Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Efectul comunismului…

Cred ca ar fi interesant sa vedem cum stau Tarile Europei de Est din punctul de vedere al PIB (nominal)/loc. fata de suratele lor din Vest, care n-au cunoscut comunismul, la aproape 30 de ani de la prabusirea Cortinei de Fier.

Voi lua ca reper doua tari ce nu au fost in Blocul Comunist, dar mai sarace, din UE si Zona Euro, fata de restul statelor din Eurozona: Portugalia si Grecia.

Tara                Populatia         PIB/loc.

Estonia          1.319.133         $23.610

Letonia          1.953.200         $18.472

Lituania         2.810.865         $19.534

Polonia        38.422.346        $16.179

Ungaria          9.797.561        $16.723

Slovacia         5.435.343        $19.128

Cehia           10.610.947        $22.468

Slovenia       2.066.880          $27.535

Croatia         4.154.200          $14.788

Romania     19.638,000         $11.817

Serbia           7.040.272         $6.052  (excluding Kosovo)

(excluding Kosovo)

Albania         2.876,591         $5.319

Rusia          144.526.636       $11.946

(without Crimea)

Muntenegru       642.550       $7.623

Bulgaria           7.101.859      $7.924

Portugalia    10.379.573       $24.237

Grecia          10.768.477       $20.570

O prima observatie care s-ar impune: nu sunt trecute chiar toate tarile care inainte de 1989 au fost sub comunism, dar tabelul de mai sus este acoperitor si relevant pentru toate Tarile Europei de Est, foste comuniste.

Ce rezulta de aici?

Trebuie sa remarcam un lucru important: la aproape 30 de ani de la caderea comunismului doar trei tari foste comuniste reusesc sa depaseasca un PIB/loc. de $20.000. Acestea sunt: Estonia, Cehia si Slovenia. Estonia este o fosta republica sovietica, Slovenia o fosta republica iugoslava, iar Cehia un stat rezultat din dezmembrarea Cehoslovaciei. De asemenea se impune observatia ca populatia Estoniei si Sloveniei este aproximativ cam cat cea a Bucurestiului.

Sa vedem mai multe remarci si observatii! Interesant, zic eu, sa ne uitam la Bulgaria, tara membra UE si NATO, si Muntenegru, care si-a declarat independenta in 2006 si nu apartine nici UE si nici NATO: PIB/loc. e similar… in medie de doar $7.500…

PIB-ul/loc. al Portugaliei e depasit doar de Slovenia. PIB-ul/loc. al Greciei este depasit doar de Slovenia, Estonia si Cehia.

Interesant este ca PIB-ul Croatiei, in care avem 86,28% romano-catolici, tara care a trecut prin razboiul dezmembrarii Iugoslaviei si a intrat in UE mult mai tarziu decat Romania, este mai mare decat cel al Romaniei!! Faceti o comparatie si intre PIB/loc. al Croatiei si cel al Serbiei, unde avem 84,5% crestini ortodocsi…

Dar un lucru foarte important de remarcat, la nivel european, este ca inca, la aproape 30 de ani de la caderea comunismului, Tarile Europei de Est se mentin la un nivel economic mult inferior fata de Tarile din Vest.

Este de observat, din acest punct de vedere ce impuls economic major au luat Tarile Vestice, inclusiv datorita Planului Marshall, refuzat in Est de catre Stalin, fata de tarile care au cazut sub comunism. Daca la nivelul anului 1947 aveam in Vest tari sarace, comparabile cu Romania (daca nu chiar Romania statea nitelus mai bine!!), ca de exemplu Spania sau Portugalia, avem acum – sa dau exemplul Spaniei, Portugalia am pomenit-o in tabel – o tara cu un PIB/loc. ($32.559) de vreo 3 ori mai mare decat al tarii noastre, la o populatie, e adevarat mai mare, de 46.354.321 locuitori. PIB/loc. al Spaniei nu e atins de nicio tara fosta comunista din Europa. Nici din Spatiul Ex-Sovietic. Nici de Rusia, se intelege.

M-am gandit ieri mai multa timp cum ar fi aratat tara noastra daca n-ar fi venit comunismul peste noi dupa Razboi, daca am fi continuat cu Monarhia. Mi se pare ca e de ajuns sa ne uitam la tari ca Spania, Portugalia sau Italia. Imediat dupa Razboi, Italia era o tara foarte asemanatoare cu Romania. Si economic, si social. Era, economic vorbind, mai bine aspectata. Nordul era mai dezvoltat fata de tara noastra. Totusi, din punct de vedere industrial, Italia era superioara Romaniei: numai sa ne gandim, spre exemplu la Automobile Fiat – deci productie proprie de automobile!! – infiintata in 1899!! Insa daca ne referim la toata Italia, conditiile nu difereau prea mult fata de ce era la noi. Populatia traia in saracie. Uneori si in unele locuri chiar saracie lucie!! Cu toate acestea, dupa Razboi, conditiile din Italia, economice, de trai, au inceput sa se imbunatateasca vizibil. S-a reusit sa se rezolve si problema locuintelor, dar progresul incepea sa fie evident.

Acum Italia, la o populatie de 60.589.445 are un PIB/loc. de $35.913. Comparati, va rog, cu Romania.

Uitati-va la tabel cum comunismul in Europa de Est a reusit sa mentina aceste tari la un nivel economic inferior fata de Vest, decalaj care se mentine si acum, la 29 de ani de la prabusirea comunismului  in Europa. Chiar si acum, in 2018, nivelul din Est, in general vorbind, este destul de scazut. Doar trei tari constituie exceptia!! Este vorba de un efect al comunismului ce se mentine vreme indelungata si dupa caderea sa. De unde se vede bine ca dificultatile de a realiza in aceste tari o economie performanta persista inca si sunt dificil de depasit!!

Sa ne intoarcem putin la Spania, o tara foarte saraca dupa Razboi, in care pericolul comunismului era foarte mare. Exista un partid comunist puternic si personalitati comuniste, de vizibilitate internationala, in Spania, tara ce avea un regim fascist, condus cu mana de fier de Gen. Franco, cauza pentru care Spania era izolata in Europa. Contactele celorlalte tari europene cu Spania era foate rarefiat. Problema principala a regimului fascist era anihilarea comunismului. Partea proasta era ca nu prea prididea in indeplinirea acestui deziderat. Franco a cerut ajutorul economic Statelor Unite, iar Eisenhower, intelegand pericolul extinderii comunismului, sprijinit de sovietici, in Vest, i l-a acordat Spaniei. De pe la mijlocul anilor ’60 Spania a cunoscut o infloritoare dezvoltare economica, care a continuat si dupa moartea dictatorului Franco si trecerea tarii sub un regim monarhic. Si in felul acesta Spania a reusit sa depaseasca, din punct de vedere economic, tarile comuniste din Est, situandu-se azi la un nivel mult superior fata de aceste tari, foste comuniste. Pe cand aceste tari, foste comuniste – cu trei exceptii – nu reusesc nici azi nu sa atinga nivelul Spaniei, ci macar sa se apropie semnificativ de un asemenea nivel…

E de remarcat si un alt aspect interesant: acest decalaj economic intre partea vestica si partea estica a Europei e un fenomen specific european. Lucrul acesta e datorat unor cauze istorice dar si diviziunii politice in doua parti antagonice a continentului, dar care comunicau, totusi, intre ele, in a doua jumatate a sec. XX. Sigur, decalaje pe un continent se mai pot intalni si in alte parti. Insa dupa Cel de-Al doilea Razboi Mondial peisajul politic al Europei s-a schimbat brusc si radical. Dificultatile remanente s-au putut observa, de exemplu, in fosta RDG, dupa reunificarea Germaniei, intrucat decalajul economico-social dintre fosta RDG si fosta RFG era unul foarte mare si nu cred ca gresesc prea mult daca spun ca aceste dficultati inca persista.

Date fiind aceste realitati nu se poate sa nu te intrebi cum s-ar putea rezolva mai rapid problema reducerii decalajului dintre Est si Vest in Europa. In contextul acesta, dupa cum lesne se poate observa Romania nu se afla intr-o postura favorabila, inclusiv datorita incetinirii reformelor economice. Dupa parerea mea, o situatie ce as caracteriza-o drept critica este in Bulgaria. Comisia Europeana trebuie sa gaseasca urgent masurile optime pentru a depasi astfel de situatii.

In ceea ce priveste Romania, ingrijorator este ca inca nu se gaseste pe o cale stabila de propasire economica. Inca se manifesta cu pregnanta fenomenul emigratiei masive, cu consecinte economice destabilizatoare, dar si un accentuat declin demografic – lucru care arata ca, in Romania, cu toate guvernarile pesediste care au condus tara, conditiile sociale nu s-au imbunatatit, desi economia a inregistrat si cresteri semnificative cateodata, dar in salturi, lucru ce nu trebuie privit ca un aspect pozitiv. La noi nu a existat o constanta in timp a cresterii economice, ci salturi ceea ce mai degraba exprima un caracter de discontinuitate in timp a cresterii. Spre exemplu, PIB/loc. al Romaniei s-a situat constat la un nivel foarte modest in primul deceniu dupa Revolutia din 1989. Apoi a urmat un salt foarte mare, pe o perioada de vreo 8 ani, pana la Criza, raportat la situatia anterioara, datorita masurilor de reforma si a unei bune absorbtii a fondurilor de preaderare, o componenta semnificativa avand-o lucrarile de infrastructura rutiera, organizate etapizat in timp. Insa trebuie reamarcat ca, din punctul de vedere al cresterii economice, de cativa ani exista o stagnare in zona – Romania, Bulgaria, Ungaria, Polonia. Tara noastra a reusit in ultimii 2 ani o crestere ceva mai agresiva, dar  PIb/loc. al Ungariei, Poloniei si chiar al Bulgariei se mentine, practic, cam la aceleasi cote. Adica nu vedem nimic impresionant din acest punct de vedere. Romania trebuie sa-si articuleze politicile economice pentru ca sa poata avansa intr-o maniera sanatoasa. Saltul actual, desi real, nu tine, totusi, cont de productivitatea muncii iar nivelul investitiilor se mentine redus, la o cota de avarie, ca sa zic asa, de cativa ani. De aceea cresterea actuala, insotita de marirea puternica a deficitelor, nu poate fi considerata drept sanatoasa pentru ca s-ar putea, destul de probabil, sa ne coste mai tarziu cu un cost greu suportabil.  De asemenea, in cazul Romaniei, se remarca cu pregnanta slaba absorbtie a fondurilor europene. Apropo de discontinuitati, reamarcam un declin al lucrarilor de infrastrucura rutiera dupa 2008, desi se vorbeste foarte mult despre, de exemplu, constructii de autostrazi, de altfel absolut necesare dezvoltarii Romaniei.

Ar trebui sa ne puna pe ganduri faptul ca, in cazul tarii noastre, ar trebui sa vorbim, mai degraba, de reducerea decalajelor fata de tari ca Cehia, Slovacia, Tarile Baltice pana a vorbi de reducerea decalajului dintre tara noastra si Portugalia!! Noi am ramas destul de mult in urma si mie, cel putin, mi se pare ca problema economica a fost aproape ignorata atat in perioada Basescu cat si acum. Facem prea putin, ca sa ma exprim mai sugestiv. Noi trebuie sa intelegem ca in asemenea conditiuni, oricat te-ai stradui s-o combati, infloreste coruptia. Coruptia nu poate fi tratata in afara sferei economice intrucat are legatura directa cu aceasta. Reformele juridice ajuta cat ajuta, dar nu pot sa ajute prea mult daca economia nu functioneaza corespunzator si nu avem, cum aratam si mai sus, cresteri sanatoase.

Fenomenul coruptiei in Romania nici n-ar trebui sa ne mire atata vreme cat toate Tarile Europei de Est – cu trei exceptii, desigur – nu reusesc sa atinga, fiecare din ele, un PIB/loc. de $20.000. Cu atat mai putin Romania. In toate aceste tari exista coruptie, de niveluri si intenstitati diferite, desigur, dar fenomenul se manifesta datorita dificultatilor de ordin economic. Dar noi ar trebui sa ne gandim serios la faptul ca doar prin metode securistice si politienesti coruptia nu doar ca nu va disparea, nici nu se va diminua. Fara indoiala ca doar cu peroratii despre valori si principii nu se va diminua coruptia. Insa ramanerea in urma din punct de vedere economic o accentueaza.

Eu cred ca in Romania se poate mai mult si trebuie sa se poata mai mult. De ce nu se face ceea ce trebuie? Lucrul asta indica, de fapt, inexistenta unei strategii macroeconomice de dezvoltare economica sanatoasa. Evident, e ingrijorator…

Reclame

mai 18, 2018 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Revolutie sau lovitura de stat? Despre ce s-a intamplat in Decembrie ’89

In primul rand este interesant de observat ca inainte de Revolutie, deci pe vremea regimului Ceausescu, FSN a existat, avand in centrul sau pe Ion Iliescu. Acest lucru nu trebuie subestimat, chiar daca membri acestuia se intalneau in boscheti. Pe de alta parte, marginalizarea lui Iliescu, de catre Ceausescu, pana la intr-un simplu director de Editura Tehnica, arata ca Iliescu era un pericol la adresa regimului Ceausescu. Altfel de ce a fost indepartat pana la cea mai joasa treapta a nomenclaturii de partid? Si de asemenea nu trebuie sa ne mire aparitia in presa straina a unor articole ce vorbeau despre Iliescu drept succesorul lui Ceausescu. Ar fi putut fi finantate din tara, ceea ce pare destul de putin probabil, sau din exerior, ceea ce pare mult mai probabil. Lucrurile acestea arata ca Iliescu era un personaj important.

Sigur, caderea comunismului in Romania – si deci si a lui Ceausescu – trebuie legata de Summitul de la Malta unde au avut loc intrevederi la varf intre SUA si URSS, vizand arhitectura geopolitica a lumii postcomuniste.

Din aceasta cauza trebuie sa admitem ca au existat interese externe pentru scoaterea lui Ceausescu de la Putere.

Spuneam mai sus ca FSN-ul, care era constituit pe vremea lui Ceausescu si ingaduit de acesta, nu trebuie subestimat, mai ales ca scopul lui era preluarea Puterii, Or, asta nu se putea intampla decat intr-o criza de sistem. Deci ideea preluarii Puterii era indisolubil legata de caderea regimului si sistemului comunist.

Un alt aspect ce trebuie luat in considerare este inrautatirea fara precedent a vietii oamenilor in ultimii 10 ani cu Ceausescu, inrautatire progresiva in principal sub aspect economic si in conditiile in care Securitatea era peste tot, pentru ca Ceausescu se temea.

Din aceasta cauza au iesit oamenii in strada. Era o nemultumire indreptata spre regim. Ideea de revolutie a aparut putin mai tarziu.

Fara indoiala conducerea superioara a Securitatii, inclusiv a contrainformatiilor militare cunostea despre Malta. Pe de alta parte nemultumirile populare erau asa de mari in toata tara incat oamenii nu puteau fi opriti sa iasa in strada sa protesteze.

Ceausescu avea controlul asupra instiutiilor de forta. Avea in mana lui Armata, Securitatea, iar in astfel de conditii era practic imposibil de scos. De asemenea, legal vorbind, Ceausescu nu putea fi demis decat de Marea Adunare Nationala. La proces, Ceausescu a avut dreptate cand spunea: ” Nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale”. Deci a-l indeparta pe Ceausescu de la Putere era, practic, imposibil. Rusii, dar si americanii, stiau bine lucrurile acestea, inclusiv faptul ca Ceausescu nu va ceda amiabil Puterea. Teama cea mai mare era in legatura cu folosirea fortei armate de catre regimul comunist. Si s-a vazut ca Armata a tras la Timisoara, cu Gen. Milea ministrul MAN, si lucrurile se puteau repeta la Bucuresti – ca erau semnale clare, evidente, ca Bucurestiul va iesi in strada! Initial se incercase ceva la Iasi, dar Iasiul era prea aproape de granita cu URSS – batator la ochi si periculos. Timisoara era locul ideal, apropierea de Vest avand o simbolistica potrivita, era mai putin batator la ochi si mai putin periculos fata de Iasi. Chestiunea e ca Armata a intervenit brutal, iar lucrul asta se putea repeta la Bucuresti. Fara indoiala, se poate obiecta ca in fata unor provocari a unor elemente de ordin extern nu opui Armata sa rezolve problema, stiut fiind ca, in astfel de cazuri, Armata face demonstratii de forta.

Intr-un astfel de climat a avut loc sinuciderea Gen. Milea, in fapt decapitarea Armatei. Se stie ca Armata nu poate functiona decat pe baza de autoritate ierarhica. In felul acesta Armata a fost, ca sa zic asa, „scoasa din circuit”. Adica Armata nu ar mai fi putut sa actioneze in folosul regimului Ceausescu. Redobandirea autoritatii la varf se face greu. Generalii defilau pe la Televiziune. Armata se confrunta cu o grava criza de autoritate. Din aceasta cauza s-au intamplat lucruri neplacute, cum a fost ceea ce s-a intamplat la Otopeni.

Al doilea element important era de a stabili daca revolta populara si o Armata care nu mai ar actiona in favoarea dictatorului si regimului comunist sunt suficiente conditii pentru inlaturarea lui Ceausescu, care avea functia legala de ” comandant suprem al fortelor armate”.

Atata vreme cat Ceausescu nu a demisionat, el avea autoritate asupra Armatei si ar fi putut prelua controlul asupra acesteia. Masele, neorganizate si cu mainile goale, nu aveau cum sa se opuna Armatei, daca aceasta ar fi reactionat pro Ceausescu.

Din aceasta cauza a trebuit pastrata o stare de tensiune. Pana la lichidarea dictatorului.

Astfel trebuia sa actioneze cineva pentru mentinerea unei stari de tensiune. Eu cred ca trebuie inteles ca cei din exterior, care urmareau caderea regimului Ceausescu doreau sa mearga la sigur. De aici ideea asa-numitilor „teroristi” – scenariul asta exista. In fapt a fost o invazie mascata a Romaniei, mascata de turisti rusi (poate si altii), cu scopul de a crea pe strazi, tensiune, panica, de a hartui Armata, decapitata cum spuneam, dar care avea deja la varf personaje prietenoase FSN-ului. Totusi, asa cum spuneam, autoritatea nu se obtine usor si dintr-o data. Si Armata era slabita din punctul asta de vedere. Deschiderea granitelor dupa Revolutie a avut drept scop scurgerea lor, a acestor „teroristi”, afara din tara. Iar o asemenea operatiune complexa s-a facut cu largul concurs al Securitatii, DIA care au permis si au acordat sprijinul necesar acestor forte externe. Cu alte cuvinte, un fel de colaborare. Cei din exterior s-au temut de Armata, principalul tool prin care Ceausescu s-ar fi putut mentine la Putere. Securitatea, care stia de diversiune, a pus imediat armele in rastele. Securitatea nu avea, desigur, forta si nici specificul, si nici rolul Armatei.

Faptul ca s-au dat arme civililor, fake news-urile care apareau atunci la TVR erau si expresia unei stari de haos. Insa acest haos trebuia intretinut. Motivele erau de a acoperi ce s-a intamplat si de a abate atentia de la preluarea Puterii, fenomen ce era in plina desfasurare.

Cam asa as vedea eu, in mare si pe scurt, evenimentele de atunci. Sigur, o revolutie trebuie sa aduca ceva nou. Schimbarea sistemului politic, a statului, a oranduirii sociale, a economiei etc definesc o revolutie. Iar astfel de schimbari, in cazul unei revolutii, sunt de regula radicale.

Dar mai trebuie sa se schimbe si oamenii. De aceea Proclamatia de la Timisoara se inscria in logica revolutionara. Or, noi am putut cu usurinta constata aparitia in prim-plan tot a unor membri marcanti ai PCR, ca de exemplu: Brucan, Iliescu, Gen. Militaru si multi altii.

Dar daca ma gandesc mai bine nici nu vad ca s-ar fi putut face altfel…

Unii au vazut in aparitia la varf a acestor fosti marcanti lideri PSD „revolutia furata”. Dar ce puteai sa faci? Si mai ales cu cine? O revolutie inseamna desigur si preluarea Puterii. Or, in Romania socialista nu exista Opozitie sau o organizare serioasa capabila sa se opuna regimului comunist. Corneliu Coposu era urmarit zi si noapte de catre Securitate. Iar Exilul romanesc era de asemenea ignorat de stat si amenintat tot de catre Securitate. In permanenta. De aceea in aceste zone nu putea izvori vreo schimbare serioasa.

Corneliu Coposu era din exteriorul PCR. Ion Iliescu era din interior si era o problema interna a partidului. Nu trebuie sa facem confuzia ca ar fi avut acelasi statut, ca sa zic asa. Si nici n-au fost tratati similar de catre regim.

Asa cum au decurs lucrurile schimbarea politica trebuia sa provina din interiorul PCR. Pentru ca nu ar fi avut cine s-o faca. Nu doar ca ar fi fost extrem de periculos, dar n-ar fi avut nici mijloacele s-o faca. Fara indoiala, nici organizarea necesara.

Ca ne place sau nu, preluarea puterii politice – componenta esentiala a oricarei revolutii – nu se putea face decat de cei din interiorul partidului unic si cu aportul structurilor de informatii, printre care si fosta Securitate. De fapt, ceea ce s-a intamplat a fost daramarea prin forta a Esalonului 1 al PCR si preluarea Puterii de catre Esaloanele 2-3 ale aceluiasi PCR. Evident, in cazul fostei Securitati, transformate in SRI, lucrurile au stat aproximativ la fel.

Eu cred ca trebuie inteles faptul ca preluarea puterii politice s-a facut pe suportul organizatoric al fostului PCR, la care s-a renuntat formal imediat dupa Revolutie, fara a fi condamnat oficial comunismul. Organizarea PCR la nivel national a si permis preluarea rapida a Puterii de catre FSN-ul lui Ion Iliescu. De aceea nu ar trebui sa ne miram prea tare ca acestia au reusit intr-un termen scurt sa aiba un control politic deplin. FSN s-a suprapus perfect peste structura organizatorica a PCR.

Imi dau seama ca se pot face unele confuzii. Partidul unic, PCR, era un partid mamut, cu 4 milioane de membri. Evident ca multi erau de umplutura acolo.  Evident ca in timpul Revolutiei si dupa, optiunea oamenilor a fost anticomunista. Dar pentru preluarea Puterii esential era suportul, scheletul organizatoric al defunctului PCR, mostenit de catre FSN. Statistic vorbind, Regula lui Pareto ne-ar da ca doar 20% din cei 4 milioane de membri nu erau de umplutura p-acolo. Asta inseamna in jur de 800.000 de membri. Adica atati cat are, cu o buna aprocimatie, acum PSD, adica fostul FSN al lui Ion Iliescu. Cu alte cuvinte, Revolutia a restructurat PCR-ul, transformandu-l intr-un Front si apoi intr-un partid democratic de stanga.

In 1990, partidele istorice, dar si celelalte, abia se formau. PNTCD, PNL, Partidul Social-Democrat a lui Cunescu erau partide in formare, intr-o societate in care 4 milioane de oameni au fost membri PCR. Din aceasta cauza FSN-ul, care beneficia de structura organizatorica a PCR si de nucleul important al acestuia a fost avantajat. Din aceasta cauza a si putut sa castige alegerile din 20 mai 1990, primele alegeri libere postcomuniste, la un scor lejer.

Interesant comunicatul de presa lansat de Dl. Iliescu:

Comunicat de presă

Am decis să ies din tăcerea pe care mi-am impus-o în legătură cu acțiunile justiției în cazul dosarelor generic numite ”Revoluția” și ”Mineriada”, din obligația de a lămuri câteva lucruri. Prima observație se referă la finalitatea acestor dosare, finalitate care nu mai are nicio legătură cu aflarea adevărului despre acele evenimente. Cum poate afirma cineva că acesta este scopul acestui spectacol ”justițiar”, când, în cazul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 nu a fost judecat, de fapt, nici măcar cercetat, vreunul dintre cei care au organizat acțiunile violente din ziua de 13 iunie, au atacat sediul Poliției Capitalei, sediul SRI, al Ministerului de Interne, care au răspândit zvonuri ce au incitat la violențe, au atacat și incendiat  sediul Televiziunii publice și au rănit oamenii care apărau studiourile tv de furia dezlănțuită a unor indivizi, la fel de fără chip și identitate ca și teroriștii care au atacat fostul sediu al CC al PCR chiar în momentul în care se redacta Comunicatul către țară al CFSN?

Pentru cei mai mulți dintre cei care acuză acum în spațiul public, evenimentele de la 15 martie 1990 de la Târgu Mureș, nu mai există, pentru că, nu-i așa, contrazic tezele lor despre natura și consecințele lor, și nu mai servesc ”cauzei”. La fel, nici evenimentele din 13 iunie 1990 nu mai există, iar minerii au venit la București fără motiv, doar pentru a reprima o manifestație, cea din Piața Universității, pe care organizatorii ei o încetaseră a doua zi după alegerile din 20 mai 1990. Se construiește o altă realitate, pentru a justifica astfel de dosare.

        Aceste dosare au făcut obiectul atenției procuraturii timp de 28 de ani. Au făcut obiectul atenției unor comisii speciale ale Parlamentului României. De fiecare dată soluțiile pronunțate au nemulțumit pe cineva, de vreme ce se redeschid mereu, coincidență probabil, atunci când apar crize de natură politică, în special, care necesită schimbarea agendei publice. Acum ni se spune că istoria trebuie scrisă de procurori și judecători. De ce? Ca să aflăm că o Revoluție durează exact cât îi trebuie unui dictator să decoleze de pe acoperișul sediului puterii? După care, în secunda următoare, democrația se instalează, instituțiile ei înfloresc și schimbarea s-a terminat?

        Această abordare este pe cât de politizată, pe atât de periculoasă. Nu poți fundamenta un dosar de cercetare penală pe viziunile unora sau altora despre evenimente despre care oricum nu puteau avea o imagine corectă. În acele zile de decembrie 1989 nimeni n-a avut o imagine integrală a evenimentelor. Nimeni nu poate să spună că  știe tot ce s-a întâmplat, și că tot ce știm noi, ceilalți, este fals, că varianta lui are drept de adevăr absolut, iar Justiția trebuie să consfințească această variantă. Ei bine, asta se dorește cu aceste două dosare! Nu dovezile trebuie să ducă spre un verdict, verdictul a fost dat în afara cadrului legal, iar justiția trebuie doar să înlăture acele dovezi care ar contrazice verdictul.

        Nu cred că-și închipuie cineva că vechiul sistem abandona, fără să reziste, puterea, în decembrie 1989, oricât de erodat și de slăbit ar fi fost. Avea de partea sa aparatul de represiune, chiar dacă unii, mai rapizi în decizii, începuseră să fugă de pe corabie. Cu unii dintre ei vom avea surpriza să ne întâlnim în organizarea evenimentelor din 13 iunie 1990. Asta dacă justiția ar vrea să cerceteze acele evenimente în mod corect – evenimente care au reprezentat răzbunarea lor pentru că au fost alungați de la putere în decembrie 1989.

        În ceea ce mă privește decizia președintelui Iohannis nu mă surprinde, cu toate că nu văd care este cadrul legal în care se înscrie. Mă surprinde însă faptul că, liberi fiind, oamenii nu mai cred că trebuie să lupte pentru libertatea lor. De asta au ajuns să ne dea lecții de democrație oameni care, în timpul ceaușismului, au tăcut mâlc, asta când nu puneau umărul la costruirea cultului personalității lui Ceaușescu.

        Știu că sunt destui cei care nu văd nici acum cu ochi buni faptul că promisiunile cuprinse în Comunicatul CFSN către țară, scris, cum spuneam, printre gloanțe(atacuri despre care se spune acum că au fost înscenarea noastră!)  au fost îndeplinite. Nu poți face din actul suprem de demnitate al națiunii române o ”lovitură de stat”, doar pentru că așa a citit cineva în cartea unul apologet-și angajat!-al Securității. Am spus și repet: ar fi fost bine dacă am fi avut parte și noi precum Polonia, Ungaria și Cehoslovacia,de o tranziție negociată. O revoltă populară a născut un vid de putere. Niște oameni, din cele mai diverse zone ale societății, și de cele mai diverse convingeri politice, au încercat să dea un sens și o direcție schimbării. Și-au asumat niște responsabilități.

Acum sunt acuzați că au îndrăznit acest lucru. Totul se transformă într-o farsă, jignind sacrificiul și memoria celor care au luptat pentru libertate și democrație. Probabil că trebuia să trecem și prin faza asta. Deși altele sunt problemele de pe agenda națiunii. Care agendă pare să nu mai aibă nici obiectivul integrării europene, nici pe cel al dezvoltării, combaterea sărăciei, o viață mai bună pentru români. Programul Revoluției Române rămâne în continuare actual. Poate că asta deranjează, în ultimă instanță. Dar nu este vina mea că se întâmplă așa. Prezentul este operă colectivă. Eu mi-am făcut partea mea de datorie, indiferent de ceea ce cred cei care caută țapi ispășitori pentru eșecurile lor. Stau cu capul sus la judecata istoriei.   Ion Iliescu”

Lucrul ce m-a frapat din prima citind ce spune Ion Iliescu in acest Comunicat de presa este schimbarea pozitiei sale legata de evenimentele din 13-15 iunie ’90: nu mai sunt „elemente legionare”, ci cei care au organizat evenimentele din 13 iunie sunt oamenii fostului regim comunist: „evenimente care au reprezentat răzbunarea lor pentru că au fost alungați de la putere în decembrie 1989„. Totusi, inteleg ca si Petre Roman este anchetat. In calitate de premier la data respectivelor evenimente poate ca va reusi sa raspunda mai bine la aceasta problema…

Insa ceea ce se remarca din expozeul D-lui. Iliescu este faptul ca, de fapt, dumnealui nu-i place sau nu-i convine ca s-au redeschis Dosarele Revolutiei si Mineriadei. Si nu-i convine pentru ca trebuie sa raspunda pentru ceea ce s-a intamplat atunci, pentru mortii de atunci, pentru venirea minierilor si pentru cei agresati de minieri, si pentru imaginea proasta pe care Mineriada din 13-15 iunie 1990 a facut-o Romaniei, ceea ce nu inseamna, desigur, ca este neaparat vinovat: instanta de judecata va stabili lucrul asta. Insa domnia sa a sustinut cam intotdeauna teza potrivit careia: „Nimeni nu poate să spună că  știe tot ce s-a întâmplat, și că tot ce știm noi, ceilalți, este fals, că varianta lui are drept de adevăr absolut, iar Justiția trebuie să consfințească această variantă.„, uitand parca de faptul ca documentele secrete ies din arhive dupa 30 de ani. Teza aceasta, ca nu se poate stii adevarul si drept consecinta e inutil sa-l mai cauti, se vede ca-i serveste destul de bine fostului Presedinte.

Nu dorim sa vedem un proces politic. Dorim aflarea adevarului si ca cei care se fac cu adevarat vinovati sa plateasca.

Iar in ceea ce priveste chestiunea legata de faptul ca „prezentul este o opera colectiva”, Dl. Iliescu uita ca liberalizarea pe care domnia sa a pastorit-o a fost facuta prin furtisagurile de la stat, lucru in care a excelat FSN-FDSN-PDSR-PSD. Eu n-as crede ca Programul domniei sale a reusit sa asigure o viata mai buna pentru romani. In perioadele in care a fost Presedinte a binecuvantat furtisagurile si distrugerile industriale prin simplul motiv ca, de fapt, nu a luat atitudine impotriva acestor infractiuni, transformand furtisagul intr-un soi de normalitate pernicioasa. Daca „prezentul este o opera colectiva”, lucrul asta nu exclude responsabilitatea celor care au condus tara. Or, domnul Iliescu pare a dori sa ocoleasca lucrul asta.

aprilie 14, 2018 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu