatles – care a fost inclusiv unul social, nu doar muzical – nu s-ar fi putut dezvolta niciodata in comunism:


Pentru ca in comunism exact asa s-ar fi pus problema: „cine ii plateste?” (  🙂 ) , „agenturile straine”, „amestec in treburile interne”, „atentat la oranduirea sociala si de stat” ( 🙂 ). Or, o societate libera nu e asa si nu pune in felul acesta problema. In Decembrie ’89 cand am renuntat la comunism, am optat pentru libertate – din pacate unii, si sunt destui, dintre politicienii romani de azi nu inteleg inca acest lucru. Si ma mira pentru ca, spre exemplu, Constitutia stipuleaza astfel de drepturi si libertati: cum ar fi libera exprimare, libertatea intrunirilor. De aici vedem cat de anacronici sunt inca unii din cei pe care ii vedem pe la televiziunile de stiri si pe unii din oamenii politici de azi!!

Insa schimbarea starii actuale de fapt e in plina desfasurare.

Ca si schimbarea mentalitatilor.

Februarie 13, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 40 comentarii

Dilema…

Pentru ca sa ma fac mai bine inteles si sa arat mai bine dilema ce ma framanta voi lua din nou doua articole scrise de doi reputati economisti:

Dl. Lucian Isar

Proiectul de țară Iliescu-Isărescu din ’90-’92 și suferința bătrânilor în 2016

„Publicat in Romanialibera.ro http://m.romanialibera.ro/opinii/comentarii/proiectul-de-tara-iliescu-isarescu-din–90–92-si-suferinta-batranilor-in-2016-│opinie-431727

În 2016 și 2017, se pun bazele unui nou proiect de țară pentru România.

În ultimii 26 de ani, România  a avut un singur proiect de țară, pus la punct și implementat de gruparea Iliescu-Isărescu, în perioada ’90-’92. Este același proiect de țară de care au parte și cei din Rusia și a fost implementat de Elțîn, tot în perioada ’90-’92.

Nu e de mirare că bătrânii suferă în 2016.

Nu este proiectul de țară de care au avut parte cei din Polonia și Cehia, iar acest fapt explică complet și clinic captura Statului Român și diferențele de dezvoltare a respectivelor națiuni, comparativ cu România.

Exponenții grupării Iliescu -Isărescu încă conduc instituțiile de forță ale Statului Român: Nicolae Văcăroiu, la Curtea de Conturi, Valer Dorneanu, la Curtea Constituțională, Mugur Isărescu, la BNR, Mișu Negritoiu, la ASF. Ion Iliescu este încă capabil să impună comisarul european din partea României, spre amuzamentul partenerilor strategici. 
  
România este o țară bogată, ce a intrat în capitalism cu bani pe cont, dar modelul implementat și crizele administrate artificial au ținut lumea săracă, legată și tentată să greșească. 
  
Capitalismul introdus de Iliescu-Isărescu în 1990-1992 este diferit de capitalismul din Franța, Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Polonia. Seamănă, pentru că este același filon, cu cel din Rusia. 
  
 Acest capitalism se schimbă în perioada 2016-2017. 
  
În 1990-1992, capitalismul introdus a presupus Legea Lustrației în Polonia, dar nu și în România. Legea Lustrației în România a fost aprobată la 22 de ani de la Revoluție și declarată neconstituțională în același an. 
  
Capitalismul introdus în Polonia presupune dreptul de proprietate clar și fără dubii, ceea ce în România nu este garantat, prin chichițe, nici după 26 de ani de la Revoluție. Capitalismul introdus în România a presupus tăierea fabricilor la fier vechi, pe când în Polonia a presupus retehnologizarea lor. 
  
În România, modelul Iliescu-Isărescu a presupus menținerea populației la lucru doar patru zile pe săptămână și să îi pensioneze înainte de limita de vreme, pentru a fi pensionari săraci, în sistemul de pensii pe bază de contributivitate. 
  
Modelul Iliescu-Isărescu a presupus menținerea salariilor reduse în sănătate și educație, pentru a facilita deprofesionalizarea și exodul și, desigur, sifonarea pe alte căi, oligarhice (ca să păstrăm denumirea asignată echivalenților din modelul Elțîn). În educație, modelul României a presupus și mici pete de culoare, de tipul desființării școlilor profesionale și inflația de diplome, pentru a fi siguri că revenirea este dificilă.

Presupun că acum e clar de ce pensionarii suferă în 2016, spre deosebire de pensionarii din Cehia sau cei din Polonia. 
  
Proiectul de Țară de la Snagov, anunțat de Iliescu în 2000, a fost doar un exercițiu de manipulare publică. Au făcut comunicarea, au justificat cheltuieli, dar nu a mai fost cazul să implementeze schimbări, deoarece puteau continua în aceeași formulă, fără alte concesii. Modelul implementat în 1990-1992 se menținea conform planului, deși unul din pioni, Virgil Măgureanu, fusese scos din dispozitiv.

Zgomotul de fond ascunde suferința bătrânilor în 2016. 
  
În noul proiect de țară care se implementează implicit în România, în perioada 2016-2017, bătrânii anului 2016 pot fi mulțumiți cel puțin pentru că: 
  
 1. revizuirea clauzelor post-privatizare le va permite să înțeleagă exact cum a fost furat efortul lor de o viață;

2. copiii și nepoții au șansa de a rămâne sau reveni în România;

3. o creștere economică sustenabilă permite dezvoltarea economiei și garantarea sustenabilității;

4.dreptul de proprietate va fi în mod real baza noului model de capitalism din România.

O țară bogată ca România are nevoie de o șansă, după ce a fost capturată timp de 26 de ani.”

Dl. Florin Citu

Programul economic al PSD este admirabil, este sublim dar lipseste cu desavarsire

Programul PSD nu aduce nimic nou sau bun pentru economie. Cand tragem linie si lasam sa se ridice fumul propagandei efectele sunt zero pe termen mediu si sperante pe termen mai lung, cam prin 2020 asa. Daca lasam economia in pace estimarile Comisiei Nationale de Pronoza sau cele din Programul de Convergenta arata cam aceeasi valoarea a PIb-ului pana prin 2020 ca cea pe care PSD o estimeaza dupa 4 ani de “munca”.

Totusi va exista o schimbare. Vom avea o economie mai birocratizata, cu mai multe motivatii pentru evaziune fiscala, antreprenoriat descurajat(cei care vor sa inceapa ceva dar si cei care deja sunt pe piata).

Cateva exemple.

Dupa 4 ani de program PSD deficitul bugetar ajunge de la 2.9% la 2% in 2020. Dar daca nu facem nimic Programul de Convergenta arata ca deficitul bugetar ajunge la 1.6% din PIB deja din 2019 nu 2020. Un deficit bugetar mai mic echivaleaza cu reducerea de taxe (surplus este si mai bun), fara sa stai sa umbli la codul fiscal. Si mult mai important un deficit mai mic inseamna implicit reduceri de taxe atat pentru noi, generatia actuala, dar mai ales pentru generatiile viitoare. Atat sa facem si noi pentru ei, sa nu-i impovaram cu taxe.

Este ilar (bine, nu prea este rasul nostru cand vedem cat ne costa aceste schimbari) sa vezi ca o mare parte din asa zisa relaxare fiscala include masuri luate in perioadele de guvernare PSD din trecut. Un exemplu il reprezinta CASS la chirii. Alt exemplu impozitarea PFA-urilor. Dar nu este ceva nou, este un stil consacrat al PSD – introduce taxe, impozite, supraaccize doar pentru a arata ca le reduce mai tarziu. Sunt sigur ca va amintiti de taxa pe stalp si supraacciza pe combustibil care au urmat acelasi traseu – introduse ca sa faca parte din “relaxarea fiscala” de mai tarziu. Sau ce sa mai vorbim de taxa pe mediu care de fiecare data cand era declarat ilegala, dupa ce a fost introdusa initial de PSD, a fost reinventata tot de PSD.

Programul introduce cote diferentiate de impozitare ceea ce produce birocratie si motivatia pentru evaziune fiscala. Nu este un secret pentru nimeni ca in tarile sarace si corupte un sistem de taxare progresiv omoara antreprenoriatul in timp ce transparenta si simplitatea oferite de cota unica il impulsioneaza. Din ce imi aduc eu aminte in echipa PSD exista un economist cu studii pe afara care are o analiza unde demonstreaza exact ce spun eu aici.

Cand te uiti atent la program vezi ca asa zisa relaxare este introdusa in cea mai mare parte din 2018. Dar si atunci, cand ne uitam la contributii platite de angajati vedem ca propunerea PSD ii obliga pe angajati la o contributie mai mare decat ce propune PNL din 2017.

Programul PSD include propuneri care impovareaza bugetul fara niciun motiv. Propuneri de credite garantate de stat pentru tineri sau pentru IMM-uri nu-si au rostul pentru ca aceste programe deja exista. In acest moment exista programe cu garantii de stat sau garantii europene pentru credite destinate IMM-urilor si companiilor noi pentru diferite sectoare din economie.

De exemplu, firmele noi si IMM-urile deja primesc garantii de stat de 80% prin Fondului National de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici si Mijlocii (FNGCIMM), iar plafonul este de 400 000 de euro pentru un credit. Exista si alte programe cu garantii europene cu pana la 80% din sume pentru credite iar suma care asteapta sa fie folosita este de 100 milioane euro.

Aceste programe deja exista. Nu este nevoie sa punem presiune si mai mare pe buget inventand alte programe de ajutor sau subventii. Oricum cand exista programe care te lasa sa imprumuti pana la 400 000 de euro cu garantii de 80%  propunerea PSD de garantare a unor credite de pana la 40 000 de lei (da lei) este ridicola.

Programul economic al PSD este admirabil, sublim dar lipseste cu desavarsire.

Desi risc sa ma fac si mai greu inteles, desi as dori sa excelez in concizie si claritate, trebuie sa spun – tocmai pentru a risipi orice confuzie! – ca dilema de care va voi vorbi in continuare nu provine neaparat din cele doua articole mai sus citate.

E legata si de articolul anterior pe undeva…

Sunt confuz pentru ca nu inteleg la modul foarte clar ce vrem noi sa construim aici. Reforma, cel putin din 2004 incoace, a fost stopata. Economia romaneasca nu e in totalitate reformata. Dl. Isar spune, de exemplu: „Finantarea hibrida stat-privat este cheia dezvoltarii Romaniei”. Eu intrebam in articolul anterior: cat statul si cat privatul? Daca finantarea e (si) de la stat, atunci statul are nevoie de resursele financiare necesare, care nu pot proveni decat din taxe si impozite. Inteleg, combatem coruptia pentru ca ar fi un cosmar in continuare: statul percepe taxe si impozite, dar e corupt – cu alte cuvinte, eficienta administrarii acestor bani, proveniti din taxe si impozite, scade dramatic in astfel de conditii. Se lupta impotriva coruptiei, dar se vede ca statul are probleme in a finanta astfel incat sa contribuie la dezvoltarea Romaniei. Sa ne gandim: Scoala, Sanatatea, Armata, investitiile in Infrastructura, Protectia Sociala depind de finantarea de la stat, din banii luati din taxe si impozite – care e sursa de venituri a statului. In articolul anterior s-a pus problema firmelor care fac o smecherie de clasa a V-a primara, externalizandu-si profiturile – evident, vin mai putin bani la stat. Dl. Citu spune, despre Programul PSD, printre altele, asa:

Programul introduce cote diferentiate de impozitare ceea ce produce birocratie si motivatia pentru evaziune fiscala. Nu este un secret pentru nimeni ca in tarile sarace si corupte un sistem de taxare progresiv omoara antreprenoriatul in timp ce transparenta si simplitatea oferite de cota unica il impulsioneaza. Din ce imi aduc eu aminte in echipa PSD exista un economist cu studii pe afara care are o analiza unde demonstreaza exact ce spun eu aici.

De aici dilema: daca „Finantarea hibrida stat-privat este cheia dezvoltarii Romaniei” care ar fi cel mai bun sistem de impozitare: cel bazat pe cota unica (una mica, desigur) sau cel bazat pe cote diferentiate de impozitare?

E o dogma ce spune, cu privire la cota unica, faptul ca aceasta ar fi eminamente liberala. Deci un concept liberal fara dubii. Dar intr-un sistem fiscal bazat pe cota unica, intr-o democratie, poate veni la Putere o guvernare socialista si sa impoziteze cu 90%!! In Franta, socialistii au vrut sa faca asa ceva. Pe cand, intr-un sistem cu impozitare diferentiata, firmele cu profit mare si cu cifra de afaceri mare ar fi impozitate ceva mai mult decat firmele mici, dand posibilitatea celor mai mici sa se dezvolte, lasandu-le la dispozitie venituri mai mari. Pe de alta parte, asa cum rezulta si din articolul anterior, firmele mari isi externalizeaza profiturile, platind aici impozite modice, declarand o marja de profit mica. Dl. Blanculescu arata ce a facut Ungaria: a introdus impozitarea pe cifra de afaceri, nu pe profit. Dar arata, de asemenea, si ca: „Firmele multinaționale au amenințat cu părăsirea pieței ungurești, dar până acum nu au făcut-o.”. Chiar in tari cu nivel ridicat de impozitare, precum, de exemplu, Danemarca, multinationalele nu numai ca nu parasesc tara, dar chiar o prefera!! Deci un impozit diferentiat, ar lasa si statului venituri bugetare mai mari, bani care ar putea fi folositi, spre exemplu, in dezvoltarea infrastructurii sau modernizarea spitalelor, in cofinantarea fondurilor europene, de asemenea pentru Aparare etc. Pentru ca, altminteri, cum ar putea sa aiba bani statul sa faca investitii. Eu nu spun ca trebuie incurajata birocratia prin tot felul de scheme complicate. Nu spun ca nu trebuie facute privatizari reusite si nu frauduloase. Nu spun ca nu trebuie restructurat sectorul de stat.

Pe cand o cota unica ar insemna ca firmele mari, cu posibilitati financiare mari, sa plateasca putin – pentru ca se presupune ca aceasta cota va fi una redusa – iar firmele mici sa plateasca acelasi procent mic, dintr-un profit pe masura sau din venituri pe masura, adica tot mici.

Pe de alta parte, sa luam, spre exemplu, restructurarile si privatizarile – lucruri de care Romania are nevoie. Evident, acestea presupun niste costuri deloc neglijabile, inclusiv cheltuieli pentru protectia sociala. Statul are nevoie de bani ca sa sustina, in bune conditiuni, Reforma. Altminteri, alternativa, singura pe care am vazut-o pana acum, ramane apelarea la imprumuturile de la FMI, cum s-a facut si in trecut. Cu alte cuvinte, va creste datoria publica, cel putin pe termen mediu, cum s-a mai si intamplat. Dar fara sa avem certitudinea ca lucrurile vor merge bine in continuare.

Daca „Finantarea hibrida stat-privat este cheia dezvoltarii Romaniei”, legat de intrebarea: cat statul si cat privatul?, vom observa ca statul trebuie sa finanteze multe lucruri. Spun trebuie, pentru ca asa e legea pe aici, iar diminuarea rolului statului in economie nu e chiar usor de facut, e mai usor de vorbit. Si de asemenea presupune costuri insemnate pe care statul trebuie sa le suporte. Cine crede, spre exemplu, ca restructurarea ministerului Transporturilor, nu presupune si costuri, eu cred ca se insala… Repet, e foarte usor de vorbit. Pe de alta parte, o scadere a fiscalitatii, prin cota unica mica, pe vreme de crestere economica, inseamna o masura prociclica.

Pe de alta parte, e evident ca nu trebuie sa se intample ce spune Dl. Citu cu privire la Programul PSD:

Totusi va exista o schimbare. Vom avea o economie mai birocratizata, cu mai multe motivatii pentru evaziune fiscala, antreprenoriat descurajat(cei care vor sa inceapa ceva dar si cei care deja sunt pe piata).

In postarea D-lui. Isar exista o critica viguroasa a „gruparii Iliescu-Isarescu”, cu precadere la perioada anilor ’90, iar in final Dl. Isar declara:

„4.dreptul de proprietate va fi în mod real baza noului model de capitalism din România.”

Dar in anii ’90 noi aveam economia inca in mainile statului, ca mostenire a perioadei comuniste. Nicolae Vacaroiu spunea ca „peste 80% din privatizari au fost ratate”. Nu poti vorbi despre dreptul de proprietate, cel din Romania anilor ’90, cum poti vorbi despre dreptul de proprietate din tarile care nu au cunoscut comunismul. Ar insemna sa scoatem „dreptul de proprietate” din contextul istoric in care s-au desfasurat evenimentele. Un comentariu de la postarea D-lui. Isar spune, printre altele, asa: „Au slăbit intenționat statul supunând bugetul tarii unui “gang bang” continuu mănați doar de dorința de a direcționa avuția tarii spre buzunarele apropiaților sau in pomeni electorale de proporții biblice.”, dar altfel cum s-ar fi putut naste un capitalism romanesc. Intentia nu cred ca a fost, neaparat, crearea unei oligarhii. Capitalismul nu se poate dezvolta doar pe baza dreptului la proprietate, ci si pe baza capitalului, evident. Problema este ca acest capital era pe atunci detinut aproape in totalitate de catre stat. Daca s-ar fi facut privatizari reusite, situatia ar fi fost mult mai buna. Insa legat de privatizari, din 2004 incoace nu am mai prea vazut facandu-se vreuna… Sigur, rezultatele nu sunt multumitoare, dar sa nu uitam ca a trecut si o criza peste noi si nu doar peste noi…

„Acest capitalism se schimbă în perioada 2016-2017”, spune Dl. Isar. Cu toate acestea, eu nu vad ca spune ca se vor face restructurarile necesare, privatizari reusite si fara fraude, daca tot vorbim de capitalism.

Pizza Hut

Vedeti, noi vorbim de capitalism doar in termeni de: fiscalitate, drept de proprietate si raportat la o perioada trecuta care pentru pustanii de azi poate parea foarte departe… Nu e rau, dar…

Pizza Hut… Evident, ati auzit cu totii de Pizza Hut… Nu doresc sa cad in banal. Dimpotriva!

The original Pizza Hut building, opened on June 15, 1958 at the corner of Kellogg and Bluff by brothers Frank and Dan Carney, both students at Wichita State University. This photo is from 2004, after the building had been moved to the campus. Cf. Wikipedia

The original Pizza Hut building, opened on June 15, 1958 at the corner of Kellogg and Bluff by brothers Frank and Dan Carney, both students at Wichita State University. This photo is from 2004, after the building had been moved to the campus. Cf. Wikipedia

Vedeti casuta de mai sus? Aceasta este cladirea originala de la care, incepand din 1958, a pornit afacerea Pizza Hut, cea care a ajuns multinationala de astazi!!!

Multinationala de astazi, cu un numar de 13.728 de locatii in toata lumea si peste 160.000 de angajati, a pornit de la aceasta casuta, de catre doi studenti de la Wichita State University, fratii Dan si Frank Carney in sigura locatie din Wichita, Kansas.

Sa modelam, referitor la tara noastra.

Ce conditii politice, sociale, monetare si fiscale sunt necesare pentru ca, in Romania, doi studenti cu initiativa sa dezvolte o asemenea afacere? Sau niste oameni cu initiativa, nu trebuie sa fie neaparat studenti. Insa e foarte interesant ca a fost vorba de doi studenti care au initiat aceasta afacere, ce s-a dovedit mai apoi de un succes formidabil in toata lumea, pana si in China!!! Observati extinderea extraordinara a afacerii si:

„Pizza Hut is split into several different restaurant formats; the original family-style dine-in locations; store front delivery and carry-out locations; and hybrid locations that have carry-out, delivery, and dine-in options. Some full-size Pizza Hut locations have a lunch buffet, with „all-you-can-eat” pizza, salad, bread sticks, and a pasta bar. Pizza Hut has other business concepts different from the store type; Pizza Hut „Bistro” locations are „Red Roofs” which have an expanded menu and slightly more upscale options.”

De asemenea, de observat popularizarea afacerii prin reclame TV, faptul ca s-a dezvoltat atragand tot felul de personalitati.

Problema care se pune, luam spre exemplu un judet pesedist, sa zicem Gorj: doi tineri din Gorj, pusi pe treaba, pot dezvolta o asemenea afacere?

Un model pe Romania trebuie facut si solicit Academiei de Stiinte Economice (ASE) sa faca un studiu legat de Pizza Hut si daca un astfel de tip de afacere se poate dezvolta cu succes in Romania si extinde chiar si peste granitele tarii noastre! Cum se poate dezvolta in Romania un brand romanesc de succes, care sa aduca foarte multi bani?

Update – In plina campanie electorala, Iliescu il invita la polemica pe Isar!!!

Reflecțiile unui infatuat

„Regret că trebuie să folosesc această sintagmă, dar citind ceea ce scrie Lucian Isar pe site-ul său, nu se poate să nu-ți pui întrebări despre mobilul obsesiei în privința guvernatorului BNR, Mugur Isărescu,  pe care și-o cultivă și afișează cu obstinație domnul respectiv. Care, precum un copil ”silitor”, bagă degetele în ochii învățătorului, tot o fi remarcat, cât de bun ar fi el pentru postul de guvernator, după plecarea obiectului obsesiei sale. A fost remarcat, nicio grijă. Ei, și?

Cu toate astea spuse, sunt necesare câteva precizări, pentru că domnul Isar pare să nu fi trăit aceleași realități cu noi, ceilalți. Primo: nu e existat, nu există un proiect  de țară Iliescu-Isărescu. Eu, spre deosebire de domnul Isar, nu sunt bancher, deci nu operez cu intrumente ”totalitare”. Programul de transformare structurală a economiei românești este operă colectivă. La definirea lui au participat toate forțele politice, de stânga și de dreapta, și a avut drept obiectiv aderarea la UE. Consensul de la Snagov este realizat în 1995, semnat de TOATE partidele parlamentare la 21 iunie în acel an. Acel document era însoțit de o Strategie națională de pregatire a aderării la UE. După semnarea documentului a urmat depunerea de către România, la 22 iunie 1995, la Paris , a cererii de aderare la UE. Negocierile de Aderare au început ca urmare a deciziei summit-ului UE de la Copenhaga, în 1999.

Decizia strategică a României, a națiunii române, până la urmă, a fost de integrare europeană și euro-atlantică, și nu este rezultatul unui complot Iliescu-Isărescu. Da, BNR a fost parte a grupului de experți care a elaborat strategia de pregătire a aderării. Dar alături de ea au fost și Academia Română, și Universități, și personalități ale societății civile, specialiști români și străini, experți europeni. Viziunea domnului Isar despre acep proiect este primitivă și lipsită de orice fel de substanță.

Nu și-a propus nimeni sărăcirea românilor. Am spus, și nu o dată, că aderarea va avea niște costuri. Unele erau inerente trecerii de la economia planificată la economia de piață. Altele au fost consecința proastei guvernării și a obsesiei unora de a distruge tot ce a însemnat structurile productive din economia socialistă. Iar cei precum domnul Isar au oferit ideologa justificativă acestei distrugeri, rezumată în sloganul ”Jos comunismul!”.  Ei au justificat jaful din economie, distrugerea unor mari capacități industriale, desființarea unor multe locuri de muncă de înaltă calificare și bine plătite prin la fel de primitivul ”Statul este prost administrator, să-l alungăm din economie!” L-am alungat. Acum descoperă domnul Isar că această ideologie-la conceptualizarea căreaia a participat, împreună cu partidul pe care îl conduce soția sa-a generat sărăcie și disperare socială? Și este atât de laș, încât să nu-și asume, alături de ceilalți care gândesc ca el, și la un moment dat au luat deciziile care au dus la prăduirea averii publice?

Sunt mici salariile? Evident, da! Dar a uitat domnul Isar cum s-au împotrivit și se împotrivesc cei pe care PNL îi susține acum la guvernare, ideii de a mări salariul minim? Să-i reamintesc eu felul în care a fost modificat Codul Muncii, și care au fost consecințele acestei modificări?

Nu știe domnul Isar că acum peste 93% din PIB ul României este format în sistemul privat? Scrie undeva în strategiile pe care eu și oamenii cu care am lucrat, că partea care revine salariilor în PIB trebuie să fie sub 40%, cea mai mică din UE? Poate demonstra asta? Dacă nu, este, cum spuneam, un infatuat util unei cauze la fel de false, aceea de a justifica faptul că, urmând o ideologie vulgar neo-liberală, România a ajuns într-o fundătură? Din care nu vrea să iasă politic, și apelează la minciuna ”guvernului tehnocrat”, aducând grave atingeri funcționării democratice a societății, și agravând polarizarea economică și socială.

Urâtă a ajuns dezbaterea publică din România. ”Greaua moștenire”  ține loc de explicații pentru orice. Nu vreau să insist. Un lucru este sigur: eu, și alături de mine cei care au condus România în timpul mandatelor mele de președinte al României, am ales să construim consens în legătură cu marile obiective ale interesului național. Și așa am putut adera la UE și la NATO. Ceilalți au adoptat abordarea conflictuală. Cu rezultatele pe care le vedem acum. Dacă domnul Isar ar avea un dram de onestitate, ar recunoaște măcar asta.

PS: din articolul domnului Isar răzbate o îngrijorătoare necunoaștere a felului în care este organizată, instituțional, țara asta, și cum funcționează ea. Citez: ”Exponenții grupării Iliescu -Isărescu înconduc instituțiile de forță ale Statului Român: Nicolae Văcăroiu, la Curtea de Conturi, Valer Dorneanu, la Curtea Constituțională, Mugur Isărescu, la BNR, Mișu Negritoiu, la ASF. Ion Iliescu este încapabil să impună comisarul european din partea României, spre amuzamentul partenerilor strategici.”

Dacă face un ușor efort de memorie, domnul Isar ar reveni în realitatea ordinii constituționale a României, în care instituțiile de forță sunt Armata, Poliția, serviciile de informații. Și, dacă tot crede că acelea pe care le-a înșirat acolo sunt de forță, nu cumva a uitat una, extrem de iubită de întreprinzătorii și contribuabilii români, mă refer la ANAF? Sau sunt ”dușmani buni”, și dușmani răi”?

Cât privește amuzamentul ”partenerilor strategici”, nu contest, el există. Dar pe cu totul alte teme decât aceea a pretinsei mele capaități de a numi comisari europeni. Să zicem despre confuzia și despre incapacitatea noastră de a genera proiecte ca membru al UE și al NATO. Ca atare, cu toată modestia de care sunt capabil, dacă am această capacitate, de a influența lucrurile la Bruxelles, nu crede domnul Isar că este o greșeală impardonabilă ca ea să nu fie folosită pentru binele României ?”

Da, dar eu stiam ca acest Consens de la Snagov avea in vedere, pentru Romania, o economie de piata functionala. De altfel era si o conditie pentru aderarea la Uniunea Europeana. Eu stau si ma intreb ce intelege Dl. Iliescu prin economie de piata functionala. Deoarece este surprinzator ce spune mai jos, reiau:

„Nu și-a propus nimeni sărăcirea românilor. Am spus, și nu o dată, că aderarea va avea niște costuri. Unele erau inerente trecerii de la economia planificată la economia de piață. Altele au fost consecința proastei guvernării și a obsesiei unora de a distruge tot ce a însemnat structurile productive din economia socialistă. Iar cei precum domnul Isar au oferit ideologa justificativă acestei distrugeri, rezumată în sloganul ”Jos comunismul!”.  Ei au justificat jaful din economie, distrugerea unor mari capacități industriale, desființarea unor multe locuri de muncă de înaltă calificare și bine plătite prin la fel de primitivul ”Statul este prost administrator, să-l alungăm din economie!” L-am alungat. Acum descoperă domnul Isar că această ideologie-la conceptualizarea căreaia a participat, împreună cu partidul pe care îl conduce soția sa-a generat sărăcie și disperare socială? Și este atât de laș, încât să nu-și asume, alături de ceilalți care gândesc ca el, și la un moment dat au luat deciziile care au dus la prăduirea averii publice?”

Dl. Iliescu amesteca niste idei aici. De exemplu, sloganul „Jos comunismul!” – economia de piata, si mai ales una functionala, nu cred ca e compatibila cu comunismul. „Ei au justificat jaful din economie, distrugerea unor mari capacități industriale […]” – care ei? Dl. Iliescu unde era? Parca era, pe vremea aceea, Presedintele tarii! Si apoi cum poti sa ai o economie de piata functionala cu statul prerponderent in economie? „Altele au fost consecința proastei guvernării și a obsesiei unora de a distruge tot ce a însemnat structurile productive din economia socialistă” – care a unora? Eu nu am sesizat ca in perioada 1990-1996, cand Dl. Iliescu era Presedinte, acele „structuri productive din economia socialista” au generat cresteri economice mari si ca s-ar fi inregistrat performante deosebite in domeniul economic. Dimpotriva! D-le. Iliescu, daca statul e atat de bun administrator, cel putin in treburile economice, cum ramane cu economia de piata functionala, conditie care trebuia indeplinita de catre Romania pentru aderarea la UE si care, prin Consensul de la Snagov, a fost asumata de toate fortele politice, cum ramane cu:

Programul de transformare structurală a economiei românești este operă colectivă. La definirea lui au participat toate forțele politice, de stânga și de dreapta, și a avut drept obiectiv aderarea la UE. Consensul de la Snagov este realizat în 1995, semnat de TOATE partidele parlamentare la 21 iunie în acel an. Acel document era însoțit de o Strategie națională de pregatire a aderării la UE. După semnarea documentului a urmat depunerea de către România, la 22 iunie 1995, la Paris , a cererii de aderare la UE. Negocierile de Aderare au început ca urmare a deciziei summit-ului UE de la Copenhaga, în 1999.”,

exact cum ramane cu „programul de transformare structurala a economiei romanesti” care, dupa cum spuneti, este o „opera colectiva”? Acest program de transformare structurala a economiei romanesti a insemnat asumarea de catre toate fortele politice, de stanga si de dreapta, a economiei de piata functionale – conditie de aderare la UE. Iar economia de piata functionala insemna diminuarea rolului statului in economie!! Adica si Dvs. v-ati asumat acest lucru pe care acum il contestati daca credeti ca statul e un bun administrator si ca nu era nevoie de sloganul „Jos comunismul!”.

Marirea salariului minim – dar cum stam cu productivitatea muncii? Dl. Iliescu vorbeste de salariile mici din sectorul privat, productiv, care da 93% din PIB-ul Romaniei. Dar de ce nu se intreaba si cum sunt salariile din sectorul de stat, neproductiv, fata de cele din sectorul productiv, privat? Ca sa vada cum arata asa-zisul neoliberalism din Romania, pe care dansul il califica drept „vulgar”, ii propun sa citeasca acest articol Mediafax:

ANALIZĂ. Administraţia XXL: Doar 13% din 1,2 milioane de bugetari au funcţii publice, restul sunt şefi şi funcţionari cu statut special

Un sfert din cetăţenii care muncesc legal în România se află în sectorul public de stat. Administraţia românească este XXL, însă numai pe hârtie. În fapt, doar 13% din bugetari au funcţii publice de execuţie. Restul sunt funcţionari cu statut special, demnitari şi înalţi funcţionari.

Avem o administraţie mare, matură biologic şi profesional, dar elitistă, în care puţini fac efectiv administraţie publică, unde majoritare sunt femeile şi salariile cunosc îndeosebi extremele. Pe o parte, cifre prinse succint şi ca ”în treacăt” în documente strategice ale statului arată că de fapt administraţia românească este mare doar pe hârtie, fiindcă din cei 1,2 milioane de bugetari, numai puţin peste o sută de mii asigură efectiv serviciul public. Pe de altă parte, în România sunt peste opt milioane de persoane apte de muncă, cu vârstă activă, din care doar puţin peste patru milioane muncesc legal. Din aceştia, 1,2 milioane sunt bugetari şi şi mai puţini sunt în corpul funcţionarilor care îndeplinesc actul administrativ. O concluzie evidentă: trei milioane de salariaţi ţin în spate circa 19 milioane de persoane: bugetari, pensionari, pauperi buni de muncă şi şomeri, asistaţi social, copii. În România avem 4.361 de autorităţi şi instituţii publice, în care funcţionari publici sunt aproximativ 60% femei.

O altă informaţie care descrie nivelul la care se află administraţia de la noi este aceea care arată că numai 9% din bugetari au studii în administraţie publică, restul sunt economişti – 27%, absolvenţi de studii tehnice – 23% şu jurişti – 18%. Mai mult, bugetarii de la noi au depăşit şi vârsta maturităţii biologice, dar şi profesionsale: 39,24% au vârste între 40 şi 50 de ani, 29,31%, între 50 şi 60 de ani, 5,56%- peste 60 de ani, 22,40% au vârste între 30 şi 40 de ani şi numai 3,49% au sub 30 de ani. În funcţie de nivelul de profesionalizare, funcţionarii publici de execuţie sunt: consilieri superiori- 59,10%, consilieri principali- 22,52%, asistenţi- 14,17% şi debutanţi- 4,21%. În concluzie, din totalul de funcţii publice, în clasa I de salarizare sunt 11.513 funcţionari, 1.763- clasa a II-a şi 27.577 din clasa a III-a. În Bucureşti se află cei mai mulţi funcţionari de execuţie: peste 5.000.

Potrivit Planului Strategic întocmit de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici pentru perioada 2015 – 2020, ”din punct de vedere statistic, studiile, analizele şi rapoartele din ultimii ani vizând resursa umană din administraţia publică au concluzionat că din totalul de 1.183.608 funcţii ocupate în sectorul public din România, aproximativ 13% sunt funcţii publice gestionate de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP). Raportat la numărul total de salariaţi din România, conform rezultatelor Anchetelor forţei de muncă în gospodării (AMIGO) ale Institutului Naţional de Statistică procentul salariaţilor care lucrează în sectorul public se plasează în jurul cifrei de 25%”.

În anul 2014, în România mai erau 22.346.178 cetăţeni, iar potrivit evidenţelor recente ale Institutului Naţional de Statistică, funcţionarii publici reprezintă 25% din populaţia angajată legal din România, adică avem, în acest moment, 1.183.608 bugetari, din care 158.712 sunt funcţii publice, iar din acestea 122.964 sunt funcţii ocupate.

S-a remarcat o tendinţă de scădere a numărului cetăţenilor români şi, implicit, şi al salariaţilor, cu circa 2% mai puţini în 2014 faţă de 2000. Cu toate acestea, numărul bugetarilor s-a menţinut constant în jurul valorii de 1,2 milioane. Faţă de ţările dezvoltate din Europa şi nu numai, România stă prost la capitolul număr de funcţionari la mia de locuitori, dar asta numai dacă am calcula în funcţie de numărul de funcţii publice gestionate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, funcţionari de execuţie care asigură efectiv serviciul public.

Astfel, România are aproximativ 80 – 90 de bugetari la o mie de locuitori, mult faţă de ţări mai dezvoltate precum Germania care are 69, Italia şi Spania care au câte 61, Belgia, 82 şi chiar şi faţă de Ungaria, care are tot 82 de bugetari la o mie de locuitori. Evident, România este surclasată de cele mai dezvoltate state din lume, Norvegia are 182 de funcţionari la o mie de locuitori, dar şi un sistem informatic care ”merge şnur” în toate domeniile, iar Suedia are 138 de bugetari la mia de locuitori.

Totuşi, ca şi în Statele Unite ale Americii, în cele mai performante ţări din lume, funcţionarii publici au salarii plafonate spre minimul din economie. De exemplu, în America, venitul unui angajat la stat oscilează între 2.000 – 2.500 dolari, în condiţiile în care salariul net al unui angajat din mediul privat ajunge lejer la 4.000 de dolari americani. La noi, salariul unui funcţionar de execuţie nu depăşeşte 3.000 de lei, dar compensează salariile demnitarilor, înalţilor funcţionari, aleşilor locali, funcţionarilor cu statut special, salarii care pot ajunge şi la trei mii de euro. Spre exemplu, în sistem, directorul unei întreprinderi cu capital majoritar de stat poate câştiga de două ori mai bine ca preşedintele ţării.

Potrivit Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP), ”în contextul legislativ actual, resursele umane din administraţia publică centrală şi locală sunt organizate în funcţie de următoarele categorii: persoane numite sau alese în funcţii de demnitate publică şi funcţii asimilate acestora, la nivelul administraţiei publice centrale şi locale (inclusiv aleşii locali) – palierul politic, cu rol decizional în ceea ce priveşte transpunerea agendei publice în obiective şi acţiuni de guvernare, corpul funcţionarilor publici, pe cele trei sub-categorii componente: înalţii funcţionari publici, funcţionarii publici de conducere şi funcţionarii publici de execuţie – palierul administrativ, în mod tradiţional responsabil cu exercitarea de prerogative de putere publică, în interes public, în scopul îndepliniriirii obiectivelor de guvernare”.

În această ultimă categorie, aflăm tot de la ANFP, sunt incluse şi persoanele numite în funcţii publice generale şi persoanele numite în funcţii publice specifice, inclusiv funcţii publice cu statut special, persoanele care au raporturi de muncă (sau asimilate acestora) cu autorităţile şi instituţiile publice aparţinând administraţiei publice centrale şi/sau locale – categorie dedicată îndeplinirii de activităţi care, în principiu, nu presupun exercitarea de prerogative de putere publică însă ajută la buna realizare a acestora, precum şi alte categorii de personal, diferite de cele menţionate anterior.

Strategia de dezvoltare pentru pentru perioada 2014 – 2020 a ANFP surprinde faptul că ”prerogativele de putere publică se referă la: punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative, elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora, elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice, consilierea, controlul şi auditul public intern, gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare, colectarea creanţelor bugetare (…)”.

Referitor la clasificarea funcţiilor publice, acestea se împart în trei clase definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice: clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă; clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat. Funcţiile publice de execuţie sunt clasificate în următoarele categorii în funcţie de gradul profesional: superior, ca nivel maxim; principal; asistent; debutant.

Conform celor mai recente date statistice din Raportul privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici, numărul total de funcţii publice la 30.12.2014 era de 158.712 din care 122.964 erau funcţii publice ocupate. Funcţii publice în structuri centrale şi teritoriale sunt 61.910, iar funcţii publice în structuri locale sunt 65.349.

Totuşi, atunci când vine vorba despre salarizare, raportarea se face la numărul total de bugetari. Aceştia consumă anual circa 50 miliarde de lei din buget, ceea ce înseamnă între 7 şi 9% din PIB, situându-ne astfel la nivelul Cehiei şi al Slovaciei. Ţări precum Danemarca, Grecia, Cipru, Marea Britanie ne devansează cu alocări bugetare din PIB pentru bugetari de câte 17%, 12%, 14%, respectiv 10%. Aşa se face că, în România, premierul are un salariu de peste 6.000 de lei, mai mic decât al unui funcţionar cu statut special din MAI sau MAE sau al unui inspector de integritate de la ANI, dar de trei ori mai mare ca al unui funcţionar executiv.”

Domnule Iliescu, v-ati lamurit acum cum e cu neoliberalismul in Romania? Ma rog, acela „vulgar”, asa cum ii spuneti Dvs…

” […] cât de bun ar fi el pentru postul de guvernator, după plecarea obiectului obsesiei sale. A fost remarcat, nicio grijă. Ei, și?” – Pe de alta parte, Dl. Isar a declarat, si nu cred ca ma insel, ca nu doreste postul de Guvernator al BNR. Eu asa am inteles.

Si D-le. Iliescu, dupa parerea Dvs. ANAF e un „dusman” – cu sau fara ghilimelele de rigoare? – al intreprinzatorilor si contribuabililor romani? Ar trebui sa faceti precizarile necesare, pentru ca asta e chiar o stire!!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Octombrie 30, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Hai sa sustinem capitalismul romanesc!

S-a vorbit in ultima vreme foarte mult despre afacerea Hexi Pharma, legata de dezinfectantii diluati, de moartea patronului, Dl. Dan Condrea, intr-un violent accident de masina – inteleg ca testele ADN confirma ca el a fost la volan, dar s-au atins doar aspectele juridice, morale si politienesti, daca se poate spune asa, ale acestui caz.

Deloc aspectele de ordin economic.

Cazul asta a bulversat societatea, dar trebuie sa discutam, pe langa aspectele de mai sus, evidentiate de toata presa, despre aspectul economic pentru ca s-ar putea sa descoperim o problema mult mai grava. Neluata in seama de nimeni. Iar lucrul asta mi se pare foarte surprinzator: pe nimeni pare sa nu intereseze…

De asemenea se discuta (si nu de ieri, de azi) despre sustinerea capitalismului romanesc. Ceea ce e o idee justa. Dar, vedeti, sa uitam bine la ce s-a intamplat cu Hexi Pharma si sa ne punem intrebarea: de ce Romania – dupa mai bine de 25 de ani de la caderea regimului comunist – nu are o firma producatoare de dezinfectanti pentru spitale, care sa produca dezinfectanti de cea mai buna calitate, sa dea si la export, sa concureze serios pe piata si sa fie recunoscuta prin calitatea buna a produselor sale?

Isi pune cineva intrebarea de mai sus?

Unii vor da vina pe Invatamant. Pentru unii Invatamantul e vinovatul de serviciu in tara asta. Insa ar trebui sa stie ca invatamantul nostru, asa cum e, e destul de bun. In schimb, foarte multi tineri, dupa ce termina, nu mai vor sa stea in Romania. Se pleaca masiv – inclusiv tinerii bine pregatiti – peste hotare. Un tanar roman de 18 ani nu mai doreste sa stea in propria lui tara. O tara in care se considera strain, pe care nu o mai iubeste si in care nu prea mai are ce face. Pleaca pe capete forta de munca calificata din tara asta, patronii se plang de faptul ca le pleaca oamenii cei mai buni. Si pe buna dreptate. De asemenea si cei care pleaca din aceasta tara au perfecta dreptate: nu mai au ce sa faca aici. Uitati-va ce se intampla: zeci de mii de firme sunt prinse in sarabanda unui faliment amenitator. Intreprinderile de stat raman in continuare producatoare de pierderi uriase in economie. Statul nu ia nicio masura. In continuare avem o inflatie de functionari publici la stat. Asa ca un tanar pentru ce sa mai stea aici: sa asculte aiurelile Guvernului sau cum ii admira Iohannis bucile nevesti-sii?

Am vorbit atat de mult despre Hexi Pharma si tot ceea ce s-a intamplat. Am vorbit despre o escrocherie bazata pe o mentalitate de angrosist: cumpar ieftin si vand scump; important este ca celui caruia ii vand produsele sa-mi asigure cerere si astfel fac profit. Este adevarat, in ceea ce priveste afacerea cu pricina s-au mai si diluat dezinfectantii cu apa. Insa nimeni nu remarca o problema a sectorului privat: CUM SA FACI BANI MAI MULTI? Pentru ca in actualul context, nu numai ca nu-i faci, dar esti expus falimentului imediat!! Cum, de altfel, se si intampla.

Pe de alta parte, stau si ma intreb si eu ce capitalism au in vedere cei care clameaza sustinerea capitalismului romanesc. S-a spus ca ar fi vorba de o concurenta neloiala in raport cu cel strain, favorizata de STATUL ROMAN. S-a vorbit de faptul ca am ajuns sa nu mai avem o banca romaneasca, toate, in covarsitoarea lor majoritate fiind cu capital strain. Dar ce capitalism sustinem noi? Ma refer la cel romanesc, desigur. Asta nimeni nu se intreaba. Iar cam toate guvernele care s-au perindat pe la Putere din ’89 incoace au depus uriase eforturi fizice si intelectuale, cu „onor” BNR in frunte, ca sa transforme Romania intr-o piata de desfacere pentru produsele straine! A fost si ideea cu bancile autohtone – au dat toate faliment sau au fost falimentate. In mod suspect, desigur. BRD inainte de a se privatiza a fost devalizata. Bancorex, la fel. Acum stam si plangem. Asa ca stau si eu si ma intreb: ce fel de capitalism romanesc vrem sa sustinem? Cu politicieni sau parlamentari implicati in afaceri dubioase? Este curios cum toata lumea da vina pe DNA, cum se tot vorbeste de Noua Politie Politica – de parca n-as putea sa-i injur pe Iohannis sau pe Lulutza chiar aici pe blog! – dar nimeni nu vine cu o conceptie.

Ce capitalism vrem noi sa sustinem? Un capitalism in care strainii au intaietate? Unul bazat pe escrocherii? Unul in care sa fie implicati politicieni, parlamentari, primari etc in afaceri dubioase? Un lucru e cert: s-a ajuns la aceasta situatie, relevata de acest caz – Hexi Pharma. Nu vreau sa generalizez, dar stau si eu si ma intreb: cati patroni mai trebuie sa se sinucida? A venit si Iohannis cu ideea nationalismului: vrem sa obligam supermarketurile sa aiba 51% produse romanesti. Dar uitati-va la dezinfectantii diluati – produse romanesti!! Cine stie ce vom mai descoperi daca s-ar face asa! Conceptul de performanta economica, de calitate a produsului nu e dupa cum i se pare unuia sau altuia. Sunt indicatori care pot masura astfel de lucruri, iar progresul economic nu inseamna tragere pe sfoara. Ceea ce ne arata afacarea Hexi Pharma reprezinta rodul politicilor economice si sociale promovate in Romania in ultimii ani. Romanii au fost mintiti de catre autoritati intr-un mod sistematic pentru ca Romania trebuia adusa la statutul de tara leguma, bananiera, o piata de desfacere pentru produsele din Vest si nimic mai mult, distrugandu-se cam tot pe aici.

Ma tem ca nu prea putem vorbi in Romania de capitalism, ci de imbogateli. Iar generatia de politicieni de dupa 1989 au promovat mai degraba imbogatelile ilegale, mai toate in legatura cu Statul, nu capitalismul. Starea economica de azi e rodul unor astfel de politici. Coruptia generalizata de la noi sta marturie. Noi nu performam economic si asta de mai bine de 10 ani. Uitati-va la ce se intampla, nu numai in Sanatate, dar, de exemplu, si la CNADNR – s-a distrus acest motor de crestere economica: constructia de drumuri si autostrazi, s-au distrus, s-au falimentat fortat firmele romanesti in domeniu, fara ca cineva sa raspunda pentru asta. Avem doar firme straine care ne fac drumuri, nu mai vezi o firma romaneasca. Asa ca stau si eu si ma intreb: cei care clameaza sustinerea capitalismului romanesc, ce au facut ca sa-l sprijine cand au fost la Putere si ce ne facem astazi, cand lucrurile nu mai pot merge asa cum au mers pana acum!!! Pentru ca ce vad eu acuma este o lezare continua a sectorului privat de catre politicile guvernamentale. Ceea ce se intampla este impotriva intereselor fundamentale ale Romaniei intrucat se lezeaza intentionat, dupa parerea mea, sectorul productiv (pentru ca sectorul privat e sectorul productiv) incercand ca ce a mai ramas din el sa fie pus la pamant. De altfel, reteta aceasta e veche.

Parerea mea este ca ne jucam cu focul.

Iar daca va veni o criza economica in 2017, vom trage ponoasele cu varf si indesat!!

Iunie 1, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

De ce fac bancile profit in Romania?

Era o chestie foarte interesanta pe care o invatam in liceu la geometrie analitica la capitolul „Separarea planului in regiuni”. Era vorba de „Aplicatii in programarea liniara”:

„Productia unei intreprinderi, a unei unitati agricole, transportul marfurilor etc. care altadata se faceau oarecum empiric, ridica astazi probleme de planificare in asa fel, incat tinand seama de conditiile de lucru, posibilitatile de aprovizionare etc. sa se ajunga pe totalul intreprinderii, unitatii agricole etc. la realizarea unui plan cu minimum de cheltuieli si cu venituri cat mai mari”

Gh. D. Simionescu – Geometrie analitica – Manual pentru anul III liceu, sectia reala si licee de specialitate – Editura didactica si pedagogica – Bucuresti, 1976

Erau probleme foarte interesante: apeland la cunostinte elementare de geometrie analitica rezolvai probleme economice destul de complexe si de un interes practic evident. S-ar putea sa para simplu, s-ar putea sa para o joaca, numai ca rezultatul respectiv era unul obtinut pe niste baze stiintifice, prin calcul matematic. Trebuie sa-ti insusesti tehnica, desigur. Si sa ne gandim ca, economic vorbind, important este sa eviti pierderile, pagubele. Deci chestia asta se invata si este necesar, desigur, exercitiul.

Ganditi-va ce inseamna sa se bage altul peste tine – ca nu asa ci asa si sa facem si asa, si de ce ai facut asa, fa asa. Ordin? Ordin! Ordin de la Partid? Ordin de la Partid! Vorba lui Anton Pann – „Tu il inveti de bine si el te invata pe tine”! Sa ne amintim cum dadea Ceausescu indicatii pretioase si tot activul de partid lua, umil, notite. Spunea tov. Ceausescu ca trebuie facut asa – atunci ce tot nu-ntelegi, fa asa! Si in felul asta a ajuns tara vai de capul ei, a cazut si regimul comunist, a fost impuscat si „Geniul Carpatilor”!

Strainii nu pot sa inteleaga cum de pleaca oameni pregatiti din Romania si ajung bine acolo in Occident sau in State, profesori pe la mari universitati, manageri de succes etc, iar in tara lucrurile sa evolueze spre dezastruos…

Unii, in zilele noastre, nu inteleg de ce fac bancile profit. Imi pare ca e o campanie impotriva bancilor demna de o cauza mai buna, desigur. Ca fac profit pe seama saracului cetatean, pe seama romanului de rand care e la mana acestor institutii care-l jecmanesc continuu. Sa fie asta o reverberatie a celebrei miscari Occupy Wall Street?

Insa toate acestea nu raspund la intrebarea pusa. Raspunsul e unul foarte simplu: bancile fac profit pentru ca sunt institutii private, au un management performant, au un personal cu o calificare foarte buna in domeniu si nu in ultimul rand pentru ca sunt banci straine. Evidentiam faptul ca sunt insitutii private, dar un lucru tot atat de important si care deriva din asta este ca nu mai sunt supuse ingerintelor factorului politic autohton!

Sa ne gandim cum era in anii ’90, cand bancile nu erau private, cand factorul politic se amesteca fara nicio problema in chstiuni care nu-l priveau, fara niciun fel de competenta, profesionalism in domeniu. S-a incercat crearea unui sistem bancar din banci romanesti. Nu stiu cum s-a facut dar acele banci, care incepusera sa functioneze totusi, au sfarsit prin a da faliment. Sa ne gandim cum s-au dat credite de catre Bancorex, mai toate prin telefonul rosu, din care s-au cumparat vrute si nevrute – nimic folosit din ce s-a cumparat – imensa majoritate a acestor credite dovedindu-se neperformante, ceea ce a dus Bancorexul in faliment. Astfel de orori nu s-au intamplat pentru ca n-ar fi fost oameni de specialitate, oameni capabili care lucrau in acele banci. Ci s-au intamplat datorita amestecului nefast al politicului, care a reusit o „performanta”, cu ghilimelele de rigoare, fireste: sa duca totul de rapa!! La aceste lucruri, pe care le-am trait cu totii nimeni, in ziua de astazi, nu pare sa se gandeasca serios, sa reflecteze serios.

As dori sa mai spun cateva cuvinte despre risc. Bancile nu sunt scutite de asa ceva. Ati vazut ce s-a intamplat cu Lehaman Brothers? Too big to fail? Ei, uite ca o asemenea banca, un asemenea colos a reusit sa se prabuseasca! De aceea riscurile sunt foarte mari si pentru o banca. Mai mult, sa ne gandim ca o banca trebuie sa aiba grija de securitatea depozitelor, adica a banilor oamenilor care i-au depus acolo. Ganditi-va ce inseamna sa vezi ca banii pe care i-ai muncit si i-ai depus la o banca nu mai sunt pentru ca banca a intrat in faliment! Ma uitam la un Joc de Putere al lui Rares Bogdan cum acesta spunea, dadea sfaturi prietenesti bancilor, s-o lase mai moale cu profiturile. Ca sa intre in faliment? Stau si eu si ma intreb…

Era si domnul deputat de la PNL, Daniel Zamfir, daca nu ma insel, care a gasit nimerit sa-l intrebe pe un reprezentant al bancilor intrat in direct daca e dispus sa imparta riscul cu clientul bancii. Aici trebuie, cred, spus urmatorul lucru: nu e acelasi risc cel al bancii cu cel al clientului. Daca, spre exemplu, o banca acorda un credit unui client pentru ca acesta sa-si poata dezvolta o afacere, iar afacerea acestuia sfarseste pana la urma prost si pierderile incep sa fie mari, a cui e vina? A bancii sau a acelui client care, sa spunem, a gresit in felul in care si-a plasat banii? Banca nu e un profesor care sa-l invete pe acela cum sa-si plaseze banii sau cum sa-si conduca propriul business. Si atunci pentru ce banca trebuie sa-si imparta riscul cu clientul? Pentru ce banca trebuie sa-si asume riscul clientului si ce ar insemna asta? In felul acesta ajungem la ce s-a intamplat cu Bancorex in anii ’90 – banca ajunge la faliment. De aceea banca trebuie sa se asigure ca-si va putea recupera banii cu dobanda, care reprezinta profitul bancii sau, daca doriti, plata pentru serviciile de creditare, pentru a putea evita colapsul.

Domnul Daniel Zamfir e unul din initiatorii legii darii in plata. Mie mi se pare ceva foarte bizar legat de aceasta lege. E adevarat ca in perioada de boom economic, pana sa vina criza in 2008, foarte multi oameni au luat credite de la banci. S-au luat credite, cel putin aici la noi, chiar si in conditiile in care se marise binisor rata dobanzii. De ce nu s-a marit mai mult pentru a stopa acest fenomen negativ? Dar chiar si marita, romanii luau credite intr-o veselie prosteasca. Sunt oameni care, cu aceste credite si-au cumparat plasma si tot felul de aparatura electronica, erau oameni cu sute de mii de lei vechi datori la banci… Dom’ne, dar tu chiar nu te intrebi cum ii vei da inapoi din salariul ala amarat pe care il ai? Asa stand lucrurile, unii au ramas atarnati la banci cu niste sume frumusele care trebuiesc date inapoi… Totusi, intr-o emisiune anterioara, din cate am inteles, reprezentantii bancilor au spus ca putini sunt cei in aceasta situatie, mare majoritate care au luat credite isi platesc ratele fara problema. Putini insa au probleme!

Legea darii in plata spune asa, din cate am inteles: dai casa bancii si scapi de datoriile respective. Deci in felul asta se sterg niste datorii si omul devine curat. Dar vad ca nimeni nu a pus problema: ce sa faca banca cu un imobil (cladire, teren etc)? Sa-l revand apoi la un pret mai mare ca sa-si scoata banii? Dar o banca nu e un jucator pe piata imobiliara. Or, in felul asta fortezi banca sa devina un jucator pe o piata straina de esenta ei. Initiatorul legii spune, daca am inteles eu bine, ca, de fapt, chestiunea e alta: sa-i dea posibilitatea celui ce are datorii sa negocieze cu banca. Dar atunci – mai ales dandu-se o asemenea lege – banca ajunge sa fie la mana celui ce are datorii la aceasta. Daca e lege si daca n-am alta cale, va trebui sa accept conditiile pe care mi le pune datornicul, altminteri ma trezesc cu un teren sau o casa cu care n-am ce face. Pentru ca o banca nu opereaza cu terenuri sau cu case. In felul asta e foarte probabil sa se intample ceea ce s-a intamplat in anii ’90 la Bancorex. Toata lumea va putea lua credite din moment ce toata lumea va putea negocia de pe o pozitie de superioritate cu o banca, avand legea de partea cetateanului. Ce s-a inatmplat cu Bancorex stie, de asemenea, toata lumea. Creditele au devenit neperformante si banca a luat-o la vale! De asemenea, ar trebui sa fie foarte clar ca a implementa zicerea potrivit careia bancile s-o lase mai moale cu profiturile – adica a determina o scadere in profitul unei banci – inseamna a impinge o banca pe panta foarte alunecoasa a falimentului.

Interesant ca astfel de propuneri vin din partea PNL… Daca ar fi venit de la PSD nu m-ar fi mirat prea tare…

Ce facem, ne intoarcem la anii ’90?

Cei care spun ca bancile s-o lase mai moale cu profiturile ar trebui sa se gandeasca ca sistemul bancar, bancile din Romania au rezistat cu succes celei mai mari crize de la Marea Criza din ’29-’33, intr-o tara, precum a noastra, care nu dovedeste performante economice deosebite. Nici un nivel de incredere prea ridicat pentru investitii.

Va dati seama ce ar insemna sa se prabuseasca bancile in Romania?

Februarie 13, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 27 comentarii

Amalgam

Pe teme economice

Avem o economie cu o competitivitate foarte scazuta, cresterile economice, desi exista in ultima vreme, sunt mici… Ma gandeam la ce spunea Milton Friedman despre profit, vazand in obtinerea profitului lucrul cel mai important. Voi pune aici un articol (pentru ca vreau sa-l am pe blog!) din 1970 – v. aici:

„The Social Responsibility of Business is to Increase its Profits

by Milton Friedman

The New York Times Magazine, September 13, 1970. Copyright @ 1970 by The New York Times Company.

When I hear businessmen speak eloquently about the „social responsibilities of business in a free-enterprise system,” I am reminded of the wonderful line about the Frenchman who discovered at the age of 70 that he had been speaking prose all his life. The businessmen believe that they are defending free en­terprise when they declaim that business is not concerned „merely” with profit but also with promoting desirable „social” ends; that business has a „social conscience” and takes seriously its responsibilities for providing em­ployment, eliminating discrimination, avoid­ing pollution and whatever else may be the catchwords of the contemporary crop of re­formers. In fact they are–or would be if they or anyone else took them seriously–preach­ing pure and unadulterated socialism. Busi­nessmen who talk this way are unwitting pup­pets of the intellectual forces that have been undermining the basis of a free society these past decades.

The discussions of the „social responsibili­ties of business” are notable for their analytical looseness and lack of rigor. What does it mean to say that „business” has responsibilities? Only people can have responsibilities. A corporation is an artificial person and in this sense may have artificial responsibilities, but „business” as a whole cannot be said to have responsibilities, even in this vague sense. The first step toward clarity in examining the doctrine of the social responsibility of business is to ask precisely what it implies for whom.

Presumably, the individuals who are to be responsible are businessmen, which means in­dividual proprietors or corporate executives. Most of the discussion of social responsibility is directed at corporations, so in what follows I shall mostly neglect the individual proprietors and speak of corporate executives.

In a free-enterprise, private-property sys­tem, a corporate executive is an employee of the owners of the business. He has direct re­sponsibility to his employers. That responsi­bility is to conduct the business in accordance with their desires, which generally will be to make as much money as possible while con­forming to the basic rules of the society, both those embodied in law and those embodied in ethical custom. Of course, in some cases his employers may have a different objective. A group of persons might establish a corporation for an eleemosynary purpose–for exam­ple, a hospital or a school. The manager of such a corporation will not have money profit as his objective but the rendering of certain services.

In either case, the key point is that, in his capacity as a corporate executive, the manager is the agent of the individuals who own the corporation or establish the eleemosynary institution, and his primary responsibility is to them.

Needless to say, this does not mean that it is easy to judge how well he is performing his task. But at least the criterion of performance is straightforward, and the persons among whom a voluntary contractual arrangement exists are clearly defined.

Of course, the corporate executive is also a person in his own right. As a person, he may have many other responsibilities that he rec­ognizes or assumes voluntarily–to his family, his conscience, his feelings of charity, his church, his clubs, his city, his country. He ma}. feel impelled by these responsibilities to de­vote part of his income to causes he regards as worthy, to refuse to work for particular corpo­rations, even to leave his job, for example, to join his country’s armed forces. Ifwe wish, we may refer to some of these responsibilities as „social responsibilities.” But in these respects he is acting as a principal, not an agent; he is spending his own money or time or energy, not the money of his employers or the time or energy he has contracted to devote to their purposes. If these are „social responsibili­ties,” they are the social responsibilities of in­dividuals, not of business.

What does it mean to say that the corpo­rate executive has a „social responsibility” in his capacity as businessman? If this statement is not pure rhetoric, it must mean that he is to act in some way that is not in the interest of his employers. For example, that he is to refrain from increasing the price of the product in order to contribute to the social objective of preventing inflation, even though a price in crease would be in the best interests of the corporation. Or that he is to make expendi­tures on reducing pollution beyond the amount that is in the best interests of the cor­poration or that is required by law in order to contribute to the social objective of improving the environment. Or that, at the expense of corporate profits, he is to hire „hardcore” un­employed instead of better qualified available workmen to contribute to the social objective of reducing poverty.

In each of these cases, the corporate exec­utive would be spending someone else’s money for a general social interest. Insofar as his actions in accord with his „social responsi­bility” reduce returns to stockholders, he is spending their money. Insofar as his actions raise the price to customers, he is spending the customers’ money. Insofar as his actions lower the wages of some employees, he is spending their money.

The stockholders or the customers or the employees could separately spend their own money on the particular action if they wished to do so. The executive is exercising a distinct „social responsibility,” rather than serving as an agent of the stockholders or the customers or the employees, only if he spends the money in a different way than they would have spent it.

But if he does this, he is in effect imposing taxes, on the one hand, and deciding how the tax proceeds shall be spent, on the other.

This process raises political questions on two levels: principle and consequences. On the level of political principle, the imposition of taxes and the expenditure of tax proceeds are gov­ernmental functions. We have established elab­orate constitutional, parliamentary and judicial provisions to control these functions, to assure that taxes are imposed so far as possible in ac­cordance with the preferences and desires of the public–after all, „taxation without repre­sentation” was one of the battle cries of the American Revolution. We have a system of checks and balances to separate the legisla­tive function of imposing taxes and enacting expenditures from the executive function of collecting taxes and administering expendi­ture programs and from the judicial function of mediating disputes and interpreting the law.

Here the businessman–self-selected or appointed directly or indirectly by stockhold­ers–is to be simultaneously legislator, execu­tive and, jurist. He is to decide whom to tax by how much and for what purpose, and he is to spend the proceeds–all this guided only by general exhortations from on high to restrain inflation, improve the environment, fight poverty and so on and on.

The whole justification for permitting the corporate executive to be selected by the stockholders is that the executive is an agent serving the interests of his principal. This jus­tification disappears when the corporate ex­ecutive imposes taxes and spends the pro­ceeds for „social” purposes. He becomes in effect a public employee, a civil servant, even though he remains in name an employee of a private enterprise. On grounds of political principle, it is intolerable that such civil ser­vants–insofar as their actions in the name of social responsibility are real and not just win­dow-dressing–should be selected as they are now. If they are to be civil servants, then they must be elected through a political process. If they are to impose taxes and make expendi­tures to foster „social” objectives, then politi­cal machinery must be set up to make the as­sessment of taxes and to determine through a political process the objectives to be served.

This is the basic reason why the doctrine of „social responsibility” involves the acceptance of the socialist view that political mechanisms, not market mechanisms, are the appropriate way to determine the allocation of scarce re­sources to alternative uses.

On the grounds of consequences, can the corporate executive in fact discharge his al­leged „social responsibilities?” On the other hand, suppose he could get away with spending the stockholders’ or customers’ or employees’ money. How is he to know how to spend it? He is told that he must contribute to fighting inflation. How is he to know what ac­tion of his will contribute to that end? He is presumably an expert in running his company–in producing a product or selling it or financing it. But nothing about his selection makes him an expert on inflation. Will his hold­ ing down the price of his product reduce infla­tionary pressure? Or, by leaving more spending power in the hands of his customers, simply divert it elsewhere? Or, by forcing him to produce less because of the lower price, will it simply contribute to shortages? Even if he could an­swer these questions, how much cost is he justi­fied in imposing on his stockholders, customers and employees for this social purpose? What is his appropriate share and what is the appropri­ate share of others?

And, whether he wants to or not, can he get away with spending his stockholders’, cus­tomers’ or employees’ money? Will not the stockholders fire him? (Either the present ones or those who take over when his actions in the name of social responsibility have re­duced the corporation’s profits and the price of its stock.) His customers and his employees can desert him for other producers and em­ployers less scrupulous in exercising their so­cial responsibilities.

This facet of „social responsibility” doc­ trine is brought into sharp relief when the doctrine is used to justify wage restraint by trade unions. The conflict of interest is naked and clear when union officials are asked to subordinate the interest of their members to some more general purpose. If the union offi­cials try to enforce wage restraint, the consequence is likely to be wildcat strikes, rank­-and-file revolts and the emergence of strong competitors for their jobs. We thus have the ironic phenomenon that union leaders–at least in the U.S.–have objected to Govern­ment interference with the market far more consistently and courageously than have business leaders.

The difficulty of exercising „social responsibility” illustrates, of course, the great virtue of private competitive enterprise–it forces people to be responsible for their own actions and makes it difficult for them to „exploit” other people for either selfish or unselfish purposes. They can do good–but only at their own expense.

Many a reader who has followed the argu­ment this far may be tempted to remonstrate that it is all well and good to speak of Government’s having the responsibility to im­pose taxes and determine expenditures for such „social” purposes as controlling pollu­tion or training the hard-core unemployed, but that the problems are too urgent to wait on the slow course of political processes, that the exercise of social responsibility by busi­nessmen is a quicker and surer way to solve pressing current problems.

Aside from the question of fact–I share Adam Smith’s skepticism about the benefits that can be expected from „those who affected to trade for the public good”–this argument must be rejected on grounds of principle. What it amounts to is an assertion that those who favor the taxes and expenditures in question have failed to persuade a majority of their fellow citizens to be of like mind and that they are seeking to attain by undemocratic procedures what they cannot attain by democratic proce­dures. In a free society, it is hard for „evil” people to do „evil,” especially since one man’s good is another’s evil.

I have, for simplicity, concentrated on the special case of the corporate executive, ex­cept only for the brief digression on trade unions. But precisely the same argument ap­plies to the newer phenomenon of calling upon stockholders to require corporations to exercise social responsibility (the recent G.M crusade for example). In most of these cases, what is in effect involved is some stockholders trying to get other stockholders (or customers or employees) to contribute against their will to „social” causes favored by the activists. In­sofar as they succeed, they are again imposing taxes and spending the proceeds.

The situation of the individual proprietor is somewhat different. If he acts to reduce the returns of his enterprise in order to exercise his „social responsibility,” he is spending his own money, not someone else’s. If he wishes to spend his money on such purposes, that is his right, and I cannot see that there is any ob­jection to his doing so. In the process, he, too, may impose costs on employees and cus­tomers. However, because he is far less likely than a large corporation or union to have mo­nopolistic power, any such side effects will tend to be minor.

Of course, in practice the doctrine of social responsibility is frequently a cloak for actions that are justified on other grounds rather than a reason for those actions.

To illustrate, it may well be in the long run interest of a corporation that is a major employer in a small community to devote resources to providing amenities to that community or to improving its government. That may make it easier to attract desirable employees, it may reduce the wage bill or lessen losses from pilferage and sabotage or have other worthwhile effects. Or it may be that, given the laws about the deductibility of corporate charitable contributions, the stockholders can contribute more to chari­ties they favor by having the corporation make the gift than by doing it themselves, since they can in that way contribute an amount that would otherwise have been paid as corporate taxes.

In each of these–and many similar–cases, there is a strong temptation to rationalize these actions as an exercise of „social responsibility.” In the present climate of opinion, with its wide spread aversion to „capitalism,” „profits,” the „soulless corporation” and so on, this is one way for a corporation to generate goodwill as a by-product of expenditures that are entirely justified in its own self-interest.

It would be inconsistent of me to call on corporate executives to refrain from this hyp­ocritical window-dressing because it harms the foundations of a free society. That would be to call on them to exercise a „social re­sponsibility”! If our institutions, and the atti­tudes of the public make it in their self-inter­est to cloak their actions in this way, I cannot summon much indignation to denounce them. At the same time, I can express admiration for those individual proprietors or owners of closely held corporations or stockholders of more broadly held corporations who disdain such tactics as approaching fraud.

Whether blameworthy or not, the use of the cloak of social responsibility, and the nonsense spoken in its name by influential and presti­gious businessmen, does clearly harm the foun­dations of a free society. I have been impressed time and again by the schizophrenic character of many businessmen. They are capable of being extremely farsighted and clearheaded in matters that are internal to their businesses. They are incredibly shortsighted and muddle­headed in matters that are outside their businesses but affect the possible survival of busi­ness in general. This shortsightedness is strikingly exemplified in the calls from many businessmen for wage and price guidelines or controls or income policies. There is nothing that could do more in a brief period to destroy a market system and replace it by a centrally con­trolled system than effective governmental con­trol of prices and wages.

The shortsightedness is also exemplified in speeches by businessmen on social respon­sibility. This may gain them kudos in the short run. But it helps to strengthen the already too prevalent view that the pursuit of profits is wicked and immoral and must be curbed and controlled by external forces. Once this view is adopted, the external forces that curb the market will not be the social consciences, however highly developed, of the pontificating executives; it will be the iron fist of Government bureaucrats. Here, as with price and wage controls, businessmen seem to me to reveal a suicidal impulse.

The political principle that underlies the market mechanism is unanimity. In an ideal free market resting on private property, no individual can coerce any other, all coopera­tion is voluntary, all parties to such coopera­tion benefit or they need not participate. There are no values, no „social” responsibilities in any sense other than the shared values and responsibilities of individuals. Society is a collection of individuals and of the various groups they voluntarily form.

The political principle that underlies the political mechanism is conformity. The indi­vidual must serve a more general social inter­est–whether that be determined by a church or a dictator or a majority. The individual may have a vote and say in what is to be done, but if he is overruled, he must conform. It is appropriate for some to require others to contribute to a general social purpose whether they wish to or not.

Unfortunately, unanimity is not always feasi­ble. There are some respects in which conformity appears unavoidable, so I do not see how one can avoid the use of the political mecha­nism altogether.

But the doctrine of „social responsibility” taken seriously would extend the scope of the political mechanism to every human activity. It does not differ in philosophy from the most explicitly collectivist doctrine. It differs only by professing to believe that collectivist ends can be attained without collectivist means. That is why, in my book Capitalism and Freedom, I have called it a „fundamentally subversive doctrine” in a free society, and have said that in such a society, „there is one and only one social responsibility of business–to use it resources and engage in activities designed to increase its profits so long as it stays within the rules of the game, which is to say, engages in open and free competition without deception or fraud.””

Insa pentru asta – obtinerea profitului si maximizarea lui – trebuie cel putin doua lucruri:

  1. sa ai posibilitatea sa realizezi asta si
  2. sa ai competenta s-o faci

Intr-o intreprindere de stat n-ai posibilitatea

Cazul Bodnariu

Romania Libera

Patriarhia Română, preocupată de cazul Bodnariu

Se arata ca:

„Patriarhia Română susţine că, în cazul Bodnariu, rolul familiei trebuie să rămână prioritar în creşterea copiilor şi consideră că o analiză obiectivă a autorităţilor din Norvegia ar putea duce la reintegrarea firească a celor cinci copii în familia în care s-au născut şi au crescut.

„Patriarhia Română a luat act cu îngrijorare de situaţia critică în care se află familia Bodnariu din Norvegia din cauza separării forțate a celor cinci copii de părinții lor, în urma deciziei autorităților locale norvegiene. Considerăm că, independent de motivele legale invocate de autorităţi, rolul părinţilor, respectiv al familiei, trebuie să rămână prioritar în creşterea şi educarea copiilor, fapt care nu exclude cooperarea cu statul”, se arată într-un comunicat de presă citat de Mediafax.

Potrivit sursei citate, o analiză obiectivă a cazului familiei Bodnariu de către factorii responsabili din Norvegia ar puta duce la reintegrarea firească a celor cinci copii în familia în care s-au născut şi au crescut. „Biserica susţine permanent familia ca fiind cadrul natural pentru nașterea, creșterea şi educarea copiilor în spiritul valorilor fundamentale pentru cultura şi civilizaţia europeană de sorginte creştină”, a precizat Patriarhia Română.

Copiii familiei românului Marius Bodnariu, inginer IT, şi soţiei sale norvegiene Ruth, asistentă medicală, au fost luaţi de la părinţi de Serviciul de protecţie a copilului din Norvegia, Barnevernet, în noiembrie, după ce cele două fete, cele mai mari din familie, ar fi spus că primesc corecţii fizice de la părinţi. De asemenea, părinţii ar fi suspectaţi de îndoctrinarea religioasă a copiilor. Cei cinci copii au fost plasaţi în trei familii-surogat, iar de curând a fost deschisă procedura adopţiei internaţionale pentru ei, potrivit reprezentanţilor familiei.

La solicitarea MAE, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA) a dispus efectuarea unei anchete sociale în urma căreia a decis să propună părţii norvegiene integrarea copiilor în familia biologică extinsă a tatălui, în România. Întreaga documentaţie pusă la dispoziţie de ANPDCA a fost transmisă, în regim de urgenţă, prin intermediul Ambasadei României la Oslo, tuturor autorităţilor norvegiene relevante (Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Copiilor, Egalităţii şi Incluziunii Sociale, Serviciul local de Protecţie a Copilului), precum şi avocatului care reprezintă familia, pentru a fi utilizată în cadrul procedurii judiciare aflate pe rolul instanţelor locale.

O delegaţie parlamentară formată din membri ai Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării intenționează să facă o vizită în Norvegia în perioada 18-22 ianuarie pentru a discuta cazul familiei Bodnariu.”

În Norvegia, copii din 11 familii de români au fost preluați de Barnevernet, afirmă Mircea Dolha

Se arata ca:

„Deputatul Mircea Dolha ( PNL), vicepreședinte al Comisiei pentru românii din afara granițelor, a declarat, sâmbătă că în Norvegia există 11 familii de români ai căror copii au fost preluați de către Barnevernet, însă doar șapte au fost de acord să discute cu membrii delegației parlamentare care urmează să se deplaseze la Oslo săptămâna viitoare.

„Știm că în Norvegia există 11 familii de români ai căror copii ar fi fost preluați de Barnevernet, iar dintre acestea doar șapte familii se vor întâlni cu noi, printre care se află și familiile Nan și Bodnariu. Nu știm încă motivul refuzului celorlalte patru familii care nu doresc să se întâlnească cu delegația din România”, a spus Mircea Dohla, potrivit Agerpres.

Deputatul liberal a susținut că, în cazul care Barnevernet va dovedi că familiile n-au respectat legislația norvegiană, vinovații trebuie să răspundă.

„Dacă se constată că au fost făcute greșeli, atunci să se aplice legile regatului norvegian și cei vinovați să fie trași la răspundere, dar drepturile copiilor să fie respectate. Să rămână împreună, nu despărțiți, să nu fie trimiși în locuri necunoscute. Pot fi încredințați unor aparținători ai familiei sau chiar repatriați, să poată să-și vadă periodic părinții biologici”, a precizat Mircea Dolha.

El a subliniat că delegația parlamentară așteaptă dovezi convingătoare privind situația copiilor preluați de autoritățile norvegiene.

„Avem nevoie de explicații cât mai convingătoare asupra celor două cazuri cunoscute. Dacă până ieri (vineri — n.r.) toată lumea spunea ca Barnevernet-ul este un serviciu cu care nu se poate lua legătura, nu dă niciodată informații, are independență și putere totală etc, acest mit a căzut. Și este și meritul acestei comisii parlamentare. Barnevernet a făcut foarte bine că începe să dea aceste lămuriri și era și mai bine dacă o făcea mai demult pentru a nu se ajunge în situația de a lăsa să planeze diverse suspiciuni asupra procedurilor sale și să nu mai fie necesară deplasarea unei delegații parlamentare a Comisiei pentru comunitățile de români aflate în afara granițelor României din Camera Deputaților în Norvegia”, a punctat Mircea Dolha.”

Voi ce parere aveti de chestiunea asta?

Norvegia nu e o tara membra UE. Intr-un fel ii inteleg: ei n-au vrut sa faca parte din Uniunea Europeana. Ca n-au nevoie de asa ceva. E vorba de o tara dezvoltata, PIB-ul/loc. e foarte ridicat. De asemenea n-am auzit ca vreun norvegian sa cauzeze sau sa faca vreo problema in Romania. Eu cel putin inteleg ca nordicii sunt mai aparte decat altii. Inteleg si faptul ca un om care se duce intr-o tara straina trebuie sa respecte legislatia din acea tara. Insa iata ce se intampla: astia iti fura copilul. Din punctul lor de vedere e ok. Nu e vorba doar de cazul Bodnariu – observati ca sunt 11 familii puse in aceeasi situatie! Ce a facut pana acum Statul Roman, Ministerul de Externe? Bine ca macar acum s-au gandit sa faca ceva.

Mie mi se pare ca Ministerul de Externe ar trebui sa faca pe saitul sau atentionari de calatorie sau sedere cu privire la anumite tari si sa recomande cetatenilor romani sa le ocoleasca pe cat posibil. Printre aceste tari s-ar putea afla foarte bine si Norvegia! Eu am impresia ca oamenii acestia, romani ce traiesc acolo, habar nu au avut de incalcarile grave ale drepturilor omului – practica curenta in Norvegia. Auziti:

„Dacă până ieri (vineri — n.r.) toată lumea spunea ca Barnevernet-ul este un serviciu cu care nu se poate lua legătura, nu dă niciodată informații, are independență și putere totală etc, acest mit a căzut.”

Pe de alta parte, daca asa sunt nordicii, n-are atunci dreptate Angela Merkel ca a permis sa intre in Germania atat de multi imigranti din Orientul Mijlociu si Africa? D-na. Merkel a si spus ca daca Germania nu-i primeste atunci nu e tara dansei. Aluzia la crimele nazismului e destul de limpede. Si cum poti sa le scoti rasismul si nazismul din cap? Ganditi-va cat de inedit este ca o germanca sa fie violata de un sirian! Nu e violata de un finlandez, ci de un sirian sau libanez! 😉 De Anul Nou, la Koln, baietii astia imigranti se uitau dupa fete. Le-au mai acostat pe cate unele, le-au pipait pe fund, pe picioare… 😉

Imigrantii acestia au sosit si in Suedia. Adevarul e ca traim vremuri interesante si… cel putin ciudate…

Ziare.com

Politiei suedeze i s-a interzis sa ofere descrierea infractorilor, ca sa nu fie acuzata de rasism

Se arata ca:

Politia suedeza nu mai are voie sa ofere descrirea infractorilor sau celor suspectati de infractiuni, de teama ca afirmatiile ar putea fi considerate rasiste.

Politistii din Stockholm au primit un mail intern, in care sunt instruiti sa se abtina de la descrieri in care se fac mentionari legate de rasa si nationalitate, anunta The Independent, care citeaza site-ul de stiri Speisa.

Jurnalistii de la Svenska Dagbadet au vazut acest email, iar in acesta se mentioneaza ca referirile la nicio persoana – indiferent ca a fost implicata intr-un accident in trafic sau ca e acuzata de crime – nu ar trebui sa mai contina informatiile mentionate mai sus.

Interdictia, datata cu 15 septembrie, este deja aplicata.

Informatiile apar in contextul in care a iesit la iveala faptul ca politia suedeza nu a facut publice multe cazuri de agresiuni sexuale care au avut loc la doua festivaluri de muzica din Stockholm, in august 2014 si 2015, acestea avand ca autori in majoritate tineri refugiati veniti in Suedia fara parinti.

Politia suedeza, in centrul unui imens scandal – Recunoaste ca nu a facut publice agresiuni sexuale ale azilantilor

Politia a demarat deja o ancheta interna, iar zilele trecute s-a facut si o prima aestare legata de agresiunile sexuale – un minor in varsta de 15 ani. Nu s-a specificat insa daca acesta este sau nu refugiat si nici tara de origine.”

Adica de ce „sa se abtina de la descrieri in care se fac mentionari legate de rasa si nationalitate”? Adica sa-i acopere pe infractori? De ce acesti imigranti trebuie derobati astfel de responsabilitate?

De observat ca romanii nu fac nimic in comparatie cu acesti imigranti. Romania e o tara membra a UE, insa romanii ce au mers la munca in interiorul UE au fost prezentati in repetate randuri aproape in exclusivitate la modul negativ! O campanie orchestrata excelent ca sa faca o propaganda cat mai negativa romanilor si Romaniei. Uitati-va la acesti imigranti care nu sunt din spatiul UE: primiti masiv, uitati-va ce fac. Concluzia: „Politia suedeza nu mai are voie sa ofere descrirea infractorilor sau celor suspectati de infractiuni, de teama ca afirmatiile ar putea fi considerate rasiste„, iar Romania nu e primita in Spatiul Schengen!

Interesant este ca trebuie si noi sa-i primim pe acesti imigranti.

DE notat acest apel din partea PNL

Iata ce scrie Andreea Paul:

Fac un apel către cabinetul Cioloș pentru a adopta prin ordonanță de urgență alegerea primarilor în două tururi de scrutin

Se arata ca:

„Fac un apel către cabinetul Cioloș pentru a adopta prin ordonanță de urgență alegerea primarilor în două tururi de scrutin. E nevoie de legitimitate și reprezentativitate politică la următoarele alegeri locale.

Alegerea primarilor dintr-un singur tur înseamnă favorizarea partidelor mari. Or competiția și competența trebuie stimulată la nivelul administrației publice locale. Consider că această solicitare făcută pe ultima suta de metri trebuie asumată și decisă rapid de către actualul Guvern. Dacă în 3-4 săptămâni nu se corectează actuala legislație pentru alegerile locale, va rămâne în vigoare prevederea alegerilor dintr-un singur tur.

Ar fi fost bine să reușim în Parlament această corecție, dar PNL care a depus deja un proiect de lege pentru alegerile locale din două tururi este minoritar în prezent, iar PSD majoritar.”

Update

Referitor la ultimul punct al Amalgamului trebuie sa vedem un punct de vedere critic. Iata ce spune maestrul Ion Cristoiu:

PNL îi cere lui Dacian Cioloș să se sinucidă de trei ori!

Se arata ca:

„Conducerea PNL, reunită luni, 18 ianuarie 2016, după viscolul în timpul căruia Guvernul lui Dacian Cioloş a fost plecat din ţară, nu înainte de a o închide cu cheia, a decis să înainteze Guvernului tehnocrat propunerea de a modifica, printr-o Ordonanţă de Urgenţă, Legea alegerilor locale, astfel încît primarii să fie aleşi în două tururi de scrutin şi nu în unul.

Reamintim pentru cei pe cale de a fi traşi din nou pe sfoară de Partidul Meu al lui Klaus Iohannis.
Legea a fost votată la Senat şi la Camera Deputaţilor de o majoritate din care a făcut parte şi PNL.
Pe 20 iulie 2015, Legea a fost promulgată de Klaus Iohannis.
Graba în votare şi promulgare şi-a avut temeiul în decizia CCR ca orice lege electorală să fie promulgată cu un an înainte de scrutin.

Alegerile locale din 2016 n-aveau cum fi împinse pînă-n toamnă.
Prin urmare, potrivit Constituției, dar și Comisiei de la Veneția, finele lui iulie 2015 era ultimul termen pînă la care Legea alegerilor locale putea fi promulgată.
La vremea respectivă, am fost un critic al negustoriei dintre PSD şi PNL prin care Parlamentul a votat alegerea primarilor într-un singur tur.

PNL a cerut ca preşedinţii Consiliilor judeţene să fie aleşi de Consiliu şi nu direct, ca pînă acum.
PSD a acceptat asta (cu greu, deoarece baronii PSD îşi bazau puterea pe votul popular) impunînd alegerea primarilor dintr-un singur tur.
Eu am considerat că alegerea în două tururi are patru mari avantaje:

  1. Dă o şansă partidelor mici, care pot negocia voturile între cele două tururi și prin asta pot dovedi electoratului lor că și ele contează.
  2. Prin implicarea în rezultatele turului doi a partidelor mici, o parte a electoratului realiza că votul său n-a fost zadarnic.
  3. Pune capăt uneia dintre realitățile postdecembriste care au dus la osificarea vieții politice, la corupție și la apariția baronilor locale: Mandatele nesfîrşite ale unor primari.
  4. Grație negocierilor dintre cele două tururi se crea posibilitatea ca în fruntea unor primării să vină oameni tineri.

PNL avea interesul unui singur tur de scrutin, luînd în calcul capitalul electoral al primarilor PDL în funcţie.
PNL a votat Legea.
PNL n-a contestat-o la CCR.
PNL nu i-a cerut lui Klaus Iohannis s-o retrimită Parlamentului spre reexaminare.
Din 20 iulie 2015 nu numai partidele, dar şi instituţiile de forţă ale României au activat pe baza acestei legi.
Deoarece pentru PNL cel mai mare pericol îl constituiau primarii de forţă ai PSD, Binomul SRI-DNA, pus în slujba Partidului Meu al Jupînului de la Cotroceni a declanşat Operațiunea de Poliție politică: Scoaterea din joc a primarilor PSD cu mari șanse de a fi realeși din primul tur pentru a face cale liberă unor pițifelnici din PNL.

A anunţat Sorin Oprescu că va candida pentru al treilea mandat? De îndată Binomul l-a înhăţat. Numai prin scoaterea din joc a lui Sorin Oprescu avea cît de cît șanse bila de popice Cristian Bușoi. Acum, cînd e sigur că Sorin Oprescu nu va mai candida, se constată pe neaşteptate că dosarul făcut de DNA are vicii de procedură.

Măi să fie!
Exact slăbiciunile pentru care automat orice judecător din lume îţi respinge Dosarul.
Dacă DNA vrea doar să șantajeze pe cineva pentru ca acesta să iasă din joc (politician, demnitar, jurnalist) i se strecoară în Dosar de către procurori, la ordin, o eroare grosolană de procedură. Una peste care nu poate trece nici măcar un judecător ofițer acoperit.

Proaspăt întoarsă din vacanță, Alina Gorghiu apelează, cum o face și Protectorul ei de la Cotroceni, la Mișcarea de stradă din 3 noiembrie 2015, acest 23 August 1944 al Regimului Iohannis.
Distinsa susține că protestatarii au cerut și scrutin în două tururi.
Mai întîi că protestarii cu pricina erau agitatorii MP și ai Partidului Metrou al Monicăi Macovei, cei mai activi de altfel.
Apoi, dacă asta a susținut Strada, ar fi fost normal ca PNL să se pună în mișcare pentru a modifica Legea încă din 4 noiembrie 2015 și nu să aștepte pînă în 18 ianuarie 2016, cînd sondajele dau un eșec binemeritat pentru PNL.

Între timp însă a apărut şi s-a afirmat Mişcarea Populară a lui Traian Băsescu.
Alături de ALDE, MP se anunţă drept formaţiunea care va muşca din electoratul de Dreapta în primul tur.
Prin urmare, acum, la un an de la publicarea Legii în Monitorul Oficial, Scrutinul cu două tururi nu mai convine PNL.
Şi atunci PNL a socotit să ceară lui Dacian Cioloş modificarea Legii electorale prin Ordonanţă de Urgenţă.

Triplă sinucidere pentru Dacian Cioloş:
1) Desemnat premier al unui Guvern însărcinat cu asigurarea unor alegeri corecte, Dacian Cioloş, dacă dă Ordonanţa, devine principalul acuzat de crearea climatului pentru alegeri incorecte. Ce alegeri corecte sînt acelea în care unul dintre competitori schimbă după un an regulile jocului pentru că altfel nu cîştigă scrutinul?
2) Acceptînd propunerea PNL, Dacian Cioloş devine brusc din şeful Guvernului tehnocrat şeful Guvernului PNL. Comedia cu fustiţa tehnocrată ia sfîrşit. Guvernul se demască drept ceea ce e: Un Guvern PNL sub acoperire.
3) Guvernul Dacian Cioloş sfidează sloganul Un alt fel de politică.

Şmecherii cu alegerile astfel organizate încît să convină doar unui partid se întîlnesc cu duiumul în postdecembrism.
Prin Un alt fel de politică s-a înţeles curmarea acestor şmecherii.
Iată-le asumate de către Dacian Cioloş!

Marele, adevăratul şah e dat însă lui Liviu Dragnea.
Dacă se dă Ordonanţa de urgenţă, PSD e obligat să depună Moţiune de cenzură.
A nu face asta înseamnă pentru PSD sinucidere electorală curată.
Dacă PSD depune Moţiune de cenzură, Liviu Dragnea încalcă înţelegerea în schimbul căreia Procesul de la ICCJ i se amînă la infinit.
Prin urmare, Liviu Dragnea are de ales între propria sinucidere şi sinuciderea PSD.

N.B. Nu exclud posibilitatea ca Legea să fie modificată prin Ordonanță de Urgență.
Asta numai și numai dacă e de acord și PSD.
Dacă PSD refuză, a da o Ordonanță de urgență la somarea de către Partidul Meu al lui Klaus Iohannis nu înseamnă altceva decît încălcare grosolană a condiției de alegeri libere și corecte!”

Mie mi se pare o imoralitate sau, daca doriti, o lipsa de elementara etica din partea PNL ce nu face bine societatii romanesti: dupa ce ai votat si tu, impreuna cu adversarii tai politici, legea alegerii primarilor intr-un singur tur de scrutin, sa vii acum, dupa doar cateva luni, si sa ceri, cu lacrimi in ochi, desigur, premierului sa dea o ordonanta de urgenta s-o schimbe: primarii sa fie votati in doua tururi de scrutin…

Dar de asta ce parere aveti:

„Dacă DNA vrea doar să șantajeze pe cineva pentru ca acesta să iasă din joc (politician, demnitar, jurnalist) i se strecoară în Dosar de către procurori, la ordin, o eroare grosolană de procedură. Una peste care nu poate trece nici măcar un judecător ofițer acoperit.”?

Asta apropo de ce fel de stat avem…

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Ianuarie 18, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 23 comentarii

Reflectii la porunca: Sa nu furi. De ce Binomul SRI-DNA nu poate sa rezolve problema?

Un aspect ar fi ca omul a furat din vremi imemoriale. Sigur, furtul este si pedepsit. Prin legi. Dar porunca aceasta are si un alt aspect important. Nu pot sa ma fur pe mine insumi… Asta ar contrazice logica elementara. Daca fur, atunci fur ce-i al altuia. Sau altul ar putea sa fure ce-i al meu. De unde se vede ca porunca aceasta se refera la ceea ce noi numim in zilele noastre proprietate privata. De aceea cinstea, inca din vremurile de demult, a fost legata de proprietatea privata. Si de aceea respectul fata de proprietatea privata e legat de ceea ce se numeste cinste, om cinstit. In Faptele Apostolilor, la capitolul 5, se arata urmatorul lucru:

„1. Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina.
2. Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor.
3. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?
4. Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu.
5. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit.
6. Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat.
7. După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase.
8. Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât.
9. Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine.
10. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei.
11. Şi frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea.”

Este foarte interesant de observat ca Sf. Petru nu-i neaga lui Anania dreptul de proprietate asupra tarinei. Ii spune: „Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta?”. Daca, de exemplu, Anania ar fi spus: „Nu o vand, dom’ne!”, ar fi fost cinstit: e tarina lui si nu doreste s-o vanda – e dreptul lui intrucat e proprietatea lui. Vina lui a fost ca vanzand-o „a dosit din pret”, mintind si el si femeia lui. Ca sa se inteleaga mai bine despre ce e vorba trebuie citit si capitolul 4, cu referire la viata de obste, din care voi spicui putin:

„32. Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte.
33. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi.
34. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute,
35. Şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă.
36. Iar Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuieşte fiul mângâierii), un levit, născut în Cipru,
37.Având ţarină şi vânzând-o, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor.”

De unde se poate vedea marea sfintenie in care s-a intemeiat viata de obste – de unde si exprimarea din zilele noastre: avutul obstesc, dar e cu totul altceva. De observat ca lui Anania, Sf. Petru i-a zis: „N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu”. Deci viata de obste era in Dumnezeu intemeiata.

Referitor la Romania, multa lume isi da cu parerea, multa lume sufera de frustrari. Cati nu spun: „Pai, dom’ne, astia tot aresteaza si tot se fura”. N-am prea vazut o analiza a acestui subiect. Si parca nimeni nu remarca un lucru care s-a intamplat pe vremea comunismului.

Comunismul a abolit proprietatea privata. Aceasta, in comunism, se reducea la lucruri marunte. Evident ca si proprietatea intelectuala a fost cat se poate de marginalizata. Dar ce a pus in loc? In loc s-a pus ceea ce se chema: proprietatea intregului popor! Dar cu o astfel de proprietate, a intregului popor, cum ramane cu porunca ce spune: sa nu furi?

Ca sa intelegem bine realitatile actuale, tranzitia, comunismul, ca sa ne intelegem bine istoria recenta, ar trebui sa ne detasam putin.

Va dati seama ce alienare a insemnat asta?

Daca proprietatea privata ar fi fost abolita doar o zi si ar fi provocat alienarea societatii, dar aproape 50 de ani… Si abolita cu brutalitate, cu arestari si oameni inchisi, cu ani grei de temnita… Iar dupa aproape 50 de ani sa vii sa restabilesti ceea ce s-a abolit. Adica o noua alienare a societatii.

Asta ar fi una din problemele majore, nu doar ale Romaniei, ci ale intregului Est fost comunist. In Vest nu s-a intamplat asa ceva. Nu a fost comunism, nu s-a abolit proprietatea privata. La noi, pe langa problema aceasta a cinstei in societate, e problema alienarii grave a intregii societati. Caci intreaga societate a cunoscut comunismul si efectele sale. Sigur, si in Occident se fura. Si in Occident furtul este pedepsit. Insa la noi problema este agravata de aceasta alienare bazata pe instabilitatea valorilor. Iar Tranzitia este desfasurarea in timp a acestei alienari. De aici si neputinta individului, care conduce si la neputinta institutilor de forta. Chestiunea intr-o astfel de situatie consta in faptul ca e foarte dificil sa actionezi pentru ca nu stii cum s-o faci si nu stii ce consecinte poate dezvolta o anumita actiune care pare buna. In Vest cel putin n-au fost distorsionate sau diluate sau chiar abolite (desi poate s-a vrut si acolo asa ceva) valori.  Aceste treceri de la ceva al altceva diametral opus pe care le-a cunoscut Estul in mai putin de 50 de ani, aceasta stare de instabilitate, a condus si la o instabilitate a valorilor in societate.  Chestiunea aceasta nu poate fi rezolvata prin mijloace punitive, cu ajutorul institutilor de forta.

Daca viata de obste descrisa in Faptele Apostolilor ar putea sa-i conduca pe unii la ideea de comunism, totusi comunismul era ateu. Intr-o societate in care proprietatea e a intregului popor, se mai poate si „dosi pretul tarinei”, se mai poate si mintii… Pe cand in viata de obste descrisa in Faptele Apostolilor: „N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu”. A intemeia sfintenia pe ceva ce nu e sfant, bazandu-se pe pedepse – asta e cea mai mare alienare pe care comunismul a produs-o in societate. De asemenea, in ceea ce se spune la capitoul 5 din Faptele Apostolilor, se vede ca nu Sf. Petru i-a omorat pe Anania si Safira. Nu le-a spus nici macar: „Mori pentru asta!”. Pe cand comunismul s-a dedat la crime facute de oameni, lideri, activisti si alte unelte de-ale lor.

In capitolul 4. se arata: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte.”. Dar lucrul asta era liber consimtit de acea multime. E vorba de „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut” – comunismul a fost impus cu brutalitate si celor ce nu au crezut in aceasta idee. Nu a fost ceva liber consimtit. E de observat cum atunci cand omul/oamenii traieste/traiesc in Dumnezeu, adica duc o viata in Hristos, se desfiinteaza porunca vechi-testamentara „sa nu furi”: „şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte”. Una e a crede in Dumnezeu si altceva e a trai in Dumnezeu. In El toti viem, dar viata in Hristos e totusi altceva. In El toti viem, dar nu toti oamenii traiesc in Hristos, nu toti oamenii sunt mladitele lui Hristos. Si un traficant de droguri viaza in Dumnezeu, asta nu inseamna ca duce o viata in Hristos, cu toate acestea Dumnezeu nu-l omoara pentru faptele sale, desi ar putea s-o faca. Pentru ca al Lui este tot. Asta nu inseamna ca nu-l judeca sau ca nu-l va judeca. Insa Dumnezeu nu e grabnic nici sa judece si nici sa pedepseasca, pentru ca El este deasupra judecatii si pentru ca El „nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”. Iar viata de obste descrisa in capitolul 4. din Faptele Apostolilor arata simbolic lucrul asta: ca a lui Dumnezeu sunt toate.

Deci chestiunea care se pune este: cum poti sa rezolvi cu ajutorul institutilor de forta o asa mare alienare cand, de fapt, totul nu e al nostru ci al lui Dumnezeu?

Iar efectele comunismului, inclusiv aceasta mare alienare societala, se simt si astazi.

Ianuarie 11, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 181 comentarii

Piata Universitatii… din nou

Am fost ieri seara in Piata Universitatii… Am vrut sa fiu martor la evenimente, cum se spune, sa vad cine sunt protestatarii. Poate ca intelegi mai bine lucrurile daca esti in mijlocul evenimentelor… Asa mi-am zis si eu si am pornit spre Piata…

Era lume multa, dar caracteristic era faptul ca imensa majoritate a celor  veniti in Piata erau tineri intre 18-30 de ani. Multi, foarte multi utilizatori de iPhone. Era greu sa-ti dai seama despre nivelul lor de pregatire profesionala si de educatie, insa un lucru trebuie subliniat: nu era o miscare muncitoreasca. Spre deosebire de anii ’90, de pe vremea lui Iliescu, cand pe langa protestatari au iesit marile platforme muncitoresti, dar au venit si minierii, acum erau, in marea lor majoritate, numai tineri. Chiar si cei care au venit cu copiii erau tot tineri, parinti tineri. Intr-un fel este perfect explicabil, pentru ca cei care au murit in tragedia de la Clubul Colectiv erau de varsta lor… Explicabil este si pentru faptul ca fenomenul coruptiei, prezent in societatea noastra, le afecteaza viata si perspectivele profesionale. Tin sa subliniez un lucru: nu cred ca in Piata erau numai acei tineri ce muncesc in multinationale. Nu mi s-a parut ca asa ar fi…

Aceasta miscare nu mi s-a parut a fi o revolutie. E prea mult spus. Cred ca ar fi corect s-o caracterizam drept miscare de protest si nimic mai mult. Ceea ce am vazut la televizor, la Realitatea, dupa ce am venit acasa, un adevarat program al Pietei, m-a mirat… O miscare spontana, ivita dintr-o emotie, ce-i drept colectiva, nu e nici revolutie si nu poate sa aiba un program atat de bine pus la punct. De aceea impresia mea este ca diverse ONG-uri (sau poate si alt tip de organizatii) laice au profitat de evenimente ca sa-si expuna platforma, lucru care nu stiu cat e de cinstit…

Programul lor de activitate mi s-a parut unul nu doar laic, ci de-a dreptul presarat cu elemente neostangiste, ca sa nu spun chiar neocomuniste, de exemplu venitul minim garantat de 250 de euro sau in scolile publice sa se faca lectii in care copiii sa invete cum sa-si ajute semenii… Sau ca parlamentarii sa nu aiba dreptul decat la 2 mandate, lucru ce mi-a amintit de Movimento 5 Stelle a lui Beppe Grillo

Acest tineri ar trebui sa stie ca o lozinca precum: „Toate partidele – aceeasi mizerie” pune in discutie democratia si libertatea castigate cu sange in Decembrie ’89. Este adevarat ca poate multi din acesti tineri n-au cunoscut comunismul, nu au existat chiar pe vremea aceea. Insa daca tot au iesit in strada, ar trebui sa se maturizeze cand e vorba sa abordeze politica si sa citeasca sau sa intrebe cum e sa traiesti sub o dictatura, ce inseamna asta, ce inseamna sa traiesti cu frica de Securitate si sa-ti fie incalcate sistematic drepturile si libertatile. Si sa se gandeasca la cei care au suferit cumplit pe vremea comunismului numai pentru ca aveau alte pareri decat partidul unic si conducatorul „iubit”. Crimele comunismului au fost infinit mai rele decat actuala coruptie din societate.

De asemenea ar trebui sa se gandeasca ca libertatea de constiinta, libertatea religioasa au fost castigate prin sange in Decembrie ’89. Ma uitam la acesti tineri si intelegeam ca ma aflu in fata unor copii… Care nu cunosc ce inseamna sa fii persecutat pentru credinta ta de catre un stat opresiv si totalitar. Ce inseamna sa faci ani de puscarie grea pentru credinta in Dumnezeu… Ce inseamna ca Statul sa-ti incalce drepturile pentru ca ai fost vazut cu o iconita la tine… Si sa se gandeasca la cei care au murit pentru credinta in puscariile comuniste…

Patriarhul Daniel si-a cerut scuze, eu cred ca trebuie sa i le acceptam. Si trebuie ca acesti tineri sa stie ca Biserica Ortodoxa nu este nici impotriva construirii de spitale si nici nu e vinovata ca nu s-au construit spitale dupa Revolutie. Sloganul acesta, cum ca ei nu doresc Catedrala Mantuirii Neamului ci sa se faca spitale este nedrept pentru ca nici BOR si nici Patriarhul Daniel nu se opun construirii de spitale. Ca Biserica este capabila sa construiasca mai multe biserici, decat e capabil Statul, care n-a construit niciun spital nou dupa Revolutie, sa construiasca spitale, eu cred ca este o alta problema. Eu va spun ca in mod sigur BOR nu este impotriva construirii de spitale, numai ca nu depinde de ea acest lucru. Evident, e o rusine foarte mare pe obrazul Statului nostru… Asa ca atitudinea fata de Biserica a celor din piata nu a fost nici dreapta si nici corecta… Sunt lucruri pe care putem sa le criticam la Biserica, dar sa avem, totusi, grija sa avem dreapta judecata. Iar in ceea ce priveste ajutorul pe care sa i-l dai semenului tau, eu cred ca Biserica Ortodoxa te poate invata mai bine lucrul asta decat orice lectie de etica laica, in acest sens, facuta in scoala.

Copiii Pietei mai trebuie sa stie ca relele economice din tara nu sunt numai datorita coruptiei. Tratatul de Guvernanta Fiscala, cat si faptul ca Romania a trebuit sa se integreze in UE intr-un timp scurt si pentru asta sa faca dovada ca are o economie de piata functionala, au fost cerinte ale UE. Trebuie sa stie ca dupa ’95 (ma gandesc la faptul ca poate unii din acesti copii nu au existat nici pe vremea aceea…), cand intreprinderile de stat au fost trecute pe actiuni, CDR a fost pusa in fata urmatoarei situatii: circa 3000 de intreprinderi erau cu capital majoritar de stat. Era in ’96… Ca sa ai o economie functionala de piata trebuia sa demonstrezi Uniunii Europene ca 51% din economie e privata. La asa ceva s-a ajuns intr-un timp record: 11 ani. De aceea multe intreprinderi s-au si distrus si multe privatizari au esuat pentru ca atragerea de capital strain presupune nu numai vointa Statului, ci si a investitorului strain pe care nu ai cum sa-l obligi sa investeasca in Romania. De asemenea mai trebuie sa stie ca daca Presedintele Basescu, care, conform Constitutiei, era reprezentantul Statului Roman, ar fi respins Tratatul de Guvernanta Fiscala, ar fi insemnat ca Statul Roman il respinge si s-ar fi pozitionat in afara cerintelor UE. Si nimeni nu ne-a obligat sa intram in UE…

Sa se gandeasca la faptul ca nu prea mai avem o firma romaneasca de constructii de drumuri. Treburile au mers bine cand cu absorbtia fondurilor de preaderare. Numai ca o conditie de participare la licitatie era ca firmele sa demonstreze ca au lucrari similare in alte parti, in alte tari. Firmele romanesti de profil nu indeplineau o astfel de conditie… De aceea foarte multe firme straine au venit aici sa lucreze, firmele romanesti erau luate de catre acestea in subcontractare. Caimacul era luat de firmele straine, bineinteles. Finantarea era asigurata de UE si banii acestia trebuiau sa se intoarca tot in UE, la firmele din Vest…

Una din ideile strategice de baza ale integrarii noastre in UE a fost asigurarea securitatii economice a tarii. Daca acest deziderat mai e posibil astazi, in actualele conditii economice, sau nu mai e posibil, asta e o alta discutie. Dar acesti tineri ar trebui sa se gandeasca serios la aceste lucruri… Acesti tineri ar trebui sa gandeasca la faptul ca o economie de piata puternica presupune o piata de capital puternica. Ce inseamna o piata de capital puternica? Daca ma intrebati pe mine, as raspunde ca inseamna o piata in care volumul tranzactiilor sa fie de vreo 3-4 trilioane de $… Trilioane, retineti bine, nu miliarde. 3-4 miliarde de $ nu-mi ajunge nici pe-o masea! Daca ar fi macar de 800-900 miliarde de $, ar insemna ca treburile incep sa se miste in directia corecta. Ei cer, printre altele, niste lucruri – mai toate axate pe o protectie sociala puternica – in conditiile in care tara noastra nu are capacitatea economica, la ora actuala, pentru a le sustine. Tara noastra, din pacate, e una in care tranzactiile pe piata de capital sunt mici, cresterile economice sunt foarte mici… Ar trebui ca nu numai tinerii, ci cu totii sa ne gandim serios si sa meditam profund la aceste lucruri. Ce, astea-s cresteri economice, de 0,1%? As dori sa vad macar 3-4%, dar si asa ar fi insuficient. Noi trebuie sa avem peste 5% cativa ani la rand ca sa ne apropiem de tarile vestice ale UE, dezvoltate economic. Altminteri degeaba vom plange si vom tot face revolutii ca peste jumatate din populatie are closetul in fundul curtii! N-am vazut ca programul acestor tineri protestatari, daca intr-adevar e al lor un asemenea program, sa puna in discutie astfel de lucruri. Numai ca astfel de lucruri nu se rezolva neaparat cu iesitul in strada…

Ar trebui ca acesti tineri sa se mai gandeasca la faptul ca tara noastra a depus mari eforturi pentru crearea unui sector privat romanesc. Pentru ca economia de piata e bazata pe sectorul privat si capitalismul inseamna libertate (Milton Friedman). Se tot vorbeste, la modul peiorativ, de regii asfaltului. Trebuia sa avem o economie de piata functionala, remember? Si atunci cum sa faci asta intr-o tara in care nu a existat sector privat? Prin munca proprie? Sa te vad pe tine, prin munca proprie, cum reusesti sa faci o intreprindere privata de drumuri! Daca reusesti, jos palaria! Iar acum sunt luati de DNA si bagati in puscarii… Nu ne mai place capitalismul? Vad ca nu indrazniti sa spuneti asta! De ce oare? N-am auzit sloganuri anticapitaliste in Piata.

Deci dragi copii, nu facem doar revolutii, mai si gandim, da? Altminteri ajungem la un slogan cunoscut (nu stiu daca voi l-ati cunoscut): „Noi muncim, nu gandim!”, parafrazand: „Noi facem revolutii, nu gandim!”.

Noiembrie 6, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

E ceva ce nu se justifica…

… in aceasta criza a datoriilor suverane. Am citit si ultimile comentarii, voi incerca sa-mi expun intr-un mod cat mai clar gandurile in aceasta postare. E ceva ce nu se justiifca! Ceva de neinteles si straniu in toata povestea asta a datoriilor.

Sa ne gandim ca totul a pornit de la lupta dintre comunism si capitalism. Romania, bunaoara, a fost o tara comunista. Teoria spune asa: statul face cheltuieli mari. In comunism intreaga economie era de stat, nu exista sector privat (decat cel putin unul foarte marunt, nesemnificativ). Nu cred ca se va gasi cineva care sa-l faca pe Ceausescu capitalist! 🙂 Cum toata economia era de stat – si nu exista, subliniez, sector privat – te-ai fi asteptat ca statul sa cheltuiasca sume uriase pentru dezvoltare. Mai mult, se vorbea pe vremea lui Ceausescu de asa numitul somaj mascat. Asta nu insemna ca respectivul primea ajutor de somaj, ci era incadrat in campul muncii cu salariu intreg. Te-ai fi asteptat ca statul sa cheltuiasca foarte mult pentru ca sa poata sustine aceasta constructie economica, bazata pe intreprinderi de stat ineficiente si pe sustinerea unui surplus de lucratori, care de fapt ar fi trebuit sa fie someri, dar care erau angajati si primeau un salariu intreg. Cu toate acestea, datoria pe care a avut-o Romania sub Ceausescu, datorie pe care tara noastra a fost obligata s-o plateasca si Ceausescu, cu mari sacrificii, e adevarat, a platit-o, era un mizilic fata de ceea ce vedem in zilele noastre in toata Europa Vestica, nu numai in cazul Greciei – (v. aici). Nicio tara europeana (exista, desigur, si exceptiile de rigoare, ca in orice situatie) nu a reusit sa respecte Tratatul de la Maastricht care, printre altele, prevedea ca datoria publica nu trebuie sa depaseasca 60% din PIB – am scris despre asta aici. Iar lucrul asta s-a intamplat – tocmai asta e halucinant!! – in conditii capitaliste!!! Teoria despre capitalism, din punctul asta de vedere, e una in esenta destul de simpla: diminuarea rolului statului in economie. Din moment ce primeaza, economic vorbind, sectorul privat, rolul statului se diminueaza – de aici si consecintele: taxe si impozite mici (pentru ca de ce ai plati statului taxe si impozite mari daca rolul sau in economie este mult diminuat?),  libertatea economica. Ceea ce e izbitor de te lasa masca, cum se spune, este ca statele care au un sistem foarte bine pus la punct de protectie sociala – ma refer, de pilda, la Tarile Scandinave – au respectat Tratatul de la Maastricht. De asemenea Romania, cea actuala, unde coruptia e mare, a respectat de asemenea Tratatul de la Maastricht in ceea ce priveste volumul datoriei… In schimb celelalte tari vestice n-au respectat nici una limita maxima de 60% din PIB, nici macar Austria sau Germania!! Lucrul asta ma face sa ma gandesc la faptul ca si daca s-ar fi cheltuit abundent pentru protectie sociala, programe sociale, in tarile care nu au respectat limita maxima de 60% din PIB impusa datoriei publice  de catre Tratatul de la Maastricht, tot nu s-ar fi putut ajunge la un volum atat de mare al datoriei publice. Stateam si ma gandeam, de exemplu, cum a ajuns Belgia sa aiba o datorie de 107% din PIB in 2014… Daca va veti uita pe harta pusa la dispozitie de Statistica Ilustrata a Eurostatului, tarile care au respectat limita maxima de 60% din PIB sunt tarile din vechiul Bloc Estic ( cu mici exceptii: Croatia, Ungaria) si Tarile Scandinave. Atat.

Datoria foarte mare acumulata de tarile vestice nu se poate justifica, mai ales ca aceasta a crescut continuu de la semnarea Tratatului de la Maastricht si pana acum. Dar sa incercam sa vedem totusi… Sa luam, de pilda, Franta. Cum se justifica o datorie care a ajuns in 2014 la 95% din PIB? Sa incercam sa facem o comparatie cu Romania. E clar ca Franta e o tara in care performanta economica e mult mai mare decat in cazul Romaniei. Productivitatea in Franta e mai mare decat in Romania. Franta nu avea nevoie sa aiba o asemenea datorie, atat de mare. Atentie, vorbim de datoria statului, nu a sectorului privat!! Oricate programe sociale s-ar fi adoptat in Franta, este imposibil sa cheltuiesti atat de multi bani. Greu de crezut ca ar fi posibil. Pentru ca intra in contradictie cu productivitatea inalta pe care o intalnim in Franta si nu numai. In asemenea conditii vin, din taxe si impozite – inteleg ca Franta are o fiscalitate ridicata -, suficienti bani in vistieria statului. De ce, atunci, mai e nevoie ca statul sa se indatoreze atat de mult? Cu atat mai mult nu e nevoie de asa ceva. Romania, chiar si in conditii de nivel ridicat al coruptiei, respecta limita maxima a datoriei. Deci nici coruptia, care diminueaza productivitatea, nu poate fi o explicatie plauzibila pentru acest fenomen. Europa Vestica, nu numai Eurozona (Eurozona cu atat mai mult) arata ca o zona calamitata puternic, in care statul are nevoie de foarte multi bani pentru a face fata unei asemenea calamitati. Or, nici vorba de asa ceva, de o asemenea calamitate, Doamne fereste, in Europa de Vest. De aceea in toata povestea asta a datoriilor publice e ceva putred… De aceea eu spuneam aici ca exista un exces de lichiditate ce trebuie cheltuit. Dar mai vine si o alta intrebare: pe ce anume au cheltuit statele vestice acesti bani? Vorbim de sume uriase. Se vorbeste foarte mult despre indatorare, dar mult mai putin daca aceasta e justificata sau nu. Un stat poate oricand sa se indatoreze, fara sa dea nicio explicatie cetatenilor sai. Lucrul e ingrijorator. Adevarul este ca avem de a face cu o opacitate foarte mare, in toata Eurozona, cu privire la aceste datorii publice.

Ciudat e ca, acum, se impune o austeritate paguboasa tuturor acestor state, dar de la semnarea Tratatului de la Maastricht si pana sa se ajunga la asemenea debite mari, nu s-a luat nicio masura ca sa se evite o asemenea situatie. Fara indoiala, Grecia a fost doar punctul slab, gasit cu usurinta… Mie mi se pare ca a fost un atentat la Uniunea Europeana si o incercare de demantelare a Eurozonei, care inca nu s-a oprit. Interesant ce spune laureatul Premiului Nobel pentru Economie, Joseph Stiglitz intr-un articol din urma cu o luna:

Project Syndicate

Europe’s Last Act?

Se arata ca:

„NEW YORK – European Union leaders continue to play a game of brinkmanship with the Greek government. Greece has met its creditors’ demands far more than halfway. Yet Germany and Greece’s other creditors continue to demand that the country sign on to a program that has proven to be a failure, and that few economists ever thought could, would, or should be implemented.

The swing in Greece’s fiscal position from a large primary deficit to a surplus was almost unprecedented, but the demand that the country achieve a primary surplus of 4.5% of GDP was unconscionable. Unfortunately, at the time that the “troika” – the European Commission, the European Central Bank, and the International Monetary Fund – first included this irresponsible demand in the international financial program for Greece, the country’s authorities had no choice but to accede to it.

The folly of continuing to pursue this program is particularly acute now, given the 25% decline in GDP that Greece has endured since the beginning of the crisis. The troika badly misjudged the macroeconomic effects of the program that they imposed. According to their published forecasts, they believed that, by cutting wages and accepting other austerity measures, Greek exports would increase and the economy would quickly return to growth. They also believed that the first debt restructuring would lead to debt sustainability.

The troika’s forecasts have been wrong, and repeatedly so. And not by a little, but by an enormous amount. Greece’s voters were right to demand a change in course, and their government is right to refuse to sign on to a deeply flawed program.

Having said that, there is room for a deal: Greece has made clear its willingness to engage in continued reforms, and has welcomed Europe’s help in implementing some of them. A dose of reality on the part of Greece’s creditors – about what is achievable, and about the macroeconomic consequences of different fiscal and structural reforms – could provide the basis of an agreement that would be good not only for Greece, but for all of Europe.

Some in Europe, especially in Germany, seem nonchalant about a Greek exit from the eurozone. The market has, they claim, already “priced in” such a rupture. Some even suggest that it would be good for the monetary union.

I believe that such views significantly underestimate both the current and future risks involved. A similar degree of complacency was evident in the United States before the collapse of Lehman Brothers in September 2008. The fragility of America’s banks had been known for a long time – at least since the bankruptcy of Bear Stearns the previous March. Yet, given the lack of transparency (owing in part to weak regulation), both markets and policymakers did not fully appreciate the linkages among financial institutions.

Indeed, the world’s financial system is still feeling the aftershocks of the Lehman collapse. And banks remain non-transparent, and thus at risk. We still don’t know the full extent of linkages among financial institutions, including those arising from non-transparent derivatives and credit default swaps.

In Europe, we can already see some of the consequences of inadequate regulation and the flawed design of the eurozone itself. We know that the structure of the eurozone encourages divergence, not convergence: as capital and talented people leave crisis-hit economies, these countries become less able to repay their debts. As markets grasp that a vicious downward spiral is structurally embedded in the euro, the consequences for the next crisis become profound. And another crisis in inevitable: it is in the very nature of capitalism.

ECB President Mario Draghi’s confidence trick, in the form of his declaration in 2012 that the monetary authorities would do “whatever it takes” to preserve the euro, has worked so far. But the knowledge that the euro is not a binding commitment among its members will make it far less likely to work the next time. Bond yields could spike, and no amount of reassurance by the ECB and Europe’s leaders would suffice to bring them down from stratospheric levels, because the world now knows that they will not do “whatever it takes.” As the example of Greece has shown, they will do only what short-sighted electoral politics demands.

The most important consequence, I fear, is the weakening of European solidarity. The euro was supposed to strengthen it. Instead, it has had the opposite effect.

It is not in the interest of Europe – or the world – to have a country on Europe’s periphery alienated from its neighbors, especially now, when geopolitical instability is already so evident. The neighboring Middle East is in turmoil; the West is attempting to contain a newly aggressive Russia; and China, already the world’s largest source of savings, the largest trading country, and the largest overall economy (in terms of purchasing power parity), is confronting the West with new economic and strategic realities. This is no time for European disunion.

Europe’s leaders viewed themselves as visionaries when they created the euro. They thought they were looking beyond the short-term demands that usually preoccupy political leaders.

Unfortunately, their understanding of economics fell short of their ambition; and the politics of the moment did not permit the creation of the institutional framework that might have enabled the euro to work as intended. Although the single currency was supposed to bring unprecedented prosperity, it is difficult to detect a significant positive effect for the eurozone as a whole in the period before the crisis. In the period since, the adverse effects have been enormous.

The future of Europe and the euro now depends on whether the eurozone’s political leaders can combine a modicum of economic understanding with a visionary sense of, and concern for, European solidarity. We are likely to begin finding out the answer to that existential question in the next few weeks.” (subl. mea)

Voi incerca sa traduc ce am subliniat cu rosu:

Nu este in interesul Europei – sau al lumii – sa aiba o tara de la periferie despartita de vecinii sai, mai ales acum, cand instabilitatea geopolitica este deja evidenta. Zona invecinata a Orientului Mijlociu este in fierbere; Vestul incearca sa retina o noua Rusie agresiva; iar China, deja cea mai mare sursa a lumii de economii, cel mai mare comert, cea mai mare economie globala (in termeni de paritate a puterii de cumparare) confrunta Vestul cu noi realitati economice si strategice. Aceasta nu e vremea pentru sciziunea Europei.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Iulie 8, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Are Uniunea o problema politica majora?

Citeam pe facebook-ul D-lui. Cristian Preda urmatoarea fraza:

„Comunistul Țipras a obținut un sprijin popular masiv, Uniunea are o problemă politică majoră.”

Nu spun doar ca Tsipras n-a dovedit talente de sluga, in acord cu maestrul Ion Cristoiu, dar mai e si un alt aspect al problemei ce pare nebagat in seama de cineva… N-am auzit ca Tsipras sa aiba probleme cu Justitia sau sa fie anchetat in cazuri de coruptie.
Adevarul e ca nu e vorba de o problema politica majora in cadrul Uniunii, ci de democratie! Nu toata lumea trebuie sa fie de acord cu politicile FMI si interesele care-l guverneaza, asa cum nu toata lumea trebuie sa fie de acord cu PPE si interesele care guverneaza acest partid (ce par cam aceleasi cu cele ale FMI). Pentru ca nici PPE si nici FMI nu dovedesc o apetenta pentru democratie si dialog, ci doar pentru Putere.

Tsipras ce trebuia sa faca? Sa faca pe sluga, vorba D-lui. Cristoiu? Sa se plece pana la pamant in fata Troicii si sa le pupe bombeurile pantofilor? Daca pentru ca nu a facut asa ceva, avem o problema politica majora in Uniune, m-am lamurit cat de iubitori de democratie, de respectarea drepturilor si libertatilor, sunt cei de la PPE.

Adevarul este ca o astfel de pozitie – democratia sa fie o problema majora a Uniunii – dauneaza atat PPE cat si FMI.

Nici FMI nu este o institutie democratica, iar daca cineva considera ca e bine asa, mie mi se pare ca se insala. Cei care il guverneaza i-au impus Consensul de la Washington drept norma, iar FMI trebuie sa respecte cat se poate de rigid aceasta norma. Rezultatul: s-au vazut rateurile pe care le da FMI in ultima vreme, ma gandesc si la criza din Argentina, esec major al Fondului prin politicile pe care le-a promovat. Si sunt tot mai multe voci publice importante care afirma ca FMI nu e solutia problemei ci parte din problema. Inclusiv prestigiul acestei institutii a scazut.

Pare a fi destul de clar ca FMI, Comisia Europeana, Banca Central Europeana, PPE reprezinta aceleasi interese oculte. Ar fi foarte bine daca nu ar promova doar un unic punct de vedere, daca nu ar avea o viziune atat de unilaterala. In orice caz, se pare ca au mers prea departe incercand sa impuna o dictatura, renuntand la democratia occidentala care a functionat foarte bine daca a fost lasata sa functioneze dupa legile ei de drept. Eu nu cred ca e bine, ca e constructiv, ca trebuie sa impingi lucrurile prea departe, mai mult decat ti se cuvine. A impune un capitalism fara democratie in Europa nu cred ca e o solutie optima, in ciuda dificultatilor prezente. Iar o astfel de „solutie” nu va fi acceptata de catre cetatenii Uniunii, cu toate ca, actualmente, sunt mintiti in multe feluri.

Pe de alta parte, Dl. Preda pare a avea dreptate: avem o problema politica majora in Uniune – unii nu vor sa mai respecte jocul democratic, ci sa impuna reguli dictatoriale…

Va recomand sa cititi excelentul articol semnat de Eugen Ovidiu Chirovici:

Democracy and capitalism

Se arata ca:

Confronted by the most preoccupying economic crisis of its recent history, the capitalist system will be faced, in the coming decade, with certain dramatic choices. One of them may in fact have to do with the future of its presumably twin “sister”, that is to say, democracy. In order for you to understand what I am talking about, I must first make a short incursion into history.

This incursion aims to return to the origin of the meaning of these two concepts, “capitalism” and “democracy”. Both are relatively new, compared to the span of natural history. Neither one has even accompanied mankind in its most recent historical cycle, the one that has begun ten to twelve millennia ago, after the last glacial age.

The age of the hunter-gatherer populations, then the age of the sedentary agricultural civilizations, and even the medieval era came to be and passed out of being without either of these concepts. There are certain historians who have sought the history of modern democracy in Antiquity, in the political system developed in the great cities of Ancient Greece (mostly Athens) and, partly, in the era of the Roman Republic, and thereby attempt to show a kind of genealogy and continuity over time. But beyond the etymology, it is very difficult to find similarities between the modern concept of democracy and, for one example, the Athenian regime.

The ancient sense of elite – the elect –, derives more from the concept of aristocracy (taken over into the Middle Ages), but it does not seem to comport with the concept of meritocracy. Slavery was widespread, they had few rights, which was also true with the women and the poor, throughout the Mediterranean area. The roots of our democracy must rather be sought in the area opposed to the Mediterranean, that is to say, Northern Europe, with the Celtic and Germanic peoples.

Slavery was a rarity with them – only prisoners of war were enslaved – the women enjoyed equal status with men (Romans were shocked at the women who fought alongside their men in the German and Celtic armies) and their leaders were elected on the basis of merits in war, heedless of the idea of hereditary monarchy or peaceful, stable rule. Consequently, their power was greatly limited.

Only when Clovis I of the Franks suffered himself to be Christened and anointed king (circa 500 A.D.), bringing into being the first dynasty, as Charlemagne did three centuries afterward, or Otto the Great rising from among the Teutons, four centuries after that. European feudal rule itself, the described by this paradigm, is rather a pact than a tyranny.

Farmers worked the land for food, receiving in exchange secular security from their lords and spiritual assurance from the clergy and the Church. The ancient sources of this law, such as the Merovingian Code (The Salic Law) or the Schwab Code assured, at least promised, equality before the law. But this mode and order was dramatically different from the one of the Russians, when they freed themselves from the Tartar yoke. Or from that of the Turkish empire.

Or from the Chinese Empire of the time. The Magna Carta, imposed by the English barons on the monarchy suggests the attitude is triumphing which Henry II Plantagenet had attempted to crush by concentrating power in his own hands. Over the centuries, the power of the Parliament over the king will be asserted by the “Petition of Right” addressed to Charles I Stuart, who ended on the scaffold. The idea that runs is that not even the king can dispose at whim of the property or bodies of his subjects.

The concept of habeas corpus limits as well the discretion of the potentates in the dispensation of justice. The anecdote has it that Friedrich the Great was warned by some small shop-owner: “There are judges yet in Berlin”. In France, the Estates-General take power, in England is consecrated the Parliament.

The political philosophy provides the insight into natural rights that guided the American War of Independence; meanwhile, Jean-Jacques Rousseau’s version of the social contract leads to the French Revolution of 1789. Capitalism also came into being in the same area, after commerce moved from a barter economy to a monetary economy, and only after the Protestantism of England especially broke free from scholastic teachings and adopted the newfangled theories that unleashed the acquisitive passions.

The Company of the Indies and the first stock exchange in Amsterdam set the framework for the system, as Smith or Ricardo were later to conceive of it. In Scotland, the first insurance system is contrived. I have taken you on this short, sketchy and episodic historical route in order to underline three things. Primo: the modern concept of democracy practically comes into being at the same time as the concept of capitalism, as it first emerged. Secundo: both concepts are in fact concentrated in a very small geographical area, which is diminutive, if one considers the scale of the entire planet.

More than one – more than two centuries later, and even in our own age, they bear little fruit in vast areas of Asia, Africa or Latin America. Terzo: it has always been thought that capitalism and democracy are, p olitically speaking, “twin brothers”, one taking strength from the other. In our own age, however, tyrannies have proved that they cannot perform adequately, not even from an economic point of view. Communism, for example, imploded first of all for economic reasons, almost no military. This happy marriage between democracy and capitalism lived its “honeymoon”, in the fullest sense, only in the age that started in the wake of WWII and ended with the century.

This was the age of the Cold War, but nevertheless it meant a prosperity that had never before been seen, concentrating in the area which had given birth to the two concepts. Never in the history of mankind had so many people enjoyed such untrammeled access to economic welfare, education, a powerful healthcare system and so on and so forth, as did those who lived in the West (Western Europe, the USA). The “Kodak moment” must reckon somehow with the rule of Pinochet in Chile, of Franco and Salazar in Spain and Portugal respectively, that is to say, capitalist regimes with only a semblance of democracy, but on the whole, the picture was convincing.

So convincing that one famous scholar was put in mind of the End of History. In other words, democracy and capitalism had won the decisive battle, it was now validated world-historically, there could no longer be any alternative organization for the human beings either in the present or in the future. However, two things happened after the great enemy, Communism, was left on the ash heap of history, starting in 1989.

Primo: large geographic areas proved to be incapable to adopt these twin concepts; or at least did not want to adopt them. Secundo: the age of welfare seems to have come to an end even in its own home and therefore the force of seduction of both these concepts has begun to wane. The current Oriental revolts, for example, are attempts to create at least the germs of democracy; or might they be mere revolts against old rulers? or tribal power struggles?

Will China abandon one-party rule for pluripartidism? Will India change its deep-seated anti-democratic Hindu culture? Will the democratic plant take root in black Africa without mutilating mutations? It will reduce the terrible economic differences within the Latin American societies, differences that have no real connection with what we call democracy and/or capitalism in the original meaning? However optimistic the observer, a serious study will incline him to answer all these questions negatively.

Worse, the model is taking hits at home. Greece is one example. Talk of the failures of multiculturalism, from Berlin and Paris, could be the beginning of the end for the opinions we believed unquestioningly throughout the twentieth century. Islamic pressure, the Chinese model, the weakening of the nation-state, quakes in the global economy that threaten to break it to pieces, the current food crisis: all these are reasons to believe the twenty-first century will see democracy on the defensive: some of the old ideas, “the welfare state”, “the rule of law”, “the pursuit of happiness”, will have to be abandoned as a failed experiment.

The alternative is a new model of “harsh capitalism”, a characteristic, for example, of nineteenth century, more devoid of inhibitions in accepting the blatant inequalities and important limitations of “human rights”. It is already beginning to take shape among us, with each political decision that would have created outrage more than three decades ago. But mankind’s history teaches us that men accept a “transfer of liberty” when their military and economic survival is threatened.

Remember Franklin’s words: “They who can give up essential liberty to obtain a little temporary safety, deserve neither liberty nor safety.” Will this become the saw of some idealist living through what future centuries may end up calling “The Age of Illusions”.” (subl. mea)

Dvs., stimati cititori, credeti ca oamenii vor accepta acest „new model of “harsh capitalism””? Cu limitari ale drepturilor omului? Eu nu cred.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Iulie 7, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii