Revolutie sau lovitura de stat? Despre ce s-a intamplat in Decembrie ’89

In primul rand este interesant de observat ca inainte de Revolutie, deci pe vremea regimului Ceausescu, FSN a existat, avand in centrul sau pe Ion Iliescu. Acest lucru nu trebuie subestimat, chiar daca membri acestuia se intalneau in boscheti. Pe de alta parte, marginalizarea lui Iliescu, de catre Ceausescu, pana la intr-un simplu director de Editura Tehnica, arata ca Iliescu era un pericol la adresa regimului Ceausescu. Altfel de ce a fost indepartat pana la cea mai joasa treapta a nomenclaturii de partid? Si de asemenea nu trebuie sa ne mire aparitia in presa straina a unor articole ce vorbeau despre Iliescu drept succesorul lui Ceausescu. Ar fi putut fi finantate din tara, ceea ce pare destul de putin probabil, sau din exerior, ceea ce pare mult mai probabil. Lucrurile acestea arata ca Iliescu era un personaj important.

Sigur, caderea comunismului in Romania – si deci si a lui Ceausescu – trebuie legata de Summitul de la Malta unde au avut loc intrevederi la varf intre SUA si URSS, vizand arhitectura geopolitica a lumii postcomuniste.

Din aceasta cauza trebuie sa admitem ca au existat interese externe pentru scoaterea lui Ceausescu de la Putere.

Spuneam mai sus ca FSN-ul, care era constituit pe vremea lui Ceausescu si ingaduit de acesta, nu trebuie subestimat, mai ales ca scopul lui era preluarea Puterii, Or, asta nu se putea intampla decat intr-o criza de sistem. Deci ideea preluarii Puterii era indisolubil legata de caderea regimului si sistemului comunist.

Un alt aspect ce trebuie luat in considerare este inrautatirea fara precedent a vietii oamenilor in ultimii 10 ani cu Ceausescu, inrautatire progresiva in principal sub aspect economic si in conditiile in care Securitatea era peste tot, pentru ca Ceausescu se temea.

Din aceasta cauza au iesit oamenii in strada. Era o nemultumire indreptata spre regim. Ideea de revolutie a aparut putin mai tarziu.

Fara indoiala conducerea superioara a Securitatii, inclusiv a contrainformatiilor militare cunostea despre Malta. Pe de alta parte nemultumirile populare erau asa de mari in toata tara incat oamenii nu puteau fi opriti sa iasa in strada sa protesteze.

Ceausescu avea controlul asupra instiutiilor de forta. Avea in mana lui Armata, Securitatea, iar in astfel de conditii era practic imposibil de scos. De asemenea, legal vorbind, Ceausescu nu putea fi demis decat de Marea Adunare Nationala. La proces, Ceausescu a avut dreptate cand spunea: ” Nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale”. Deci a-l indeparta pe Ceausescu de la Putere era, practic, imposibil. Rusii, dar si americanii, stiau bine lucrurile acestea, inclusiv faptul ca Ceausescu nu va ceda amiabil Puterea. Teama cea mai mare era in legatura cu folosirea fortei armate de catre regimul comunist. Si s-a vazut ca Armata a tras la Timisoara, cu Gen. Milea ministrul MAN, si lucrurile se puteau repeta la Bucuresti – ca erau semnale clare, evidente, ca Bucurestiul va iesi in strada! Initial se incercase ceva la Iasi, dar Iasiul era prea aproape de granita cu URSS – batator la ochi si periculos. Timisoara era locul ideal, apropierea de Vest avand o simbolistica potrivita, era mai putin batator la ochi si mai putin periculos fata de Iasi. Chestiunea e ca Armata a intervenit brutal, iar lucrul asta se putea repeta la Bucuresti. Fara indoiala, se poate obiecta ca in fata unor provocari a unor elemente de ordin extern nu opui Armata sa rezolve problema, stiut fiind ca, in astfel de cazuri, Armata face demonstratii de forta.

Intr-un astfel de climat a avut loc sinuciderea Gen. Milea, in fapt decapitarea Armatei. Se stie ca Armata nu poate functiona decat pe baza de autoritate ierarhica. In felul acesta Armata a fost, ca sa zic asa, „scoasa din circuit”. Adica Armata nu ar mai fi putut sa actioneze in folosul regimului Ceausescu. Redobandirea autoritatii la varf se face greu. Generalii defilau pe la Televiziune. Armata se confrunta cu o grava criza de autoritate. Din aceasta cauza s-au intamplat lucruri neplacute, cum a fost ceea ce s-a intamplat la Otopeni.

Al doilea element important era de a stabili daca revolta populara si o Armata care nu mai ar actiona in favoarea dictatorului si regimului comunist sunt suficiente conditii pentru inlaturarea lui Ceausescu, care avea functia legala de ” comandant suprem al fortelor armate”.

Atata vreme cat Ceausescu nu a demisionat, el avea autoritate asupra Armatei si ar fi putut prelua controlul asupra acesteia. Masele, neorganizate si cu mainile goale, nu aveau cum sa se opuna Armatei, daca aceasta ar fi reactionat pro Ceausescu.

Din aceasta cauza a trebuit pastrata o stare de tensiune. Pana la lichidarea dictatorului.

Astfel trebuia sa actioneze cineva pentru mentinerea unei stari de tensiune. Eu cred ca trebuie inteles ca cei din exterior, care urmareau caderea regimului Ceausescu doreau sa mearga la sigur. De aici ideea asa-numitilor „teroristi” – scenariul asta exista. In fapt a fost o invazie mascata a Romaniei, mascata de turisti rusi (poate si altii), cu scopul de a crea pe strazi, tensiune, panica, de a hartui Armata, decapitata cum spuneam, dar care avea deja la varf personaje prietenoase FSN-ului. Totusi, asa cum spuneam, autoritatea nu se obtine usor si dintr-o data. Si Armata era slabita din punctul asta de vedere. Deschiderea granitelor dupa Revolutie a avut drept scop scurgerea lor, a acestor „teroristi”, afara din tara. Iar o asemenea operatiune complexa s-a facut cu largul concurs al Securitatii, DIA care au permis si au acordat sprijinul necesar acestor forte externe. Cu alte cuvinte, un fel de colaborare. Cei din exterior s-au temut de Armata, principalul tool prin care Ceausescu s-ar fi putut mentine la Putere. Securitatea, care stia de diversiune, a pus imediat armele in rastele. Securitatea nu avea, desigur, forta si nici specificul, si nici rolul Armatei.

Faptul ca s-au dat arme civililor, fake news-urile care apareau atunci la TVR erau si expresia unei stari de haos. Insa acest haos trebuia intretinut. Motivele erau de a acoperi ce s-a intamplat si de a abate atentia de la preluarea Puterii, fenomen ce era in plina desfasurare.

Cam asa as vedea eu, in mare si pe scurt, evenimentele de atunci. Sigur, o revolutie trebuie sa aduca ceva nou. Schimbarea sistemului politic, a statului, a oranduirii sociale, a economiei etc definesc o revolutie. Iar astfel de schimbari, in cazul unei revolutii, sunt de regula radicale.

Dar mai trebuie sa se schimbe si oamenii. De aceea Proclamatia de la Timisoara se inscria in logica revolutionara. Or, noi am putut cu usurinta constata aparitia in prim-plan tot a unor membri marcanti ai PCR, ca de exemplu: Brucan, Iliescu, Gen. Militaru si multi altii.

Dar daca ma gandesc mai bine nici nu vad ca s-ar fi putut face altfel…

Unii au vazut in aparitia la varf a acestor fosti marcanti lideri PSD „revolutia furata”. Dar ce puteai sa faci? Si mai ales cu cine? O revolutie inseamna desigur si preluarea Puterii. Or, in Romania socialista nu exista Opozitie sau o organizare serioasa capabila sa se opuna regimului comunist. Corneliu Coposu era urmarit zi si noapte de catre Securitate. Iar Exilul romanesc era de asemenea ignorat de stat si amenintat tot de catre Securitate. In permanenta. De aceea in aceste zone nu putea izvori vreo schimbare serioasa.

Corneliu Coposu era din exteriorul PCR. Ion Iliescu era din interior si era o problema interna a partidului. Nu trebuie sa facem confuzia ca ar fi avut acelasi statut, ca sa zic asa. Si nici n-au fost tratati similar de catre regim.

Asa cum au decurs lucrurile schimbarea politica trebuia sa provina din interiorul PCR. Pentru ca nu ar fi avut cine s-o faca. Nu doar ca ar fi fost extrem de periculos, dar n-ar fi avut nici mijloacele s-o faca. Fara indoiala, nici organizarea necesara.

Ca ne place sau nu, preluarea puterii politice – componenta esentiala a oricarei revolutii – nu se putea face decat de cei din interiorul partidului unic si cu aportul structurilor de informatii, printre care si fosta Securitate. De fapt, ceea ce s-a intamplat a fost daramarea prin forta a Esalonului 1 al PCR si preluarea Puterii de catre Esaloanele 2-3 ale aceluiasi PCR. Evident, in cazul fostei Securitati, transformate in SRI, lucrurile au stat aproximativ la fel.

Eu cred ca trebuie inteles faptul ca preluarea puterii politice s-a facut pe suportul organizatoric al fostului PCR, la care s-a renuntat formal imediat dupa Revolutie, fara a fi condamnat oficial comunismul. Organizarea PCR la nivel national a si permis preluarea rapida a Puterii de catre FSN-ul lui Ion Iliescu. De aceea nu ar trebui sa ne miram prea tare ca acestia au reusit intr-un termen scurt sa aiba un control politic deplin. FSN s-a suprapus perfect peste structura organizatorica a PCR.

Imi dau seama ca se pot face unele confuzii. Partidul unic, PCR, era un partid mamut, cu 4 milioane de membri. Evident ca multi erau de umplutura acolo.  Evident ca in timpul Revolutiei si dupa, optiunea oamenilor a fost anticomunista. Dar pentru preluarea Puterii esential era suportul, scheletul organizatoric al defunctului PCR, mostenit de catre FSN. Statistic vorbind, Regula lui Pareto ne-ar da ca doar 20% din cei 4 milioane de membri nu erau de umplutura p-acolo. Asta inseamna in jur de 800.000 de membri. Adica atati cat are, cu o buna aprocimatie, acum PSD, adica fostul FSN al lui Ion Iliescu. Cu alte cuvinte, Revolutia a restructurat PCR-ul, transformandu-l intr-un Front si apoi intr-un partid democratic de stanga.

In 1990, partidele istorice, dar si celelalte, abia se formau. PNTCD, PNL, Partidul Social-Democrat a lui Cunescu erau partide in formare, intr-o societate in care 4 milioane de oameni au fost membri PCR. Din aceasta cauza FSN-ul, care beneficia de structura organizatorica a PCR si de nucleul important al acestuia a fost avantajat. Din aceasta cauza a si putut sa castige alegerile din 20 mai 1990, primele alegeri libere postcomuniste, la un scor lejer.

Interesant comunicatul de presa lansat de Dl. Iliescu:

Comunicat de presă

„Am decis să ies din tăcerea pe care mi-am impus-o în legătură cu acțiunile justiției în cazul dosarelor generic numite ”Revoluția” și ”Mineriada”, din obligația de a lămuri câteva lucruri. Prima observație se referă la finalitatea acestor dosare, finalitate care nu mai are nicio legătură cu aflarea adevărului despre acele evenimente. Cum poate afirma cineva că acesta este scopul acestui spectacol ”justițiar”, când, în cazul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 nu a fost judecat, de fapt, nici măcar cercetat, vreunul dintre cei care au organizat acțiunile violente din ziua de 13 iunie, au atacat sediul Poliției Capitalei, sediul SRI, al Ministerului de Interne, care au răspândit zvonuri ce au incitat la violențe, au atacat și incendiat  sediul Televiziunii publice și au rănit oamenii care apărau studiourile tv de furia dezlănțuită a unor indivizi, la fel de fără chip și identitate ca și teroriștii care au atacat fostul sediu al CC al PCR chiar în momentul în care se redacta Comunicatul către țară al CFSN?

Pentru cei mai mulți dintre cei care acuză acum în spațiul public, evenimentele de la 15 martie 1990 de la Târgu Mureș, nu mai există, pentru că, nu-i așa, contrazic tezele lor despre natura și consecințele lor, și nu mai servesc ”cauzei”. La fel, nici evenimentele din 13 iunie 1990 nu mai există, iar minerii au venit la București fără motiv, doar pentru a reprima o manifestație, cea din Piața Universității, pe care organizatorii ei o încetaseră a doua zi după alegerile din 20 mai 1990. Se construiește o altă realitate, pentru a justifica astfel de dosare.

        Aceste dosare au făcut obiectul atenției procuraturii timp de 28 de ani. Au făcut obiectul atenției unor comisii speciale ale Parlamentului României. De fiecare dată soluțiile pronunțate au nemulțumit pe cineva, de vreme ce se redeschid mereu, coincidență probabil, atunci când apar crize de natură politică, în special, care necesită schimbarea agendei publice. Acum ni se spune că istoria trebuie scrisă de procurori și judecători. De ce? Ca să aflăm că o Revoluție durează exact cât îi trebuie unui dictator să decoleze de pe acoperișul sediului puterii? După care, în secunda următoare, democrația se instalează, instituțiile ei înfloresc și schimbarea s-a terminat?

        Această abordare este pe cât de politizată, pe atât de periculoasă. Nu poți fundamenta un dosar de cercetare penală pe viziunile unora sau altora despre evenimente despre care oricum nu puteau avea o imagine corectă. În acele zile de decembrie 1989 nimeni n-a avut o imagine integrală a evenimentelor. Nimeni nu poate să spună că  știe tot ce s-a întâmplat, și că tot ce știm noi, ceilalți, este fals, că varianta lui are drept de adevăr absolut, iar Justiția trebuie să consfințească această variantă. Ei bine, asta se dorește cu aceste două dosare! Nu dovezile trebuie să ducă spre un verdict, verdictul a fost dat în afara cadrului legal, iar justiția trebuie doar să înlăture acele dovezi care ar contrazice verdictul.

        Nu cred că-și închipuie cineva că vechiul sistem abandona, fără să reziste, puterea, în decembrie 1989, oricât de erodat și de slăbit ar fi fost. Avea de partea sa aparatul de represiune, chiar dacă unii, mai rapizi în decizii, începuseră să fugă de pe corabie. Cu unii dintre ei vom avea surpriza să ne întâlnim în organizarea evenimentelor din 13 iunie 1990. Asta dacă justiția ar vrea să cerceteze acele evenimente în mod corect – evenimente care au reprezentat răzbunarea lor pentru că au fost alungați de la putere în decembrie 1989.

        În ceea ce mă privește decizia președintelui Iohannis nu mă surprinde, cu toate că nu văd care este cadrul legal în care se înscrie. Mă surprinde însă faptul că, liberi fiind, oamenii nu mai cred că trebuie să lupte pentru libertatea lor. De asta au ajuns să ne dea lecții de democrație oameni care, în timpul ceaușismului, au tăcut mâlc, asta când nu puneau umărul la costruirea cultului personalității lui Ceaușescu.

        Știu că sunt destui cei care nu văd nici acum cu ochi buni faptul că promisiunile cuprinse în Comunicatul CFSN către țară, scris, cum spuneam, printre gloanțe(atacuri despre care se spune acum că au fost înscenarea noastră!)  au fost îndeplinite. Nu poți face din actul suprem de demnitate al națiunii române o ”lovitură de stat”, doar pentru că așa a citit cineva în cartea unul apologet-și angajat!-al Securității. Am spus și repet: ar fi fost bine dacă am fi avut parte și noi precum Polonia, Ungaria și Cehoslovacia,de o tranziție negociată. O revoltă populară a născut un vid de putere. Niște oameni, din cele mai diverse zone ale societății, și de cele mai diverse convingeri politice, au încercat să dea un sens și o direcție schimbării. Și-au asumat niște responsabilități.

Acum sunt acuzați că au îndrăznit acest lucru. Totul se transformă într-o farsă, jignind sacrificiul și memoria celor care au luptat pentru libertate și democrație. Probabil că trebuia să trecem și prin faza asta. Deși altele sunt problemele de pe agenda națiunii. Care agendă pare să nu mai aibă nici obiectivul integrării europene, nici pe cel al dezvoltării, combaterea sărăciei, o viață mai bună pentru români. Programul Revoluției Române rămâne în continuare actual. Poate că asta deranjează, în ultimă instanță. Dar nu este vina mea că se întâmplă așa. Prezentul este operă colectivă. Eu mi-am făcut partea mea de datorie, indiferent de ceea ce cred cei care caută țapi ispășitori pentru eșecurile lor. Stau cu capul sus la judecata istoriei.   Ion Iliescu”

Lucrul ce m-a frapat din prima citind ce spune Ion Iliescu in acest Comunicat de presa este schimbarea pozitiei sale legata de evenimentele din 13-15 iunie ’90: nu mai sunt „elemente legionare”, ci cei care au organizat evenimentele din 13 iunie sunt oamenii fostului regim comunist: „evenimente care au reprezentat răzbunarea lor pentru că au fost alungați de la putere în decembrie 1989„. Totusi, inteleg ca si Petre Roman este anchetat. In calitate de premier la data respectivelor evenimente poate ca va reusi sa raspunda mai bine la aceasta problema…

Insa ceea ce se remarca din expozeul D-lui. Iliescu este faptul ca, de fapt, dumnealui nu-i place sau nu-i convine ca s-au redeschis Dosarele Revolutiei si Mineriadei. Si nu-i convine pentru ca trebuie sa raspunda pentru ceea ce s-a intamplat atunci, pentru mortii de atunci, pentru venirea minierilor si pentru cei agresati de minieri, si pentru imaginea proasta pe care Mineriada din 13-15 iunie 1990 a facut-o Romaniei, ceea ce nu inseamna, desigur, ca este neaparat vinovat: instanta de judecata va stabili lucrul asta. Insa domnia sa a sustinut cam intotdeauna teza potrivit careia: „Nimeni nu poate să spună că  știe tot ce s-a întâmplat, și că tot ce știm noi, ceilalți, este fals, că varianta lui are drept de adevăr absolut, iar Justiția trebuie să consfințească această variantă.„, uitand parca de faptul ca documentele secrete ies din arhive dupa 30 de ani. Teza aceasta, ca nu se poate stii adevarul si drept consecinta e inutil sa-l mai cauti, se vede ca-i serveste destul de bine fostului Presedinte.

Nu dorim sa vedem un proces politic. Dorim aflarea adevarului si ca cei care se fac cu adevarat vinovati sa plateasca.

Iar in ceea ce priveste chestiunea legata de faptul ca „prezentul este o opera colectiva”, Dl. Iliescu uita ca liberalizarea pe care domnia sa a pastorit-o a fost facuta prin furtisagurile de la stat, lucru in care a excelat FSN-FDSN-PDSR-PSD. Eu n-as crede ca Programul domniei sale a reusit sa asigure o viata mai buna pentru romani. In perioadele in care a fost Presedinte a binecuvantat furtisagurile si distrugerile industriale prin simplul motiv ca, de fapt, nu a luat atitudine impotriva acestor infractiuni, transformand furtisagul intr-un soi de normalitate pernicioasa. Daca „prezentul este o opera colectiva”, lucrul asta nu exclude responsabilitatea celor care au condus tara. Or, domnul Iliescu pare a dori sa ocoleasca lucrul asta.

Mineriada din iunie ’90…

Romania Libera

ÎCCJ confirmă redeschiderea dosarului Mineriadei din iunie 1990

Se arata ca:

„UPDATE: Pentru fostul președinte Ion Iliescu există o singură pedeapsă -„condamnare pe viaţă pentru crime împotriva umanităţii”-, a declarat fostul lider al minerilor din Valea Jiului Miron Cozma, conform Mediafax.

Citește și: Dosarul Mineriada: Miron Cozma: Pedeapsa pentru Iliescu e una singură – condamnarea pe viaţă

–––-

UPDATE: Instanţa supremă confirmă redeschiderea dosarului mineriadei din iunie 1990, potrivit Mediafax.

Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) au constatat, luni, că soluţia Parchetului de pe lângă instanţa supremă, de redeschidere a dosarului mineriadei, este legală şi temeinică.

Decizia ICCJ este definitivă, dosarul urmând să fie repartizat unui procuror care va emite, în baza probelor strânse, o rezoluţie. Acest procuror urmează să stabilească dacă se impune fie trimitere în judecată a celor implicaţi în dosar, fie clasarea cazului.

În dosarul mineriadei din iunie 1990, nu a fost condamnat decât un executant, Denes Domokos, fost şef de schimb la Exploatarea Minieră Livezeni. El a primit 10 ani de închisoare pentru că a încercat să-i taie capul ( la propriu) lui Marian Munteanu, fostul lider al studenţilor din Universitatea Bucureşti.

Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în 2009, pentru a treia oară, într-un dosar al Mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Aceeaşi soluţie s-a dat şi pentru foştii generali Mihai Chiţac, decedat între timp, şi Victor Athanasie Stănculescu, dar şi pentru fostul şef al SRI Virgil Măgureanu.

–––

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va decide, luni, dacă procurorii pot începe anchetarea lui Ion Iliescu în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, potrivit Digi 24.

Dosarul mineriadei, din 13-15 iunie 1990, a fost redeschis, după ce procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a infirmat rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale în cazul acelor evenimente.

Citește și: Ce spune Ion Iliescu despre redeschiderea dosarului MINERIADA

Procurorul general al României, Tiberiu Niţu, a dispus infirmarea a trei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale din anul 2009, care au legătură cu Mineriada din 1990, precum şi redeschiderea urmăririi penale în acest caz, a arătat Parchetul instanţei supreme.

„În cauza ce formează obiectul dosarului penal nr. 47/P/2014, privind circumstanțele în care, în cadrul evenimentelor produse în municipiul București, în perioada 13-15 iunie 1990, s-a produs decesul sau rănirea prin împușcare a mai multor persoane, prin referatul din data de 22 ianuarie 2015, procurorii din cadrul Secției parchetelor militare au propus infirmarea parțială a rezoluției nr. 175/P/2008 din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică, și redeschiderea urmăririi penale în această cauză, precum și infirmarea rezoluțiilor nr. 7335/3341/II/2/2009 din 25 august 2009 și 7301/3419/II/2/2009 din 03 septembrie 2009 ale procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică”, a precizat sursa citată.

În 17 septembrie 2014, România a fost obligată să continue investigaţiile în dosarul Mineriadei, în urma unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Această instanţă sublinia, la acel moment, obligaţia statului român de a face dreptate victimelor crimelor împotriva umanităţii, indiferent de timpul scurs de la săvârşirea acestora.

Marea Cameră a CEDO a constat că România a încălcat articolele 2, 3 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, după ce reclamanţii Anca Mocanu, Marin Stoica şi Asociaţia 21 Decembrie 1989 s-au plâns de ineficienţa cercetărilor interne cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990.

Citește și: VIDEO/FOTO: 21 de ani de la mineriada din iunie

Iliescu era acuzat în acest dosar de propagandă de război, genocid, tratamente neomenoase şi complicitate la tortură, fapte despre care procurorii au concluzionat că sunt nefondate, inexistente sau nepedepsite de lege la data săvârşirii.

Dosarele Mineriadei, ca şi cel al Revoluţiei, au fost instrumentate de procurorul militar Dan Voinea, pe care procurorul general Laura Codruţa Kovesi l-a acuzat de erori grosolane.”

Eu sper sa aflam odata si odata adevarul despre misterul Mineriadelor. Dezbaterile de la televizor sunt concentrate in jurul lui Ion Iliescu – a chemat sau nu minierii? Este celebra intrebare la care nu am primit un raspuns satisfacator de 25 de ani… Sigur, cei care se aflau si atunci in opozitie cu fostul Presedinte, sustin ca si atunci ca el ar fi chemat minierii, desi, dupa parerea mea, nu e clar si nu stiu daca exista vreo dovada care sa arate cu claritate, indubitabil, ca el ar fi chemat minierii. Dl. Iliescu a si zis ca nu-si asuma mineriadele si ca acestea au fost manifestari „spontane”, ceea ce mie chiar nu-mi vine sa cred.

Pozitia politica a D-lui. Iliescu in acea perioada era una interesanta… Interesant este ca atata vreme cat ceea ce s-a intamplat in decembrie ’89 a fost o Revolutie, in mod logic acest lucru inseamna renuntarea ireversibila la comunism. Dl. Iliescu nu a negat niciodata ca ar fi fost o Revolutie. Faptul ca a declarat ca Revolutia a fost infaptuita de comunisti, e o exprimare nefericita, desigur. Cu atat mai mult cu cat uciderea sotilor Ceausescu este legata in mentalul colectiv din Romania de persoana sa. Adica, prin acel simulacru de proces, Iliescu l-a omorat pe Ceausescu. Si daca dupa Ceausescu ar urma tot comunism, la ce a mai venit Iliescu?

Vreau sa arat ca Iliescu nu mai avea loc de intors spre comunism pentru simplul motiv ca nu l-ar mai fi crezut nimeni!!

Al doilea aspect foarte interesant este zicerea D-lui. Iliescu de atunci, ca in Piata sunt „niste golani”, lucru ce a marcat celebra de acuma Golaniada. Dar pentru „niste golani” trebuie sa chemi minierii…?

Mai trebuie remarcat ca Mineriada din 13-15 iunie ’90 e a treia. Prima Mineriada a avut loc intre 28-29 ianuarie dupa un miting al partidelor istorice (PNTCD si PNL), in Opozitie cu FSN, a doua in 18-19 februarie 1990, cand in evenimentele premergatoare mineriadei – a fost un miting anticomunist, antifesenist, antiiliescu si improtriva Securitatii – unii dintre manifestanti au incercat si au patruns in sediul Guvernului.

Erau vremuri cand Dl. Iliescu vedea peste tot doar agitatie legionara si lovituri de stat.

Problema care se pune este: de ce s-au folosit categorii socio-profesionale (v. ci celebrul „IMGB face ordine!”) pentru a restabili ordinea publica? Din lozincile de la Mineriada a treia, precum: „”IMGB face ordine!” și „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”” se vede foarte clar ca actiunea avea un anumit caracter politic ce tinea de niste vremuri revolute dar nu demult apuse. Dar iata ce spune Wikipedia (din articolul mai sus vizualizat) despre ziua de 13 iunie 1990:

„În dimineața zilei de 13 iunie1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând lozincile: „IMGB face ordine!” și „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”. Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnând o autoutilitară marca TV de culoare albastră, din rezervorul mașinii a fost furată benzina, cu care s-au confecționat cocteiluri Molotov. Aceleași persoane au rupt pietre din caldarâm pe care le-au folosit drept proiectile. Autobuzele s-au aprins, după eveniment TVR a lansat versiunea oficială că au fost incendiate, a existat o înregistrare a generalului Mihai Chițac în care acesta dădea ordin ca autobuzele să fie aprinse chiar de Poliție. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața.

Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
La televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu, în care se afirmă „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.” (subl. mea)

Pare ca Dl. Iliescu nu se insela prea mult… S-a incercat o lovitura de stat, inca din ianuarie. In iunie lucrurile s-au manifestat cu pregnanta, dupa evacuarea de catre fortele de ordine a Pietei Universitatii. Dar venirea minierilor pentru a pune „ordine”, in locul fortelor de ordine, cele legale, nu a facut altceva decat sa blocheze aflarea adevarului si tragerea la raspundere a celor care au incercat lovitura de stat. Dupa parerea mea, chiar daca Comandamentul Trupelor de Jandarmi s-a infiintat prin Hotararea nr.0749 din 5 iulie 1990, tara noastra avea capacitatea de a face fata, pe cale legala, turbulentelor din Bucuresti din 13 iunie. Din nou s-a preferat (dar de catre cine?) solutia minierilor. Lucrul acesta ma duce cu gandul ca s-a incercat ingroparea adevarului ca sa nu se stie cine au fost cei care, in ultima instanta, au organizat aceste tentative de a-l da jos pe Iliescu. Ori s-a incercat evitarea unei solutii care sa implice, sa atraga si fortele de ordine, cele legal constituite. Dar de ce? O ipoteza ar fi ca, lasand la o parte partidele istorice, Liga Studentilor, oamenii care erau in mod sincer impotriva comunismului si care l-au dezaprobat pe Iliescu de la bun inceput, ca pe un fost nomenclaturist si colaborator al lui Ceausescu, au fost forte care au dorit sa faca rau Romaniei… Ar trebui cercetat si aratat daca a fost sau nu asa cu adevarat. Cu atat mai mult cu cat lucrurile se intamplau dupa alegerile din mai, care nu s-au dovedit a fi incorecte, desi s-a invocat si lucrul acesta.

Parerea mea este ca existau si alte interese. De ordin politic. Fosti comunisti si securisti care s-au vazut cam „in aer” dupa caderea regimului comunist, cautau sa supravietuiasca si mai toti s-au grupat in FSN-ul lui Ion Iliescu, lucru de inteles. De ce? Acestor oameni le era frica de partidele istorice, mai exact spus de ceea ce sustineau acestea. Nu se temeau atat de economia de piata, capitalism, chiar deloc. Se temeau de doua lucruri, care faceau la acea vreme, o diferenta neta intre FSN si Opozitie, ca sa zic asa:

1. Proclamatia de la Timisoara – in special de celebrul sau punct 8: „care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcția de președinte. Această interdicție se numește lustrație.”. Mai exact, iata aici textul integral al Proclamatiei, iar punctul 8 spune:

„8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față.”

2. Procesul comunismului

Primul punct ar fi marginalizat spre mizerie pe acesti comunisti si securisti, de care vorbeam mai sus, iar al doilea, daca ar fi fost aplicat asa cum trebuie, s-ar fi lasat cu condamnari in Justitie.

Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara nu-l viza doar pe Ion Iliescu, ci se refera la: „foști activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, sfera pare a fi mai mare decat nomenclatura insasi, pe care o include, desigur. Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara a fost intr-adevar foarte revolutionar si a fost mare pacat ca nu s-a aplicat!! Ar fi putut, mai mult decat probabil, sa schimbe in bine cursul istoriei noastre. Pe cand asa, fostii au preluat Puterea si o mai tin si astazi si doar vedem unde e tara noastra…

Cele doua lucruri pe care le aratam mai sus, nu s-au  dorit de catre o elita poltica ce avea o mostenire culturala leninista si dorea sa-si pastreze privilegiile din vremea comunismului. Cand acesti oameni ce apartineau vremurilor trecute, dar cu influenta atat in societate, cat si in viata politica, au penetrat CDR, s-a vazut limpede ce s-a intamplat: CDR a castigat alegerile si Emil Constatinescu a ajuns Presedinte. Cred ca, cel putin din acest punct de vedere, s-ar putea spune ca inca de atunci, din 1996, a fost „invins de sistem”… Socul in PDSR a fost atat de mare incat unii lideri au inceput sa vorbeasca si de un potential razboi civil!! PNTCD a fost penetrat de membri fostei Securitati, spalate in SRI, de ceva vreme, pana au ajuns la concluzia ca daca CDR si candidatul sau castiga alegerile, nu va fi niciun risc in privinta schimbarii statu quo. Adica lucrurile, in cea mai mare parte a lor, vor ramane la fel.

Asemenea elite, intre care includem, desigur si elemente ale fostei Securitati, „transformata” democratic in SRI, au avut tot interesul sa cheme minierii – o solutie nedemocratica ce n-are nicio legatura cu statul de drept -, strangandu-se intr-un partid, cum era FSN, care, date fiind asemenea conditii, nu mai putea reforma nimic chiar daca ar fi vrut, decat cu mare greutate, deoarece pentru aceste elite prima interesul personal, in rest apetitul pentru reforme adevarate, care ar fi ajutat tara, era foarte scazut. Le-a convenit ca o masa amorfa – minierii – si violenta sa puna ordine, decat s-o faca fortele indrituite ale Statului care se ocupa cu mentinerea ordinii. Oamenii acestia au avut inca de la bun inceput o ura, pur si simplu, fata de tot ce inseamna stat de drept si normalitate. Aceasta apetenta de a rezolva altfel, de a te impune altfel decat pe cale legala, de fapt de a te situa deasupra legii, ca asta inseamna astfel de actiuni, s-a resimtit si inca se resimte in societatea romaneasca. Inclusiv faptul ca nu stim adevarul dupa atata amar de vreme, nici despre ce s-a petrecut la Revolutie, arata faptul ca traim intr-o tara in care nu se doreste aflarea adevarului.

Tocmai pentru ca o elita sa troneze in continuare deasupra legilor tarii si sa conduca in felul acesta!!

O alta varianta de interpretare a evenimentelor, poate cea mai interesanta, arata ca daca pentru restabili ordinea publica ar fi intervenit fortele de ordine, cele legale pentru a face fata unor astfel de situatii, atunci s-ar fi spus despre Dl. Iliescu ca e dictator, ca inabuse o manifestare a libertatii din partea oamenilor, dupa decenii de comunism. De aceea au luat atitudine categorii socio-profesionale, mase largi de oameni ai muncii impotriva elementelor declasate, extremiste, de natura legionara, care amenintau tanara si frageda noastra democratie!! 😀

Dar daca lucrurile au stat intr-adevar asa, daca elemente extremiste, de natura legionara sau poate de alta natura, au actionat, ceea ce e straniu este ca nici pana acum, dupa 25 de ani, nu stim cine ar fi fost acestia, cine i-a organizat, in numele cui au actionat. Ceea ce stim, in schimb, este dezastrul lasat de minieri, studenti batuti bestial, mai ales daca aveau barba sau ochelari, ca aratau a intelectuali, distrugeri provocate, inclusiv la sediile partidelor istorice, lucruri care au generat o imagine cumplit de proasta tarii noastre in exterior, cu consecinte economice si politice catastrofale! Morti, sute de raniti!! Insa nu stim nici pana acum cine ar fi fost cei care ar fi pus la cale o actiune impotriva Statului, o lovitura de stat, ca s-o zicem pe sleau, si care ar fi fost anihilata de venirea minierilor. Semnificativ este ceea ce scrie Alina Mungiu-Pipidi in Romania Libera:

„Din februarie în iunie noi, tinerii ziariști care inventau presa liberă împreună cu puținii disidenți notabili ai vechiului regim precum Băcanu și Paler ne văzusem deja ziarele închise de tipografi, care aveau alte idei și considerau că nu e suficient să îi plătim să tipărească ci trebuie să aibă și dreptul la cenzură, rezistasem la urlete de ”moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenților” și alte asemenea. Organizații ca Liga studenților din Universitatea București de asemenea au încercat să chestioneze acest proces electoral viciat în Piața Universității, cenzurată de TVR timp de săptămâni, nu pentru că simpatizau cu vreun partid, ci pentru că studenții ieșiseră din casă la revoluție, dar, spre deosebire de generațiile mijlocii, nu instraseră la loc, și rămăseseră pe străzi împreună cu liceeni și muncitorimea tânără, cerând libertate.

[…]

Și mai rău, securitatea temporar desfințată după ce trăseseră după revoluție și montaseră tot felul de diversiuni și trecută în subordinea Armatei în ianurie reînviase deja în Serviciul Român de Informații în aprilie, condus de un vechi tovarăș de conspirație al lui Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, unul din securiștii care pregătiseră ziua de după. O operație numită ”Trandafirul”, dezvăluită mie de unul din șefii armatei care arestase securiști în ianurie și după aceea a supraviețuit unei încercări de asasinat și a fost trecut în rezervă a avut loc în Piața Universității, supraveghind și inventariind opozanții. După victoria zdrobitoare din 20 mai, aceștia au devenit mult mai puțini, și nici o secundă nimeni nu a cerut anularea alegerilor, doar televiziune liberă și alte mofturi de astea cu libertatea. În schimb, ziarul FSN Azi din data de 21 mai a apărut cu zeci de texte cerând lichidarea opoziției, mulți dintre noi fiind indicați nominal. S-a cerut închiderea ziarelor noastre și desființarea organizațiilor, ca și deschiderea de acțiuni penale pentru lucruri promovate prin scris (în cazul meu, de exemplu).”

Nici pana azi nu avem justificarea unor astfel de masuri extrem de brutale de blocare si anihilare a presei libere si de ce a trebuit sa fie supravegheati si inventariati opozantii. Care au fost ratiunile care au stat la baza unor astfel de masuri de o severitate excesiva?

De asemenea un alt lucru care ar trebui elucidat este venirea minierilor, organizata, cu trenuri puse la dispozitie pentru a se putea deplasa la Bucuresti. Probabil o actiune gandita inca demult, poate inca din 1989, stiindu-se ca Ceausescu va cadea… Sa nu uitam: minierii au venit inca din ianuarie 1990!! Iar venirea lor nu a fost una intamplatoare. Daca nu a fost intamplatoare inseamna ca a avut un scop precis. De ranforsare a noului regim?! Ciudat este ca regimul Iliescu, hai sa-i spunem asa, a iesit șifonat destul de tare de pe urma acestei mineriade, inclusiv izolat pe plan international.

Mineriadele nu au nicio legatura cu lupta de clasa, cum tind sa acrediteze stangistii nostri demni de o cauza mai buna. Spre exemplu, in 1990 e si ridicol sa vorbim despre lupta de clasa: asa ceva nu a existat atunci pentru ca nu avea cum sa existe atunci. Justificarea Mineriadelor prin lupta de clasa nu se poate sustine. In sens marxist, lupta de clasa apare in conditii istorice determinate de o anumita evolutie a societatii. In 1990 nu era cazul de asa ceva pentru simplul motiv ca nu era o clasa exploatatoare impotriva careia muncitorimea sa lupte. Or, marxist vorbind, lupta de clasa e un lucru concret, nu o abstractiune. Mineriadele au fost actiuni premeditate, puse la cale de factori interesati.  Vorbeam mai sus de fosti comunisti si securisti care aveau interesul de a lovi in partidele istorice. Spuneam ca nu se temeau de capitalism sau economia de piata, lucru confirmat de faptul ca multi dintre acestia au inceput sa-si deschida firme, avand legaturile si relatiile necesare, influenta in domeniul economic, inclusiv influenta politica, lucru ce constituia un avantaj. De unde se vede ca lupta de clasa nici nu exista. Chestiunea era ca interesele lor sa nu fie afectate intr-un mod sau altul. Ca s-au folosit de minieri, a fost din cauza celor doua puncte de care pomeneam mai sus – Proclamatia de la Timisoara si Procesul comunismului – care faceau diferenta neta intre FSN si Opozitie.

Procesul comunismului a imbracat doua aspecte. Un prim aspect a fost relevat de marele lider la PNTCD, Dl. Corneliu Coposu si se baza pe doctrina crestin-democrata: cel al iertarii. A fost o incercare de reconciliere nu cu comunismul, ci cu un trecut ce nu mai putea fi schimbat. Celalalt aspect, mai nou, daca se poate spune asa, dar mult mai indraznet, privea chestiunea penala: tragerea la raspundere, pe cale legala, a celor ce s-au facut vinovati de crimele comunismului. Insa in 1990 nu era clar care aspect prima: reconcilierea cu trecutul sau tragerea la raspundere… Viziunea crestina este ca suferinta imbunatateste sufletul si il conduce pe om spre Dumnezeu – de aici si ideea cu Sfintii Inchisorilor. De observat circul pe care l-a facut Corneliu Vadim Tudor cand Presedintele tarii, Dl. Basescu, a condamnat comunismul. Insa aceasta condamnare a comunismului a mers tot pe varianta iertarii, pentru ca nu am vazut procese ale celor care au comis crime. Or, tocmai aceasta condamnare a comunismului nu a fost pe placul unora nici atunci, in 1990. E adevarat, ideea de Proces al Comunismului nu a fost stipulata de Proclamatia de la Timisoara, care spune:

„1. Revoluția de la Timișoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeaușista ci și categoric anticomunista. În toate zilele Revoluției s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspirația sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut și noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar și falimentar. Idealul Revoluției noastre a fost și a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democrației și civilizație euro­pene.

[…]

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluției, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost și a rămas una dintre cele mai scumpe timișorenilor. Suntem convinși că fără partide politice puternice nu poate exista o democrație autentică, de tip european. Cu excepția celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existență în cetatea Timișoarei. În orașul nostru nu au fost atacate și devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost amenințat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetățenii noștri, sunt colegii noștri de muncă, sunt prietenii noștri care au opinii politice. Democrația europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenții lor și competiția loială pentru cucerirea adeziunii politice și, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democrației românești și Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu. În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.” (subl. mea),

ci arata doar ca Partidul Comunist s-ar fi „compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu„, cu toate ca: „În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.„. Insa trebuie spus ca aceasta Proclamatie degaja  ideea unui Proces al comunismului, din moment ce: „partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.„.

Politic vorbind, cele doua chestiuni – Proclamatia de la Timisoara si Procesul comunismului – au definit cele doua tabere politice ale anului 1990. Iar actiunea minierilor facea parte din tabara opusa Proclamatiei. De aici rezulta ca Mineriadele se inscriu intr-o lupta politica primitiva, ce a degenerat in lupte de strada, tabara opusa Proclamatiei dorind nu neaparat tolerarea comunismului in fapt, ci in principiu. Nu neaparat renasterea comunismului, ci amagirea populatiei cu comunismul, pentru ca factorii interesati sa poata detine o Putere cat mai mare si sa prospere economic si financiar. Si aici trebuie aratat cum era reflectata in Proclamatia de la Timisoara chestiunea economica:

„9. Timișoara nu a făcut revoluție pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toți nemulțumiți de sistemul de salarizare, există și în Timișoara categorii de muncitori care lucrează în condiții extrem de grele și sunt prost plătiți (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenților), și, totuși, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor și nu și-a trimis delegați să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timișorenilor știu ceea ce toți economiștii se străduie în aceste zile să aducă țării la cunoștință: mărirea în acest moment a salariilor ar declanșa automat inflația, așa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflația odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creșterea producției, deci a cantității de marfă aflată pe piața va permite, în paralel, creșterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizație. Se impun, de pilda, investiții urgente în domeniul asistenței medicale și salubrității.

10. Deși milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechitățile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de inițiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietății de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă și voci care, în spirit comunist, să asimileze inițiativa privată cu “exploatarea” și pericolul catastrofei de a apare oameni bogați. Se speculează în acest sens invidia leneșului și teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timișorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi și-au anunțat deja intenția de a se transforma în Societăți anonime pe acțiuni. Pentru ca aceste acțiuni să fie totuși cumpărate pe bani curați, ar trebui înființate în fiecare oraș comisii de inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. De asemenea, acțiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acțiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activității. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor șanse egale de prosperitate. Dacă cei leneși și-ar pierde șansa, nu s-ar putea totuși plânge de discriminare.

11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative. S-a și propus experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață, pornind de la capacitățile sale puternice și de la competența specialiști­lor de care dispune. Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie și materii prime speciale, și pentru crearea de societăți mixte, cerem și pe această cale înființarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerț Exterior. O parte din câștigurile în valută ale părții române din aceste societăți mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părți din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pașapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ținut în sertar. O altă consecință pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creșterea imediată a nivelului de trai.” (subl. mea)

Deci cresterea productiei, privatizare, bani curati, inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei, economie de piata, societati pe actiuni, atragerea capitalului strain. Sa ne amintim acum, peste ani, de ceea ce declara recent fostul premier, Dl. Nicolae Vacaroiu: 80% din privatizari au fost ratate!! De remarcat ca in Proclamatie se vorbea de cresterea productiei, de bani curati: exact ce nu prea avem astazi!! Inclusiv inventarierea averilor fostilor privilegiati ai puterii, coruptiei si penuriei… Si atunci cine au fost cei care erau impotriva Proclamatiei…? Nu cumva cei care nu erau impotriva economiei de piata, ca principiu, dar care doreau sa se imbogateasca nu prin cresterea productiei – ceea ce nici nu s-a prea vazut ulterior, nici sub FSN, FDSN, PDSR sau CDR, ci doar inchideri de intreprinderi si cum milioane de romani au luat calea strainatatii sa-si gaseasca acolo de munca pentru ca in tara lor s-au ras intreprinderi – nu prin privatizare, ci prin distugere, nu prin bani curati, ci prin bani murdari? De aici rezulta ca nu lupta de clasa a fost mobilul Mineriadelor. Miza era alta: nu numai acapararea Puterii politice, lucru ce se poate intelege usor, dar, poate mai ales, a Puterii economice de catre factori interesati – foști privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. Si sa ne gandim la cati avem si astazi, la 25 de ani de la acele evenimente, care nu pot sa-si justifice averea! Lucrul e foarte important pentru ca ne arata cum s-a creat, cum s-au pus bazele, chiar de atunci incepand, din 1990, oligarhiei politico-economico-financiare din Romania, care a saracit pe urma tara intr-un hal fara de hal. O oligarhie care nu respingea capitalismul, care mima comunismul – ca o forma fara fond – si care avea, de fapt, un caracter transpartinic. Unei astfel de oligarhii evident ca nu-i era pe plac presa libera, pe care a dorit initial s-o blocheze si s-o anihileze. Cum lucrul acesta nu s-a putut, atunci a dorit s-o controleze. Nu degeaba se vorbeste de „ofiteri acoperiti in presa”. De fapt, controlul presei era si este un deziderat al acestei oligarhii. Asa cum nu putea sa-i fie pe plac nici o Justitie independenta, care sa le poata controla averile uriase dobandite nu se stie cum, intr-o tara care a devenit din ce in ce mai saracita si ma refer in special la perioada 1990-2000, cand nu s-au vazut deloc cresteri economice consistente, in contrast cu multe alte tari foste comuniste din Europa. Consecinta a fost amestecul evident interesat al politicului in Justitie. 10 ani tara asta a batut pasul pe loc, intr-o transformare ce a avut un caracter involutiv. De unde rezulta marea putere si influenta pe care au avut-o acei privilegiati de care pomeneste Proclamatia, care s-au dovedit a fi nu numai fosti, dar si actuali. De unde rezulta ca Mineriadele nu au avut doar consecinte catastrofale pe plan extern, terfelind imaginea Romaniei pentru multi ani, dar si pe plan intern poate mai catastrofale si tot pe multi ani, poate chiar pana in zilele noastre…

Iata ce frumoasa „lupta de clasa”, cu ghilimelele de rigoare, fireste, se ducea in 1990!!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.