Dilema…

Pentru ca sa ma fac mai bine inteles si sa arat mai bine dilema ce ma framanta voi lua din nou doua articole scrise de doi reputati economisti:

Dl. Lucian Isar

Proiectul de țară Iliescu-Isărescu din ’90-’92 și suferința bătrânilor în 2016

„Publicat in Romanialibera.ro http://m.romanialibera.ro/opinii/comentarii/proiectul-de-tara-iliescu-isarescu-din–90–92-si-suferinta-batranilor-in-2016-│opinie-431727

În 2016 și 2017, se pun bazele unui nou proiect de țară pentru România.

În ultimii 26 de ani, România  a avut un singur proiect de țară, pus la punct și implementat de gruparea Iliescu-Isărescu, în perioada ’90-’92. Este același proiect de țară de care au parte și cei din Rusia și a fost implementat de Elțîn, tot în perioada ’90-’92.

Nu e de mirare că bătrânii suferă în 2016.

Nu este proiectul de țară de care au avut parte cei din Polonia și Cehia, iar acest fapt explică complet și clinic captura Statului Român și diferențele de dezvoltare a respectivelor națiuni, comparativ cu România.

Exponenții grupării Iliescu -Isărescu încă conduc instituțiile de forță ale Statului Român: Nicolae Văcăroiu, la Curtea de Conturi, Valer Dorneanu, la Curtea Constituțională, Mugur Isărescu, la BNR, Mișu Negritoiu, la ASF. Ion Iliescu este încă capabil să impună comisarul european din partea României, spre amuzamentul partenerilor strategici. 
  
România este o țară bogată, ce a intrat în capitalism cu bani pe cont, dar modelul implementat și crizele administrate artificial au ținut lumea săracă, legată și tentată să greșească. 
  
Capitalismul introdus de Iliescu-Isărescu în 1990-1992 este diferit de capitalismul din Franța, Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Polonia. Seamănă, pentru că este același filon, cu cel din Rusia. 
  
 Acest capitalism se schimbă în perioada 2016-2017. 
  
În 1990-1992, capitalismul introdus a presupus Legea Lustrației în Polonia, dar nu și în România. Legea Lustrației în România a fost aprobată la 22 de ani de la Revoluție și declarată neconstituțională în același an. 
  
Capitalismul introdus în Polonia presupune dreptul de proprietate clar și fără dubii, ceea ce în România nu este garantat, prin chichițe, nici după 26 de ani de la Revoluție. Capitalismul introdus în România a presupus tăierea fabricilor la fier vechi, pe când în Polonia a presupus retehnologizarea lor. 
  
În România, modelul Iliescu-Isărescu a presupus menținerea populației la lucru doar patru zile pe săptămână și să îi pensioneze înainte de limita de vreme, pentru a fi pensionari săraci, în sistemul de pensii pe bază de contributivitate. 
  
Modelul Iliescu-Isărescu a presupus menținerea salariilor reduse în sănătate și educație, pentru a facilita deprofesionalizarea și exodul și, desigur, sifonarea pe alte căi, oligarhice (ca să păstrăm denumirea asignată echivalenților din modelul Elțîn). În educație, modelul României a presupus și mici pete de culoare, de tipul desființării școlilor profesionale și inflația de diplome, pentru a fi siguri că revenirea este dificilă.

Presupun că acum e clar de ce pensionarii suferă în 2016, spre deosebire de pensionarii din Cehia sau cei din Polonia. 
  
Proiectul de Țară de la Snagov, anunțat de Iliescu în 2000, a fost doar un exercițiu de manipulare publică. Au făcut comunicarea, au justificat cheltuieli, dar nu a mai fost cazul să implementeze schimbări, deoarece puteau continua în aceeași formulă, fără alte concesii. Modelul implementat în 1990-1992 se menținea conform planului, deși unul din pioni, Virgil Măgureanu, fusese scos din dispozitiv.

Zgomotul de fond ascunde suferința bătrânilor în 2016. 
  
În noul proiect de țară care se implementează implicit în România, în perioada 2016-2017, bătrânii anului 2016 pot fi mulțumiți cel puțin pentru că: 
  
 1. revizuirea clauzelor post-privatizare le va permite să înțeleagă exact cum a fost furat efortul lor de o viață;

2. copiii și nepoții au șansa de a rămâne sau reveni în România;

3. o creștere economică sustenabilă permite dezvoltarea economiei și garantarea sustenabilității;

4.dreptul de proprietate va fi în mod real baza noului model de capitalism din România.

O țară bogată ca România are nevoie de o șansă, după ce a fost capturată timp de 26 de ani.”

Dl. Florin Citu

Programul economic al PSD este admirabil, este sublim dar lipseste cu desavarsire

„Programul PSD nu aduce nimic nou sau bun pentru economie. Cand tragem linie si lasam sa se ridice fumul propagandei efectele sunt zero pe termen mediu si sperante pe termen mai lung, cam prin 2020 asa. Daca lasam economia in pace estimarile Comisiei Nationale de Pronoza sau cele din Programul de Convergenta arata cam aceeasi valoarea a PIb-ului pana prin 2020 ca cea pe care PSD o estimeaza dupa 4 ani de “munca”.

Totusi va exista o schimbare. Vom avea o economie mai birocratizata, cu mai multe motivatii pentru evaziune fiscala, antreprenoriat descurajat(cei care vor sa inceapa ceva dar si cei care deja sunt pe piata).

Cateva exemple.

Dupa 4 ani de program PSD deficitul bugetar ajunge de la 2.9% la 2% in 2020. Dar daca nu facem nimic Programul de Convergenta arata ca deficitul bugetar ajunge la 1.6% din PIB deja din 2019 nu 2020. Un deficit bugetar mai mic echivaleaza cu reducerea de taxe (surplus este si mai bun), fara sa stai sa umbli la codul fiscal. Si mult mai important un deficit mai mic inseamna implicit reduceri de taxe atat pentru noi, generatia actuala, dar mai ales pentru generatiile viitoare. Atat sa facem si noi pentru ei, sa nu-i impovaram cu taxe.

Este ilar (bine, nu prea este rasul nostru cand vedem cat ne costa aceste schimbari) sa vezi ca o mare parte din asa zisa relaxare fiscala include masuri luate in perioadele de guvernare PSD din trecut. Un exemplu il reprezinta CASS la chirii. Alt exemplu impozitarea PFA-urilor. Dar nu este ceva nou, este un stil consacrat al PSD – introduce taxe, impozite, supraaccize doar pentru a arata ca le reduce mai tarziu. Sunt sigur ca va amintiti de taxa pe stalp si supraacciza pe combustibil care au urmat acelasi traseu – introduse ca sa faca parte din “relaxarea fiscala” de mai tarziu. Sau ce sa mai vorbim de taxa pe mediu care de fiecare data cand era declarat ilegala, dupa ce a fost introdusa initial de PSD, a fost reinventata tot de PSD.

Programul introduce cote diferentiate de impozitare ceea ce produce birocratie si motivatia pentru evaziune fiscala. Nu este un secret pentru nimeni ca in tarile sarace si corupte un sistem de taxare progresiv omoara antreprenoriatul in timp ce transparenta si simplitatea oferite de cota unica il impulsioneaza. Din ce imi aduc eu aminte in echipa PSD exista un economist cu studii pe afara care are o analiza unde demonstreaza exact ce spun eu aici.

Cand te uiti atent la program vezi ca asa zisa relaxare este introdusa in cea mai mare parte din 2018. Dar si atunci, cand ne uitam la contributii platite de angajati vedem ca propunerea PSD ii obliga pe angajati la o contributie mai mare decat ce propune PNL din 2017.

Programul PSD include propuneri care impovareaza bugetul fara niciun motiv. Propuneri de credite garantate de stat pentru tineri sau pentru IMM-uri nu-si au rostul pentru ca aceste programe deja exista. In acest moment exista programe cu garantii de stat sau garantii europene pentru credite destinate IMM-urilor si companiilor noi pentru diferite sectoare din economie.

De exemplu, firmele noi si IMM-urile deja primesc garantii de stat de 80% prin Fondului National de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici si Mijlocii (FNGCIMM), iar plafonul este de 400 000 de euro pentru un credit. Exista si alte programe cu garantii europene cu pana la 80% din sume pentru credite iar suma care asteapta sa fie folosita este de 100 milioane euro.

Aceste programe deja exista. Nu este nevoie sa punem presiune si mai mare pe buget inventand alte programe de ajutor sau subventii. Oricum cand exista programe care te lasa sa imprumuti pana la 400 000 de euro cu garantii de 80%  propunerea PSD de garantare a unor credite de pana la 40 000 de lei (da lei) este ridicola.

Programul economic al PSD este admirabil, sublim dar lipseste cu desavarsire.„

Desi risc sa ma fac si mai greu inteles, desi as dori sa excelez in concizie si claritate, trebuie sa spun – tocmai pentru a risipi orice confuzie! – ca dilema de care va voi vorbi in continuare nu provine neaparat din cele doua articole mai sus citate.

E legata si de articolul anterior pe undeva…

Sunt confuz pentru ca nu inteleg la modul foarte clar ce vrem noi sa construim aici. Reforma, cel putin din 2004 incoace, a fost stopata. Economia romaneasca nu e in totalitate reformata. Dl. Isar spune, de exemplu: „Finantarea hibrida stat-privat este cheia dezvoltarii Romaniei”. Eu intrebam in articolul anterior: cat statul si cat privatul? Daca finantarea e (si) de la stat, atunci statul are nevoie de resursele financiare necesare, care nu pot proveni decat din taxe si impozite. Inteleg, combatem coruptia pentru ca ar fi un cosmar in continuare: statul percepe taxe si impozite, dar e corupt – cu alte cuvinte, eficienta administrarii acestor bani, proveniti din taxe si impozite, scade dramatic in astfel de conditii. Se lupta impotriva coruptiei, dar se vede ca statul are probleme in a finanta astfel incat sa contribuie la dezvoltarea Romaniei. Sa ne gandim: Scoala, Sanatatea, Armata, investitiile in Infrastructura, Protectia Sociala depind de finantarea de la stat, din banii luati din taxe si impozite – care e sursa de venituri a statului. In articolul anterior s-a pus problema firmelor care fac o smecherie de clasa a V-a primara, externalizandu-si profiturile – evident, vin mai putin bani la stat. Dl. Citu spune, despre Programul PSD, printre altele, asa:

„Programul introduce cote diferentiate de impozitare ceea ce produce birocratie si motivatia pentru evaziune fiscala. Nu este un secret pentru nimeni ca in tarile sarace si corupte un sistem de taxare progresiv omoara antreprenoriatul in timp ce transparenta si simplitatea oferite de cota unica il impulsioneaza. Din ce imi aduc eu aminte in echipa PSD exista un economist cu studii pe afara care are o analiza unde demonstreaza exact ce spun eu aici.„

De aici dilema: daca „Finantarea hibrida stat-privat este cheia dezvoltarii Romaniei” care ar fi cel mai bun sistem de impozitare: cel bazat pe cota unica (una mica, desigur) sau cel bazat pe cote diferentiate de impozitare?

E o dogma ce spune, cu privire la cota unica, faptul ca aceasta ar fi eminamente liberala. Deci un concept liberal fara dubii. Dar intr-un sistem fiscal bazat pe cota unica, intr-o democratie, poate veni la Putere o guvernare socialista si sa impoziteze cu 90%!! In Franta, socialistii au vrut sa faca asa ceva. Pe cand, intr-un sistem cu impozitare diferentiata, firmele cu profit mare si cu cifra de afaceri mare ar fi impozitate ceva mai mult decat firmele mici, dand posibilitatea celor mai mici sa se dezvolte, lasandu-le la dispozitie venituri mai mari. Pe de alta parte, asa cum rezulta si din articolul anterior, firmele mari isi externalizeaza profiturile, platind aici impozite modice, declarand o marja de profit mica. Dl. Blanculescu arata ce a facut Ungaria: a introdus impozitarea pe cifra de afaceri, nu pe profit. Dar arata, de asemenea, si ca: „Firmele multinaționale au amenințat cu părăsirea pieței ungurești, dar până acum nu au făcut-o.”. Chiar in tari cu nivel ridicat de impozitare, precum, de exemplu, Danemarca, multinationalele nu numai ca nu parasesc tara, dar chiar o prefera!! Deci un impozit diferentiat, ar lasa si statului venituri bugetare mai mari, bani care ar putea fi folositi, spre exemplu, in dezvoltarea infrastructurii sau modernizarea spitalelor, in cofinantarea fondurilor europene, de asemenea pentru Aparare etc. Pentru ca, altminteri, cum ar putea sa aiba bani statul sa faca investitii. Eu nu spun ca trebuie incurajata birocratia prin tot felul de scheme complicate. Nu spun ca nu trebuie facute privatizari reusite si nu frauduloase. Nu spun ca nu trebuie restructurat sectorul de stat.

Pe cand o cota unica ar insemna ca firmele mari, cu posibilitati financiare mari, sa plateasca putin – pentru ca se presupune ca aceasta cota va fi una redusa – iar firmele mici sa plateasca acelasi procent mic, dintr-un profit pe masura sau din venituri pe masura, adica tot mici.

Pe de alta parte, sa luam, spre exemplu, restructurarile si privatizarile – lucruri de care Romania are nevoie. Evident, acestea presupun niste costuri deloc neglijabile, inclusiv cheltuieli pentru protectia sociala. Statul are nevoie de bani ca sa sustina, in bune conditiuni, Reforma. Altminteri, alternativa, singura pe care am vazut-o pana acum, ramane apelarea la imprumuturile de la FMI, cum s-a facut si in trecut. Cu alte cuvinte, va creste datoria publica, cel putin pe termen mediu, cum s-a mai si intamplat. Dar fara sa avem certitudinea ca lucrurile vor merge bine in continuare.

Daca „Finantarea hibrida stat-privat este cheia dezvoltarii Romaniei”, legat de intrebarea: cat statul si cat privatul?, vom observa ca statul trebuie sa finanteze multe lucruri. Spun trebuie, pentru ca asa e legea pe aici, iar diminuarea rolului statului in economie nu e chiar usor de facut, e mai usor de vorbit. Si de asemenea presupune costuri insemnate pe care statul trebuie sa le suporte. Cine crede, spre exemplu, ca restructurarea ministerului Transporturilor, nu presupune si costuri, eu cred ca se insala… Repet, e foarte usor de vorbit. Pe de alta parte, o scadere a fiscalitatii, prin cota unica mica, pe vreme de crestere economica, inseamna o masura prociclica.

Pe de alta parte, e evident ca nu trebuie sa se intample ce spune Dl. Citu cu privire la Programul PSD:

„Totusi va exista o schimbare. Vom avea o economie mai birocratizata, cu mai multe motivatii pentru evaziune fiscala, antreprenoriat descurajat(cei care vor sa inceapa ceva dar si cei care deja sunt pe piata).„

In postarea D-lui. Isar exista o critica viguroasa a „gruparii Iliescu-Isarescu”, cu precadere la perioada anilor ’90, iar in final Dl. Isar declara:

„4.dreptul de proprietate va fi în mod real baza noului model de capitalism din România.”

Dar in anii ’90 noi aveam economia inca in mainile statului, ca mostenire a perioadei comuniste. Nicolae Vacaroiu spunea ca „peste 80% din privatizari au fost ratate”. Nu poti vorbi despre dreptul de proprietate, cel din Romania anilor ’90, cum poti vorbi despre dreptul de proprietate din tarile care nu au cunoscut comunismul. Ar insemna sa scoatem „dreptul de proprietate” din contextul istoric in care s-au desfasurat evenimentele. Un comentariu de la postarea D-lui. Isar spune, printre altele, asa: „Au slăbit intenționat statul supunând bugetul tarii unui “gang bang” continuu mănați doar de dorința de a direcționa avuția tarii spre buzunarele apropiaților sau in pomeni electorale de proporții biblice.”, dar altfel cum s-ar fi putut naste un capitalism romanesc. Intentia nu cred ca a fost, neaparat, crearea unei oligarhii. Capitalismul nu se poate dezvolta doar pe baza dreptului la proprietate, ci si pe baza capitalului, evident. Problema este ca acest capital era pe atunci detinut aproape in totalitate de catre stat. Daca s-ar fi facut privatizari reusite, situatia ar fi fost mult mai buna. Insa legat de privatizari, din 2004 incoace nu am mai prea vazut facandu-se vreuna… Sigur, rezultatele nu sunt multumitoare, dar sa nu uitam ca a trecut si o criza peste noi si nu doar peste noi…

„Acest capitalism se schimbă în perioada 2016-2017”, spune Dl. Isar. Cu toate acestea, eu nu vad ca spune ca se vor face restructurarile necesare, privatizari reusite si fara fraude, daca tot vorbim de capitalism.

Pizza Hut

Vedeti, noi vorbim de capitalism doar in termeni de: fiscalitate, drept de proprietate si raportat la o perioada trecuta care pentru pustanii de azi poate parea foarte departe… Nu e rau, dar…

Pizza Hut… Evident, ati auzit cu totii de Pizza Hut… Nu doresc sa cad in banal. Dimpotriva!

The original Pizza Hut building, opened on June 15, 1958 at the corner of Kellogg and Bluff by brothers Frank and Dan Carney, both students at Wichita State University. This photo is from 2004, after the building had been moved to the campus. Cf. Wikipedia

Vedeti casuta de mai sus? Aceasta este cladirea originala de la care, incepand din 1958, a pornit afacerea Pizza Hut, cea care a ajuns multinationala de astazi!!!

Multinationala de astazi, cu un numar de 13.728 de locatii in toata lumea si peste 160.000 de angajati, a pornit de la aceasta casuta, de catre doi studenti de la Wichita State University, fratii Dan si Frank Carney in sigura locatie din Wichita, Kansas.

Sa modelam, referitor la tara noastra.

Ce conditii politice, sociale, monetare si fiscale sunt necesare pentru ca, in Romania, doi studenti cu initiativa sa dezvolte o asemenea afacere? Sau niste oameni cu initiativa, nu trebuie sa fie neaparat studenti. Insa e foarte interesant ca a fost vorba de doi studenti care au initiat aceasta afacere, ce s-a dovedit mai apoi de un succes formidabil in toata lumea, pana si in China!!! Observati extinderea extraordinara a afacerii si:

„Pizza Hut is split into several different restaurant formats; the original family-style dine-in locations; store front delivery and carry-out locations; and hybrid locations that have carry-out, delivery, and dine-in options. Some full-size Pizza Hut locations have a lunch buffet, with „all-you-can-eat” pizza, salad, bread sticks, and a pasta bar. Pizza Hut has other business concepts different from the store type; Pizza Hut „Bistro” locations are „Red Roofs” which have an expanded menu and slightly more upscale options.”

De asemenea, de observat popularizarea afacerii prin reclame TV, faptul ca s-a dezvoltat atragand tot felul de personalitati.

Problema care se pune, luam spre exemplu un judet pesedist, sa zicem Gorj: doi tineri din Gorj, pusi pe treaba, pot dezvolta o asemenea afacere?

Un model pe Romania trebuie facut si solicit Academiei de Stiinte Economice (ASE) sa faca un studiu legat de Pizza Hut si daca un astfel de tip de afacere se poate dezvolta cu succes in Romania si extinde chiar si peste granitele tarii noastre! Cum se poate dezvolta in Romania un brand romanesc de succes, care sa aduca foarte multi bani?

Update – In plina campanie electorala, Iliescu il invita la polemica pe Isar!!!

Reflecțiile unui infatuat

„Regret că trebuie să folosesc această sintagmă, dar citind ceea ce scrie Lucian Isar pe site-ul său, nu se poate să nu-ți pui întrebări despre mobilul obsesiei în privința guvernatorului BNR, Mugur Isărescu,  pe care și-o cultivă și afișează cu obstinație domnul respectiv. Care, precum un copil ”silitor”, bagă degetele în ochii învățătorului, tot o fi remarcat, cât de bun ar fi el pentru postul de guvernator, după plecarea obiectului obsesiei sale. A fost remarcat, nicio grijă. Ei, și?

Cu toate astea spuse, sunt necesare câteva precizări, pentru că domnul Isar pare să nu fi trăit aceleași realități cu noi, ceilalți. Primo: nu e existat, nu există un proiect  de țară Iliescu-Isărescu. Eu, spre deosebire de domnul Isar, nu sunt bancher, deci nu operez cu intrumente ”totalitare”. Programul de transformare structurală a economiei românești este operă colectivă. La definirea lui au participat toate forțele politice, de stânga și de dreapta, și a avut drept obiectiv aderarea la UE. Consensul de la Snagov este realizat în 1995, semnat de TOATE partidele parlamentare la 21 iunie în acel an. Acel document era însoțit de o Strategie națională de pregatire a aderării la UE. După semnarea documentului a urmat depunerea de către România, la 22 iunie 1995, la Paris , a cererii de aderare la UE. Negocierile de Aderare au început ca urmare a deciziei summit-ului UE de la Copenhaga, în 1999.

Decizia strategică a României, a națiunii române, până la urmă, a fost de integrare europeană și euro-atlantică, și nu este rezultatul unui complot Iliescu-Isărescu. Da, BNR a fost parte a grupului de experți care a elaborat strategia de pregătire a aderării. Dar alături de ea au fost și Academia Română, și Universități, și personalități ale societății civile, specialiști români și străini, experți europeni. Viziunea domnului Isar despre acep proiect este primitivă și lipsită de orice fel de substanță.

Nu și-a propus nimeni sărăcirea românilor. Am spus, și nu o dată, că aderarea va avea niște costuri. Unele erau inerente trecerii de la economia planificată la economia de piață. Altele au fost consecința proastei guvernării și a obsesiei unora de a distruge tot ce a însemnat structurile productive din economia socialistă. Iar cei precum domnul Isar au oferit ideologa justificativă acestei distrugeri, rezumată în sloganul ”Jos comunismul!”.  Ei au justificat jaful din economie, distrugerea unor mari capacități industriale, desființarea unor multe locuri de muncă de înaltă calificare și bine plătite prin la fel de primitivul ”Statul este prost administrator, să-l alungăm din economie!” L-am alungat. Acum descoperă domnul Isar că această ideologie-la conceptualizarea căreaia a participat, împreună cu partidul pe care îl conduce soția sa-a generat sărăcie și disperare socială? Și este atât de laș, încât să nu-și asume, alături de ceilalți care gândesc ca el, și la un moment dat au luat deciziile care au dus la prăduirea averii publice?

Sunt mici salariile? Evident, da! Dar a uitat domnul Isar cum s-au împotrivit și se împotrivesc cei pe care PNL îi susține acum la guvernare, ideii de a mări salariul minim? Să-i reamintesc eu felul în care a fost modificat Codul Muncii, și care au fost consecințele acestei modificări?

Nu știe domnul Isar că acum peste 93% din PIB ul României este format în sistemul privat? Scrie undeva în strategiile pe care eu și oamenii cu care am lucrat, că partea care revine salariilor în PIB trebuie să fie sub 40%, cea mai mică din UE? Poate demonstra asta? Dacă nu, este, cum spuneam, un infatuat util unei cauze la fel de false, aceea de a justifica faptul că, urmând o ideologie vulgar neo-liberală, România a ajuns într-o fundătură? Din care nu vrea să iasă politic, și apelează la minciuna ”guvernului tehnocrat”, aducând grave atingeri funcționării democratice a societății, și agravând polarizarea economică și socială.

Urâtă a ajuns dezbaterea publică din România. ”Greaua moștenire”  ține loc de explicații pentru orice. Nu vreau să insist. Un lucru este sigur: eu, și alături de mine cei care au condus România în timpul mandatelor mele de președinte al României, am ales să construim consens în legătură cu marile obiective ale interesului național. Și așa am putut adera la UE și la NATO. Ceilalți au adoptat abordarea conflictuală. Cu rezultatele pe care le vedem acum. Dacă domnul Isar ar avea un dram de onestitate, ar recunoaște măcar asta.

PS: din articolul domnului Isar răzbate o îngrijorătoare necunoaștere a felului în care este organizată, instituțional, țara asta, și cum funcționează ea. Citez: ”Exponenții grupării Iliescu -Isărescu încăconduc instituțiile de forță ale Statului Român: Nicolae Văcăroiu, la Curtea de Conturi, Valer Dorneanu, la Curtea Constituțională, Mugur Isărescu, la BNR, Mișu Negritoiu, la ASF. Ion Iliescu este încăcapabil să impună comisarul european din partea României, spre amuzamentul partenerilor strategici.”

Dacă face un ușor efort de memorie, domnul Isar ar reveni în realitatea ordinii constituționale a României, în care instituțiile de forță sunt Armata, Poliția, serviciile de informații. Și, dacă tot crede că acelea pe care le-a înșirat acolo sunt de forță, nu cumva a uitat una, extrem de iubită de întreprinzătorii și contribuabilii români, mă refer la ANAF? Sau sunt ”dușmani buni”, și dușmani răi”?

Cât privește amuzamentul ”partenerilor strategici”, nu contest, el există. Dar pe cu totul alte teme decât aceea a pretinsei mele capaități de a numi comisari europeni. Să zicem despre confuzia și despre incapacitatea noastră de a genera proiecte ca membru al UE și al NATO. Ca atare, cu toată modestia de care sunt capabil, dacă am această capacitate, de a influența lucrurile la Bruxelles, nu crede domnul Isar că este o greșeală impardonabilă ca ea să nu fie folosită pentru binele României ?”

Da, dar eu stiam ca acest Consens de la Snagov avea in vedere, pentru Romania, o economie de piata functionala. De altfel era si o conditie pentru aderarea la Uniunea Europeana. Eu stau si ma intreb ce intelege Dl. Iliescu prin economie de piata functionala. Deoarece este surprinzator ce spune mai jos, reiau:

„Nu și-a propus nimeni sărăcirea românilor. Am spus, și nu o dată, că aderarea va avea niște costuri. Unele erau inerente trecerii de la economia planificată la economia de piață. Altele au fost consecința proastei guvernării și a obsesiei unora de a distruge tot ce a însemnat structurile productive din economia socialistă. Iar cei precum domnul Isar au oferit ideologa justificativă acestei distrugeri, rezumată în sloganul ”Jos comunismul!”.  Ei au justificat jaful din economie, distrugerea unor mari capacități industriale, desființarea unor multe locuri de muncă de înaltă calificare și bine plătite prin la fel de primitivul ”Statul este prost administrator, să-l alungăm din economie!” L-am alungat. Acum descoperă domnul Isar că această ideologie-la conceptualizarea căreaia a participat, împreună cu partidul pe care îl conduce soția sa-a generat sărăcie și disperare socială? Și este atât de laș, încât să nu-și asume, alături de ceilalți care gândesc ca el, și la un moment dat au luat deciziile care au dus la prăduirea averii publice?”

Dl. Iliescu amesteca niste idei aici. De exemplu, sloganul „Jos comunismul!” – economia de piata, si mai ales una functionala, nu cred ca e compatibila cu comunismul. „Ei au justificat jaful din economie, distrugerea unor mari capacități industriale […]” – care ei? Dl. Iliescu unde era? Parca era, pe vremea aceea, Presedintele tarii! Si apoi cum poti sa ai o economie de piata functionala cu statul prerponderent in economie? „Altele au fost consecința proastei guvernării și a obsesiei unora de a distruge tot ce a însemnat structurile productive din economia socialistă” – care a unora? Eu nu am sesizat ca in perioada 1990-1996, cand Dl. Iliescu era Presedinte, acele „structuri productive din economia socialista” au generat cresteri economice mari si ca s-ar fi inregistrat performante deosebite in domeniul economic. Dimpotriva! D-le. Iliescu, daca statul e atat de bun administrator, cel putin in treburile economice, cum ramane cu economia de piata functionala, conditie care trebuia indeplinita de catre Romania pentru aderarea la UE si care, prin Consensul de la Snagov, a fost asumata de toate fortele politice, cum ramane cu:

„Programul de transformare structurală a economiei românești este operă colectivă. La definirea lui au participat toate forțele politice, de stânga și de dreapta, și a avut drept obiectiv aderarea la UE. Consensul de la Snagov este realizat în 1995, semnat de TOATE partidele parlamentare la 21 iunie în acel an. Acel document era însoțit de o Strategie națională de pregatire a aderării la UE. După semnarea documentului a urmat depunerea de către România, la 22 iunie 1995, la Paris , a cererii de aderare la UE. Negocierile de Aderare au început ca urmare a deciziei summit-ului UE de la Copenhaga, în 1999.”,

exact cum ramane cu „programul de transformare structurala a economiei romanesti” care, dupa cum spuneti, este o „opera colectiva”? Acest program de transformare structurala a economiei romanesti a insemnat asumarea de catre toate fortele politice, de stanga si de dreapta, a economiei de piata functionale – conditie de aderare la UE. Iar economia de piata functionala insemna diminuarea rolului statului in economie!! Adica si Dvs. v-ati asumat acest lucru pe care acum il contestati daca credeti ca statul e un bun administrator si ca nu era nevoie de sloganul „Jos comunismul!”.

Marirea salariului minim – dar cum stam cu productivitatea muncii? Dl. Iliescu vorbeste de salariile mici din sectorul privat, productiv, care da 93% din PIB-ul Romaniei. Dar de ce nu se intreaba si cum sunt salariile din sectorul de stat, neproductiv, fata de cele din sectorul productiv, privat? Ca sa vada cum arata asa-zisul neoliberalism din Romania, pe care dansul il califica drept „vulgar”, ii propun sa citeasca acest articol Mediafax:

ANALIZĂ. Administraţia XXL: Doar 13% din 1,2 milioane de bugetari au funcţii publice, restul sunt şefi şi funcţionari cu statut special

„Un sfert din cetăţenii care muncesc legal în România se află în sectorul public de stat. Administraţia românească este XXL, însă numai pe hârtie. În fapt, doar 13% din bugetari au funcţii publice de execuţie. Restul sunt funcţionari cu statut special, demnitari şi înalţi funcţionari.

Avem o administraţie mare, matură biologic şi profesional, dar elitistă, în care puţini fac efectiv administraţie publică, unde majoritare sunt femeile şi salariile cunosc îndeosebi extremele. Pe o parte, cifre prinse succint şi ca ”în treacăt” în documente strategice ale statului arată că de fapt administraţia românească este mare doar pe hârtie, fiindcă din cei 1,2 milioane de bugetari, numai puţin peste o sută de mii asigură efectiv serviciul public. Pe de altă parte, în România sunt peste opt milioane de persoane apte de muncă, cu vârstă activă, din care doar puţin peste patru milioane muncesc legal. Din aceştia, 1,2 milioane sunt bugetari şi şi mai puţini sunt în corpul funcţionarilor care îndeplinesc actul administrativ. O concluzie evidentă: trei milioane de salariaţi ţin în spate circa 19 milioane de persoane: bugetari, pensionari, pauperi buni de muncă şi şomeri, asistaţi social, copii. În România avem 4.361 de autorităţi şi instituţii publice, în care funcţionari publici sunt aproximativ 60% femei.

O altă informaţie care descrie nivelul la care se află administraţia de la noi este aceea care arată că numai 9% din bugetari au studii în administraţie publică, restul sunt economişti – 27%, absolvenţi de studii tehnice – 23% şu jurişti – 18%. Mai mult, bugetarii de la noi au depăşit şi vârsta maturităţii biologice, dar şi profesionsale: 39,24% au vârste între 40 şi 50 de ani, 29,31%, între 50 şi 60 de ani, 5,56%- peste 60 de ani, 22,40% au vârste între 30 şi 40 de ani şi numai 3,49% au sub 30 de ani. În funcţie de nivelul de profesionalizare, funcţionarii publici de execuţie sunt: consilieri superiori- 59,10%, consilieri principali- 22,52%, asistenţi- 14,17% şi debutanţi- 4,21%. În concluzie, din totalul de funcţii publice, în clasa I de salarizare sunt 11.513 funcţionari, 1.763- clasa a II-a şi 27.577 din clasa a III-a. În Bucureşti se află cei mai mulţi funcţionari de execuţie: peste 5.000.

Potrivit Planului Strategic întocmit de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici pentru perioada 2015 – 2020, ”din punct de vedere statistic, studiile, analizele şi rapoartele din ultimii ani vizând resursa umană din administraţia publică au concluzionat că din totalul de 1.183.608 funcţii ocupate în sectorul public din România, aproximativ 13% sunt funcţii publice gestionate de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP). Raportat la numărul total de salariaţi din România, conform rezultatelor Anchetelor forţei de muncă în gospodării (AMIGO) ale Institutului Naţional de Statistică procentul salariaţilor care lucrează în sectorul public se plasează în jurul cifrei de 25%”.

În anul 2014, în România mai erau 22.346.178 cetăţeni, iar potrivit evidenţelor recente ale Institutului Naţional de Statistică, funcţionarii publici reprezintă 25% din populaţia angajată legal din România, adică avem, în acest moment, 1.183.608 bugetari, din care 158.712 sunt funcţii publice, iar din acestea 122.964 sunt funcţii ocupate.

S-a remarcat o tendinţă de scădere a numărului cetăţenilor români şi, implicit, şi al salariaţilor, cu circa 2% mai puţini în 2014 faţă de 2000. Cu toate acestea, numărul bugetarilor s-a menţinut constant în jurul valorii de 1,2 milioane. Faţă de ţările dezvoltate din Europa şi nu numai, România stă prost la capitolul număr de funcţionari la mia de locuitori, dar asta numai dacă am calcula în funcţie de numărul de funcţii publice gestionate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, funcţionari de execuţie care asigură efectiv serviciul public.

Astfel, România are aproximativ 80 – 90 de bugetari la o mie de locuitori, mult faţă de ţări mai dezvoltate precum Germania care are 69, Italia şi Spania care au câte 61, Belgia, 82 şi chiar şi faţă de Ungaria, care are tot 82 de bugetari la o mie de locuitori. Evident, România este surclasată de cele mai dezvoltate state din lume, Norvegia are 182 de funcţionari la o mie de locuitori, dar şi un sistem informatic care ”merge şnur” în toate domeniile, iar Suedia are 138 de bugetari la mia de locuitori.

Totuşi, ca şi în Statele Unite ale Americii, în cele mai performante ţări din lume, funcţionarii publici au salarii plafonate spre minimul din economie. De exemplu, în America, venitul unui angajat la stat oscilează între 2.000 – 2.500 dolari, în condiţiile în care salariul net al unui angajat din mediul privat ajunge lejer la 4.000 de dolari americani. La noi, salariul unui funcţionar de execuţie nu depăşeşte 3.000 de lei, dar compensează salariile demnitarilor, înalţilor funcţionari, aleşilor locali, funcţionarilor cu statut special, salarii care pot ajunge şi la trei mii de euro. Spre exemplu, în sistem, directorul unei întreprinderi cu capital majoritar de stat poate câştiga de două ori mai bine ca preşedintele ţării.

Potrivit Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP), ”în contextul legislativ actual, resursele umane din administraţia publică centrală şi locală sunt organizate în funcţie de următoarele categorii: persoane numite sau alese în funcţii de demnitate publică şi funcţii asimilate acestora, la nivelul administraţiei publice centrale şi locale (inclusiv aleşii locali) – palierul politic, cu rol decizional în ceea ce priveşte transpunerea agendei publice în obiective şi acţiuni de guvernare, corpul funcţionarilor publici, pe cele trei sub-categorii componente: înalţii funcţionari publici, funcţionarii publici de conducere şi funcţionarii publici de execuţie – palierul administrativ, în mod tradiţional responsabil cu exercitarea de prerogative de putere publică, în interes public, în scopul îndepliniriirii obiectivelor de guvernare”.

În această ultimă categorie, aflăm tot de la ANFP, sunt incluse şi persoanele numite în funcţii publice generale şi persoanele numite în funcţii publice specifice, inclusiv funcţii publice cu statut special, persoanele care au raporturi de muncă (sau asimilate acestora) cu autorităţile şi instituţiile publice aparţinând administraţiei publice centrale şi/sau locale – categorie dedicată îndeplinirii de activităţi care, în principiu, nu presupun exercitarea de prerogative de putere publică însă ajută la buna realizare a acestora, precum şi alte categorii de personal, diferite de cele menţionate anterior.

Strategia de dezvoltare pentru pentru perioada 2014 – 2020 a ANFP surprinde faptul că ”prerogativele de putere publică se referă la: punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative, elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora, elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice, consilierea, controlul şi auditul public intern, gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare, colectarea creanţelor bugetare (…)”.

Referitor la clasificarea funcţiilor publice, acestea se împart în trei clase definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice: clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă; clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat. Funcţiile publice de execuţie sunt clasificate în următoarele categorii în funcţie de gradul profesional: superior, ca nivel maxim; principal; asistent; debutant.

Conform celor mai recente date statistice din Raportul privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici, numărul total de funcţii publice la 30.12.2014 era de 158.712 din care 122.964 erau funcţii publice ocupate. Funcţii publice în structuri centrale şi teritoriale sunt 61.910, iar funcţii publice în structuri locale sunt 65.349.

Totuşi, atunci când vine vorba despre salarizare, raportarea se face la numărul total de bugetari. Aceştia consumă anual circa 50 miliarde de lei din buget, ceea ce înseamnă între 7 şi 9% din PIB, situându-ne astfel la nivelul Cehiei şi al Slovaciei. Ţări precum Danemarca, Grecia, Cipru, Marea Britanie ne devansează cu alocări bugetare din PIB pentru bugetari de câte 17%, 12%, 14%, respectiv 10%. Aşa se face că, în România, premierul are un salariu de peste 6.000 de lei, mai mic decât al unui funcţionar cu statut special din MAI sau MAE sau al unui inspector de integritate de la ANI, dar de trei ori mai mare ca al unui funcţionar executiv.”

Domnule Iliescu, v-ati lamurit acum cum e cu neoliberalismul in Romania? Ma rog, acela „vulgar”, asa cum ii spuneti Dvs…

” […] cât de bun ar fi el pentru postul de guvernator, după plecarea obiectului obsesiei sale. A fost remarcat, nicio grijă. Ei, și?” – Pe de alta parte, Dl. Isar a declarat, si nu cred ca ma insel, ca nu doreste postul de Guvernator al BNR. Eu asa am inteles.

Si D-le. Iliescu, dupa parerea Dvs. ANAF e un „dusman” – cu sau fara ghilimelele de rigoare? – al intreprinzatorilor si contribuabililor romani? Ar trebui sa faceti precizarile necesare, pentru ca asta e chiar o stire!!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.