Apropo de ce spuneam intr-un comentariu…

Intr-un comentariu prin care ii dadeam un raspuns Cristinei spuneam asa:

„Tu spui ca Obama i-ar ajuta pe teroristii musulmani… Insa, stateam si ma gandeam, daca nu cumva acest ISIS sa nu fie sustinut logistic si sponsorizat de cu totul altcineva decat Obama… Nu cumva e vorba de nenea Putin…? 😉 Eu de asta iti spun: gruparile acestea cine stie de cine sunt sustinute si sponsorizate… Pot fi sustinute de catre Puteri ostile Americii. Bineinteles, aceste grupari pot fi mai periculoase decat Saddam sau Gaddafi!! Poate ca Saddam, daca ar fi fost ajutat de America, ar fi fost un bastion in calea unor astfel de grupari periculoase. Pe cand SUA inca de la inceputul anilor ’90 a inceput o destabilizare periculoasa a Irakului (il viza pe Saddam, dar au fost ignorate consecintele unei eventuale inlaturari a acestuia). Stai ca nu stim inca inlaturarea lui Gaddafi ce consecinte va avea… Un climat politic instabil si marcat de saracie, o putere politica slaba care cu greu poate face fata situatiei, in aceasta Lume Islamica, lucreaza in favoarea gruparilor extremiste si teroriste.” (am subliniat acum)

Si chiar acum iata ce citesc in Evenimentul Zilei:

Haos în Libia, aflată sub asediul islamiștilor. SUA și-a evacuat personalul diplomatic, ambasada britanică a fost atacată

Se arata ca:

„Trimişii speciali în Libia ai Ligii Arabe, Uniunii Europene, Statelor Unite şi mai multor ţări europene au făcut sâmbătă apel într-un comunicat la o încetare a focului în această ţară, căzută pradă unor violenţe sângeroase de peste două săptămâni, transmite France Presse.

“Situaţia din Libia a ajuns într-un stadiu critic. Suntem extrem de îngrijoraţi de violenţele care au loc în această ţară şi de consecinţele pe plan umanitar”, afirmă trimişi speciali, care s-au reunit discret joi la Bruxelles.

La această reuniune au participat trimişii speciali ai Ligii Arabe, UE (diplomatul spaniol Bernadino Leon), Franţei, Germaniei, Italiei, Maltei, Spaniei, Marii Britanii şi Statelor Unite.

“Facem apel la toate părţile să înceteze focul, cu atât mai mult cu cât se apropie sfârşitul Ramadanului (…), şi sperăm că ele se vor pune de acord pentru a începe un dialog politic incluziv”, au adăugat trimişii speciali, care au pledat pentru ca ONU să joace un rol în acest proces.

Sâmbătă, SUA şi-au evacuat tot personalul ambasadei lor din această ţară, în timp ce Marea Britanie a decis ca reprezentanța diplomatică sa să rămână deschisă, însă cu un personal puternic redus. Germania şi Marea Britanie şi-au îndemnat cetăţenii să părăsească Libia.

Guvernul libian interimar a lansat de asemenea un apel vineri la oprirea luptelor între miliţiile rivale, avertizând că există pericolul real al “prăbuşirii statului”.

Aeroportul internaţional din Tripoli este închis din 13 iulie, data începerii luptelor care s-au soldat cu cel puţin 47 de morţi şi 120 de răniţi, potrivit unui ultim bilanţ al Ministerului Sănătăţii.

Aceste confruntări, cele mai violente la Tripoli de la căderea regimului Muammar Ghaddafi în 2011, s-au declanşat după un atac lansat de un grup înarmat compus din combatanţi islamişti şi foşti rebeli din oraşul Misrata (200 km la est de Tripoli), care încearcă să-i alunge din zona aeroportului pe ex-rebelii din Zenten, foştii lor aliaţi.

Un convoi al Ambasadei Marii Britanii în Libia a fost, în această dimineaţă, ţinta unui atac în apropiere de Tripoli, a anunţat pentru AFP un purtător de cuvânt al ambasadei. Atacul, care a fost o tentativă de furt de maşină, nu s-a soldat cu victime. “Dimineaţa devreme, un convoi al Ambasadei Marii Britanii a fost ţinta unei tentative de furt de maşină. Au fost trase focuri de armă în direcţia maşinilor noastre (…) Întregul personal ambasadei este în siguranţă, nu există răniţi”, a declarat Bon Phillipson, purtător de cuvânt al ambasadei, citat de Agerpres.

Potrivit martorilor oculari, incidentul a avut loc într-o periferie din vestul capitalei libiene. În acelaşi timp, Phillipson a dat asigurări că ambasada britanică din Libia rămâne deschisă. Anterior, agenţia rusă ITAR-TASS anunţa, citând postul de televiziune Sky News Arabia şi fără a oferi alte informaţii, un atac asupra “misiunii diplomatice” a Marii Britanii din Libia, precizând doar că nu există victime.”

De asemenea va recomand aceasta analiza referitoare la situatia din Irak, aparuta pe Contributors si semnata de Valentin Naumescu:

Războiul de după război. Divizarea Irakului post-american?

Se arata ca:

„Iunie 2014. Adepţii sunniţi ai grupării „Statul Islamic din Irak şi Siria” (sau Irak şi Levant, denumirea alternativă) avansează spre capitala Bagdad pe trei direcţii diferite, cucerind oraş după oraş (Fallujah, Tikrit, Karbala, Najaf, Mosul, Samarra etc.), ameninţând, umilind şi dezarmând o armată irakiană debusolată, nepregătită şi fragilă, care nu ştie ce să facă, cu cine să ţină în realitate sau cum să fugă mai repede. Occidentul tresare, surprins de vigoarea insurgenţei islamiste şi de slăbiciunea ripostei guvernamentale. Media americane şi din toată lumea vuiesc. Deodată, ne aducem aminte de Irak. Uitasem de ei, consideram povestea aceasta încheiată „cu succes”… Aşa ne-au spus.

Să ne amintim. Martie 2003 – decembrie 2011. Războiul din Irak a costat numai Statele Unite (fără a include aici şi efortul financiar al ţărilor care au făcut parte din Coaliţia Forţelor Multinaţionale) aproximativ 2200 de miliarde de dolari[1], însumând cheltuielile militare directe şi beneficiile sociale plătite până acum veteranilor de război şi familiilor victimelor, după cum arată studiul din 2013 efectuat la Brown University, menţionat de Reuters. Costul total va creşte, desigur, în viitor. Sunt şi alte studii pe piaţă, care duc cifrele spre 4000 sau chiar 6000 de miliarde, cu tot cu fraude şi cu dispariţia unor mari sume de bani pe ruta SUA-Irak, neverificate însă. Spre comparaţie, preşedintele Obama a promis recent un miliard de dolari (?!) pentru securizarea Europei Centrale şi de Est, în faţa ameninţărilor unei Rusii revizioniste. E bine să reţinem proporţiile, altfel un miliard de dolari li s-ar putea părea unora o sumă.

Războiul de opt ani din Irak, în diferitele lui etape (campania iniţială Iraqi Freedom, apoi lungul război de contra-insurgenţă), a răpit aproape 190.000 de vieţi[2], de ambele părţi, majoritatea civili irakieni (134.000 ucişi în operaţiuni militare propriu-zise, plus nenumărate victime ulterioare sau indirecte) dar şi militari şi poliţişti irakieni (17.000), insurgenţi irakieni (27.000), militari americani (4487), britanici (179), italieni (33), polonezi (23), ucraineni (18), bulgari (13), români (4) etc.

Bun, veţi spune, au fost în istorie războaie care au făcut infinit mai multe victime decât cel din Irak. Unele au fost însă inevitabile, căci trebuiau oprite armatele agresoare şi eliberate naţiunile şi teritoriile ocupate. Dar la ce a ajutat acesta? Care a fost miza reală, având în vedere că liderii Bush şi Blair primiseră, după mărturii recente ale unor foşti ofiţeri, rapoarte că nu există arme de distrugere în masă? Unde este Irakul acum, după 11 ani de la invazie şi, respectiv, doi ani şi jumătate de la retragerea trupelor coaliţiei? Cine şi ce a avut de câştigat de pe urma războiului? A progresat Irakul post-american?

Acestea sunt întrebări fundamentale, cu răspunsuri care divid America şi lumea în general. Au murit sute de mii de oameni şi s-au cheltuit sume colosale. Nu avem certitudinea că a meritat. Dimpotrivă, imaginea Irakului de astăzi (ca şi a altor state din regiune, după „Primăvara arabă”) oglindeşte o nelinişte profundă a unui Orient Mijlociu neîmpăcat, în care este pe punctul să erupă o revoluţie islamistă de proporţii devastatoare, pe fondul nemulţumirilor tot mai accentuate ale populaţiei musulmane faţă de traiul zilnic, al lipsei de speranţă şi de educaţie.

Sunt două mari teorii care circulă pe piaţă zilele acestea, în legătură cu puternica insurgenţă islamistă din nordul şi centrul Irakului, total opuse ca mesaj politic: prima, care spune că aceasta este dovada eşecului intervenţiei Americii în Irak (propagată în principal de Rusia şi de adversarii intervenţionismului chiar din Statele Unite), a doua care spune exact contrariul, că intervenţia din 2003 a fost corectă şi necesară şi, iată, că retragerea prematură din decembrie 2011 a lăsat în urmă un Irak nepregătit să facă faţă provocărilor interne, o ţară vulnerabilă care are nevoie, din nou, de o intervenţie militară americană/occidentală, precum analiza pe care o face fostul premier britanic Tony Blair[3], acum emisar pentru Orientul Mijlociu.

Cine sunt însă insurgenţii şi cum a apărut această mişcare radicală? Cu un nucleu militar reprezentat, se pare, de foşti ofiţeri superiori sunniţi ai regimului Saddam Hussein (fostul dictator de la Bagdad a fost sunnit, în timp ce majoritatea irakienilor sunt şiiţi), grupul SIIS atrage deopotrivă tineri neintegraţi social, jihadişti din întreaga regiune, oameni nemulţumiţi de guvernarea premierului Nouri Al-Maliki, periferizaţi ai noului regim şiit etc. Comandantul lor, cu numele de războinic Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele real, se pare, Abu Dua) este un islamist ultra-extremist, îndepărtat din Al-Qaeda tocmai pentru radicalismul său (dacă aşa ceva poate fi crezut) de noul lider Ayman al-Zawahiri, şi care a căutat să exploateze frustrările adânci ale sunniţilor irakieni, cu obiectivul declarat de a înfiinţa un stat (califat) islamic pe teritoriul actual al Irakului şi Siriei.

Lupta de anihilare a mişcării SIIS, cu sau fără sprijinul militar direct al Statelor Unite, are unele consecinţe interesante în politica internaţională. Aş vrea să menţionez doar trei dintre ele.

În primul rând, se vorbeşte tot mai insistent despre posibilitatea divizării Irakului. Paradoxal, kurzii (marginalizaţi şi persecutaţi şi înainte, şi după Saddam Hussein, şi de puterea sunnită, şi de cea şiită) ar putea profita cel mai mult, la finalul crizei, şi şi-ar putea vedea visul cu ochii: crearea unui mic stat kurd, înghesuit între Turcia, Irak, Siria şi Iran, pe fondul tensiunilor tot mai severe între marile grupuri şiite şi sunnite, care se îndreaptă inevitabil spre separare regională şi, de ce nu?, statală. Foarte utilă pentru înţelegerea situaţiei de pe teren este analiza şi mai ales harta etnico-religioasă oferită de Stratfor[4].

A doua consecinţă, oarecum neaşteptată după evenimentele sângeroase din ultimii ani, se referă la consolidarea indirectă a preşedintelui Bashar al-Assad (reprezentant al minorităţii alawite) în Siria majoritar sunnită, având în vedere pierderea suportului internaţional de către rebelii sunniţi care îl contestă de peste trei ani, într-un război civil cumplit. Sunniţii îşi pierd tot mai mult credibilitatea pe scena politico-diplomatică internaţională, datorită agresivităţii, militantismului islamist dus la absurd, din statele cu conflicte ale regiunii, dar mai ales datorită apropierii tot mai frecvente de grupările teroriste. Moderaţii sunniţi au cel mai mult de pierdut, fiind prinşi la mijloc între regimul autocratic al lui al-Assad şi opozanţii fundamentalişti.

A treia consecinţă este creşterea rolului şi importanţei Iranului şiit în asigurarea echilibrului şi stabilităţii în regiune, preşedintele moderat Hassan Rouhani condamnând insurgenţa din Irak şi anunţând pe 12 iunie că „Iranul va lupta contra terorismului, facţionalismului şi violenţei”[5], colaborând dacă este nevoie cu Statele Unite şi cu autorităţile de la Bagdad. Din nefericire, Israelul se vede tot mai izolat în regiune în noul context al restructurării Orientului Mijlociu, pe fondul revenirii Iranului în negocieri cu puterile occidentale, în dosarul nuclear, dar şi al dezacordurilor tot mai clare şi mai frecvente între Ierusalim şi Washington pe tema conflictului privind Palestina, fiind de reţinut remarca relativ recentă, şocantă, a secretarului de stat John Kerry cu privire la Israel, care riscă să devină, în percepţia sa, noul „stat care practică politica de apartheid”[6]. Liniştea, pacea şi buna convieţuire sunt încă departe de a fi obţinute în zonă. Şi aici, politica externă a lui Obama-Kerry a eşuat.

Practic, în întregul Orient Mijlociu se produce o rebalansare a sprijinului internaţional dinspre sunniţi spre şiiţi şi, indirect, a raporturilor de putere între aceştia. Nu ştim astăzi dacă preşedintele Obama va autoriza până la urmă lovituri aeriene ţintite asupra grupului SIIS din Irak. Probabil că da, dar numai la „limita limitei”, în cazul în care va exista pericolul iminent al căderii Bagdadului în mâna insurgenţilor. Sunt argumente şi contra-argumente dintre cele mai puternice faţă de ideea unei noi intervenţii militare americane în Irak, chiar şi fără trupe la sol. Oricare din cele două atitudini va prevala va fi criticată.

Dilemele de politică externă ale Americii se adâncesc de la o zi la alta. De la non-combatul dezamăgitor, răzgândirea bruscă din august 2013 şi ezitările din Siria, la acceptarea cu jumătate de gură a loviturii de stat militare şi abuzurilor evidente din Egipt, de la Irakul prăbuşit în braţele islamismului total, după opt ani de ocupaţie americană, la uciderea ambasadorului american la Benghazi, în „Libia democratică post-Gaddafi”, de la lipsa de soluţii pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian (marele eşec al lui Kerry, din această primăvară) la acceptarea controversată dar inevitabilă a Iranului în ecuaţia Orientului Mijlociu, pentru a nu mai aminti de scandalul interceptărilor NSA în Europa şi „înghiţirea” ca atare a anexării Crimeei de către Rusia, administraţia Obama pare să traverseze una dintre cele mai dificile şi mai nereuşite perioade în planul politicii internaţionale din ultimele două decenii. Ceea ce se vede strident, de către orice simplu observator, este lipsa soluţiilor. Nimic nu a mers aşa cum era planificat la Washington. Nici reconstrucţia Irakului, nici democraţia în Egipt, nici pacea între israelieni şi palestinieni, nici relaţia cu vest-europenii, nici constrângerea Rusiei la respectarea principiilor dreptului internaţional. Evaluările au fost slabe, strategiile ineficiente, rezultatele modeste. Nici Hillary Clinton, nici John Kerry nu au performat în înaltele lor poziţii. Poate nu a fost vina lor, poate că în condiţiile cunoscute nu se putea face mai mult. America a pierdut controlul asupra marilor dosare politice ale lumii, în caz că l-a avut vreodată, iar acesta este un lucru care nu poate decât să neliniştească pe toţi cei care susţin ordinea şi valorile tradiţionale ale sistemului occidental.

Este, probabil, momentul unei mari regândiri a politicii externe americane, intrate într-un lung impas conceptual şi într-o riscantă lipsă de soluţii. Dacă pentru actualul preşedinte este, se pare, prea târziu, atunci cel puţin următoarea administraţie va trebui negreşit, scuzaţi clişeul, să reinventeze cu adevărat prestaţia Americii pe scena lumii (politic, economic, strategic şi cultural), şi să redea măcar speranţa unei lumi mai sigure (dacă nu şi mai prospere), bazată pe raţiune, pe doctrina drepturilor şi libertăţilor individuale, pe cultura statului de drept. Deocamdată, aşa cum se vede, nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul Americii.

_______________________________
[1] http://www.reuters.com/article/2013/03/14/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314

[2]http://news.brown.edu/pressreleases/2013/03/warcosts

[3]http://www.theguardian.com/politics/2014/jun/15/tony-blair-west-intervene-iraq-isis-military-options

[4]http://www.stratfor.com/analysis/iran-faces-resurging-threat-iraq

[5]http://time.com/2874263/iraq-syria-sunni-isis-al-qaeda/

[6]http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.587698„

As dori sa fac in continuare cateva comentarii si precizari.

Se vorbeste foarte mult de Islam si chiar fostul Presedinte al Frantei, Dl. Sarkozy, era nemultumit ca in loc de un „Islam al Frantei avem un Islam in Franta”. Aici nu e vorba de un Islam al cuiva, fie el si al Frantei sau al altcuiva. E vorba de Islam. In primul rand ar trebui sa intelegem care e guvernarea, modul de guvernare, forma de guvernamant care se potriveste cel mai bine cu Islamul. Este oare Democratia, asa cum este aceasta inteleasa in Uniunea Europeana sau SUA? Voi da un raspuns direct: forma ideala de guvernare in Islam este Sultanatul. Sa ne gandim la Imperiul Otoman… Ceea ce a facut Ataturk care a renuntat de bunavoie, creand astfel Turcia Moderna, a fost ceva ce nu prea mai are legatura cu Islamul, ci se numeste secularizare! Ataturk nu mai era Sultan, ci Presedinte!! Si acum Turcia este o republica parlamentara constitutionala, nu un stat islamic. Nici sub Saddam Hussein Irakul nu se poate spune ca a fost islamic, desi religia principala a ramas mahomedanismul, oamenii obisnuiti fiind mahomedani in marea lor majoritate. Ci Irakul a fost, tot asa, un stat secularizat, condus de un dictator sprijinit de un partid, practic, unic. Transformarile de substanta din Turcia, intamplate in zorii sec. XX , care au transformat Turcia din Sultanat in Republica, prin reformele sustinute realizate de Ataturk, au fost posibile datorita proximitatii Turciei cu Europa si evident, unor legaturi foarte puternice intre cele doua (doar am purtat atatea razboaie cu ei!). Bineinteles, aceste legaturi au devenit pana la urma si mai puternice, iar ceea ce in epoca s-a numit „Tinerii turci”, acestia mai toti au invatat in Occident, preluand modelul, stilul de viata european. Iar un lucru foarte important a fost renuntarea la turban si imbracarea celui mai occidental costum. Aceste puternice legaturi, pana la urma culturale, dintre Turcia si Europa, legaturi care datau de la Caderea Constantinopolului incoace, au transformat Turcia intr-o tara ce a preluat modelul occidental in mare parte! Irakul, desigur, e mult mai departe de Europa si nu a avut o istorie comuna cu Europa asa incat sa patrunda influenta europeana. Aparitia si acceptarea de catre irakieni a regimului lui Saddam Hussein nu e un lucru intamplator. Ei l-au acceptat, inclusiv siiti, desi Saddam era sunnit, pentru ca amintea de regimul vechilor sultani, regim de autoritate personala a liderului, adica de regimul cel mai potrivit in Islam, dupa cum spuneam mai sus. Si asta cu toate ca regimul lui Saddam nu era unul islamic: Partidul Baas promova un socialism arab, adica adaptat la realitatile Lumii Arabe! Regimul colonelului Gaddafi a fost acceptat de libieni din acelasi motiv, desi nici acesta nu era islamic. Gaddafi a creat Jamahiriya ceea ce se traduce „stat al maselor”, si provenea din Uniunea Socialista Araba Libiana. Insa regimul de autoritate personala a fost acceptat de libieni, in marea lor majoritate musulmani, tot pentru ca aducea cu cel al vechilor sultani, regimuri de asemenea de autoritate personala, foarte autoritare. Democratizarea acestei lumi e foarte dificila intrucat Islamul este incompatibil cu cultura europeana si cu cea americana. Democratia nu ii este proprie Islamului, unde, desigur, nu intalnim o cultura democratica. Gruparile fundamentaliste, extremiste, vad in democratia occidentala nu atat o secularizare pe care nu o pot accepta, ci distrugerea Islamului. Si acesta este motivul principal al atacurilor teroriste pe care acestia le fac si sunt dispusi sa le faca. Ei considera ca Islamul trece printr-o criza la sfarsitul careia isi va gasi moartea, va ajunge o religie moarta. De aici jihadul promovat de acestia si lupta impotriva lumii occidentale, mult mai avansata din punct de vedere economic, tehnologic, emancipata din punct de vedere social. Adica, intr-o lume globalizata, in care Occidentul detine suprematia din punct de vedere economic, social, militar, ei doresc sa opuna si sa organizeze o rezistenta fata de patrunderea fireasca a valorilor si stilului occidental in randul tarilor islamice, care ar distruge, dupa cum cred ei, Islamul sau l-ar transforma in cu totul altceva, lucru, pana la urma, sinonim tot cu distrugerea. In asta consta esenta radicalismului lor.

Ceea ce a afirmat Presedintele Obama, si anume ca SUA ar putea fi considerata „una dintre cele mai mari tari musulmane din lume”, reprezinta un neadevar. Si de asemenea America nu poate fi vazuta de asemenea ca o tara islamica!! Lucrul acesta trebuie subliniat, pentru ca SUA nu poate fi purtatoarea de stindard al Islamului in lume. Din ceea ce ne spune Wikipedia, Islamul in SUA reprezinta doar 0,8% din populatie!!

„Islam is the third largest faith in the United States, after Christianity and Judaism, representing 0.8% of the population.^[32][33] Islam in America effectively began with the arrival of African slaves. It is estimated that about 10% of African slaves transported to the United States were Muslim.^[34] Most, however, became Christians, and the United States did not have a significant Muslim population until the arrival of immigrants from Arab and East Asian Muslim areas.^[35] According to some experts,^[36] Islam later gained a higher profile through the Nation of Islam, a religious group that appealed to black Americans after the 1940s; its prominent converts included Malcolm X and Muhammad Ali.^[37][38] The first Muslim elected in Congress was Keith Ellison in 2006,^[39] followed by Andre Carson in 2008.^[40]

Research indicates that Muslims in the United States are generally more assimilated and prosperous than their counterparts in Europe.^[41][42][43] Like other subcultural and religious communities, the Islamic community has generated its own political organizations and charity organizations.”

Dupa cum usor se poate constata, personalitati de culoare din SUA au imbratisat Islamul si s-ar putea ca punctul de vedere al Presedintelui Obama sa tina cont de acest lucru, el insusi fiind de culoare. E o posibilitate. Adoptarea de catre negri din SUA a Islamului este o reactie la adresa rasismului care a fost practicat de catre albi, care se indetificau in marea lor majoritate ca fiind crestini. De aici si ideea in randul populatiei de culoare ca crestinismul ar putea insemna „adorarea omului alb”. Islamul in SUA are radacini mai vechi, dupa cum ne arata Wikipedia. Pozitia Parintilor Fondatori ai SUA nu a fost, in general, una ostila musulmanilor, in virtutea libertatii religioase:

”

Religious freedom

American views of Islam affected debates regarding freedom of religion during the drafting of the state constitution of Pennsylvania in 1776. Constitutionalists promoted religious toleration while Anticonstitutionalists called for reliance on Protestant values in the formation of the state’s republican government. The former group won out, and inserted a clause for religious liberty in the new state constitution. American views of Islam were influenced by favorable Enlightenment writings from Europe, as well as Europeans who had long warned that Islam was a threat to Christianity and republicanism.^[36]

In 1776, John Adams published „Thoughts on Government,” in which he praises the Islamic prophet Muhammad as a „sober inquirer after truth” alongside Confucius, Zoroaster, Socrates, and other thinkers.

In 1785, George Washington stated a willingness to hire „Mahometans,” as well as people of any nation or religion, to work on his private estate at Mount Vernon if they were „good workmen.”^[37]

In 1790, the South Carolina legislative body granted special legal status to a community of Moroccans.

In 1797, President John Adams signed the Treaty of Tripoli, declaring the United States had no „character of enmity against the laws, religion, or tranquillity, of Mussulmen„.^[38]

In his autobiography, published in 1791, Benjamin Franklin stated that he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions. Franklin wrote that „even if the Mufti of Constantinople were to send a missionary to preach Mohammedanism to us, he would find a pulpit at his service.”^[39] Franklin also wrote an anti-slavery parody piece claiming to be translation of the response of a government official at Algiers to a 17th-century petition to banish slavery there; the piece develops the theme that Europeans are specially suited for enslavement on cultural and religious grounds, and that there would be practical problems with abolishing slavery in North Africa; this satirizes similar arguments that were then made about the enslavement of Blacks in North America.^[40]

Thomas Jefferson defended religious freedom in America including those of Muslims. Jefferson explicitly mentioned Muslims when writing about the movement for religious freedom in Virginia. In his autobiography Jefferson wrote „[When] the [Virginia] bill for establishing religious freedom… was finally passed,… a singular proposition proved that its protection of opinion was meant to be universal. Where the preamble declares that coercion is a departure from the plan of the holy author of our religion, an amendment was proposed, by inserting the word ‘Jesus Christ,’ so that it should read ‘a departure from the plan of Jesus Christ, the holy author of our religion.’ The insertion was rejected by a great majority, in proof that they meant to comprehend within the mantle of its protection the Jew and the Gentile, the Christian and Mahometan, the Hindoo and infidel of every denomination.”^[41] While President, Jefferson also participated in an iftar with the Ambassador of Tunisia in 1809.^[42]

Anti-Islam sentiments

However, not all politicians were pleased with the religious neutrality of the Constitution, which prohibited any religious test. Anti-Federalists in the 1788 North Carolina ratifying convention opposed the new constitution; one reason was the fear that some day Catholics or Muslims might be elected president. William Lancaster said:.^[43]

Let us remember that we form a government for millions not yet in existence…. In the course of four or five hundred years, I do not know how it will work. This is most certain, that Papists may occupy that chair, and Mahometans may take it. I see nothing against it.

Indeed, in 1788 many opponents of the Constitution pointed to the Middle East, especially the Ottoman Empire as a negative object lesson against standing armies and centralized state authority.^[44]„

Si as remarca in mod deosebit pozitia lui Benjamin Franklin: „he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions.”, care sugereaza o America multireligioasa. Adica un spatiu „de acomodare” al tuturor religiilor sub Constitutia US. Cu alte cuvinte, a uni sau a incerca sa unesti cele ce sunt despartite intr-un tot federalist, totusi unitar. Cu toate acestea trebuie spus ca Islamul, cu al sau ax central reprezentat de Sharia, este totalmente incompatibil cu Constitutia Statelor Unite. Insa trebuie spus ca pozitia si conceptia lui Obama in aceasta chestiune nu a fost niciodata exprimata cu claritate. El a fortat Constitutia US cand in mesajul de 4 iulie din anul 2013 a spus: „Americans free to „worship””, care aduce a art.43 din Constitutia Irakului, in loc de „freely exercises their religion”, cum este corect, conform Constitutiei SUA. Si atunci stau si ma intreb daca nu cumva ideile sale n-au radacini in cultura si subculturile populatiei de culoare din SUA… Insa in articolul din CNS News, pe care l-am ecidentiat mai sus se mai arata ca:

„Article 2 of the Iraqi Constitution says: „First: Islam is the official religion of the State and is a foundation source of legislation: A) No law may be enacted that contradicts the established provisions of Islam.””

De unde se vede ca accentul cade pe Islam si nu pe secularizare. In schimb, Calea Araba spre Socialism reprezentata de Partidul Baas pune accentul pe nationalismul arab si pe unitatea tuturor arabilor, de aceea si era un partid pan-arab, un fel de Internationala socialista araba, daca ma pot exprima astfel, chiar mai mult daca ma gandesc la fosta Republica Araba Unita. Deci centrul de greutate nu cadea pe religie, aspectele legate de religie erau inghetate. Din cauza asta terorismul musulman, prin excelenta religios, cu radacini in Islam, era foarte slab pe vremea respectiva, cu exceptia Zonei palestiniene, dar acolo din motive oarecum diferite, pentru ca acolo era un conflict local, un razboi cu Israelul si nimic mai mult. Pe cand in zilele noastre e un razboi dintre organizatiile teroriste islamice si lumea occidentala, un fel de interferenta intre civilizatii, ceea ce nu exista in trecut. In trecut predomina aspectul anti-imperialist, nu cel religios, si a luptei de eliberare nationala – de pilda, observati denumirea Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. Chiar si acum ideologia acesteia este una nationalista si social-democrata.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Nelson Mandela

Eram la televizor si am aflat in direct, cum se spune, trista veste a mortii lui Nelson Mandela. M-am intrebat ce am putea spune despre Mandela, cum as putea sintetiza foarte pe scurt marea sa personalitate si viata sa zbuciumata, cu ce anume am putea asocia numele sau… Si va marturisesc faptul ca singurul lucru ce mi-a venit in minte a fost acela ca despre Mandela nu poti sa spui decat ca a fost un invingator prin excelenta!!

English: Nelson Mandela in Johannesburg, Gauteng, on 13 May 1998 (Photo credit: Wikipedia)

Nelson Mandela a facut un lucru minunat si spun astfel pentru ca apartheidul era atat de inradacinat in Africa de Sud incat parea stabilit, fixat acolo, pentru vecie!! Sa fim cinstiti cu noi insine: credea cineva dintre noi ca apartheidul va fi invins in Africa de Sud? Credea cineva ca negrii isi vor dobandi drepturile civile si demnitatea in tara lor? Tocmai in asta si consta minunea: niciunul dintre noi nu credea ca apartheidul va fi invins si abolit iar Mandela, intr-o lupta aproape de unul singur, a reusit sa inlature de la Putere, intr-un final glorios, acest regim ce parea inradacinat si instaurat in aceasta tara pentru eternitate!! Desi a indurat ani grei de inchisoare pentru idealurile sale, Mandela a invins! A invins!! Si nimeni, niciunul dintre noi nu ar fi crezut. Or, tocmai lucrul asta mi se pare fantastic!! Extraordinar!! Si pentru aceste brave fapte Mandela trebuie considerat un erou atat al sec. XX cat si al sec. XXI. Un om care o viata a luptat impotriva rasismului de orice fel – atat „impotriva dominatiei albilor cat si impotriva dominatiei negrilor”, dupa cum spunea, dorind sa faureasca o Africa de Sud democrata si libera in care albii si negrii sa traiasca in armonie impreuna.

English: Young Nelson Mandela. This photo dates from 1937. South Africa protect the copyright of photographs for 50 years from their first publication. See . Since this image would have been PD in South Africa in 1996, when the URAA took effect, this image is PD in the U.S. Image source: http://www.anc.org.za/people/mandela/index.html (Photo credit: Wikipedia)

27 ani de inchisoare. Pentru dreptate. Care a invins in cele din urma! Nu a fost o personalitate controversata ci, as spune, unanim respectata si recunoscuta intr-un inalt grad pentru lupta si idealurile sale. A primit Premiul Nobel in 1993, Presidential Medal of Freedom – una din cele mai inalte distinctii civile ale US, Ordinul Lenin si Bharat Ratna – cea mai mare distinctie a Republicii India printre cele mai mult de 250 de distinctii si onoruri.

Mediafax

Apartheidul, regimul segregaţionist învins de Nelson Mandela

Se arata ca:

„Apartheidul, învins de Nelson Mandela, a fost un sistem care a impus o strictă segregaţie rasială la toate nivelurile societăţii şi a marcat timp îndelungat Africa de Sud.

Politica apartheidului – termen tradus prin „evoluţie separată” – a luat o formă juridică după victoria Partidului Naţionalist în alegerile din 1948.

Imaginea care va rămâne întipărită este fără nicio îndoială cea a locurilor rezervate populaţiei albe în restaurante, la ghişeele poştale, la toalete, în băncile publice sau pe plaje.

Însă ţara se angajase să separe rasele cu mult mai înainte, şi anume din secolul XVII, când primii colonişti olandezi au plantat un gard viu de migdali pentru a proteja o instituţie din Cape Town de indigeni.

Hontetoţii au fost obligaţi să aibă un permis special pentru a se deplasa încă din 1797, iar un oraş ca Johannesburg a evacuat chiar de la fondarea sa, în 1886, locuitorii de culoare din cartierele periferice.

Gandhi, care a petrecut peste 20 de ani din viaţa sa în Africa de Sud, a avut o experienţă asemănătoare când a fost evacuat, la sosirea sa, în 1893, dintr-un vagon de clasa întâi rezervat populaţiei albe.

Africa de Sud contemporană s-a născut „între albi”, în 1910, în urma uniunii între englezi şi afrikaners (sau buri), descendenţi ai coloniştilor olandezi. În acest proces, majoritatea de culoare a ţării a fost ignorată.

Însă populaţia de culoare a răspuns fondând Congresul Naţional African (ANC), partidul a cărui conducere va fi preluată mai târziu de Nelson Mandela. Cu toatea acestea, ei nu au putut împiedica adoptarea, în anii ’10 şi ’20 ai secolului trecut, a mai multor legi favorabile consolidării segregaţiei, ca instituirea unei interdicţii pentru populaţia de culoare de a cumpăra alte terenuri decât cele rezervate săracilor sau alteia ce nu-i oferea dreptul de a practica unele profesii calificate, etc.

Procesul va lua o formă juridică odată cu victoria Partidului Naţionalist în alegerile din 1948. Partidului Naţionalist îşi proclama misiunea de a proteja interesele populaţiei afrikaner în faţa „pericolului de culoare”, amestecându-l de îndată cu „pericolul roşu” (comunist), în contextul Războiului Rece, fapt ce i-a adus simpatia Occidentului, în timp ce restul Africii lua calea decolonizării, adesea socialiste.

Măsurile adoptate de noii lideri ai ţării, influenţaţi de ideologia nazistă şi convinşi că au fost aleşi de Dumnezeu, îi va afecta rapid pe toţi sud-africanii.

Un prim text a interzis căsătoriile interrasiale (1949), apoi relaţiile sexuale între persoane de rase diferite (1950).

Sistemul se baza pe o lege de înregistrare a populaţiei (Population Registration Act, 1950) care eticheta locuitorii în funcţie de patru culori ale pielii, numite „rase” – albi, indieni, metişi şi negri -, determinând astfel toată existenţa lor, din maternitate până la cimitir.

O altă lege, privind teritoriul locuit (Group Areas Act, 1950), instituţionalizează segregaţia spaţială, fiecare suprafaţă din oraş fiind rezervată separat raselor.

Cartiere întregi, ca Sophiatown din Johannesburg sau District Six din Cape Town, au fost astfel rase, în timp ce populaţia de culoare era evacuată cât mai departe posibil, şi anume la periferii, supranumite cămine lipsite de suflet.

Aproximativ 3,5 milioane de persoane au fost expulzate cu forţa de regimul apartheidului din cartierul sau de la ferma lor, atribuite populaţiei albe.

Populaţia de culoare trebuia în permanenţă să deţină un „permis special” pentru a-şi găsi un loc de muncă în zona populată de albi. Însă ei nu aveau dreptul decât la o „educaţie bantu” sumară, considerată suficientă pentru locurile de muncă necalificate, singurele la care aveau acces.

Cu toate acestea, autorităţile albe nu au reuşit niciodată să concilieze dorinţa de a se debarasa de populaţia de culoare şi dependenţa de mâna de lucru ieftină pe care o ofereau.

Răscoala populaţiei de culoare conduse de ANC, presiunea comunităţii internaţionale şi dificultăţile economice au îndemnat Pretoria să abolească legile rasiste începând din anii ’80. Apartheidul a dispărut cu adevărat odată cu alegerile multirasiale din 1994 şi sosirea la putere a lui Mandela.

Însă fostele linii de demarcaţie sunt în continuare foarte vizibile în cotidianul sud-africanilor, iar referinţa la rase rămâne constantă.”

Nelson Mandela, July 4 1993. (Photo credit: Wikipedia)

Funeralii naţionale pentru Nelson Mandela pe 15 decembrie

Se arata ca:

„Autorităţile sud-africane vor organiza funeralii naţionale pentru Nelson Mandela la 15 decembrie, la Qunu, a anunţat preşedintele Jacob Zuma.

„Vom organiza funeralii naţionale pentru fostul preşedinte Nelson Mandela, el va fi înhumat la 15 decembrie la Qunu, în provincia Eastern Cape”, a declarat Zuma, adăugând că o ceremonie va avea loc la 10 decembrie pe stadionul Soccer City din Soweto, în apropiere de Johannesburg.

Sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mandela va fi depus la Union Buildings, sediul preşedinţiei din Pretoria, în perioada 11-13 decembrie”

SUA şi Franţa coboară steagurile în bernă, în memoria lui Nelson Mandela. Beijingul salută memoria lui Mandela, „un prieten fidel al poporului chinez”

Se arata ca:

„Preşedintele american Barack Obama a dat ordinul ca steagurile americane să fie coborâte în bernă până luni, pentru a onora memoria fostului preşedinte sud-african Nelson Mandela, care a decedat joi seara, la Johannesburg.

„Deplângem pierderea (lui Mandela), dar vom onora pe veci memoria sa”, anunţă preşedintele american în proclamaţia sa.

„Astăzi, Statele Unite au pierdut un prieten apropiat, Africa de Sud a pierdul un eliberator incomparabil, iar lumea a pierdut o sursă de inspiraţie pentru libertate, justiţie şi demnitate umană”, a adăugat Obama.

Proclamaţia lui Barack Obama, o decizie rară în favoarea unei personalităşi străine, prevede coborârea în bernă a tuturor steagurilor de pe clădirile oficiale americane, atât în Statele Unite, câ şi în străinătate.

Preşedintele francez François Hollande a decis coborârea în bernă a steagurilor Franţei, în semn de respect faţă de memoria fostului preşedinte sud-african Nelson Mandela, a anunţat vineri la Beijing premierul Jean-Marc Ayrault.

„Întreaga umanitate este în doliu. Franţa participă la acest doliu. Ea este alături de sud-africani care, în prezent, îl plâng pe acest mare om”, a declarat Ayrault, aflat într-o vizită oficială în China.

„Preşedintele Republicii François Hollande a vrut ca acest mesaj să fie împărtăşit de către toţi francezii. El a decis ca toate steagurile Republicii să fie coborâte în bernă”, a continuat şeful Guvernului francez.

Mandela „a devenit un simbol pentru întreaga umanitate”, a adăugat Ayrault, în a doua zi a vizitei în China.

„Ne părăseşte un simbol”, a continuat el. „El lasă o moştenire, iar noi toţi avem responsabilitatea ei”, a mai spus premierul francez.

De asemenea, preşedintele Venezuelei, Nicolás Maduro, a decretat trei zile de doliu naţional pentru Nelson Mandela, pe care l-a numit „gigantul popoarelor”.

„Madiba, vei trăi mereu!”, a scris Maduro în contul său de Twitter.

Beijingul a apreciat vineri că Nelson Mandela a fost „un prieten fidel al poporului chinez”, ştiind cum să „câştige respectul şi afecţiunea persoanelor din întreaga lume”.

Erou al luptei anti-apartheid, Mandela este autorul unei „contribuţii istorice în stabilirea şi consolidarea relaţiilor dintre China şi Africa de Sud”, a apreciat într-un comunicat Ministerul chinez de Externe.

Decesul lui Nelson Mandela, joi seara, era foarte comentat, vineri dimineaţă, în reţelele de socializare chineze.

Fostul preşedinte sud-african Nelson Mandela a decedat, joi seara, la vârsta de 95 de ani.”

Lideri din lumea întreagă sunt aşteptaţi la funeraliile lui Nelson Mandela

Se arata ca:

„Africa de Sud aşteaptă să primească şefi de stat din lumea întreagă, săptămâna viitoare, la Johannesburg şi Pretoria, pentru o serie de omagii dedicate lui Nelson Mandela, care va fi înmormântat în satul său, Qunu, duminică, 15 decembrie.

„Trebuie să lucrăm împreună pentru a organiza cele mai demne funeralii acestui fiu excepţional al ţării şi părinte al tinerei noastre naţiuni”, a subliniat vineri preşedintele Jacob Zuma.

„Vom organiza funeralii naţionale pentru fostul preşedinte Nelson Mandela, el va fi înhumat la 15 decembrie la Qunu, în provincia Eastern Cape”, a adăugat el, fără să precizeze dacă înmormântarea va avea loc într-un cadru intim, aşa cum şi-a dorit fostul preşedinte sud-african, sau dacă vor fi invitaţi demnitari internaţionali.

Vineri după-amiază, oficialii guvernamentali contactaţi de AFP nu erau în măsură să ofere detalii pe această temă.

Nelson Mandela şi-a anunţat de mai multe ori dorinţa de a fi îngropat, alături de părinţi şi de trei copii ai săi, la Qunu, satul în care şi-a petrecut copilăria.

Funeraliile de stat vor fi organizate în trei locuri, şi anume la Guvern, la sediul ANC (partidul aflat la putere din care provine fostul preşedinte) şi la Biserica Metodistă (de care aparţine familia Mandela).

Jacob Zuma a decretat o „săptămână naţională de doliu”, care va începe duminică, 8 decembrie, cu o „zi naţională de rugăciune şi reflecţie”.

Toate comunităţile religioase au fost îndemnate să organizeze rugăciuni ” pe baze ecumenice şi interreligioase”, a anunţat Vukile Mehana, capelanul general al ANC.

O ceremonie va avea loc la 10 decembrie pe stadionul Soccer City din Soweto, în apropiere de Johannesburg, unde Mandela, foarte slăbit, a apărut pentru ultima dată în public în cadrul finalei Cupei Mondiale la Fotbal din 2010.

Ulterior, trupul neînsufleţit al lui Mandela va fi expus la Union Buildings, sediul Preşedinţiei, la Pretoria, în perioada 11-13 decembrie, pentru ca oficiali şi persoane obişnuite să poată veni să-i aducă un ultim omagiu.

Ceremoniile se vor încheia luni, 16 decembrie, de „Ziua Reconcilierii”, sărbătorită în Africa de Sud, când o statuie a fostului lider va fi inaugurată în faţa Union Buildings.

Totodată, Jacob Zuma a adresat mulţumiri, vineri, pentru mesajele de condoleanţe venite din Africa de Sud şi din toate colţurile lumii.

Oameni politici, artişti şi lideri spirituali din lumea întreagă sunt aşteptaţi pe Soccer City, la Pretoria sau la Qunu. De asemenea, sunt aşteptaţi foşti şi actuali şefi de stat, dar şi personalităţi, ca prezentatoarea de talk show-uri Oprah Winfrey, fosta Primă Doamnă şi secretar de Stat al Statelor Unite Hillary Clinton, fostul căpitan al echipei sud-africane de rugby – câştigător al Cupei Mondiale din 1995 – Francois Pienaar, etc.

Eliberat în 1990, după 27 de ani închisoare, Nelson Mandela a devenit, patru ani mai târziu, primul preşedinte de culoare al Africii de Sud şi s-a impus ca un mare reconciliator, câştigând stima foştilor săi inamici, pe care a ştiut să îi asculte, în pofida a mai multe secole de segregare rasială.

Nelson Mandela a primit Premiul Nobel pentru Pace 1993 şi a intrat în posesia acestuia după trei luni petrecute în spital din cauza unei recidive a infecţiei sale pulmonare şi probabil a apariţiei altor complicaţii. El se afla în stare critică de peste cinci luni, potrivit autorităţilor sud-africane.”

George W. Bush şi Bill Clinton vor participa la ceremoniile organizate în memoria lui Nelson Mandela

Se arata ca:

„Foştii preşedinţi americani George W. Bush şi Bill Clinton i se vor alătura actualului şef al statului, Barack Obama, săptămâna viitoare, în Africa de Sud pentru a-i aduce un omagiu lui Nelson Mandela, au anunţat vineri surse concordante.

„Preşedintele Obama şi Prima Doamnă vor merge în Africa de Sud săptămâna viitoare pentru a-i aduce un omagiu lui Nelson Mandela şi pentru a participa la ceremoniile organizate în memoria sa„, a anunţat purtătorul de cuvânt al administraţiei americane, Jay Carney, fără alte precizări.

Într-un scurt comunicat, acesta din urmă a promis să ofere „mai multe detalii despre programul şi logistica” acestei călătorii în momentul în care vor fi disponibile.

Predecesorul lui Obama, George W. Bush, a acceptat invitaţia de a călători în Africa de Sud cu avionul prezidenţial Air Force One, a anunţat un purtător de cuvânt al celui de-al 43-lea preşedinte al Statelor Unite.

Bush şi soţia sa, Laura, „au acceptat invitaţia preşedintelui şi doamnei Obama de a-i însoţi în Africa de Sud în Air Force One şi de a asista la omagiul adus preşedintelui Nelson Mandela, săptămâna viitoare„, a precizat acest purtător de cuvânt, Freddy Ford.

Bill Clinton, predecesorul lui Bush, ale cărui mandate au coincis cu cel al lui Mandela, a confirmat pentru CNN că va merge, de asemenea, în Africa de Sud, fără să precizeze ce mijloc de transport va folosi.

„Merge toată familia noastră”, a explicat Clinton, părând să o includă pe soţia sa, fostul secretar de Stat Hillary Clinton. „Nu aş rata aşa ceva pentru nimic în lume. Voi fi doar o persoană printre altele. (Mandela) a fost un adevărat prieten şi un partener formidabil când era preşedinte„, a adăugat Clinton, care şi-a exprimat dorinţa „de a-şi lua la revedere pentru ultima dată” de la liderul defunct.

Predecesorul lui Clinton şi tatăl lui George W. Bush, George H.W. Bush, a fost, de asemenea, invitat, dar starea sa de sănătate fragilă, la vârsta de 89 de ani, nu îi permite să călătorească atât de departe, a precizat pentru AFP purtătorul său de cuvânt, Jim McGrath. „Va fi acolo cu gândul, bineînţeles”, a adăugat el.

Contactată de AFP, purtătoarea de cuvânt a celuilalt preşedinte american încă în viaţă, Jimmy Carter, nu a răspuns pentru moment dacă acesta intenţionează să meargă în Africa de Sud. Carter are 89 de ani dar călătoreşte frecvent.

Vineri, preşedintele sud-african Jacob Zuma afirmase că o ceremonie naţională va avea loc la 10 decembrie pe stadionul din Soweto în memoria lui Mandela, decedat la vârsta de 95 de ani. Eroul luptei antiapartheid va fi înhumat la 15 decembrie, în satul său Qunu (sud), potrivit aceleiaşi surse.

Toată săptămâna viitoare va fi „săptămână naţională de doliu” în Africa de Sud, şi va începe la 8 decembrie, cu o „zi naţională de rugăciune şi reflecţie”.

Încă de la aflarea veştii morţii lui Mandela, Obama i-a adus un omagiu emoţionant, joi seara, şi a dat ordin să se coboare în bernă drapelele americane pe toate clădirile publice până luni seara.

Vineri seara, Obama s-a exprimat din nou în legătură cu Mandela, cu ocazia ceremoniei tradiţionale de inaugurare a „bradului de Crăciun naţional” în parcul Ellipse, la sud de Casa Albă.

„În acest an, îi suntem deosebit de recunoscători lui Nelson Mandela, un campion al generozităţii„, a afirmat Obama, salutând „curajul lui incredibil”.

„Am avut cu toţii privilegiul să trăim într-o lume atinsă de bunătatea sa”, a adăugat el.

Preşedintele american i-a telefonat, vineri după-amiază, soţiei lui Mandela, Graça Machel, pentru a-i transmite condoleanţe şi a-i mulţumi pentru „profunda influenţă pe care Nelson Mandela a avut-o asupra lui”, a anunţat Casa Albă într-un comunicat.

Obama a salutat, de asemenea, „bucuria pe care Graça Machel a adus-o vieţii lui Nelson Mandela”, care s-a căsătorit cu ea la vârsta de 80 de ani, precum şi „angajamentul (cuplului) pentru o lume a păcii, a iubirii şi dreptăţii”. Graça Machel este cea de-a treia soţie a lui Mandela.”

Cât de bogat a fost Nelson Mandela?

Se arata ca:

„Nelson Mandela, primul lider sud-african ales prin vot universal, a încetat din viaţă la vârsta de 95 de ani. Deşi a fost un politician cu notorietatea, subiectul multor cărţi şi documentare şi o importantă personalitate pentru întreg mapamondul, puţini pot estima valoarea averii lui şi a familiei.

Datele oficiale arată că averea politicianului sud-african este de 1,5 milioane de dolari şi că familia lui deţine active la aproximativ 110 companii, însă evenimentele caritabile organizate şi sumele donate indică o avere mult mai mare a familiei Mandela.

De asemenea, cei trei copii rămaşi în viaţă şi cei doi nepoţi deţin investiţii majore în companii care se extind pe o gamă largă de sectoare: imobiliar, inginerie de cale ferată, industria minerală, domeniul medical, modă şi chiar divertisment.

Capacitatea fostului preşedinte de a strange bani pentru partidul său şi pentru organizaţiile de caritate nu a fost pusă la îndoială, însă averea personală rămâne un subiect tabu.

Află mai multe despre averea lui Nelson Mandela pe Business magazin.”

Băsescu: Am convingerea că moştenirea lui Mandela va inspira generaţii, în căutarea binelui comun

Se arata ca:

„Preşedintele Traian Băsescu a transmis un mesaj de condoleanţe la încetarea din viaţă a omului de stat Nelson Mandela, exprimându-şi convingerea că moştenirea sa va inspira generaţiile viitoare în căutarea binelui comun şi a temeiurilor libertăţii.

Conform unui comunicat al Administraţiei prezidenţiale, Traian Băsescu a transmis vineri un mesaj de condoleanţe la încetarea din viaţă a omului de stat Nelson Mandela.

„Am primit cu durere vestea morţii lui Nelson Mandela, personalitate excepţională a timpurilor noastre care a contribuit decisiv la construirea unei noi viziuni despre demnitatea umană. Cu perseverenţă şi seninătate, Nelson Mandela şi-a urmat dorinţa de a crede în puterea oamenilor de a înţelege că, uneori, ceea ce ne desparte poate fi doar o barieră artificială care trebuie să cadă în faţa propriei noastre umanităţi. Ca lider politic, Nelson Mandela a fost şi va rămâne un simbol al curajului şi al raţiunii care pot înfrânge obstacole aparent de netrecut. Am convingerea că moştenirea sa va inspira generaţiile viitoare în căutarea binelui comun şi a temeiurilor libertăţii”, se arată în mesajul preşedintelui Traian Băsescu.

Nelson Mandela a murit joi seara, la vârsta de 95 de ani. El a revenit acasă pe 1 septembrie, după ce a petrecut aproape trei luni într-un spital, în urma unei crize provocate de infecţia pulmonară de care suferea, cu eventuale complicaţii. El se afla într-o stare critică de peste cinci luni, potrivit preşedinţiei sud-africane.”

Ponta transmite condoleanţe preşedintelui Africii de Sud, pentru decesul lui Nelson Mandela

Se arata ca:

„Premierul Victor Ponta a transmis, vineri dimineaţă, printr-o scrisoare de condoleanţe adresată preşedintelui Africii de Sud, Jacob Zuma, întreaga sa compasiune şi solidaritate faţă de poporul sud-african, greu încercat de profundă durere pentru decesul lui Nelson Mandela, informează Guvernul.

„Pentru toată lumea, de pe toate continentele, Nelson Mandela a întruchipat voinţa, determinarea şi curajul de a lupta şi de a reuşi pentru demnitate umană, dreptate, egalitate şi libertate. Nelson Mandela rămâne în sufletul şi memoria omenirii ca cel care a schimbat istoria ţării sale şi a influenţat generaţii, un exemplu de sacrificiu şi dăruire pentru noi toţi”, se arată în mesaj.

Fostul preşedinte sud-african Nelson Mandela a decedat, joi seara, la vârsta de 95 de ani.”

Antonescu: Mandela, combinaţie unică între capacitatea de a rezista şi cea de a unifica o societate

Se arata ca:

„Preşedintele Senatului, liderul PNL Crin Antonescu, afirmă, într-o postare pe pagina de Facebook, că Nelson Mandela a fost un om politic fascinant, „o combinaţie unică” între capacitatea de a cuceri drepturi şi capacitatea de a unifica o societate, cum a fost cea sud-africană.

„Mă întristează să aflu la această oră târzie că Nelson Mandela nu se mai află printre noi… Pentru mine Nelson Mandela a fost un om politic fascinant, unul dintre cei mai mari oameni de stat ai timpurilor noastre! O combinaţie unică în istorie între capacitatea de a rezista şi a cuceri drepturi, şi cea de a unifica şi a normaliza o societate cum a fost cea sud-africană. Dumnezeu să îl odihnească în pace!”, scrie pe pagina sa de facebook Crin Antonescu.

Fostul preşedinte sud-african, eroul luptei împotriva apartheidului Nelson Mandela a decedat joi seara, la vârsta de 95 de ani, a anunţat preşedintele sud-african Jacob Zuma, pentru postul de televiziune publică.”

Regele Mihai I: Nelson Mandela a fost plămădit din virtuţi rar întâlnite în lumea puterii de astăzi

Se arata ca:

„Regele Mihai I a transmis, vineri, un mesaj cu ocazia morţii lui Nelson Mandela, precizând că a aflat cu multă tristeţe despre trecerea la cele veşnice ale acestui om de Stat plămădit din virtuţi rar întâlnite în lumea puterii de astăzi.

„Am aflat cu multă tristeţe despre trecerea la cele veşnice a lui Nelson Mandela, om de Stat plămădit din virtuţi rar întâlnite în lumea puterii de astăzi. Nelson Mandela a stat drept în faţa ororilor timpurilor Războiului Rece, plătind cu suferinţă fizică şi morală pentru credinţa sa în libertatea omului şi dreptul său la demnitate”, a declarat Regele Mihai I.

„Cu credinţă şi altruism, el şi-a iertat călăii, iar pentru aceasta a trebuit să îndure uneori dezaprobarea aliaţilor. Nelson Mandela a trăit aproape un secol, dăruindu-ne un exemplu de constanţă şi durată a iubirii de dreptate. Dumnezeu să-l odihnească acum în pace!”, a mai spus Regele Mihai I, în mesajul său, care este datat vineri, 6 decembrie, Palatul Elisabeta.

Fostul preşedinte sud-african Nelson Mandela a decedat, joi, la vârsta de 95 de ani.

O ceremonie naţională în memoria lui Nelson Mandela va fi organizată pe 10 decembrie pe stadionul din Soweto, urmând ca înhumarea să aibă loc pe 15 decembrie, în satul său Qunu (sud), a anunţat vineri preşedintele Jacob Zuma, citat de AFP.”

O mare personaliatate pe plan mondial, Mandela ne va reaminti totdeauna, datorita extraordinarului exemplu personal, ca un popor umilit, asuprit atata amar de vreme poate sa-si castige demnitatea si libertatea, ca nu este imposibil asa ceva si ca o astfel de lupta, pentru atingerea unui asemenea deziderat, este intotdeauna dreapta, nobila.

Si cred ca ar trebui sa amintim ce spunea despre Mandela fostul Presedinte al Africii de Sud, Frederik Willem de Klerk:

„About Nelson Mandela, he said, „When Mandela goes it will be a moment when all South Africans put away their political differences, will take hands, and will together honour maybe the biggest known South African that has ever lived.”^[28]„

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!