Despre dezbaterea privind armele din SUA…

Tragedia intamplata in Las Vegas a reaprins dezbaterea privind regimul armelor si munitilor in SUA. Aici avem o chestiune ce tine de Constitutia SUA care permite detinerea si portul de arma, lucru ce reprezinta un drept si o libertate a cetateanului american. Este evident, dupa parerea mea, ca in SUA, fata de Europa, exista o cultura a armelor in randul cetatenilor. Si din aceasta cauza o schimbare a Constitutiei in aceasta privinta este foarte greu de realizat. Omorul in masa din Las Vegas a starnit, desigur, multe reactii emotionale. Era de asteptat. Democratii sunt pentru un control strict al armelor, daca nu chiar interzicerea detinerii de arme din partea cetatenilor. Republicanii, pe buna dreptate, considera lucrul acesta o incalcare a Constitutiei prin care s-ar realiza privarea de un drept si o libertate, ambele legitime, a cetateanului american.

Dar cum sta, de fapt, situatia? Daca privim lista tarilor dupa rata omuciderilor, observam ca SUA nu e nici pe departe pe primul loc iar rata omuciderilor la suta de mii de locuitori nu e mare in comparatie cu multe alte tari. O statistica interesanta este si lista tarilor dupa rata mortii cauzata de armele de foc: referitor la SUA (2014) avem o rata ceva mai mare, de 10,54 de morti la suta de mii de locuitori, dar omuciderile reprezinta doar 3,60, fata de 6,30 cat reprezinta sinuciderile!! Asta la 112,6 arme la suta de locuitori. Iata lista in figura de mai jos (sursa: Wikipedia):

Aici o alta statistica: lista oraselor din SUA privind rata criminalitatii. De observat ca nu avem o omogenitate a rezultatelor si, desigur, crimele nu se refera doar la omoruri prin arme de foc. Insa iata inca doua statistici interesante: rata mortilor cauzate de arme de foc in care, de asemenea, nu avem o omogenitate a rezultatelor si lista statelor dupa rata omuciderilor – observam un lucru interesant: rata omuciderilor a scazut constant in fiecare stat in perioada 1996-2014!! Iar aici legislatia privind armele in SUA stat cu stat. Sa dam un exemplu privind orasele ca sa evidentiem diferente notabile: Baltimore, Maryland cu 55,4 omoruri la suta de mii de locuitori si Boston, Massachusetts cu 5,7 la suta de mii. In Maryland legislatia privind armele de foc e restrictiva, asta nu inseamna ca in Baltimore rata omorurilor nu e ridicata (in comparatie cu alte orase). Si in Massachusetts sunt restrictii, dar in Boston e de 10 ori mai scazuta fata de Baltimore. De aici rezulta ca sunt orase, poate chiar si zone, cu probleme specifice. Putem sa le spunem probleme locale sau zonale pe care am putea sa nu le regasim in alte zone din SUA. Pot fi state cu o legislatie mai restrictiva unde gasim orase cu o rata ridicata a omorurilor si orase  in state cu o legislatie mult mai putin restrictiva unde rata omorurilor e mult mai redusa. In Buffalo, New York, spre exemplu, avem o rata de 15,9 omoruri la suta de mii de locuitori, pe cand in Austin, Texas avem doar 2,5 la suta de mii. In Austin avem doar 99 de jafuri la suta de mii de locuitori. In Buffalo, in conditiile in care orasul e mai mic din punctul de vedere al populatiei decat Austin!!, avem 400,2 jafuri la suta de mii de locuitori!! Chiar in interiorul aceluiasi stat situatia difera foarte mult de la oras la oras.

In Las Vegas, unde s-a produs tragedia, rata omorurilor era realtiv scazuta: la o populatie de peste 1,5 milioane de locuitori, o rata de 8,1 la suta de mii. Deci nu anunta vreo tragedie care s-ar fi putut intampla acolo. S-a facut, desigur, legatura cu terorismul islamic in urma comunicatului dat de ISIS care a revendicat atentatul. FBI a infirmat. Cauzele care l-au impins pe Paddock la un asemenea gest criminal raman necunoscute. Este adevarat insa ca SUA s-a confruntat in ultimii ani cu atentate teroriste sangeroase. Dar recentul atentat din Las Vegas pune, cred, o alta problema. Si e ceea ce nu inteleg prea bine. Eu cred ca discutia privind regimul armelor si munitiilor, speculata politic, desigur, ar trebui trecuta pe un plan secund. Nu asta mi se pare problema. Cred mai degraba ca in societatea americana se manifesta o forma de radicalizare ce nu s-a mai manifestat in trecut, cel putin in Istoria Moderna a SUA. Nu prea inteleg ce-i cu radicalizarea asta, care, dupa cum se poate observa, se manifesta chiar la nivel de individ. Evident ca inasprirea legislatiei privind regimul armelor si munitiilor sau interzicerea detinerii si purtarii acestora nu rezolva problema, mai ales intr-un spatiu cultural cum e cel american. Si in Europa, unde rata omuciderilor e mai scazuta decat in SUA, am avut atentate teroriste sangeroase. Iar interzicerea armelor e cam la fel cu cea a drogurilor. Si nu se mai consuma droguri? Dimpotriva! De aceea chestiunea principala care ar trebui studiata – si nu cred ca e inteleasa bine la ora actuala nici de cei mai proeminenti cercetatori in domeniu – e cea sociala. Pentru ca radicalizarea aceasta, care s-ar putea sa nu fie neaparat vizibila pentru ca individul ar putea s-o interiorizeze, e o problema de un astfel de ordin, care tine de social, de fenomenele care se produc in societate. Rata omuciderilor pe perioada 1996-2014 a fost in scadere stat cu stat. Asta nu inseamna ca, cel putin in ultima perioada, radicalizarea cel putin a unei parti a societatii n-ar fi crescut. E greu de cuantificat, de masurat lucrul acesta. Totusi, nu imposibil. Insa ar trebui stabilit daca e asa. Cel putin pentru un anumit segment al populatiei, fie el si restrans. Ar trebui stabilit cine, ce tip de oameni sau ce segment de populatie ar fi vulnerabil la asa ceva si de ce. Acest Paddock am inteles ca ar fi fost un om bogat. Rezulta ca nu saracia impinge neaparat spre asa ceva, spre o astfel de fapta abominabila. Dupa parerea mea, sigur, in general vorbind, intr-o societate in care nu se manifesta radicalizarea – care s-ar putea manifesta si sub forma terorismului islamic, dar nu e obligatoriu – n-ar trebui sa se intample astfel de asasinate in masa. Atentatele teroriste din Franta, de exemplu, de tip islamic, sunt un efect al acestei radicalizari a populatiei de religie musulmana traitoare in Franta sau in Uniunea Europeana. Evident, avem si o cauza a acestei radicalizari, ce poate fi de ordin religios-politic. Insa aceasta radicalizare a permis sa se mai intample inca un atentat si tot asa. Insa radicalizarea unui grup de oameni nu e necesar sa aiba o cauza religioasa. Pot fi si alte cauze. In privinta a ceea ce s-a intamplat la Las Vegas, cauzele care l-au determinat pe Paddock sa faca un asemenea masacru sunt necunoscute. Problema ar fi: exista oare un ansamblu mai larg de cauze care sa cuprinda un numar mai mare de cetateni dispusi sa faca un al doilea masacru? Cauze care, repet, nu tin neaparat de religie. Asta ar trebui cercetat. Si, bineinteles, sondajele de opinie (cu intrebari bine puse!)  sunt un auxiliar serios in munca de cercetare. Pentru ca pot fi cauze ascunse care sa se manifeste in societate si pe care sa nu le stim sau nici sa nu le banuim… Pot fi si de ordin politic. E posibil sa fie consecinta manifestarii unei natiuni divizate, cum s-a si vorbit in recenta campanie electorala din SUA. Un import cultural, cum s-a manifestat, de exemplu, pe vremea fostei Administratii Obama – spre exemplu primirea pe scara larga a imigrantilor musulmani din Orientul Mijlociu, un fel de a imita Europa, sau a face o America mult mai asemanatoare cultural cu Europa – ar putea genera reactii negative si de multe ori imprevizibile. Pot fi motivatii politice cum a fost cazul in 2011 Tucson shooting cand Gabrielle Giffords, membra a Camerei Reprezentantilor din partea Partidului Democrat, a fost impuscata in cap – dar a supravietuit, din fericire, atentatului – dar alti 6 oameni au murit in acest atac iar alte 13 persoane au fost ranite!! O retorica politica inflamanta intr-un sistem cu doua partide principale, cum e in SUA, departarea de la Constitutia SUA pentru care multi americani au un mare respect si o iubesc, o departare de la un bipartizanat ce ar raci retorica folosita de liderii politici din ambele partide – de multe ori opuse uneia alteia si ireconciliabile – introduc efecte negative ce se resimt in societate. Iata ce se arata aici referitor la politica din SUA:

„There have been periods of bipartisanship in American politics, such as when the Republicans supported legislation by Democratic President Johnson in the early 1960s, and when Democrats worked with Republican President Reagan in the 1980s.^[7]

In the United States in 2010, however, there was wide disagreement between the Republicans and Democrats because the minority party has been voting as a bloc against major legislation, according to James Fallows in The Atlantic.^[4] In 2010, the minority party has the ability to „discipline its ranks” so that none join the majority, and this situation in the Congress is unprecedented, according to Fallows.^[4] He sees this inability to have bipartisanship as evidence of a „structural failure of American government.”^[4] Adviser to PresidentObama, Rahm Emanuel, said the period from 2008–2010 was marked by extreme partisanship.^[8] After the U.S. elections of 2010, with sizeable gains by Republicans in the House and Senate, analyst Charles Babington of the Associated Press suggested that both parties remained far apart on major issues such as immigration and Medicare while there may be chances for agreement about lesser issues such as electric cars, nuclear power, and tax breaks for businesses; Babington was not optimistic about chances for bipartisanship on major issues in the next few years.^[9] While analyst Benedict Carey writing in The New York Times agrees political analysts tend to agree that government will continue to be divided and marked by paralysis and feuding, there was research suggesting that humans have a „profound capacity through which vicious adversaries can form alliances,” according to Berkeley professor Dacher Keltner.^[10]

A call for bipartisanship is often made by presidents who „can’t get their way in Congress,” according to one view.^[11] Military policies of the Cold War and actions like the Iraq war were promoted and supported, through the mass media, as bipartisan acts.^[12]„

Punerea de acord dintre cele doua partide s-a rupt in 2010, dupa cum se vede. Din pacate, bipartizanatul pare a nu fi posibil nici acum, dupa alegerea D-lui. Trump in functia de Presedinte si s-a vazut chiar la investitura proteste masive de strada impotriva faptului ca Dl. Trump a castigat. Ulterior Democratii au exprimat puncte de vedere dure impotriva lui Trump, mergand pana la sustinerea suspendarii Presedintelui, dar n-au majoritate in Congres pentru asta. Impresia, daca privim in general tot tabloul, e ca starea de tensiune se mentine. In aceasta situatie politica se mentine, desigur, si o stare de tensiune in societate, in fiecare stat. Tensiunile acestea cresc extremele, cum s-a vazut si in recentele proteste din Charlottesville, Virginia. Vorbind despre Charlottesville, Vladimir Tismaneanu specifica la modul cat se poate de clar ca e vorba de antisemitism:

What Charlottesville is about…

„I’m the last person to condone far left violence. I’m unequivocally opposed to any extra-legal forms of rebellion (I don’t regard totalitarian decrees, abusively and arbitrarily humiliating, as laws). I admire Thoreau, but I think that civil disobedience ought to be civilian (with bold characters), i.e., non violent, decent, civilized. I detest Molotov, in any of his incarnations: as the man who signed the infamous pact and as a “revolutionary” …cocktail. My admiration for the whole civil society strategy that triumphed in Eastern Europe during the annus mirabilis 1989 is precisely rooted in this philosophical engagement. But I need to say it emphatically: Charlottesville is the name of far right (alt right, as it were) jingoism, racism, anti-Semitism, white resentment, lumpen malaise, in short updated, Americanized Fascism. I just read a great essay by Mary McCarthy titled “Hannah Arendt and Politics.” It reminded me that during Senator McCarthy’s vicious witchhunts, Hannah Arendt considered returning to Europe, becoming a refugee for the second time in her life. Neither she nor her husband were directly targeted, but they felt that America was running amok. For me, 45’s conduct is just latter day McCarthyism…„

Interesant este ca Gabrielle Giffords, cea impuscata in Tucson, era de religie iudaica si iata aici o lista cu evrei, membri ai Congresului SUA – de remarcat ca majoritatea sunt din Partidul Democrat. Majoritatea evreilor din SUA voteaza cu Partidul Democrat.

Fac o mica paranteza. O chestie interesanta pe care o citesc pe Wikipedia, ce-i reprosa D-na. Barbara Levy Boxer, pana de curand senator de California din partea Partidului Democrat, Condoleezzei Rice:

„Boxer criticized then United States Secretary of StateCondoleezza Rice‘s judgment in relation to the war in Iraq: „I personally believe – this is my personal view – that your loyalty to the mission you were given, to sell the war, overwhelmed your respect for the truth.”^[78]

In January 2007, Boxer was in the news for comments she made when responding to Bush’s plans to send an additional 20,000 troops to Iraq. „Who pays the price?” Boxer asked Secretary of State Condoleezza Rice. „I’m not going to pay a personal price. My kids are too old and my grandchild is too young. You’re not going to pay a personal price with an immediate family. So who pays the price? The American military and their families… not me, not you.” When Rice interjected, Boxer responded by saying, „Madam Secretary, please. I know you feel terrible about it. That’s not the point. I was making the case as to who pays the price for your decisions. And the fact that this administration would move forward with this escalation with no clue as to the further price that we’re going to pay militarily… I find really appalling.”^[79]„

Boxer raspundea planului lui Bush de a trimite 20.000 de militari in plus in Irak si o intreba pe Condoleezza „cine va plati pretul pentru deciziile dumneavoastra”… Am inchis paranteza.

O alta chestiune interesanta legata de lupta asta politica intre cele doua partide este, daca se poate spune asa, modernul Know Nothing… Cititi aici despre Know Nothing ca eu cred ca merita si iata ce se arata printre altele referitor la zilele noastre despre acest curent politic:

„The Nativist spirit of the Know Nothing movement was revived in later political movements, such as the American Protective Association of the 1890s and the Ku Klux Klan of the 1920s.^[40] In the late 19th century, Democrats would call the Republicans „Know Nothings” in order to secure the votes of Germans, as in the Bennett Law campaign in Wisconsin in 1890.^[41][42] A similar culture war took place in Illinois in 1892, where Democrat John Peter Altgeld denounced the Republicans:

The spirit which enacted the Alien and Sedition laws, the spirit which actuated the „Know-nothing” party, the spirit which is forever carping about the foreign-born citizen and trying to abridge his privileges, is too deeply seated in the party. The aristocratic and know-nothing principle has been circulating in its system so long that it will require more than one somersault to shake the poison out of its bones.^[43]

The term has become a provocative slur, suggesting that the opponent is both nativist and ignorant. George Wallace‘s 1968 presidential campaign was said by Time to be under the „neo-Know Nothing banner”. Fareed Zakaria wrote that politicians who „encourage[d] Americans to fear foreigners” were becoming „modern incarnations of the Know-Nothings.”^[40] In 2006, an editorial in The Weekly Standard by neoconservative William Kristol accused populist Republicans of „turning the GOP into an anti-immigration, Know-Nothing party.”^[44] The lead editorial of the May 20, 2007, edition of The New York Times on a proposed immigration bill, referred to „this generation’s Know-Nothings.”^[45] An editorial written by Timothy Egan in The New York Times on August 27, 2010, entitled „Building a Nation of Know-Nothings” discussed the birther movement, which falsely claimed that Barack Obama was not a natural-born United States citizen, which is a requirement for the office of President of the United States.^[46]

In the 2016 United States Presidential Election, a number of commentators and politicians compared candidate Donald Trump to the Know Nothings due to his anti-immigration policies.^{[47][48][49][50][51]}„

Acest Know Nothing (Nu stiu nimic) dupa raspunsul pe care il dadeau membri sai, era de fapt un partid – Partidul Nativ American sau Partidul American fondat pe la 1844 si dizolvat la 1860, care avea si o aripa secreta. Ideologia lui era: nationalismul american, populismul de dreapta, anticatolicismul, republicanismul, nativismul, iar ca religie, pentru ca avea si o dimensiune religioasa, era protestant – temperance movement, care era o miscare sociala indreptata impotriva bauturilor alcoolice si care s-a radicalizat – deci iata inca o forma de radicalizare pornita din puritanismul protestant, daca inteleg bine – ajungandu-se la prohibitie. Insa criticile care le sunt aduse republicanilor se refera la faptul ca vor sa-si transforme partidul intr-unul antiimigratie, un Know-Nothing Party, apropo de nativism. Reprosul adus lui Obama ca nu s-ar fi nascut pe teritoriul SUA, lucru ce e o cerinta constitutionala pentru functia de Presedinte al SUA, a fost catalogata in acelasi mod intr-un editorial din The New York Times semnat de Timothy Egan, din 27 august 2010 si care se intitula: „Building a Nation of Know-Nothings” (Construind o natiune de Know-Nothings).

Sa dam un exemplu de radicalizare in SUA datand din secolul XIX, ca sa vedeti pana unde se poate ajunge. In centrul acesteia il avem pe Lewis Charles Levin (1808-1860), om politic american, si membru al partidului Know Nothing, precum si un activist social anticatolic. Din cate inteleg, avea origini evreiesti, lucru foarte interesant! Iata ce aflam din Wikipedia:

„Levin’s anti-alcohol crusade proved to be excellent preparation for his next cause, a campaign against Catholic political power, which he carried on in two papers, the Native American and The Daily Sun. Initially the main political issue was an 1843 public school ruling permitting Catholic children to be excused from Bible-reading class (because the Protestant King James Version was being used). Levin became the leader and chief spokesman for a start-up political movement calling itself the American Republican Party (later the Native American Party). On May 3, 1844 Levin attempted to give a speech in the center of the Irish-Catholic neighborhood of Kensington. The locals ended up chasing all of the protesters out of the neighborhood. The following Monday, May 6, Levin returned with 3000 protesters. The ensuing fighting led to dozens of people killed, hundreds injured, and hundreds more left homeless as most of the neighborhood homes were burned by rioters. In addition the Catholic Churches St. Michael and St. Augustine were demolished completely by fire.^[5]

New riots broke out in Southwark in July of that same year when a group of protesters threatened to destroy St. Philip Neri Catholic Church in the Southwark District. This time Levin used his influence to prevent the mob from burning the Church. Following the July riots, Levin and his colleague Samuel R. Kramer (publisher of the Native American) were arrested for „exciting to riot and treason” in inciting locals to invade and burn several Catholic churches and a convent.^[6] However, the case never went to trial.^[7]

Shortly after the 1844 Philadelphia riots, Levin ran for Congress and was elected on his party’s platform: (1) to extend the period of naturalization to twenty-one years; (2) to elect only native born to all offices; (3) to reject foreign interference in all institutions, social, religious, and political.

Levin was returned to Congress in 1846 and 1848. He served as chairman of the United States House Committee on Engraving during the Thirtieth Congress, 1847–48.”

Incerc sa traduc:

„Cruciada antialcool a lui Levin s-a dovedit o excelenta pregatire pentru urmatoarea cauza, campania impotriva puterii politice Catolice, dusa in doua publicatii Native American si The Daily Sun. Initial principala chestiune politica a fost ca in 1843 in scolile publice se permitea copiilor catolici ca sa fie scuzati de la citirea Bibliei in clasa (deoarece se folosea versiunea protestanta King James Version ). Levin a devenit liderul si purtatorul sef de cuvant pentru o noua miscare politica care se autointitula American Republican Party (mai tarziu Partidul Nativ American). Pe 3 mai 1844 incearca sa tina o cuvantare in centrul unui cartier catolic irlandez din Kensington. Localnicii au sfarsit prin a-i fugari pe toti protestatarii afara din cartier. In lunea urmatoare, pe 6 mai, Levin s-a intors cu 3000 de protestatari. In lupta ce a urmat au murit duzini de oameni, sute au fost raniti si sute si chiar mai multi au ramas fara casele lor din cartier care le-au fost incendiate de catre insurgenti. In plus, bisericile catolice Sf. Mihail si Sf. Augustin au fost incendiate.

Noi rebeliuni au izbucnit in Southwark in iulie acelasi an cand un grup de protestatari au amenintat ca vor distruge biserica catolica Sf. Philip Neri din Districtul Southwark. De daca aceasta Levin si-a folosit influenta pentru a preveni furturile din biserica aflata in flacari. Dupa revoltele din iulie, Levin si colegul sau Samuel R. Kramer (editor la Nativul American) au ofst arestati pentru „incitare la revolta si tradare”, incitand in diverse locuri la arderea bisericilor catolice si a unei manastiri. Oricum, cazul nu a ajuns niciodata la proces.

Putin timp dupa rebeliunile din Philadelphia intamplate in 1844, Levin a candidat pentru Congres si a fost ales pentru platforma sa: (1) extinderea perioadei de naturalizare la 21 de ani, (2) alegerea in toate functiile doar a celor nascuti nativ, (3) respingerea interferentelor straine in toate institutiile sociale, religioase si politice.

Levin revine in Congres in 1846 si 1848. El a servit ca sef al United States House Committee on Engraving in timpul celui de-al Treisprezecelea Congres, 1847-1848.”

Despre Committee on Engraving (1844-60) – mai multe aici.

Iata ce efecte, evident nedorite, poate avea radicalizarea din diferite cauze, in cazul acesta politico-religioase in SUA. Fara aceasta radicalizare n-ar fi murit nimeni, n-ar fi fost ranit cineva, nu s-ar fi ars locuinte si biserici. Nu datorita dreptului de a detine si de a purta arma s-a intamplat toata aceasta calamitate descrisa mai sus. Calamitate facuta de om, nu de natura, ce-i drept. Si, evident, radicalizarea venita dintr-o parte starneste reactii dure in cealalta parte. De aceea trebuie studiat ce se intampla acum si trebuie prevenite din timp, prin politici intelepte, astfel de deznodaminte. Tragice. Un lucru intersant despre acest Levin este ca el a fost internat in Spitalul din Philadelphia pentru nebunie. Se spune ca devenise „periculos si de necontrolat”. Se presupune ca aceasta stare se datora consumului unor mari cantitati de opiu. Insa iata ce se arata despre a doua lui casatorie:

„Lewis and Julia Levin had one child, a daughter called Louise or Louisa (1840–1919). (It is occasionally reported erroneously that there was a son named Louis.)^[10][11] Louisa married a Brazilian diplomat named Carlos de Barros in Washington City in 1862, and later lived in South America, Philadelphia and New York City. One of their sons and two grandsons were institutionalized in the 20th century for insanity.^[12]„

Incerc sa traduc:

„Lewis si Julia Levin au avut un singur copil, o fiica pe nume Louise sau Louisa (1840-1919). (Ocazional se raporteaza eronat ca ar fi avut un fiu pe nume Louis). Louisa s-a maritat cu un diplomat brazilian pe nume Carlos de Barros in Washington City in 1862, si mai tarziu a trait in America de Sud, Philadelphia si New York City. Unul din fiii lor si doi nepoti au fost internati in sec. XX pentru nebunie.”

Este impresionanta si trista povestea aceasta a vietii lui…

Insa in plan social se pot gasi metode si tehnici de a combate radicalizarea ce poate avea consecinte tragice si care, in orice caz, nu poate duce la ceva bun. Un astfel de fenomen, pornind de la idei gresite, il poate duce chiar pe un om sanatos suta la suta pe cai gresite. Evident, se poate intampla oriunde, nu doar in SUA.

Ar trebui sa vorbim si despre ce se intampla in cele doua mari partide din SUA.  Sa vedem ce se intampla in Partidul Democrat. In primul rand frapeaza orientarea sa ideologica. Aceasta cuprinde: liberalismul modern, social-liberalismul – majoritare, factiuni: centrismul, conservatorismul, populismul de stanga, progresivismul si social-democratia. Ei, da, asta e tare! De la mostenirea unor titani ai politicii americane precum Thomas Jefferson si Kames Madison, in cele din urma Partidul Democrat a ajuns la social-democratie! 🙂 Uitandu-te la asemenea orientare ideologica parca iti vine sa te intrebi: e un fel de USL? 🙂 Sunt cam toate bagate acolo, ca-ntr-o oala. Si, uite asa, partidul e mare si castiga alegeri, chiar daca pe cele recente le-a pierdut. O asemenea orientare ideologica, atat de larga, induce tensiuni prin neclaritatea sa. Insa trebuie spus ca in politica americana, ca de altfel peste tot in Lumea Libera, sunt partide care se desprind din altele. Spre exemplu, un caz interesant a fost Partidul Progresivist „Bull Moose” a lui Theodore Roosevelt care s-a desprins din Partidul Republican pe motiv ca republicanii adoptasera o politica foarte conservatoare, lucru ce l-a nemultumit pe Roosevelt, care fusese deja Presedinte. Numele de „Bull Moose” vine de la zicerea lui Roosevelt cum ca s-ar simti ca un „taur-cerb” (bull moose) 🙂 . Partidul s-a format in 1912 dupa ce Roosevelt a pierdut nominalizarea in favoarea fostului sau protejat Presedintele William Howard Taft (1909-1913). Pe vremea aceea, Roosevelt ar fi avut dreptul la o a treia candidatura! Cat timp a fost Presedinte, Taft, prietenul sau, a ocupat functia de Secretar de Razboi. Insa vederile conservatoare ale lui Taft l-au indepartat pe Roosevelt de acesta. Liderul republican progresivist, Robert La Follette, anuntase in 1912 intentia ca Taft sa fie nominalizat de catre Partidul Republican, dar multi dintre suporterii sai au trecut de partea lui Roosevelt dupa ce fostul Presedinte si-a exprimat dorinta de a candida a treia oara. Insa la Conventia Partidului Republican din 1912 Taft a reusit sa-l invinga pe Roosevelt si sa obtina nominalizarea. Noul partid, cel Progresivist, a atras multi republicani ce erau in functii precum si republicani ce au ramas loiali Partidului Republican. Partidul Progesivist a venit cu o platforma anticoruptie – „desfacerea legaturilor nesfinte dintre afacerile corupte si coruptia din politica”, continea restrictiile privind contributiile in finantarea campaniei electorale, o reducere a tarifelor, un sistem de asigurari sociale, ziua de munca de 8 ore, sufragiu pentru femei. In 1912, la votul popular, Roosevelt a reusit sa-l invinga pe Taft, dar Woodrow Wilson a reusit sa ia 41,8% din voturi. Oricum, performanta lui Roosevelt e una foarte buna, dat fiind faptul ca a fost a treia oara cand candida. Trebuie spus ca pe 14 octombrie 1912, aflandu-se in campanie in Milwaukee, Wisconsin, a fost victima unei tentative de asasinat. Glontele a patruns in corp prin cutia in care isi tinea ochelarii si prin hartia ce continea discursul ce trebuia sa-l rosteasca in fata alegatorilor. Nu a dorit sa mearga imediat la spital ci a continuat sa-si citeasca discursul – a vorbit 90 de minute, desi sangele se prelingea pe camasa. Doctorii au concluzionat ca e mai bine, mai putin periculos, sa lase glontul in pace decat sa incerce sa-l scoata si astfel el a purtat acesl glont in el pentru tot restul vietii. E poate mai putin cunoscut la noi cazul unui alt Presedinte american, in afara de Lincoln si Kennedy, care a murit asasinat, e vorba de Presedintele James Garfield, impuscat in Washington D.C. pe 2 iulie 1881. A murit pe 19 septembrie acelasi an. Insa trebuie spus ca aceasta crima a venit din interiorul partidului. Charles Guiteau, cel care l-a asasinat, se considera ca facand parte dintr-o factiune a Partidului Republican numita Stalwart, cu o ideologie apropiata de capitalismul de cumetrie, daca nu chiar mai rau. Din cate inteleg eu, acest GFuiteau tintea un post de consul la Paris, dar n-avea calificarea necesara, nu cunostea nicio limba straina. Astfel el a considerat ca impuscandu-l pe Presedinte, se vor termina luptele intestine din partid si succesorul Presedintelui va restaura pacea si ii vor recompensa pe cei din Stalwart, inclusiv pe el. N-a fost sa fie asa: a fost condamnat la moarte si a murit executat prin spanzurare!! Din cate inteleg, acest Guiteau, sustinator al lui Ulysses S. Grant pentru care a si scris un discurs, n-avea o situatie materiala grozava. Cauta un post, asta e clar. Nominalizarea pentru campania electorala din 1880 i-a dat castig de cauza lui Garfield. Guiteau a considerat ca prin discurusul pe care l-a scris pentru Grant l-a ajuntat de fapt pe Garfield si cauta sa obtina recompensa pentru asta… Inteleg ca traia prost: destituit fiind in 1880, se spune ca mergea prin ninsoarea din Washington D.C. fara palton si fara ghete (probabil doar in panatofi…). Un nefericit… O viata trista, plina de esecuri a acestui Guiteau…

La Partidul Republican lucrurile par mai clare din punct de vedere ideologic: conservatorism, liberalism economic, conservatorism foscal, social, federalism iar la factiuni: libertarianiam, neoconservatorism, paleoconservatorism, populism de dreapta si nationalism economic. Oricum mai omogen, in jurul valorilor de dreapta. Insa interesant este urmatorul lucru, cum s-a ajuns la asta:

„2016 and 2017 polls found that an overwhelming majority of Republicans support protectionism and autarky, and oppose free trade.^[73][74][75]„

Adica spune ca in „2016 si 2017 sondajele au gasit ca majoritatea covarsitoare a republicanilor sprijina protectionismul si autarhia si se opune comertului liber”!!! E adevarat ca Ceausescu nu a avut posibilitatile financiare pentru a duce o astfel de politica, desi asta era linia sa: o economie autarhica. Este surprinzator pentru Partidul Republican, sau poate ca asa mi se pare mie… In orice caz, a sprijini astfel de orientari in economie intra in contradictie cu free market – piata libera. E de notat ca republicanii practica ceea ce se cheama strict constructuionism, adica interpretarea Constitutiei cat mai aproape de original. Sunt impotriva regularizarii politicilor de mediu – insa aici vem o carenta pentru ca e prea simplu sa te opui doar fara sa ai, totusi, o anumita pozitie care ar trebui sa fie, totusi, constructiva. Pentru ca distrugerea mediului din diferite cauze poate avea efecte catastrofale. Insa sunt lucruri interesante referitoare la drepturile persoanelor LGBT care par a devia de la linia traditionala a conservatorismului social al republicanilor:

„LGBT groups within the Republican Party include the Log Cabin Republicans. A 2014 Pew Research poll indicated that 61% of millennial Republicans are in favor of same-sex marriage.^[133]„

Deci 61% dintre milenialii republicani (citesc bine?) sunt in FAVOAREA casatoriilor de acelasi sex!!!! Si:

„A 2013 poll found that 61% of Republicans support laws protecting gay and lesbian people against employment discrimination,^[132] and a 2007 poll showed 60% of Republicans supported expanding federal hate crime laws to include sexual orientation and gender identity.^[137]„

Deci un sondaj din 2013 arata ca 61% din republicani sprijina legi pentru protectia homosexualilor. Un sondaj din 2007 arata ca republicanii sprijina in proportie de 60% extinderea legilor federale privind infractiunea de ura care sa includa orientarea sexuala si identitatea de gen… E de notat si acest aspect privind incalzirea globala:

„While a Pew Research poll indicates Catholics are more likely to believe the Earth is warming than non-Catholics, 51% of Catholic Republicans believe in global warming (less than the general population), and only 24% of Catholic Republicans believe global warming is caused by human activity.^[178]„

In rest Partidul Republican este asa cum il stiam de mai demult. Dar iata ca gasim anumite puncte de inflexiune in ambele partide. Si ar fi de analizat daca si in ce masura pot provoca o radicalizare. Sau e vorba doar de iesirile sau parerile unora din cele doua partide care ar putea provoca asa ceva si ar fi de cercetat cu ce intensitate.

Evident ca subiectul e vast si necesita o aprofundare inclusiv in plan economic si social.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Despre recentele violente rasiale din SUA…

Dupa parerea mea, nu vom vedea o recrudescenta a extremei drepte, daca nu ar exista si cea a extremei stangi. Cresterea extremei drepte ar trebui pusa in relatie cu cresterea extremismului de stanga. Pentru ca scena politica tinde sa se echilibreze.

Daca facem un apel la Istorie, vom observa ca in sec. XX dezvoltarea fascismului si nazismului s-au produs dupa ce cu putina vreme in urma pe harta Lumii, in proximitatea Europei, aparuse un mare stat comunist: URSS. Care actiona subversiv in Europa pentru victoria comunismului, sub obladuirea Kremlinului, prmovand un curent internationalist ce viza desfiintarea statelor nationale. Curentului acesta internationalist i s-a opus un viguros curent nationalist, manifestat si la noi in tara prin Miscarea Legionara a lui Corneliu Zelea Codreanu. Iar ateismului comunist i s-a opus intr-un mod extrem de viguros religia – de unde si numele „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Iar prigoanele impotriva evreilor, holocaustul, sa le privim in oglinda, ca sa zic asa, cu faptul ca foarte multi evrei erau comunisti.

Ceea ce se petrece in SUA nu e un fenomen prea diferit, zic eu. Bine, ai putea sa te intrebi, desigur, de ce acum? Dar ar trebui sa ne amintim ca polarizarea scenei politice americane pe vremea fostului Presedinte democrat, Dl. Barack Obama, a fost un fenomen foarte pronuntat, observat de catre multi analisti. Pe de alta parte, in campania electorala, din cate imi amintesc eu, atat democratii cat si republicanii vorbeau despre o „tara divizata” si chiar despre „transferul pasnic de putere”. Politica D-lui. Obama, dar nu numai a dansului, ci si a intregului Partid Democrat a fost una de stanga. Observam aparitia unor personalitati socialiste in Partidul Democrat, precum Dl. Bernie Sanders care a si candidat la prezidentiale, care s-a plasat chiar mai la stanga decat Hillary Clinton, chiar crticand-o pe aceasta in campania electorala!! Filonul marxist, bazat pe ajutoare de stat, din Partidul Democrat nu cred ca poate fi negat.

O asemenea politica genereaza reactii. Partidul Republican, evident, s-a opus unei orientari marxiste in politica interna si externa americana, fara sa fie extremist in abordari. As spune ca a fost de centru-dreapta. Cei de dreapta din America au fost chiar usor nemultumiti de orientarea spre centru a republicanilor. Democratii au avut insa replici violente la adresa republicanilor, desi, dupa parerea mea, Obama a cautat intrucatva formule de echilibru, doar ca n-a prea reusit… Polarizarea scenei politice s-a adancit. Iar ceea ce am vazut zilele trecute in Virginia, la Charlottesville, e consecinta.

De asemenea, sa nu uitam ca marea majoritate a populatiei negre voteaza cu Partidul Democrat, iar in legatura cu o posibila implicare a lui George Soros, evreu, cred ca ar trebui spus ca marea majoritate a evreilor din SUA voteaza tot cu Partidul Democrat.

Ar trebui scoasa in evidenta, cred eu, o nuanta in legatura cu rasismul din SUA. In SUA nu se mai vorbea de multa vreme de rasism. De pe la mijlocul anilor ’70 nu prea s-a mai auzit de Ku Klux Klan. Rasismul anilor ’50-’60 ai sec. XX, care a dat nastere la mari miscari de protest si la lupte de strada sangeroase in marile orase americane, culminand cu asasinarea lui Martin Luther King – mare militant de culoare pentru drepturile civile ale negrilor – a fost o perioada pe care nu o vom mai regasi in Istoria foarte recenta. Daca generatiile mai in varsta de la noi au mai vazut pe televizor ispravile Ku Klux Klanului, generatiile mai tinere n-au mai avut ocazia sa vada asa ceva. Dupa 1968, odata cu moartea lui Martin Luther King, problema drepturilor civile ale negrilor s-a cautat a fi rezolvata si chiar s-a reusit destul de bine lucrul acesta. Hai sa fim seriosi: negri nu mai erau de multa vreme supusi persecutiilor rasiale in SUA. Momentul a fost depasit. Si chiar si cele mai rasiste state au inteles ca rasismul si neacrodarea de drepturi civile negrilor este un lucru antiamerican si in detrimentul SUA. Daca pe vremuri, in Texas, de exemplu, puteai intalni manifestari rasiste ale albilor nu doar la adresa negrilor dar si la adresa mexicanilor, in vremurile din urma eu n-am mai auzit asa ceva. De aceea ce se intampla astazi in SUA e un lucru pe care l-as numi nou si nu cred ca radacinile lui trebuie neaparat cautate in trecutul contemporan sau din cel de alaltaieri cand scalvia nu era abolita in SUA.

In Europa avem o reactie, cea a Presedintelui Frantei, Dl. Emmanuel Macron care este impotriva rasismului si xenofobiei. Este o reactie corecta politic. Insa Dl. Trump are dreptate:

Mediafax

Donald Trump denunţă demolarea monumentelor unor lideri ai mişcărilor prosclavie: „Nu putem schimba istoria, dar putem învăţa din ea!

„Donald Trump, preşedintele SUA, s-a pronunţat clar joi împotriva demolării monumentelor unor lideri ai mişcărilor prosclavie aparţinând Confederaţiei din timpul Războiului Civil, situaţie care a generat violenţele rasiale din Virginia, relatează site-ul agenţiei Reuters.

„Sunt întristat să văd că istoria şi cultura măreţei noastre ţări sunt distruse de înlăturarea frumoaselor statui şi monumente. Nu putem schimba istoria, dar putem învăţa din ea. Robert E Lee, Stonewall Jackson – cine urmează, Washington, Jefferson? Este atât de prostesc! De asemenea, frumuseţea luată din oraşele noastre, din orăşele şi parcuri va lipsi, niciodată nu va putea fi înlocuită!”, a transmis Donald Trump prin Twitter.

În orăşelul Charlottesville din Virginia, protestatarii au denunţat planul înlăturării unui monument al generalului Robert E. Lee, un general al Statelor Confederate ale Americii, o entitate secesionistă din timpul Războiului Civil care susţinea drepturile statelor la menţinerea sclaviei. Un atac cu vehicul a vizat participanţi la un contraprotest din Charlottesville.

După atacul cu vehicul care a vizat participanţi la un protest faţă de marşul în favoarea supremaţiei rasei albe, incident soldat cu un mort şi 19 răniţi, Donald Trump afirmase iniţial că vina aparţine „mai multor părţi”. Ulterior, Donald Trump a condamnat „în cei mai duri termeni manifestările de ură, bigotism şi violenţă”. „Aceste lucruri nu îşi au locul în America. Indiferent de culoarea pielii, trăim toţi sub aceleaşi legi. Onorăm toţi acelaşi drapel. Şi suntem făcuţi toţi de acelaşi Dumnezeu atotputernic”, a spus liderul de la Casa Albă. Însă Trump şi-a nuanţat poziţia, afirmând apoi iarăşi că „ambele părţi au greşit”.”

Curentul de extrema stanga se hraneste din „lupta impotriva scalviei”. Dar mai este, oare, sclavie in SUA? Daca nu mai exista asa ceva, despre ce vorbim? Sau in ce masura mai exista rasism in SUA? Iar daca fenomenul se manifesta foarte slab sau estompat, despre ce vorbim? In schimb, demolarea unor monumente dedicate unor mari personalitati ale Sudului reprezinta o grava eroare. Si stau si ma intreb daca nu cumva cineva doreste destabilizarea tarii. Eu inteleg foarte bine ca pentru un sudist demolarea statuii Generalului Lee e un lucru de o gravitate maxima. Nu pentru ca acel om ar fi de acord cu rasismul sau sclavia, ci pentru ca demolarea unui asemenea monument e un atentat la istoria tarii si reprezinta un fel de stergere cu guma a traditiei si istoriei tarii. O superficialitate prin care se incearca o neasumare, cu bune si rele, a traditiei si istoriei, tocmai pentru a invata din acestea, cum bine remarca Dl. Trump. Tocmai pentru a nu repeta greselile trecutului. Iar daca stergem cu guma, ce mai ramane?

Iar Istoria niciunui popor nu e perfecta din punct de vedere moral. Si as dori sa va citez ce spunea parintele Rafail Noica (foarte interesant!):

„Implinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputinta omului singur. Cand vin tineri la mine si-mi spun: „Este asa de greu sa ma schimb”, le raspund: „Nu-i greu deloc; este cu neputinta!”. Solutia este rugaciunea, iar cand Domnul a zis ca „cele cu neputinta omului sunt cu putinta la Dumnezeu” (Evaghelia dupa Luca 1,37) a spus-o ca o fagaduinta; cred ca putem sa luam cu incredere o astfel de fagaduinta si sa cautam ca Domnul sa faca in sufletele noastre ceea ce este cu neputinta omului.” (Celalalt Noica – Marturii ale ieromonahului Rafail Noica si cuvinte de folos ale ieromonahului Symeon Bruschweiller, editia a patra, revizuita, Editura Partener, Galati, 2016)

Atentatul la Istorie prin demolarea unor monumente, daca nu chiar demolarea Istoriei SUA, lucru care imi aminteste de demolarile facute de regimul comunist, nu rezolva ceva. Dimpotriva, pot sa starneasca reactii de cumplita adversitate. Pentru ca daca demolezi Istoria unui popor, cum mai ramane nu cu nationalismul, dar cu patriotismul? „who’s next, Washington, Jefferson?” – Donald Trump are dreptate pentru ca in felul acesta ce mai ramane american? Insa populismul de extrema stanga prinde foarte bine la o anumita parte a populatiei si chiar ma intreb daca nu se doreste o atragere a populatiei de culoare, si nu numai!, intr-un astfel de curent politic.

Eu ma uit pe Eurosport si am vazut in ultima perioada intensificandu-se tot felul de promouri impotriva rasismului. Eu sunt de acord. Dar ma intreb cat de pronuntat este, la ora actuala, fenomenul rasismului in sport? Este atat de puternic incat sa fie necesar astfel de ample campanii publicitare? Avem jucatori de culoare in fotbal, tenis etc dar nu am auzit de un incident rasist grav sau de incidente rasiste grave care sa reclame astfel de campanii publicitare. Ce a zis Ilie Nastase? Eu nu sunt de acord cu ce a zis – e regretabil din multe puncte de vedere – dar sa nu exageram!! Mai usor cu pianul pe scari, cum se spune. Eu n-am auzit ca Serenei Williams sa i se interzica accesul pe o arena de tenis pentru ca este de culoare. Aceasta ar fi o manifestare grava a rasismului si as protesta cat se poate de vehement daca s-ar intampla asa ceva!! Vedem in atletism oameni de culoare castigand frumoase intreceri, adulati de un stadion intreg! Unde e rasismul aici? Eu cred ca este evident ca NU e!! De aceea mi se pare ciudata o astfel de promovare a rasismului prin lupta impotriva lui. Si care ar putea sa starneasca pe cine si ce? Gruparile de extrema dreapta… Vedem in fotbal cand, la un moment dat, se opreste jocul din cauza unui fault si se aduce acolo o sticla cu apa din care beau cu totii, si negri si albi – unde e rasismul aici? Numai sa ne amintim ce insemna rasismul in Sud cand erau in oras mici fantani de baut apa la care negrilor li se interzicea accesul…

De aceea eu as face un apel la calmarea spiritelor si la estomparea extremelor. Extremismul naste extremism. Iar cum insusi extremismul nu poate fi perfect, el se divide in doua: extrema stanga si extrema dreapta. Ar trebui sa revenim la normalitate.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Despre mesajul Presedintelui Romaniei

Sunt aproape convins ca doar citind titlul postarii, va ganditi ca e vorba despre mesajul legat de candidatura lui Marian Munteanu. Tin sa va dezamagesc, nu e vorba despre asa ceva. Cu toate acestea vom consemna si acest lucru care isi are importanta sa:

Mediafax

Iohannis se distanţează de Marian Munteanu – nu l-a propus şi nu l-a susţinut pentru candidatura la Primărie

„Preşedintele Klaus Iohannis nu l-a propus şi nu l-a susţinut pe Marian Munteanu pentru a fi desemnat candidat la Primăria Capitalei, decizia aparţinând conducerii PNL, a precizat vineri Administraţia Prezidenţială.

„Preşedintele României nu a propus, susţinut şi nu a impus conducerii PNL candidatura domnului Marian Munteanu. Preşedintele nu este implicat în niciun fel în această desemnare. Decizia susţinerii domnului Munteanu aparţine strict conducerii PNL în urma propriilor evaluări”, a precizat Administraţia Prezidenţială pentru MEDIAFAX.

Precizarea vine în contextul în care au existat speculaţii potrivit cărora preşedintele Klaus Iohannis a avut luni o întâlnire cu o delegaţie PNL, înainte de desemnarea lui Marian Munteanu drept candidat PNL la Bucureşti.”

Presedintele a facut bine ca a pus capat controversei privind ipotetica sa implicare in nominalizarea de catre PNL a lui Marian Munteanu. Inteleg ca si Rares Bogdan spune ca „nu a avut nici cea mai mica implicare in desemnarea candidaturii lui Marian Munteanu de catre PNL” – v. aici. Astfel de precizari trebuiau, desigur, facute si e bine ca s-au facut.

Unii spun despre Klaus Iohannis ca e un tip care nu vorbeste, nu comunica asa cum ar trebui. Insa sunt lucruri interesante pe care le putem afla de pe saitul Presedintiei pe care nu le prea vad comentate si chiar ma intreb de ce… Spre exemplu, mesajul de mai jos care cred ca a trecut aproape neobservat, ignorat de multi ca ceva plictisitor. Va asigur ca nu e asa!

Mesajul Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, transmis în cadrul conferinţei „Disintegration and Integration in Central-Eastern Europe. Borders, Identities, Communities: The Road to Reconciliation and Partnership in Central and Eastern Europe” (limba română și limba engleză)

„14 aprilie 2016

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a transmis joi, 14 aprilie a.c., un mesaj în cadrul conferinţei cu tema „Disintegration and Integration in Central-Eastern Europe. Borders, Identities, Communities: The Road to Reconciliation and Partnership in Central and Eastern Europe”, desfăşurată la Berlin. Mesajul a fost prezentat de către doamna Iulia Huiu, Consilier de Stat.

Vă prezentăm în continuare textul mesajului:

„Doresc să încep prin a vă mulţumi pentru asigurarea cadrului necesar unei dezbateri solide pe teme referitoare la viitorul nostru şi al Europei. Sunt mulțumit de faptul că această conferinţă reuneşte experți, profesori şi cercetători din toată Europa şi doresc să îmi exprim recunoştinţa pentru importanta dumneavoastră contribuţie la încurajarea eforturilor intelectuale în găsirea unor răspunsuri comune la provocări curente.

Uniunea Europeană traversează o perioadă critică, confruntându-se cu o serie de crize şi provocări care afectează însăşi fundaţia proiectului european. Din acest punct de vedere, nu există o separaţie între Europa Centrală şi de Est şi restul Europei. Suntem supuşi cu toţii aceloraşi tipuri de presiuni care pun sub semnul întrebării nu doar soliditatea Uniunii Europene, dar şi capacitatea noastră de a reacţiona şi a ne adapta.

Cele mai pesimiste scenarii referitoare la viitorul Uniunii Europene iau în considerare o posibilă destrămare a acestui proiect. Pentru noi, un astfel de scenariu este inacceptabil. Astfel de provocări ne amintesc de ce am construit proiectul european, de ce ne-am dorit să facem parte din el, dar şi că există ceva mai puternic ce ne ţine împreună: valorile şi credinţele noastre fundamentale, angajamentul nostru de a respecta democraţia şi libertatea, pacea şi securitatea, de a le oferi cetăţenilor noştri o viaţă sigură şi prosperă.

Trebuie să lucrăm împreună pentru a răspunde în mod eficient la crizele care afectează Uniunea Europeană. Pentru România nu există altă alternativă decât aceea de a fi membrul unei Uniuni Europene puternice şi am încredere că opinia noastră este împărtăşită şi de celelalte state din Europa Centrală şi de Est. România şi cetăţenii săi au luat decizia fermă de a face parte din familia europeană şi au susţinut întotdeauna, cu multă încredere, proiectul european. Integrarea europeană a fost una din cele mai importante obiective naţionale din istoria noastră post-comunistă şi suntem direct interesaţi de succesul acestui proiect, care generează prosperitate şi dezvoltare.

Consider că trebuie să susţinem proiectul european. Momentele şi circumstanţele nefavorabile nu trebuie să slăbească încrederea noastră în beneficiile pe termen lung oferite de apartenenţa la Uniunea Europeană. Provocările cu care ne confruntăm în prezent necesită un răspuns comun, coordonat și cuprinzător, dar care să ia în considerare şi particularitățile fiecărui stat membru.

Într-o perioadă în care extremismul, rasismul, radicalismul şi-au făcut din nou apariţia, trebuie să lucrăm împreună pentru a creşte încrederea publică în instituţiile şi politicile europene, să întărim instituţiile, practicile şi valorile democratice şi să luptăm împotriva euroscepticismului. Putem să depăşim aceste dificultăţi prin mai multă unitate, solidaritate şi  un parteneriat mai strâns.

Permiteţi-mi să vă mulţumesc din nou pentru organizarea acestei dezbateri şi pentru că aţi creat un cadru în care putem să împărtăşim cunoştinţe, competenţe şi idei care pot să conducă la acţiuni concrete.”

---

 

On Thursday, April 14, the President of Romania, Mr. Klaus Iohannis, has conveyed a message at the conference on „Disintegration and Integration in Central-Eastern Europe. Borders, Identities, Communities: The Road to Reconciliation and Partnership in Central and Eastern Europe”, that took place in Berlin, Germany. The message was presented by Ms. Iulia Huiu, State Advisor.

You can find the text of the message below:

„First of all, thank you for providing the framework and the opportunity for a solid debate on issues that concern our future and Europe’s future. I am pleased that this conference is able to bring together experts, professors, academics from different parts of Europe, and I particularly want to acknowledge your contribution to encouraging intellectual efforts and to finding common answers to the most current questions.

The European Union is going through a critical time, facing a series of crises and challenges which have an impact on the foundation of this project itself. From this point of view, there is no separation between Central and Eastern Europe on one hand, and the rest of Europe on the other. We are all under the same kind of pressure that questions the solidity of the Union, our capacity to react and to adapt.

The more pessimistic scenarios address even the dissolution of the European Union. For us, this is unacceptable. These challenges are the ones which could remind us why we built the European project, why we wanted to be part of it, and there is something more powerful that keeps us together: our fundamental values and believes, our commitment to democracy and freedom, to peace and security, to providing our citizens a safe and prosperous life.

We must work together to respond effectively to the crises that concern the European Union. For Romania there is no other alternative than being member within a strong European Union, and I trust our view is shared by the other Center and Eastern European countries as well. Romania and the Romanian citizens made a powerful choice to be part of the European family and have strongly supported the European project. European integration was one of the most important national objectives in our post-communist history, and we are directly interested in its success, as an access to prosperity and development.

I believe we must stand for the European project. The unfavorable moments and circumstances must not weaken our trust in the long-terms benefits of the European Union. The challenges that we are facing now require a shared, coordinated and comprehensive answer, which, however, must not neglect the reality and particularities of each member state.

In a time when extremism, populism, racism, radicalism have started to resurface, we must work together to elevate the public trust in the European institutions and policies, to strengthen democratic institutions, practices and values and to fight against the euro-skepticism.  We can overcome these difficulties with more unity, more partnership, more solidarity.

Allow me to thank you again for organizing this debate and for offering the space to share knowledge, expertise and ideas that can lead to actions.””

Acest mesaj este important! Se recunoaste de la cel mai inalt nivel in stat ca Uniunea Europeana traverseaza o perioada plina de probleme. O perioada tulbure si complicata. Dar importanta mesajului consta in faptul ca Presedintele afirma atasamentul si sustinerea Uniunii Europene, spunand raspicat: „Pentru România nu există altă alternativă decât aceea de a fi membrul unei Uniuni Europene puternice şi am încredere că opinia noastră este împărtăşită şi de celelalte state din Europa Centrală şi de Est”. Insa e foarte interesant faptul ca Presedintele ne informeaza prin acest mesaj, la modul clar, ca exista „scenarii pesimiste” care iau in calcul dezintegrarea Uniunii Europene. De observat ca Presedintele vorbeste de provocari, apoi de crizele care afecteaza Europa si apoi de efectele acestora in spatiul european:

„Într-o perioadă în care extremismul, rasismul, radicalismul şi-au făcut din nou apariţia, trebuie să lucrăm împreună pentru a creşte încrederea publică în instituţiile şi politicile europene, să întărim instituţiile, practicile şi valorile democratice şi să luptăm împotriva euroscepticismului. Putem să depăşim aceste dificultăţi prin mai multă unitate, solidaritate şi  un parteneriat mai strâns.”

Aici trebuie spus ca de la caderea monarhiilor absolutiste in Europa, un proiect mai bun decat o Europa Unita nu exista. Acest proiect s-a conturat inca din 1850 (daca nu chiar mai demult) cand Giuseppe Mazzini, cel care a condus revolutia antihabsburgica din Italia, a intemeiat la Londra Comitetul Central Democratic European, din care au facut parte si lideri ai emigratiei pasoptiste, iar subordonat acestuia s-a mai constituit si un Comitet al Europei Rasaritene, obiectivul fiind: „eliberarea popoarelor de sub jugul strain si realizarea unei Europe Unite” (v. Inorogul – Caiete masonice – Centrul national de studii francmasonice, Bucuresti, 2001 – lucrarea Liberalismul maghiar si francmasoneria in Transilvania pana la 1918 de Stefania Mihailescu). Uniunea Europeana de azi este expresia celei mai democratice formule gasite pana in prezent. Si se vede ca e cea mai viabila, daca pot sa ma exprim astfel, formula. Guvernarile autoritariste, totalitare au esuat, pornind de la Napoleon Bonaparte incoace. Totalitarismul din prima jumatate a sec. XX a condus la divizarea Europei prin Cortina de Fier si la Razboiul Rece, lucru care de asemenea nu s-a dovedit a fi viabil. A fost o perioada in care Romania a dovedit slabiciuni, cea mai mare fiind, dupa parerea mea, acceptarea deliberata a Dictaturii Carliste. O asemenea conducere autoritara s-a dovedit de asemenea neviabila. Nu toata lumea a fost de acord cu un asemenea tip de guvernamant. Iar pe plan european nu s-a militat suficient pentru democratie si libertate, lasandu-se loc patrunderii marxismului si promovarii acestuia. Iata de ce e relevant ce spune Dl. Iohannis:

„Într-o perioadă în care extremismul, rasismul, radicalismul şi-au făcut din nou apariţia, trebuie să lucrăm împreună pentru a creşte încrederea publică în instituţiile şi politicile europene, să întărim instituţiile, practicile şi valorile democratice şi să luptăm împotriva euroscepticismului. Putem să depăşim aceste dificultăţi prin mai multă unitate, solidaritate şi  un parteneriat mai strâns.” (subl. mea)

Este important ca se indentifica pericolul si se arata explicit: „din nou”. Iar cei care promoveaza extremismul, populismul, rasismul, radicalismul n-au in mod evident un proiect durabil, serios si care sa fie in interesul popoarelor Europei.

De asemenea este semnificativ faptul ca Presedintele a subliniat:

„Uniunea Europeană traversează o perioadă critică, confruntându-se cu o serie de crize şi provocări care afectează însăşi fundaţia proiectului european. Din acest punct de vedere, nu există o separaţie între Europa Centrală şi de Est şi restul Europei. Suntem supuşi cu toţii aceloraşi tipuri de presiuni care pun sub semnul întrebării nu doar soliditatea Uniunii Europene, dar şi capacitatea noastră de a reacţiona şi a ne adapta.”

Insa exista vreo separatie din alte puncte de vedere…?

Pe mine ma ingrijoreaza Brexitul si reactia pe care ar putea-o provoca in randul Marii Loji Mama cu sediul la Londra… Si ma gandesc la experienta trecutului, tot in ani tulburi… Mai exact iata la ce ma refer:

„Gerard Serbanesco afirma ca regele, pentru a da satisfactie legionarilor, a decis inchiderea lojilor. Cum a fost luata aceasta decizie? Au fost masonii de acord, s-au opus? Acest fapt este redat in memoriile lui Argetoianu sau relatarile lui Pangal. Noi amanunte vin din partea Marelui Comandor Colts, dar si din partea agentiei Radio Presse.Astfel, au emis trei ipoteze:

1. Pangal a pretins ca a fost chemat de rege cerand acceptarea inchiderii lojii, dand astfel satisfactie legionarilor. Pangal spunea ca regele avea deja decretul, totul fiind pregatit. Totusi, regele i-a lasat lui Pangal ragazul necesar pentru alegerea momentului dizolvarii. La intrevederea amintita, cei doi au fost de comun acord in luarea deciziei.

2. A doua ipoteza se formuleaza din stirile publicate in 22.I.1937 la Cluj in „Ofensiva romana”:   „Inainte cu 4 zile loja centrala a francmasoneriei de rit scotian din Londra a hotarat desfiintarea organizatiei trimitand instructiuni tuturor organizatiilor filiale sau afiliate de pe intreg pamantul. Marii maestri ai organizatiei au motivat acest fapt, prin confuzia pe care opinia publica mondiala o facea intre organizatia lor si francmasoneria de rit oriental care era condusa de la Paris si la conducerea careia se aflau oameni in solda internationalismului si marxismului […]. Cum lumea in multe cazuri a confundat cele 2 masonerii, lojile scotiene au preferat sa se desfiinteze singure pentru a lamuri astfel echivocul si confuzia”.    De aici reiese ca directiva de intrare in adormire a Marii Loji Nationale din Romania apartinea Lojii Mama cu sediul la Londra, ceea ce nu exclude deplinul acord al suveranului si al lui Pangal cu privire la momentul „autodizolvarii”

3. A treia ipoteza a fost emisa de Ilustrul Frate Suveran si Mare Comandor Colts care il acuza pe fratele J. Pangal de docilitate servila datorata si unei inclinari asupra curentului de dreapta. Fratele Colts declara ca Pangal insusi a decis inchiderea lojilor.” (v. Inorogul – Caiete masonice – Centrul national de studii francmasonice, Bucuresti, 2001 – lucrarea: Masoni romani intre precepte si politica (1918-1938) de Diana Fotescu)

Si atunci, daca lucrurile au stat asa, mai ales in ipoteza nr.2, pentru ce au capitulat in felul asta in fata internationalismului si marxismului, adica in fata comunismului? Cum a fost posibil, mai baieti, sa faceti asa ceva… ? Si atunci stau si eu si ma intreb ce se va intampla in fata unui eventual Brexit… Este clar ca acum, invatand din greselile trecutului, este inadmisibil sa capitulam in fata extremismului, populismului, rasismului si radicalismului – adica sa ne dam concursul la efectuarea unor alte experimente malefice si periculoase!! Si e foarte bine ca Presedintele a accentuat si a subliniat ca trebuie sa luptam impotriva acestor dificultati!

Europa Centrala si de Est trebuie sa reprezinte un factor de stabilitate si trebuie sa militeze activ in favoarea Uniunii Europene pe calea democratiei si a libertatii.

Recomand citirea integrala si in orginal a tuturor articolelor.

Amalgam

Pe teme economice

Avem o economie cu o competitivitate foarte scazuta, cresterile economice, desi exista in ultima vreme, sunt mici… Ma gandeam la ce spunea Milton Friedman despre profit, vazand in obtinerea profitului lucrul cel mai important. Voi pune aici un articol (pentru ca vreau sa-l am pe blog!) din 1970 – v. aici:

„The Social Responsibility of Business is to Increase its Profits

by Milton Friedman

The New York Times Magazine, September 13, 1970. Copyright @ 1970 by The New York Times Company.

When I hear businessmen speak eloquently about the „social responsibilities of business in a free-enterprise system,” I am reminded of the wonderful line about the Frenchman who discovered at the age of 70 that he had been speaking prose all his life. The businessmen believe that they are defending free en­terprise when they declaim that business is not concerned „merely” with profit but also with promoting desirable „social” ends; that business has a „social conscience” and takes seriously its responsibilities for providing em­ployment, eliminating discrimination, avoid­ing pollution and whatever else may be the catchwords of the contemporary crop of re­formers. In fact they are–or would be if they or anyone else took them seriously–preach­ing pure and unadulterated socialism. Busi­nessmen who talk this way are unwitting pup­pets of the intellectual forces that have been undermining the basis of a free society these past decades.

The discussions of the „social responsibili­ties of business” are notable for their analytical looseness and lack of rigor. What does it mean to say that „business” has responsibilities? Only people can have responsibilities. A corporation is an artificial person and in this sense may have artificial responsibilities, but „business” as a whole cannot be said to have responsibilities, even in this vague sense. The first step toward clarity in examining the doctrine of the social responsibility of business is to ask precisely what it implies for whom.

Presumably, the individuals who are to be responsible are businessmen, which means in­dividual proprietors or corporate executives. Most of the discussion of social responsibility is directed at corporations, so in what follows I shall mostly neglect the individual proprietors and speak of corporate executives.

In a free-enterprise, private-property sys­tem, a corporate executive is an employee of the owners of the business. He has direct re­sponsibility to his employers. That responsi­bility is to conduct the business in accordance with their desires, which generally will be to make as much money as possible while con­forming to the basic rules of the society, both those embodied in law and those embodied in ethical custom. Of course, in some cases his employers may have a different objective. A group of persons might establish a corporation for an eleemosynary purpose–for exam­ple, a hospital or a school. The manager of such a corporation will not have money profit as his objective but the rendering of certain services.

In either case, the key point is that, in his capacity as a corporate executive, the manager is the agent of the individuals who own the corporation or establish the eleemosynary institution, and his primary responsibility is to them.

Needless to say, this does not mean that it is easy to judge how well he is performing his task. But at least the criterion of performance is straightforward, and the persons among whom a voluntary contractual arrangement exists are clearly defined.

Of course, the corporate executive is also a person in his own right. As a person, he may have many other responsibilities that he rec­ognizes or assumes voluntarily–to his family, his conscience, his feelings of charity, his church, his clubs, his city, his country. He ma}. feel impelled by these responsibilities to de­vote part of his income to causes he regards as worthy, to refuse to work for particular corpo­rations, even to leave his job, for example, to join his country’s armed forces. Ifwe wish, we may refer to some of these responsibilities as „social responsibilities.” But in these respects he is acting as a principal, not an agent; he is spending his own money or time or energy, not the money of his employers or the time or energy he has contracted to devote to their purposes. If these are „social responsibili­ties,” they are the social responsibilities of in­dividuals, not of business.

What does it mean to say that the corpo­rate executive has a „social responsibility” in his capacity as businessman? If this statement is not pure rhetoric, it must mean that he is to act in some way that is not in the interest of his employers. For example, that he is to refrain from increasing the price of the product in order to contribute to the social objective of preventing inflation, even though a price in crease would be in the best interests of the corporation. Or that he is to make expendi­tures on reducing pollution beyond the amount that is in the best interests of the cor­poration or that is required by law in order to contribute to the social objective of improving the environment. Or that, at the expense of corporate profits, he is to hire „hardcore” un­employed instead of better qualified available workmen to contribute to the social objective of reducing poverty.

In each of these cases, the corporate exec­utive would be spending someone else’s money for a general social interest. Insofar as his actions in accord with his „social responsi­bility” reduce returns to stockholders, he is spending their money. Insofar as his actions raise the price to customers, he is spending the customers’ money. Insofar as his actions lower the wages of some employees, he is spending their money.

The stockholders or the customers or the employees could separately spend their own money on the particular action if they wished to do so. The executive is exercising a distinct „social responsibility,” rather than serving as an agent of the stockholders or the customers or the employees, only if he spends the money in a different way than they would have spent it.

But if he does this, he is in effect imposing taxes, on the one hand, and deciding how the tax proceeds shall be spent, on the other.

This process raises political questions on two levels: principle and consequences. On the level of political principle, the imposition of taxes and the expenditure of tax proceeds are gov­ernmental functions. We have established elab­orate constitutional, parliamentary and judicial provisions to control these functions, to assure that taxes are imposed so far as possible in ac­cordance with the preferences and desires of the public–after all, „taxation without repre­sentation” was one of the battle cries of the American Revolution. We have a system of checks and balances to separate the legisla­tive function of imposing taxes and enacting expenditures from the executive function of collecting taxes and administering expendi­ture programs and from the judicial function of mediating disputes and interpreting the law.

Here the businessman–self-selected or appointed directly or indirectly by stockhold­ers–is to be simultaneously legislator, execu­tive and, jurist. He is to decide whom to tax by how much and for what purpose, and he is to spend the proceeds–all this guided only by general exhortations from on high to restrain inflation, improve the environment, fight poverty and so on and on.

The whole justification for permitting the corporate executive to be selected by the stockholders is that the executive is an agent serving the interests of his principal. This jus­tification disappears when the corporate ex­ecutive imposes taxes and spends the pro­ceeds for „social” purposes. He becomes in effect a public employee, a civil servant, even though he remains in name an employee of a private enterprise. On grounds of political principle, it is intolerable that such civil ser­vants–insofar as their actions in the name of social responsibility are real and not just win­dow-dressing–should be selected as they are now. If they are to be civil servants, then they must be elected through a political process. If they are to impose taxes and make expendi­tures to foster „social” objectives, then politi­cal machinery must be set up to make the as­sessment of taxes and to determine through a political process the objectives to be served.

This is the basic reason why the doctrine of „social responsibility” involves the acceptance of the socialist view that political mechanisms, not market mechanisms, are the appropriate way to determine the allocation of scarce re­sources to alternative uses.

On the grounds of consequences, can the corporate executive in fact discharge his al­leged „social responsibilities?” On the other hand, suppose he could get away with spending the stockholders’ or customers’ or employees’ money. How is he to know how to spend it? He is told that he must contribute to fighting inflation. How is he to know what ac­tion of his will contribute to that end? He is presumably an expert in running his company–in producing a product or selling it or financing it. But nothing about his selection makes him an expert on inflation. Will his hold­ ing down the price of his product reduce infla­tionary pressure? Or, by leaving more spending power in the hands of his customers, simply divert it elsewhere? Or, by forcing him to produce less because of the lower price, will it simply contribute to shortages? Even if he could an­swer these questions, how much cost is he justi­fied in imposing on his stockholders, customers and employees for this social purpose? What is his appropriate share and what is the appropri­ate share of others?

And, whether he wants to or not, can he get away with spending his stockholders’, cus­tomers’ or employees’ money? Will not the stockholders fire him? (Either the present ones or those who take over when his actions in the name of social responsibility have re­duced the corporation’s profits and the price of its stock.) His customers and his employees can desert him for other producers and em­ployers less scrupulous in exercising their so­cial responsibilities.

This facet of „social responsibility” doc­ trine is brought into sharp relief when the doctrine is used to justify wage restraint by trade unions. The conflict of interest is naked and clear when union officials are asked to subordinate the interest of their members to some more general purpose. If the union offi­cials try to enforce wage restraint, the consequence is likely to be wildcat strikes, rank­-and-file revolts and the emergence of strong competitors for their jobs. We thus have the ironic phenomenon that union leaders–at least in the U.S.–have objected to Govern­ment interference with the market far more consistently and courageously than have business leaders.

The difficulty of exercising „social responsibility” illustrates, of course, the great virtue of private competitive enterprise–it forces people to be responsible for their own actions and makes it difficult for them to „exploit” other people for either selfish or unselfish purposes. They can do good–but only at their own expense.

Many a reader who has followed the argu­ment this far may be tempted to remonstrate that it is all well and good to speak of Government’s having the responsibility to im­pose taxes and determine expenditures for such „social” purposes as controlling pollu­tion or training the hard-core unemployed, but that the problems are too urgent to wait on the slow course of political processes, that the exercise of social responsibility by busi­nessmen is a quicker and surer way to solve pressing current problems.

Aside from the question of fact–I share Adam Smith’s skepticism about the benefits that can be expected from „those who affected to trade for the public good”–this argument must be rejected on grounds of principle. What it amounts to is an assertion that those who favor the taxes and expenditures in question have failed to persuade a majority of their fellow citizens to be of like mind and that they are seeking to attain by undemocratic procedures what they cannot attain by democratic proce­dures. In a free society, it is hard for „evil” people to do „evil,” especially since one man’s good is another’s evil.

I have, for simplicity, concentrated on the special case of the corporate executive, ex­cept only for the brief digression on trade unions. But precisely the same argument ap­plies to the newer phenomenon of calling upon stockholders to require corporations to exercise social responsibility (the recent G.M crusade for example). In most of these cases, what is in effect involved is some stockholders trying to get other stockholders (or customers or employees) to contribute against their will to „social” causes favored by the activists. In­sofar as they succeed, they are again imposing taxes and spending the proceeds.

The situation of the individual proprietor is somewhat different. If he acts to reduce the returns of his enterprise in order to exercise his „social responsibility,” he is spending his own money, not someone else’s. If he wishes to spend his money on such purposes, that is his right, and I cannot see that there is any ob­jection to his doing so. In the process, he, too, may impose costs on employees and cus­tomers. However, because he is far less likely than a large corporation or union to have mo­nopolistic power, any such side effects will tend to be minor.

Of course, in practice the doctrine of social responsibility is frequently a cloak for actions that are justified on other grounds rather than a reason for those actions.

To illustrate, it may well be in the long run interest of a corporation that is a major employer in a small community to devote resources to providing amenities to that community or to improving its government. That may make it easier to attract desirable employees, it may reduce the wage bill or lessen losses from pilferage and sabotage or have other worthwhile effects. Or it may be that, given the laws about the deductibility of corporate charitable contributions, the stockholders can contribute more to chari­ties they favor by having the corporation make the gift than by doing it themselves, since they can in that way contribute an amount that would otherwise have been paid as corporate taxes.

In each of these–and many similar–cases, there is a strong temptation to rationalize these actions as an exercise of „social responsibility.” In the present climate of opinion, with its wide spread aversion to „capitalism,” „profits,” the „soulless corporation” and so on, this is one way for a corporation to generate goodwill as a by-product of expenditures that are entirely justified in its own self-interest.

It would be inconsistent of me to call on corporate executives to refrain from this hyp­ocritical window-dressing because it harms the foundations of a free society. That would be to call on them to exercise a „social re­sponsibility”! If our institutions, and the atti­tudes of the public make it in their self-inter­est to cloak their actions in this way, I cannot summon much indignation to denounce them. At the same time, I can express admiration for those individual proprietors or owners of closely held corporations or stockholders of more broadly held corporations who disdain such tactics as approaching fraud.

Whether blameworthy or not, the use of the cloak of social responsibility, and the nonsense spoken in its name by influential and presti­gious businessmen, does clearly harm the foun­dations of a free society. I have been impressed time and again by the schizophrenic character of many businessmen. They are capable of being extremely farsighted and clearheaded in matters that are internal to their businesses. They are incredibly shortsighted and muddle­headed in matters that are outside their businesses but affect the possible survival of busi­ness in general. This shortsightedness is strikingly exemplified in the calls from many businessmen for wage and price guidelines or controls or income policies. There is nothing that could do more in a brief period to destroy a market system and replace it by a centrally con­trolled system than effective governmental con­trol of prices and wages.

The shortsightedness is also exemplified in speeches by businessmen on social respon­sibility. This may gain them kudos in the short run. But it helps to strengthen the already too prevalent view that the pursuit of profits is wicked and immoral and must be curbed and controlled by external forces. Once this view is adopted, the external forces that curb the market will not be the social consciences, however highly developed, of the pontificating executives; it will be the iron fist of Government bureaucrats. Here, as with price and wage controls, businessmen seem to me to reveal a suicidal impulse.

The political principle that underlies the market mechanism is unanimity. In an ideal free market resting on private property, no individual can coerce any other, all coopera­tion is voluntary, all parties to such coopera­tion benefit or they need not participate. There are no values, no „social” responsibilities in any sense other than the shared values and responsibilities of individuals. Society is a collection of individuals and of the various groups they voluntarily form.

The political principle that underlies the political mechanism is conformity. The indi­vidual must serve a more general social inter­est–whether that be determined by a church or a dictator or a majority. The individual may have a vote and say in what is to be done, but if he is overruled, he must conform. It is appropriate for some to require others to contribute to a general social purpose whether they wish to or not.

Unfortunately, unanimity is not always feasi­ble. There are some respects in which conformity appears unavoidable, so I do not see how one can avoid the use of the political mecha­nism altogether.

But the doctrine of „social responsibility” taken seriously would extend the scope of the political mechanism to every human activity. It does not differ in philosophy from the most explicitly collectivist doctrine. It differs only by professing to believe that collectivist ends can be attained without collectivist means. That is why, in my book Capitalism and Freedom, I have called it a „fundamentally subversive doctrine” in a free society, and have said that in such a society, „there is one and only one social responsibility of business–to use it resources and engage in activities designed to increase its profits so long as it stays within the rules of the game, which is to say, engages in open and free competition without deception or fraud.””

Insa pentru asta – obtinerea profitului si maximizarea lui – trebuie cel putin doua lucruri:

1. sa ai posibilitatea sa realizezi asta si
2. sa ai competenta s-o faci

Intr-o intreprindere de stat n-ai posibilitatea…

Cazul Bodnariu

Romania Libera

Patriarhia Română, preocupată de cazul Bodnariu

Se arata ca:

„Patriarhia Română susţine că, în cazul Bodnariu, rolul familiei trebuie să rămână prioritar în creşterea copiilor şi consideră că o analiză obiectivă a autorităţilor din Norvegia ar putea duce la reintegrarea firească a celor cinci copii în familia în care s-au născut şi au crescut.

„Patriarhia Română a luat act cu îngrijorare de situaţia critică în care se află familia Bodnariu din Norvegia din cauza separării forțate a celor cinci copii de părinții lor, în urma deciziei autorităților locale norvegiene. Considerăm că, independent de motivele legale invocate de autorităţi, rolul părinţilor, respectiv al familiei, trebuie să rămână prioritar în creşterea şi educarea copiilor, fapt care nu exclude cooperarea cu statul”, se arată într-un comunicat de presă citat de Mediafax.

Potrivit sursei citate, o analiză obiectivă a cazului familiei Bodnariu de către factorii responsabili din Norvegia ar puta duce la reintegrarea firească a celor cinci copii în familia în care s-au născut şi au crescut. „Biserica susţine permanent familia ca fiind cadrul natural pentru nașterea, creșterea şi educarea copiilor în spiritul valorilor fundamentale pentru cultura şi civilizaţia europeană de sorginte creştină”, a precizat Patriarhia Română.

Copiii familiei românului Marius Bodnariu, inginer IT, şi soţiei sale norvegiene Ruth, asistentă medicală, au fost luaţi de la părinţi de Serviciul de protecţie a copilului din Norvegia, Barnevernet, în noiembrie, după ce cele două fete, cele mai mari din familie, ar fi spus că primesc corecţii fizice de la părinţi. De asemenea, părinţii ar fi suspectaţi de îndoctrinarea religioasă a copiilor. Cei cinci copii au fost plasaţi în trei familii-surogat, iar de curând a fost deschisă procedura adopţiei internaţionale pentru ei, potrivit reprezentanţilor familiei.

La solicitarea MAE, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA) a dispus efectuarea unei anchete sociale în urma căreia a decis să propună părţii norvegiene integrarea copiilor în familia biologică extinsă a tatălui, în România. Întreaga documentaţie pusă la dispoziţie de ANPDCA a fost transmisă, în regim de urgenţă, prin intermediul Ambasadei României la Oslo, tuturor autorităţilor norvegiene relevante (Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Copiilor, Egalităţii şi Incluziunii Sociale, Serviciul local de Protecţie a Copilului), precum şi avocatului care reprezintă familia, pentru a fi utilizată în cadrul procedurii judiciare aflate pe rolul instanţelor locale.

O delegaţie parlamentară formată din membri ai Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării intenționează să facă o vizită în Norvegia în perioada 18-22 ianuarie pentru a discuta cazul familiei Bodnariu.”

În Norvegia, copii din 11 familii de români au fost preluați de Barnevernet, afirmă Mircea Dolha

Se arata ca:

„Deputatul Mircea Dolha ( PNL), vicepreședinte al Comisiei pentru românii din afara granițelor, a declarat, sâmbătă că în Norvegia există 11 familii de români ai căror copii au fost preluați de către Barnevernet, însă doar șapte au fost de acord să discute cu membrii delegației parlamentare care urmează să se deplaseze la Oslo săptămâna viitoare.

„Știm că în Norvegia există 11 familii de români ai căror copii ar fi fost preluați de Barnevernet, iar dintre acestea doar șapte familii se vor întâlni cu noi, printre care se află și familiile Nan și Bodnariu. Nu știm încă motivul refuzului celorlalte patru familii care nu doresc să se întâlnească cu delegația din România”, a spus Mircea Dohla, potrivit Agerpres.

Deputatul liberal a susținut că, în cazul care Barnevernet va dovedi că familiile n-au respectat legislația norvegiană, vinovații trebuie să răspundă.

„Dacă se constată că au fost făcute greșeli, atunci să se aplice legile regatului norvegian și cei vinovați să fie trași la răspundere, dar drepturile copiilor să fie respectate. Să rămână împreună, nu despărțiți, să nu fie trimiși în locuri necunoscute. Pot fi încredințați unor aparținători ai familiei sau chiar repatriați, să poată să-și vadă periodic părinții biologici”, a precizat Mircea Dolha.

El a subliniat că delegația parlamentară așteaptă dovezi convingătoare privind situația copiilor preluați de autoritățile norvegiene.

„Avem nevoie de explicații cât mai convingătoare asupra celor două cazuri cunoscute. Dacă până ieri (vineri — n.r.) toată lumea spunea ca Barnevernet-ul este un serviciu cu care nu se poate lua legătura, nu dă niciodată informații, are independență și putere totală etc, acest mit a căzut. Și este și meritul acestei comisii parlamentare. Barnevernet a făcut foarte bine că începe să dea aceste lămuriri și era și mai bine dacă o făcea mai demult pentru a nu se ajunge în situația de a lăsa să planeze diverse suspiciuni asupra procedurilor sale și să nu mai fie necesară deplasarea unei delegații parlamentare a Comisiei pentru comunitățile de români aflate în afara granițelor României din Camera Deputaților în Norvegia”, a punctat Mircea Dolha.”

Voi ce parere aveti de chestiunea asta?

Norvegia nu e o tara membra UE. Intr-un fel ii inteleg: ei n-au vrut sa faca parte din Uniunea Europeana. Ca n-au nevoie de asa ceva. E vorba de o tara dezvoltata, PIB-ul/loc. e foarte ridicat. De asemenea n-am auzit ca vreun norvegian sa cauzeze sau sa faca vreo problema in Romania. Eu cel putin inteleg ca nordicii sunt mai aparte decat altii. Inteleg si faptul ca un om care se duce intr-o tara straina trebuie sa respecte legislatia din acea tara. Insa iata ce se intampla: astia iti fura copilul. Din punctul lor de vedere e ok. Nu e vorba doar de cazul Bodnariu – observati ca sunt 11 familii puse in aceeasi situatie! Ce a facut pana acum Statul Roman, Ministerul de Externe? Bine ca macar acum s-au gandit sa faca ceva.

Mie mi se pare ca Ministerul de Externe ar trebui sa faca pe saitul sau atentionari de calatorie sau sedere cu privire la anumite tari si sa recomande cetatenilor romani sa le ocoleasca pe cat posibil. Printre aceste tari s-ar putea afla foarte bine si Norvegia! Eu am impresia ca oamenii acestia, romani ce traiesc acolo, habar nu au avut de incalcarile grave ale drepturilor omului – practica curenta in Norvegia. Auziti:

„Dacă până ieri (vineri — n.r.) toată lumea spunea ca Barnevernet-ul este un serviciu cu care nu se poate lua legătura, nu dă niciodată informații, are independență și putere totală etc, acest mit a căzut.”

Pe de alta parte, daca asa sunt nordicii, n-are atunci dreptate Angela Merkel ca a permis sa intre in Germania atat de multi imigranti din Orientul Mijlociu si Africa? D-na. Merkel a si spus ca daca Germania nu-i primeste atunci nu e tara dansei. Aluzia la crimele nazismului e destul de limpede. Si cum poti sa le scoti rasismul si nazismul din cap? Ganditi-va cat de inedit este ca o germanca sa fie violata de un sirian! Nu e violata de un finlandez, ci de un sirian sau libanez! 😉 De Anul Nou, la Koln, baietii astia imigranti se uitau dupa fete. Le-au mai acostat pe cate unele, le-au pipait pe fund, pe picioare… 😉

Imigrantii acestia au sosit si in Suedia. Adevarul e ca traim vremuri interesante si… cel putin ciudate…

Ziare.com

Politiei suedeze i s-a interzis sa ofere descrierea infractorilor, ca sa nu fie acuzata de rasism

Se arata ca:

„Politia suedeza nu mai are voie sa ofere descrirea infractorilor sau celor suspectati de infractiuni, de teama ca afirmatiile ar putea fi considerate rasiste.

Politistii din Stockholm au primit un mail intern, in care sunt instruiti sa se abtina de la descrieri in care se fac mentionari legate de rasa si nationalitate, anunta The Independent, care citeaza site-ul de stiri Speisa.

Jurnalistii de la Svenska Dagbadet au vazut acest email, iar in acesta se mentioneaza ca referirile la nicio persoana – indiferent ca a fost implicata intr-un accident in trafic sau ca e acuzata de crime – nu ar trebui sa mai contina informatiile mentionate mai sus.

Interdictia, datata cu 15 septembrie, este deja aplicata.

Informatiile apar in contextul in care a iesit la iveala faptul ca politia suedeza nu a facut publice multe cazuri de agresiuni sexuale care au avut loc la doua festivaluri de muzica din Stockholm, in august 2014 si 2015, acestea avand ca autori in majoritate tineri refugiati veniti in Suedia fara parinti.

Politia suedeza, in centrul unui imens scandal – Recunoaste ca nu a facut publice agresiuni sexuale ale azilantilor

Politia a demarat deja o ancheta interna, iar zilele trecute s-a facut si o prima aestare legata de agresiunile sexuale – un minor in varsta de 15 ani. Nu s-a specificat insa daca acesta este sau nu refugiat si nici tara de origine.”

Adica de ce „sa se abtina de la descrieri in care se fac mentionari legate de rasa si nationalitate”? Adica sa-i acopere pe infractori? De ce acesti imigranti trebuie derobati astfel de responsabilitate?

De observat ca romanii nu fac nimic in comparatie cu acesti imigranti. Romania e o tara membra a UE, insa romanii ce au mers la munca in interiorul UE au fost prezentati in repetate randuri aproape in exclusivitate la modul negativ! O campanie orchestrata excelent ca sa faca o propaganda cat mai negativa romanilor si Romaniei. Uitati-va la acesti imigranti care nu sunt din spatiul UE: primiti masiv, uitati-va ce fac. Concluzia: „Politia suedeza nu mai are voie sa ofere descrirea infractorilor sau celor suspectati de infractiuni, de teama ca afirmatiile ar putea fi considerate rasiste„, iar Romania nu e primita in Spatiul Schengen!

Interesant este ca trebuie si noi sa-i primim pe acesti imigranti.

DE notat acest apel din partea PNL

Iata ce scrie Andreea Paul:

Fac un apel către cabinetul Cioloș pentru a adopta prin ordonanță de urgență alegerea primarilor în două tururi de scrutin

Se arata ca:

„Fac un apel către cabinetul Cioloș pentru a adopta prin ordonanță de urgență alegerea primarilor în două tururi de scrutin. E nevoie de legitimitate și reprezentativitate politică la următoarele alegeri locale.

Alegerea primarilor dintr-un singur tur înseamnă favorizarea partidelor mari. Or competiția și competența trebuie stimulată la nivelul administrației publice locale. Consider că această solicitare făcută pe ultima suta de metri trebuie asumată și decisă rapid de către actualul Guvern. Dacă în 3-4 săptămâni nu se corectează actuala legislație pentru alegerile locale, va rămâne în vigoare prevederea alegerilor dintr-un singur tur.

Ar fi fost bine să reușim în Parlament această corecție, dar PNL care a depus deja un proiect de lege pentru alegerile locale din două tururi este minoritar în prezent, iar PSD majoritar.”

Update

Referitor la ultimul punct al Amalgamului trebuie sa vedem un punct de vedere critic. Iata ce spune maestrul Ion Cristoiu:

PNL îi cere lui Dacian Cioloș să se sinucidă de trei ori!

Se arata ca:

„Conducerea PNL, reunită luni, 18 ianuarie 2016, după viscolul în timpul căruia Guvernul lui Dacian Cioloş a fost plecat din ţară, nu înainte de a o închide cu cheia, a decis să înainteze Guvernului tehnocrat propunerea de a modifica, printr-o Ordonanţă de Urgenţă, Legea alegerilor locale, astfel încît primarii să fie aleşi în două tururi de scrutin şi nu în unul.

Reamintim pentru cei pe cale de a fi traşi din nou pe sfoară de Partidul Meu al lui Klaus Iohannis.
Legea a fost votată la Senat şi la Camera Deputaţilor de o majoritate din care a făcut parte şi PNL.
Pe 20 iulie 2015, Legea a fost promulgată de Klaus Iohannis.
Graba în votare şi promulgare şi-a avut temeiul în decizia CCR ca orice lege electorală să fie promulgată cu un an înainte de scrutin.

Alegerile locale din 2016 n-aveau cum fi împinse pînă-n toamnă.
Prin urmare, potrivit Constituției, dar și Comisiei de la Veneția, finele lui iulie 2015 era ultimul termen pînă la care Legea alegerilor locale putea fi promulgată.
La vremea respectivă, am fost un critic al negustoriei dintre PSD şi PNL prin care Parlamentul a votat alegerea primarilor într-un singur tur.

PNL a cerut ca preşedinţii Consiliilor judeţene să fie aleşi de Consiliu şi nu direct, ca pînă acum.
PSD a acceptat asta (cu greu, deoarece baronii PSD îşi bazau puterea pe votul popular) impunînd alegerea primarilor dintr-un singur tur.
Eu am considerat că alegerea în două tururi are patru mari avantaje:

1. Dă o şansă partidelor mici, care pot negocia voturile între cele două tururi și prin asta pot dovedi electoratului lor că și ele contează.
2. Prin implicarea în rezultatele turului doi a partidelor mici, o parte a electoratului realiza că votul său n-a fost zadarnic.
3. Pune capăt uneia dintre realitățile postdecembriste care au dus la osificarea vieții politice, la corupție și la apariția baronilor locale: Mandatele nesfîrşite ale unor primari.
4. Grație negocierilor dintre cele două tururi se crea posibilitatea ca în fruntea unor primării să vină oameni tineri.

PNL avea interesul unui singur tur de scrutin, luînd în calcul capitalul electoral al primarilor PDL în funcţie.
PNL a votat Legea.
PNL n-a contestat-o la CCR.
PNL nu i-a cerut lui Klaus Iohannis s-o retrimită Parlamentului spre reexaminare.
Din 20 iulie 2015 nu numai partidele, dar şi instituţiile de forţă ale României au activat pe baza acestei legi.
Deoarece pentru PNL cel mai mare pericol îl constituiau primarii de forţă ai PSD, Binomul SRI-DNA, pus în slujba Partidului Meu al Jupînului de la Cotroceni a declanşat Operațiunea de Poliție politică: Scoaterea din joc a primarilor PSD cu mari șanse de a fi realeși din primul tur pentru a face cale liberă unor pițifelnici din PNL.

A anunţat Sorin Oprescu că va candida pentru al treilea mandat? De îndată Binomul l-a înhăţat. Numai prin scoaterea din joc a lui Sorin Oprescu avea cît de cît șanse bila de popice Cristian Bușoi. Acum, cînd e sigur că Sorin Oprescu nu va mai candida, se constată pe neaşteptate că dosarul făcut de DNA are vicii de procedură.

Măi să fie!
Exact slăbiciunile pentru care automat orice judecător din lume îţi respinge Dosarul.
Dacă DNA vrea doar să șantajeze pe cineva pentru ca acesta să iasă din joc (politician, demnitar, jurnalist) i se strecoară în Dosar de către procurori, la ordin, o eroare grosolană de procedură. Una peste care nu poate trece nici măcar un judecător ofițer acoperit.

Proaspăt întoarsă din vacanță, Alina Gorghiu apelează, cum o face și Protectorul ei de la Cotroceni, la Mișcarea de stradă din 3 noiembrie 2015, acest 23 August 1944 al Regimului Iohannis.
Distinsa susține că protestatarii au cerut și scrutin în două tururi.
Mai întîi că protestarii cu pricina erau agitatorii MP și ai Partidului Metrou al Monicăi Macovei, cei mai activi de altfel.
Apoi, dacă asta a susținut Strada, ar fi fost normal ca PNL să se pună în mișcare pentru a modifica Legea încă din 4 noiembrie 2015 și nu să aștepte pînă în 18 ianuarie 2016, cînd sondajele dau un eșec binemeritat pentru PNL.

Între timp însă a apărut şi s-a afirmat Mişcarea Populară a lui Traian Băsescu.
Alături de ALDE, MP se anunţă drept formaţiunea care va muşca din electoratul de Dreapta în primul tur.
Prin urmare, acum, la un an de la publicarea Legii în Monitorul Oficial, Scrutinul cu două tururi nu mai convine PNL.
Şi atunci PNL a socotit să ceară lui Dacian Cioloş modificarea Legii electorale prin Ordonanţă de Urgenţă.

Triplă sinucidere pentru Dacian Cioloş:
1) Desemnat premier al unui Guvern însărcinat cu asigurarea unor alegeri corecte, Dacian Cioloş, dacă dă Ordonanţa, devine principalul acuzat de crearea climatului pentru alegeri incorecte. Ce alegeri corecte sînt acelea în care unul dintre competitori schimbă după un an regulile jocului pentru că altfel nu cîştigă scrutinul?
2) Acceptînd propunerea PNL, Dacian Cioloş devine brusc din şeful Guvernului tehnocrat şeful Guvernului PNL. Comedia cu fustiţa tehnocrată ia sfîrşit. Guvernul se demască drept ceea ce e: Un Guvern PNL sub acoperire.
3) Guvernul Dacian Cioloş sfidează sloganul Un alt fel de politică.

Şmecherii cu alegerile astfel organizate încît să convină doar unui partid se întîlnesc cu duiumul în postdecembrism.
Prin Un alt fel de politică s-a înţeles curmarea acestor şmecherii.
Iată-le asumate de către Dacian Cioloş!

Marele, adevăratul şah e dat însă lui Liviu Dragnea.
Dacă se dă Ordonanţa de urgenţă, PSD e obligat să depună Moţiune de cenzură.
A nu face asta înseamnă pentru PSD sinucidere electorală curată.
Dacă PSD depune Moţiune de cenzură, Liviu Dragnea încalcă înţelegerea în schimbul căreia Procesul de la ICCJ i se amînă la infinit.
Prin urmare, Liviu Dragnea are de ales între propria sinucidere şi sinuciderea PSD.

N.B. Nu exclud posibilitatea ca Legea să fie modificată prin Ordonanță de Urgență.
Asta numai și numai dacă e de acord și PSD.
Dacă PSD refuză, a da o Ordonanță de urgență la somarea de către Partidul Meu al lui Klaus Iohannis nu înseamnă altceva decît încălcare grosolană a condiției de alegeri libere și corecte!”

Mie mi se pare o imoralitate sau, daca doriti, o lipsa de elementara etica din partea PNL ce nu face bine societatii romanesti: dupa ce ai votat si tu, impreuna cu adversarii tai politici, legea alegerii primarilor intr-un singur tur de scrutin, sa vii acum, dupa doar cateva luni, si sa ceri, cu lacrimi in ochi, desigur, premierului sa dea o ordonanta de urgenta s-o schimbe: primarii sa fie votati in doua tururi de scrutin…

Dar de asta ce parere aveti:

„Dacă DNA vrea doar să șantajeze pe cineva pentru ca acesta să iasă din joc (politician, demnitar, jurnalist) i se strecoară în Dosar de către procurori, la ordin, o eroare grosolană de procedură. Una peste care nu poate trece nici măcar un judecător ofițer acoperit.”?

Asta apropo de ce fel de stat avem…

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Cu cine ne infratim? Cu Republica Populara Democrata Coreeana?

Inchisorile CIA in care ar fi fost anchetati prin tortura teroristi islamici e un subiect la ordinea zilei. E o atmosfera in care toata lumea acuza! Nu s-ar fi respectat Drepturile Fundamentale ale Omului. Acei detinuti au fost supusi unor tratamente inumane. Daca nu ma insel, chiar China a inceput sa critice SUA inclusiv pentru rasism. A aparut Dl. Obama ca sa ne spuna ca „Noi nu suntem asa”, ca SUA ar putea fi tarata si in procese internationale. Amnesty International, Consiliul Europei, Parlamentul European ancheteaza subiectul in vederea tragerii la raspundere a tarilor care au gazduit astfel de inchisori! Si Presedintele Obama, la unison cu China Populara, pare a cauta sa-si traga la raspundere propria tara pentru astfel de fapte. Penale.

Daca cineva s-ar naste azi si automat ar creste pana la o varsta la care sa inteleaga lucrurile, sa stie sa scrie si sa citeasca, ar ramane cu urmatoarea impresie: cat de rea e SUA (nu tarile care au gazduit inchisorile, acelea sunt victimile imperialismului american!!) si ce buni sunt teroristii!! Zau, dar despre ce vorbim aici? Am vazut o doamna, la televizor, care avea o figura serioasa, parca marcata de fapta ingrozitoare petrecuta: cum e posibil ca teroristii sa fie tratati asa? Am avut impresia ca asist la condamnarea unui grav caz de child abuse: teroristii, niste bieti copii fara aparare, abuzati sexual si fizic de niste parinti descreierati care nu pot fi decat imperialistii americani, desigur. Cum e posibil asa ceva! Saraca doamna, care vorbea, parca nici nu mai stia sa rada, sa schiteze un zambet, de serioasa ce era! Doar in treacat s-a mentionat ca prin anchetarea unui astfel de prizonier s-a ajuns la localizarea si prinderea lui Osama Bin Laden. Nu as vrea sa se creada ca sunt pentru rele tratamente, inumane, aplicate detinutilor, dar impresia pe care ti-o lasa povestea asta este aceea ca teroristul islamic este o persoana ingenua, o fata inocenta, pura si candida in fata brutalului opresor, exploatator capitalist newyorkez, numai interes si sange rece!

Eram mai demult pe una din camerele de chat de pe Yahoo Messenger, despre adevaratul inteles al Islamului, si intrase o tipa care auziti ce a putut sa spuna despre crestinism: ca este, de fapt, adorarea omului alb… Crestinii erau cei rai, islamicii cei buni, in viziunea sa.

Departe de mine in a imparti lumea in baieti buni si baieti rai, insa toata dezbaterea actuala despre inchisorile CIA par a avea acest sens: noi suntem cei rai, ei sunt cei buni. Noi nu respectam Drepturile Fundamentale ale Omului, de parca teroristii sunt cei care le respecta cu multa scrupulozitate. Parca nici n-ar exista oameni decapitati de acesti teroristi si filmata toata scena, apoi difuzata in toata lumea.

Romania Libera

Peste 5.000 de persoane, omorâte de jihadiști în noiembrie

Se arata ca:

„Peste 5.000 de persoane au fost omorâte de jihadiști în luna noiembrie, o cifră care arată că acestea sunt „mai puternice ca oricând”, potrivit unui studiu britanic publicat joi, relatează AFP, conform Mediafax.

Irakul a înregistrat cele mai multe victime, urmat de Nigeria, Afganistan şi Siria, potrivit acestui studiu realizat de BBC World Service şi centrul de cercetare ICSR din cadrul King’s College din Londra.

Aproximativ 664 de atacuri au fost recenzate în total. Şaisprezece grupări au revendicat aceste atacuri sau au fost identificate ca fiind responsabile de comiterea acestora, dintre care 60% nu au nicio legătură cu reţeaua teroristă Al-Qaida, inamicul numărul unu acum câţiva ani, subliniază studiul.

Aproape jumătate din atentate (44%) au fost comise de gruparea Stat Islamic (SI), care operează în principal în Irak şi în Siria. Această grupare ar fi ucis 2.206 persoane în 308 atacuri.

La rândul ei, gruparea nigeriană Boko Haram ar fi ucis 801 persoane în 30 de atentate.

Aceste date sunt „stupefiante având în vedere că acum trei ani în lumea occidentală se punea că s-a terminat, Al-Qaida este în declin, moartă, învinsă strategic”, a comentat Peter Neumann, cercetător la King’s College.

„Toată lumea crede că primăvara arabă a adus libertate şi democraţie. Ori există o mişcare jihadistă în părţi ale lumii unde nu ne-am imaginat că va apărea vreodată”, a adăugat el.

Autorii recunosc, totuşi, limitele unui astfel de studiu, mai ales într-un context de război civil, în care este greu de atribuit unele acţiuni unei grupări anume şi în care colectarea de informaţii întâmpină dificultăţi.”

Jihadist, jihadist, dar la o adica ii place stilul de viata american 😉

Jihadiştii, amatori de băuturi şi gadgeturi occidentale

Se arata ca:

„Localnicii nu doar trăiesc în teroare din cauza acestor militanţi, care folosesc execuţii în masă brutale şi decapitări pentru a se impune, dar încearcă de asemenea să găsească modalităţi de a supravieţui crizei economice provocate de cei trei ani de război civil.

Mulţi spun că cea mai bună strategie este să le furnizeze luptătorilor gustările şi băuturile care le plac. Chipsurile, ciocolata, băuturile energizante şi berea fără alcool sunt printre preferatele luptătorilor străini care s-au alăturat grupării Stat Islamic (SI) în Siria.

Decretele religioase ale SI şi preferinţele militanţilor au transformat economia locală în zonele ocupate de gruparea islamistă. Magazinele de băuturi alcoolice sunt închise, în timp ce vânzătorii de alimente de tip junk food, magazinele de haine – în special cele în stil militar – şi cele de telefoane mobile înregistrează profituri modeste.

„Economia în zonele controlate de SI este dictată de luptătorii străini. În rest, totul este zero”, a declarat Saleh, un vânzător de articole vestimentare din oraşul Rakka. Mulţi vânzători din zonele rurale nu au auzit până acum de băuturi ca Red Bull şi nici nu se gândeau să vândă chipsuri Pringles şi ciocolată Snickers sau Bounty, preferatele luptătorilor străini.

Afaceriştii locali cumpără astfel de produse din zonele controlate de regimul sirian sau din Turcia şi le vând la un preţ mai mare, pentru a acoperi şi sumele date ca mită la punctele de control ale armatei. Militanţii SI, care au venituri mult mai mari decât civilii, „nici nu se uită la preţuri, banii nefiind o problemă pentru ei”.

Un alt domeniu aflat în dezvoltare este cel al telefoniei mobile. Dacă localnicii au modele vechi de telefoane Nokia, magazinele sunt pline acum cu cele mai noi tipuri de smartphone-uri. Luptătorii SI, „în special cei din Golf, sunt obsedaţi de telefoane mobile”, a declarat proprietarul unui magazin.”

Unul din cele mai stranii lucruri la acesti baieti, jihadistii, e urmatorul: atunci cand baietii astia revin in deplinatatea facultatilor mintale, lasa pusca si se comporta tratandu-te ca si cum ai fi la Camera de Comert din Chicago! 🙂 Sigur, se admite si un whisky, dar sa nu stie lumea – e doar intre tine si el chestia asta 🙂 . Fiti atenti la cum se comporta acesti oameni: „nici nu se uită la preţuri, banii nefiind o problemă pentru ei”. Oamenii astia nici nu-si inchipuie ca pentru un american banii sunt o problema, sunt intotdeauna o problema. Nu stiu ce ma face sa fiu sigur ca baietii nici nu-si inchipuie ca poti sa fii foarte talentat si sa n-ai masina, sa circuli cu metroul… In mentalul colectiv este de neconceput yankeul, exploatator brutal, desigur, care nu stie si nu are in vocabular decat un singur cuvant – profit – sa se uite la preturi, banii sa fie o problema pentru el si sa circule cu metroul…

Executiile

Jihadiștii asasinează încă un occidental

Se arata ca:

„Statul Islamic a făcut publice duminică imagini video în care un călău mascat şi îmbrăcat în negru stă aplecat deasupra unui cap tăiat, aflat la picioare, şi pretinde că este al unui voluntar umanitar american, Peter Kassig, un fost ranger al armatei, dispărut de peste un an la un post de control din nordul Siriei, în timpul livrării de materiale medicale. SI a revendicat din august execuţia a patru ostatici occidentali.

Autenticitatea acestei înregistrări, difuzată de Al-Furqan, organul mediatic al grupurilor jihadiste, nu a putut fi verificată imediat. Punerea în scenă diferă de precedentele execuţii de ostatici filmate de SI şi nu prezintă decapitarea lui Kassig, neexistând vreo filmare cu el recitând un ultim mesaj dictat de răpitori. Dar arată scena, de o rară violenţă, a asasinării a cel puţin 18 oameni prezentaţi ca fiind soldaţi sirieni, aliniaţi, îngenunchiaţi fiecare în faţa unui călău. Unul dintre ei, probabil acelaşi care anunţă moartea lui Kassig, are accent britanic şi este îmbrăcat în negru, conduce scena şi se adresează preşedintelui american, Barack Obama: „Azi, tăiem gâtul soldaţilor lui Bashar. Mâine, vom tăia gâtul soldaţilor tăi”. Cei care au analizat înregistrarea estimează că ar putea fi asasinul ziariştilor americani James Foley şi Steven Sotloff. Un purtător de cuvânt al Consiliului Naţional de Securitate a declarat că experţii serviciilor secrete din SUA sunt la curent cu înregistrarea video şi „lucrează cât mai rapid posibil pentru determinarea autenticităţii”. „Dacă se confirmă, suntem consternaţi de asasinarea brutală a unui voluntar umanitar american, nevinovat, şi exprimăm sincere condoleanţe familiei şi prietenilor”.

Ostatic din 2013

Originar din Indianapolis, Peter Kassig, 26 de ani, a fost capturat la 1 octombrie 2013 la un punct de frontieră din estul Siriei, în provincia Deir ez-Zor, pe când livra material medical, potrivit apropiaţilor săi. Media nu a menţionat capturarea sa până când a apărut la finele unei înregistrări video a SI ce prezenta decapitarea voluntarului umanitar britanic Alan Henning, la 3 octombrie.

Jihadiştii ameninţau că îl vor executa şi pe Kassig, ca represalii la loviturile aeriene ale SUA în Siria şi în Irak contra poziţiilor SI. Kassig a fost deţinut la început separat, apoi transferat într-o închisoare situată la subsolul unui spital pentru copii din Alep, apoi din nou transferat într-o reţea de închisori din Raqqa, capitala autodeclarată a „califatului” autodeclarat de grupul extremist SI.

Peter Kassig s-a alăturat armatei SUA în 2004, potrivit dosarului său militar consultat de Associated
Press. O scurtă perioadă a fost ranger în Irak, între aprilie şi iulie 2007, şi a fost demobilizat din motive medicale. Kassig a studiat apoi la Universitatea Butler din Indianapolis înainte de a merge în Liban, în 2012, ca voluntar medical pentru a veni în ajutorul refugiaţilor sirieni, apoi în Gaziantep, Turcia, în apropierea frontierei siriene. De acolo, a condus o mică ONG fondată în 2012, Special Emergency Response and Assistance (SERA), care forma civili pentru a putea asigura îngrijiri medicale şi oferea hrană,
haine şi medicamente, după cum declară tatăl tânărului american.

Act de „crimă contra umanităţii“

Premierul britanic, David Cameron, s-a declarat „oripilat de uciderea cu sânge rece a lui Peter Kassig. SI şi-a demonstrat încă o dată întreaga perversitate. Gândurile mele se îndreaptă către familia lui”.

Preşedintele francez, François Hollande, a denunţat actul de barbarie şi a precizat că, dacă se confirmă moartea lui Kassig şi asasinarea soldaţilor sirieni, este vorba de „crime contra umanităţii”.”

Haideti sa ne lamurim: daca acestea sunt crime impotriva umanitatii noi infieram, cu manie proletara, desigur, inchisoriile CIA? Incepem sa preamarim China pentru ca acolo traieste „in pace si in armonie” tot „poporul muncitor”? Incepem sa ridicam in slavi Coreea de Nord unde toata lumea „de la orase si sate” traieste „in pace si voie buna”? Uitati-va ce fac acesti oameni, jihadistii. Nu prea vad o condamnare in termeni duri a crimelor impotriva umanitatii comise de acesti oameni. Suntem doar oripilati. Or, nu e de ajuns sa fii numai oripilat. Impresia mea nu e doar ca mangaiem pe crestet o banda de asasini, ci ii mai luam si-n brate vrand sa le schimbam scutecul, sa fie mai curati, mai uscati.

„Un purtător de cuvânt al Consiliului Naţional de Securitate a declarat că experţii serviciilor secrete din SUA sunt la curent cu înregistrarea video şi „lucrează cât mai rapid posibil pentru determinarea autenticităţii”. „Dacă se confirmă, suntem consternaţi de asasinarea brutală a unui voluntar umanitar american, nevinovat, şi exprimăm sincere condoleanţe familiei şi prietenilor”.”

Suntem consternati? N-am inteles bine… Suntem revoltati, stimata doamna sau domn purtator de cuvant!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Apropo de ce spuneam intr-un comentariu…

Intr-un comentariu prin care ii dadeam un raspuns Cristinei spuneam asa:

„Tu spui ca Obama i-ar ajuta pe teroristii musulmani… Insa, stateam si ma gandeam, daca nu cumva acest ISIS sa nu fie sustinut logistic si sponsorizat de cu totul altcineva decat Obama… Nu cumva e vorba de nenea Putin…? 😉 Eu de asta iti spun: gruparile acestea cine stie de cine sunt sustinute si sponsorizate… Pot fi sustinute de catre Puteri ostile Americii. Bineinteles, aceste grupari pot fi mai periculoase decat Saddam sau Gaddafi!! Poate ca Saddam, daca ar fi fost ajutat de America, ar fi fost un bastion in calea unor astfel de grupari periculoase. Pe cand SUA inca de la inceputul anilor ’90 a inceput o destabilizare periculoasa a Irakului (il viza pe Saddam, dar au fost ignorate consecintele unei eventuale inlaturari a acestuia). Stai ca nu stim inca inlaturarea lui Gaddafi ce consecinte va avea… Un climat politic instabil si marcat de saracie, o putere politica slaba care cu greu poate face fata situatiei, in aceasta Lume Islamica, lucreaza in favoarea gruparilor extremiste si teroriste.” (am subliniat acum)

Si chiar acum iata ce citesc in Evenimentul Zilei:

Haos în Libia, aflată sub asediul islamiștilor. SUA și-a evacuat personalul diplomatic, ambasada britanică a fost atacată

Se arata ca:

„Trimişii speciali în Libia ai Ligii Arabe, Uniunii Europene, Statelor Unite şi mai multor ţări europene au făcut sâmbătă apel într-un comunicat la o încetare a focului în această ţară, căzută pradă unor violenţe sângeroase de peste două săptămâni, transmite France Presse.

“Situaţia din Libia a ajuns într-un stadiu critic. Suntem extrem de îngrijoraţi de violenţele care au loc în această ţară şi de consecinţele pe plan umanitar”, afirmă trimişi speciali, care s-au reunit discret joi la Bruxelles.

La această reuniune au participat trimişii speciali ai Ligii Arabe, UE (diplomatul spaniol Bernadino Leon), Franţei, Germaniei, Italiei, Maltei, Spaniei, Marii Britanii şi Statelor Unite.

“Facem apel la toate părţile să înceteze focul, cu atât mai mult cu cât se apropie sfârşitul Ramadanului (…), şi sperăm că ele se vor pune de acord pentru a începe un dialog politic incluziv”, au adăugat trimişii speciali, care au pledat pentru ca ONU să joace un rol în acest proces.

Sâmbătă, SUA şi-au evacuat tot personalul ambasadei lor din această ţară, în timp ce Marea Britanie a decis ca reprezentanța diplomatică sa să rămână deschisă, însă cu un personal puternic redus. Germania şi Marea Britanie şi-au îndemnat cetăţenii să părăsească Libia.

Guvernul libian interimar a lansat de asemenea un apel vineri la oprirea luptelor între miliţiile rivale, avertizând că există pericolul real al “prăbuşirii statului”.

Aeroportul internaţional din Tripoli este închis din 13 iulie, data începerii luptelor care s-au soldat cu cel puţin 47 de morţi şi 120 de răniţi, potrivit unui ultim bilanţ al Ministerului Sănătăţii.

Aceste confruntări, cele mai violente la Tripoli de la căderea regimului Muammar Ghaddafi în 2011, s-au declanşat după un atac lansat de un grup înarmat compus din combatanţi islamişti şi foşti rebeli din oraşul Misrata (200 km la est de Tripoli), care încearcă să-i alunge din zona aeroportului pe ex-rebelii din Zenten, foştii lor aliaţi.

Un convoi al Ambasadei Marii Britanii în Libia a fost, în această dimineaţă, ţinta unui atac în apropiere de Tripoli, a anunţat pentru AFP un purtător de cuvânt al ambasadei. Atacul, care a fost o tentativă de furt de maşină, nu s-a soldat cu victime. “Dimineaţa devreme, un convoi al Ambasadei Marii Britanii a fost ţinta unei tentative de furt de maşină. Au fost trase focuri de armă în direcţia maşinilor noastre (…) Întregul personal ambasadei este în siguranţă, nu există răniţi”, a declarat Bon Phillipson, purtător de cuvânt al ambasadei, citat de Agerpres.

Potrivit martorilor oculari, incidentul a avut loc într-o periferie din vestul capitalei libiene. În acelaşi timp, Phillipson a dat asigurări că ambasada britanică din Libia rămâne deschisă. Anterior, agenţia rusă ITAR-TASS anunţa, citând postul de televiziune Sky News Arabia şi fără a oferi alte informaţii, un atac asupra “misiunii diplomatice” a Marii Britanii din Libia, precizând doar că nu există victime.”

De asemenea va recomand aceasta analiza referitoare la situatia din Irak, aparuta pe Contributors si semnata de Valentin Naumescu:

Războiul de după război. Divizarea Irakului post-american?

Se arata ca:

„Iunie 2014. Adepţii sunniţi ai grupării „Statul Islamic din Irak şi Siria” (sau Irak şi Levant, denumirea alternativă) avansează spre capitala Bagdad pe trei direcţii diferite, cucerind oraş după oraş (Fallujah, Tikrit, Karbala, Najaf, Mosul, Samarra etc.), ameninţând, umilind şi dezarmând o armată irakiană debusolată, nepregătită şi fragilă, care nu ştie ce să facă, cu cine să ţină în realitate sau cum să fugă mai repede. Occidentul tresare, surprins de vigoarea insurgenţei islamiste şi de slăbiciunea ripostei guvernamentale. Media americane şi din toată lumea vuiesc. Deodată, ne aducem aminte de Irak. Uitasem de ei, consideram povestea aceasta încheiată „cu succes”… Aşa ne-au spus.

Să ne amintim. Martie 2003 – decembrie 2011. Războiul din Irak a costat numai Statele Unite (fără a include aici şi efortul financiar al ţărilor care au făcut parte din Coaliţia Forţelor Multinaţionale) aproximativ 2200 de miliarde de dolari[1], însumând cheltuielile militare directe şi beneficiile sociale plătite până acum veteranilor de război şi familiilor victimelor, după cum arată studiul din 2013 efectuat la Brown University, menţionat de Reuters. Costul total va creşte, desigur, în viitor. Sunt şi alte studii pe piaţă, care duc cifrele spre 4000 sau chiar 6000 de miliarde, cu tot cu fraude şi cu dispariţia unor mari sume de bani pe ruta SUA-Irak, neverificate însă. Spre comparaţie, preşedintele Obama a promis recent un miliard de dolari (?!) pentru securizarea Europei Centrale şi de Est, în faţa ameninţărilor unei Rusii revizioniste. E bine să reţinem proporţiile, altfel un miliard de dolari li s-ar putea părea unora o sumă.

Războiul de opt ani din Irak, în diferitele lui etape (campania iniţială Iraqi Freedom, apoi lungul război de contra-insurgenţă), a răpit aproape 190.000 de vieţi[2], de ambele părţi, majoritatea civili irakieni (134.000 ucişi în operaţiuni militare propriu-zise, plus nenumărate victime ulterioare sau indirecte) dar şi militari şi poliţişti irakieni (17.000), insurgenţi irakieni (27.000), militari americani (4487), britanici (179), italieni (33), polonezi (23), ucraineni (18), bulgari (13), români (4) etc.

Bun, veţi spune, au fost în istorie războaie care au făcut infinit mai multe victime decât cel din Irak. Unele au fost însă inevitabile, căci trebuiau oprite armatele agresoare şi eliberate naţiunile şi teritoriile ocupate. Dar la ce a ajutat acesta? Care a fost miza reală, având în vedere că liderii Bush şi Blair primiseră, după mărturii recente ale unor foşti ofiţeri, rapoarte că nu există arme de distrugere în masă? Unde este Irakul acum, după 11 ani de la invazie şi, respectiv, doi ani şi jumătate de la retragerea trupelor coaliţiei? Cine şi ce a avut de câştigat de pe urma războiului? A progresat Irakul post-american?

Acestea sunt întrebări fundamentale, cu răspunsuri care divid America şi lumea în general. Au murit sute de mii de oameni şi s-au cheltuit sume colosale. Nu avem certitudinea că a meritat. Dimpotrivă, imaginea Irakului de astăzi (ca şi a altor state din regiune, după „Primăvara arabă”) oglindeşte o nelinişte profundă a unui Orient Mijlociu neîmpăcat, în care este pe punctul să erupă o revoluţie islamistă de proporţii devastatoare, pe fondul nemulţumirilor tot mai accentuate ale populaţiei musulmane faţă de traiul zilnic, al lipsei de speranţă şi de educaţie.

Sunt două mari teorii care circulă pe piaţă zilele acestea, în legătură cu puternica insurgenţă islamistă din nordul şi centrul Irakului, total opuse ca mesaj politic: prima, care spune că aceasta este dovada eşecului intervenţiei Americii în Irak (propagată în principal de Rusia şi de adversarii intervenţionismului chiar din Statele Unite), a doua care spune exact contrariul, că intervenţia din 2003 a fost corectă şi necesară şi, iată, că retragerea prematură din decembrie 2011 a lăsat în urmă un Irak nepregătit să facă faţă provocărilor interne, o ţară vulnerabilă care are nevoie, din nou, de o intervenţie militară americană/occidentală, precum analiza pe care o face fostul premier britanic Tony Blair[3], acum emisar pentru Orientul Mijlociu.

Cine sunt însă insurgenţii şi cum a apărut această mişcare radicală? Cu un nucleu militar reprezentat, se pare, de foşti ofiţeri superiori sunniţi ai regimului Saddam Hussein (fostul dictator de la Bagdad a fost sunnit, în timp ce majoritatea irakienilor sunt şiiţi), grupul SIIS atrage deopotrivă tineri neintegraţi social, jihadişti din întreaga regiune, oameni nemulţumiţi de guvernarea premierului Nouri Al-Maliki, periferizaţi ai noului regim şiit etc. Comandantul lor, cu numele de războinic Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele real, se pare, Abu Dua) este un islamist ultra-extremist, îndepărtat din Al-Qaeda tocmai pentru radicalismul său (dacă aşa ceva poate fi crezut) de noul lider Ayman al-Zawahiri, şi care a căutat să exploateze frustrările adânci ale sunniţilor irakieni, cu obiectivul declarat de a înfiinţa un stat (califat) islamic pe teritoriul actual al Irakului şi Siriei.

Lupta de anihilare a mişcării SIIS, cu sau fără sprijinul militar direct al Statelor Unite, are unele consecinţe interesante în politica internaţională. Aş vrea să menţionez doar trei dintre ele.

În primul rând, se vorbeşte tot mai insistent despre posibilitatea divizării Irakului. Paradoxal, kurzii (marginalizaţi şi persecutaţi şi înainte, şi după Saddam Hussein, şi de puterea sunnită, şi de cea şiită) ar putea profita cel mai mult, la finalul crizei, şi şi-ar putea vedea visul cu ochii: crearea unui mic stat kurd, înghesuit între Turcia, Irak, Siria şi Iran, pe fondul tensiunilor tot mai severe între marile grupuri şiite şi sunnite, care se îndreaptă inevitabil spre separare regională şi, de ce nu?, statală. Foarte utilă pentru înţelegerea situaţiei de pe teren este analiza şi mai ales harta etnico-religioasă oferită de Stratfor[4].

A doua consecinţă, oarecum neaşteptată după evenimentele sângeroase din ultimii ani, se referă la consolidarea indirectă a preşedintelui Bashar al-Assad (reprezentant al minorităţii alawite) în Siria majoritar sunnită, având în vedere pierderea suportului internaţional de către rebelii sunniţi care îl contestă de peste trei ani, într-un război civil cumplit. Sunniţii îşi pierd tot mai mult credibilitatea pe scena politico-diplomatică internaţională, datorită agresivităţii, militantismului islamist dus la absurd, din statele cu conflicte ale regiunii, dar mai ales datorită apropierii tot mai frecvente de grupările teroriste. Moderaţii sunniţi au cel mai mult de pierdut, fiind prinşi la mijloc între regimul autocratic al lui al-Assad şi opozanţii fundamentalişti.

A treia consecinţă este creşterea rolului şi importanţei Iranului şiit în asigurarea echilibrului şi stabilităţii în regiune, preşedintele moderat Hassan Rouhani condamnând insurgenţa din Irak şi anunţând pe 12 iunie că „Iranul va lupta contra terorismului, facţionalismului şi violenţei”[5], colaborând dacă este nevoie cu Statele Unite şi cu autorităţile de la Bagdad. Din nefericire, Israelul se vede tot mai izolat în regiune în noul context al restructurării Orientului Mijlociu, pe fondul revenirii Iranului în negocieri cu puterile occidentale, în dosarul nuclear, dar şi al dezacordurilor tot mai clare şi mai frecvente între Ierusalim şi Washington pe tema conflictului privind Palestina, fiind de reţinut remarca relativ recentă, şocantă, a secretarului de stat John Kerry cu privire la Israel, care riscă să devină, în percepţia sa, noul „stat care practică politica de apartheid”[6]. Liniştea, pacea şi buna convieţuire sunt încă departe de a fi obţinute în zonă. Şi aici, politica externă a lui Obama-Kerry a eşuat.

Practic, în întregul Orient Mijlociu se produce o rebalansare a sprijinului internaţional dinspre sunniţi spre şiiţi şi, indirect, a raporturilor de putere între aceştia. Nu ştim astăzi dacă preşedintele Obama va autoriza până la urmă lovituri aeriene ţintite asupra grupului SIIS din Irak. Probabil că da, dar numai la „limita limitei”, în cazul în care va exista pericolul iminent al căderii Bagdadului în mâna insurgenţilor. Sunt argumente şi contra-argumente dintre cele mai puternice faţă de ideea unei noi intervenţii militare americane în Irak, chiar şi fără trupe la sol. Oricare din cele două atitudini va prevala va fi criticată.

Dilemele de politică externă ale Americii se adâncesc de la o zi la alta. De la non-combatul dezamăgitor, răzgândirea bruscă din august 2013 şi ezitările din Siria, la acceptarea cu jumătate de gură a loviturii de stat militare şi abuzurilor evidente din Egipt, de la Irakul prăbuşit în braţele islamismului total, după opt ani de ocupaţie americană, la uciderea ambasadorului american la Benghazi, în „Libia democratică post-Gaddafi”, de la lipsa de soluţii pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian (marele eşec al lui Kerry, din această primăvară) la acceptarea controversată dar inevitabilă a Iranului în ecuaţia Orientului Mijlociu, pentru a nu mai aminti de scandalul interceptărilor NSA în Europa şi „înghiţirea” ca atare a anexării Crimeei de către Rusia, administraţia Obama pare să traverseze una dintre cele mai dificile şi mai nereuşite perioade în planul politicii internaţionale din ultimele două decenii. Ceea ce se vede strident, de către orice simplu observator, este lipsa soluţiilor. Nimic nu a mers aşa cum era planificat la Washington. Nici reconstrucţia Irakului, nici democraţia în Egipt, nici pacea între israelieni şi palestinieni, nici relaţia cu vest-europenii, nici constrângerea Rusiei la respectarea principiilor dreptului internaţional. Evaluările au fost slabe, strategiile ineficiente, rezultatele modeste. Nici Hillary Clinton, nici John Kerry nu au performat în înaltele lor poziţii. Poate nu a fost vina lor, poate că în condiţiile cunoscute nu se putea face mai mult. America a pierdut controlul asupra marilor dosare politice ale lumii, în caz că l-a avut vreodată, iar acesta este un lucru care nu poate decât să neliniştească pe toţi cei care susţin ordinea şi valorile tradiţionale ale sistemului occidental.

Este, probabil, momentul unei mari regândiri a politicii externe americane, intrate într-un lung impas conceptual şi într-o riscantă lipsă de soluţii. Dacă pentru actualul preşedinte este, se pare, prea târziu, atunci cel puţin următoarea administraţie va trebui negreşit, scuzaţi clişeul, să reinventeze cu adevărat prestaţia Americii pe scena lumii (politic, economic, strategic şi cultural), şi să redea măcar speranţa unei lumi mai sigure (dacă nu şi mai prospere), bazată pe raţiune, pe doctrina drepturilor şi libertăţilor individuale, pe cultura statului de drept. Deocamdată, aşa cum se vede, nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul Americii.

_______________________________
[1] http://www.reuters.com/article/2013/03/14/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314

[2]http://news.brown.edu/pressreleases/2013/03/warcosts

[3]http://www.theguardian.com/politics/2014/jun/15/tony-blair-west-intervene-iraq-isis-military-options

[4]http://www.stratfor.com/analysis/iran-faces-resurging-threat-iraq

[5]http://time.com/2874263/iraq-syria-sunni-isis-al-qaeda/

[6]http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.587698„

As dori sa fac in continuare cateva comentarii si precizari.

Se vorbeste foarte mult de Islam si chiar fostul Presedinte al Frantei, Dl. Sarkozy, era nemultumit ca in loc de un „Islam al Frantei avem un Islam in Franta”. Aici nu e vorba de un Islam al cuiva, fie el si al Frantei sau al altcuiva. E vorba de Islam. In primul rand ar trebui sa intelegem care e guvernarea, modul de guvernare, forma de guvernamant care se potriveste cel mai bine cu Islamul. Este oare Democratia, asa cum este aceasta inteleasa in Uniunea Europeana sau SUA? Voi da un raspuns direct: forma ideala de guvernare in Islam este Sultanatul. Sa ne gandim la Imperiul Otoman… Ceea ce a facut Ataturk care a renuntat de bunavoie, creand astfel Turcia Moderna, a fost ceva ce nu prea mai are legatura cu Islamul, ci se numeste secularizare! Ataturk nu mai era Sultan, ci Presedinte!! Si acum Turcia este o republica parlamentara constitutionala, nu un stat islamic. Nici sub Saddam Hussein Irakul nu se poate spune ca a fost islamic, desi religia principala a ramas mahomedanismul, oamenii obisnuiti fiind mahomedani in marea lor majoritate. Ci Irakul a fost, tot asa, un stat secularizat, condus de un dictator sprijinit de un partid, practic, unic. Transformarile de substanta din Turcia, intamplate in zorii sec. XX , care au transformat Turcia din Sultanat in Republica, prin reformele sustinute realizate de Ataturk, au fost posibile datorita proximitatii Turciei cu Europa si evident, unor legaturi foarte puternice intre cele doua (doar am purtat atatea razboaie cu ei!). Bineinteles, aceste legaturi au devenit pana la urma si mai puternice, iar ceea ce in epoca s-a numit „Tinerii turci”, acestia mai toti au invatat in Occident, preluand modelul, stilul de viata european. Iar un lucru foarte important a fost renuntarea la turban si imbracarea celui mai occidental costum. Aceste puternice legaturi, pana la urma culturale, dintre Turcia si Europa, legaturi care datau de la Caderea Constantinopolului incoace, au transformat Turcia intr-o tara ce a preluat modelul occidental in mare parte! Irakul, desigur, e mult mai departe de Europa si nu a avut o istorie comuna cu Europa asa incat sa patrunda influenta europeana. Aparitia si acceptarea de catre irakieni a regimului lui Saddam Hussein nu e un lucru intamplator. Ei l-au acceptat, inclusiv siiti, desi Saddam era sunnit, pentru ca amintea de regimul vechilor sultani, regim de autoritate personala a liderului, adica de regimul cel mai potrivit in Islam, dupa cum spuneam mai sus. Si asta cu toate ca regimul lui Saddam nu era unul islamic: Partidul Baas promova un socialism arab, adica adaptat la realitatile Lumii Arabe! Regimul colonelului Gaddafi a fost acceptat de libieni din acelasi motiv, desi nici acesta nu era islamic. Gaddafi a creat Jamahiriya ceea ce se traduce „stat al maselor”, si provenea din Uniunea Socialista Araba Libiana. Insa regimul de autoritate personala a fost acceptat de libieni, in marea lor majoritate musulmani, tot pentru ca aducea cu cel al vechilor sultani, regimuri de asemenea de autoritate personala, foarte autoritare. Democratizarea acestei lumi e foarte dificila intrucat Islamul este incompatibil cu cultura europeana si cu cea americana. Democratia nu ii este proprie Islamului, unde, desigur, nu intalnim o cultura democratica. Gruparile fundamentaliste, extremiste, vad in democratia occidentala nu atat o secularizare pe care nu o pot accepta, ci distrugerea Islamului. Si acesta este motivul principal al atacurilor teroriste pe care acestia le fac si sunt dispusi sa le faca. Ei considera ca Islamul trece printr-o criza la sfarsitul careia isi va gasi moartea, va ajunge o religie moarta. De aici jihadul promovat de acestia si lupta impotriva lumii occidentale, mult mai avansata din punct de vedere economic, tehnologic, emancipata din punct de vedere social. Adica, intr-o lume globalizata, in care Occidentul detine suprematia din punct de vedere economic, social, militar, ei doresc sa opuna si sa organizeze o rezistenta fata de patrunderea fireasca a valorilor si stilului occidental in randul tarilor islamice, care ar distruge, dupa cum cred ei, Islamul sau l-ar transforma in cu totul altceva, lucru, pana la urma, sinonim tot cu distrugerea. In asta consta esenta radicalismului lor.

Ceea ce a afirmat Presedintele Obama, si anume ca SUA ar putea fi considerata „una dintre cele mai mari tari musulmane din lume”, reprezinta un neadevar. Si de asemenea America nu poate fi vazuta de asemenea ca o tara islamica!! Lucrul acesta trebuie subliniat, pentru ca SUA nu poate fi purtatoarea de stindard al Islamului in lume. Din ceea ce ne spune Wikipedia, Islamul in SUA reprezinta doar 0,8% din populatie!!

„Islam is the third largest faith in the United States, after Christianity and Judaism, representing 0.8% of the population.^[32][33] Islam in America effectively began with the arrival of African slaves. It is estimated that about 10% of African slaves transported to the United States were Muslim.^[34] Most, however, became Christians, and the United States did not have a significant Muslim population until the arrival of immigrants from Arab and East Asian Muslim areas.^[35] According to some experts,^[36] Islam later gained a higher profile through the Nation of Islam, a religious group that appealed to black Americans after the 1940s; its prominent converts included Malcolm X and Muhammad Ali.^[37][38] The first Muslim elected in Congress was Keith Ellison in 2006,^[39] followed by Andre Carson in 2008.^[40]

Research indicates that Muslims in the United States are generally more assimilated and prosperous than their counterparts in Europe.^[41][42][43] Like other subcultural and religious communities, the Islamic community has generated its own political organizations and charity organizations.”

Dupa cum usor se poate constata, personalitati de culoare din SUA au imbratisat Islamul si s-ar putea ca punctul de vedere al Presedintelui Obama sa tina cont de acest lucru, el insusi fiind de culoare. E o posibilitate. Adoptarea de catre negri din SUA a Islamului este o reactie la adresa rasismului care a fost practicat de catre albi, care se indetificau in marea lor majoritate ca fiind crestini. De aici si ideea in randul populatiei de culoare ca crestinismul ar putea insemna „adorarea omului alb”. Islamul in SUA are radacini mai vechi, dupa cum ne arata Wikipedia. Pozitia Parintilor Fondatori ai SUA nu a fost, in general, una ostila musulmanilor, in virtutea libertatii religioase:

”

Religious freedom

American views of Islam affected debates regarding freedom of religion during the drafting of the state constitution of Pennsylvania in 1776. Constitutionalists promoted religious toleration while Anticonstitutionalists called for reliance on Protestant values in the formation of the state’s republican government. The former group won out, and inserted a clause for religious liberty in the new state constitution. American views of Islam were influenced by favorable Enlightenment writings from Europe, as well as Europeans who had long warned that Islam was a threat to Christianity and republicanism.^[36]

In 1776, John Adams published „Thoughts on Government,” in which he praises the Islamic prophet Muhammad as a „sober inquirer after truth” alongside Confucius, Zoroaster, Socrates, and other thinkers.

In 1785, George Washington stated a willingness to hire „Mahometans,” as well as people of any nation or religion, to work on his private estate at Mount Vernon if they were „good workmen.”^[37]

In 1790, the South Carolina legislative body granted special legal status to a community of Moroccans.

In 1797, President John Adams signed the Treaty of Tripoli, declaring the United States had no „character of enmity against the laws, religion, or tranquillity, of Mussulmen„.^[38]

In his autobiography, published in 1791, Benjamin Franklin stated that he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions. Franklin wrote that „even if the Mufti of Constantinople were to send a missionary to preach Mohammedanism to us, he would find a pulpit at his service.”^[39] Franklin also wrote an anti-slavery parody piece claiming to be translation of the response of a government official at Algiers to a 17th-century petition to banish slavery there; the piece develops the theme that Europeans are specially suited for enslavement on cultural and religious grounds, and that there would be practical problems with abolishing slavery in North Africa; this satirizes similar arguments that were then made about the enslavement of Blacks in North America.^[40]

Thomas Jefferson defended religious freedom in America including those of Muslims. Jefferson explicitly mentioned Muslims when writing about the movement for religious freedom in Virginia. In his autobiography Jefferson wrote „[When] the [Virginia] bill for establishing religious freedom… was finally passed,… a singular proposition proved that its protection of opinion was meant to be universal. Where the preamble declares that coercion is a departure from the plan of the holy author of our religion, an amendment was proposed, by inserting the word ‘Jesus Christ,’ so that it should read ‘a departure from the plan of Jesus Christ, the holy author of our religion.’ The insertion was rejected by a great majority, in proof that they meant to comprehend within the mantle of its protection the Jew and the Gentile, the Christian and Mahometan, the Hindoo and infidel of every denomination.”^[41] While President, Jefferson also participated in an iftar with the Ambassador of Tunisia in 1809.^[42]

Anti-Islam sentiments

However, not all politicians were pleased with the religious neutrality of the Constitution, which prohibited any religious test. Anti-Federalists in the 1788 North Carolina ratifying convention opposed the new constitution; one reason was the fear that some day Catholics or Muslims might be elected president. William Lancaster said:.^[43]

Let us remember that we form a government for millions not yet in existence…. In the course of four or five hundred years, I do not know how it will work. This is most certain, that Papists may occupy that chair, and Mahometans may take it. I see nothing against it.

Indeed, in 1788 many opponents of the Constitution pointed to the Middle East, especially the Ottoman Empire as a negative object lesson against standing armies and centralized state authority.^[44]„

Si as remarca in mod deosebit pozitia lui Benjamin Franklin: „he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions.”, care sugereaza o America multireligioasa. Adica un spatiu „de acomodare” al tuturor religiilor sub Constitutia US. Cu alte cuvinte, a uni sau a incerca sa unesti cele ce sunt despartite intr-un tot federalist, totusi unitar. Cu toate acestea trebuie spus ca Islamul, cu al sau ax central reprezentat de Sharia, este totalmente incompatibil cu Constitutia Statelor Unite. Insa trebuie spus ca pozitia si conceptia lui Obama in aceasta chestiune nu a fost niciodata exprimata cu claritate. El a fortat Constitutia US cand in mesajul de 4 iulie din anul 2013 a spus: „Americans free to „worship””, care aduce a art.43 din Constitutia Irakului, in loc de „freely exercises their religion”, cum este corect, conform Constitutiei SUA. Si atunci stau si ma intreb daca nu cumva ideile sale n-au radacini in cultura si subculturile populatiei de culoare din SUA… Insa in articolul din CNS News, pe care l-am ecidentiat mai sus se mai arata ca:

„Article 2 of the Iraqi Constitution says: „First: Islam is the official religion of the State and is a foundation source of legislation: A) No law may be enacted that contradicts the established provisions of Islam.””

De unde se vede ca accentul cade pe Islam si nu pe secularizare. In schimb, Calea Araba spre Socialism reprezentata de Partidul Baas pune accentul pe nationalismul arab si pe unitatea tuturor arabilor, de aceea si era un partid pan-arab, un fel de Internationala socialista araba, daca ma pot exprima astfel, chiar mai mult daca ma gandesc la fosta Republica Araba Unita. Deci centrul de greutate nu cadea pe religie, aspectele legate de religie erau inghetate. Din cauza asta terorismul musulman, prin excelenta religios, cu radacini in Islam, era foarte slab pe vremea respectiva, cu exceptia Zonei palestiniene, dar acolo din motive oarecum diferite, pentru ca acolo era un conflict local, un razboi cu Israelul si nimic mai mult. Pe cand in zilele noastre e un razboi dintre organizatiile teroriste islamice si lumea occidentala, un fel de interferenta intre civilizatii, ceea ce nu exista in trecut. In trecut predomina aspectul anti-imperialist, nu cel religios, si a luptei de eliberare nationala – de pilda, observati denumirea Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. Chiar si acum ideologia acesteia este una nationalista si social-democrata.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Nelson Mandela

Eram la televizor si am aflat in direct, cum se spune, trista veste a mortii lui Nelson Mandela. M-am intrebat ce am putea spune despre Mandela, cum as putea sintetiza foarte pe scurt marea sa personalitate si viata sa zbuciumata, cu ce anume am putea asocia numele sau… Si va marturisesc faptul ca singurul lucru ce mi-a venit in minte a fost acela ca despre Mandela nu poti sa spui decat ca a fost un invingator prin excelenta!!

English: Nelson Mandela in Johannesburg, Gauteng, on 13 May 1998 (Photo credit: Wikipedia)

Nelson Mandela a facut un lucru minunat si spun astfel pentru ca apartheidul era atat de inradacinat in Africa de Sud incat parea stabilit, fixat acolo, pentru vecie!! Sa fim cinstiti cu noi insine: credea cineva dintre noi ca apartheidul va fi invins in Africa de Sud? Credea cineva ca negrii isi vor dobandi drepturile civile si demnitatea in tara lor? Tocmai in asta si consta minunea: niciunul dintre noi nu credea ca apartheidul va fi invins si abolit iar Mandela, intr-o lupta aproape de unul singur, a reusit sa inlature de la Putere, intr-un final glorios, acest regim ce parea inradacinat si instaurat in aceasta tara pentru eternitate!! Desi a indurat ani grei de inchisoare pentru idealurile sale, Mandela a invins! A invins!! Si nimeni, niciunul dintre noi nu ar fi crezut. Or, tocmai lucrul asta mi se pare fantastic!! Extraordinar!! Si pentru aceste brave fapte Mandela trebuie considerat un erou atat al sec. XX cat si al sec. XXI. Un om care o viata a luptat impotriva rasismului de orice fel – atat „impotriva dominatiei albilor cat si impotriva dominatiei negrilor”, dupa cum spunea, dorind sa faureasca o Africa de Sud democrata si libera in care albii si negrii sa traiasca in armonie impreuna.

English: Young Nelson Mandela. This photo dates from 1937. South Africa protect the copyright of photographs for 50 years from their first publication. See . Since this image would have been PD in South Africa in 1996, when the URAA took effect, this image is PD in the U.S. Image source: http://www.anc.org.za/people/mandela/index.html (Photo credit: Wikipedia)

27 ani de inchisoare. Pentru dreptate. Care a invins in cele din urma! Nu a fost o personalitate controversata ci, as spune, unanim respectata si recunoscuta intr-un inalt grad pentru lupta si idealurile sale. A primit Premiul Nobel in 1993, Presidential Medal of Freedom – una din cele mai inalte distinctii civile ale US, Ordinul Lenin si Bharat Ratna – cea mai mare distinctie a Republicii India printre cele mai mult de 250 de distinctii si onoruri.

Mediafax

Apartheidul, regimul segregaţionist învins de Nelson Mandela

Se arata ca:

„Apartheidul, învins de Nelson Mandela, a fost un sistem care a impus o strictă segregaţie rasială la toate nivelurile societăţii şi a marcat timp îndelungat Africa de Sud.

Politica apartheidului – termen tradus prin „evoluţie separată” – a luat o formă juridică după victoria Partidului Naţionalist în alegerile din 1948.

Imaginea care va rămâne întipărită este fără nicio îndoială cea a locurilor rezervate populaţiei albe în restaurante, la ghişeele poştale, la toalete, în băncile publice sau pe plaje.

Însă ţara se angajase să separe rasele cu mult mai înainte, şi anume din secolul XVII, când primii colonişti olandezi au plantat un gard viu de migdali pentru a proteja o instituţie din Cape Town de indigeni.

Hontetoţii au fost obligaţi să aibă un permis special pentru a se deplasa încă din 1797, iar un oraş ca Johannesburg a evacuat chiar de la fondarea sa, în 1886, locuitorii de culoare din cartierele periferice.

Gandhi, care a petrecut peste 20 de ani din viaţa sa în Africa de Sud, a avut o experienţă asemănătoare când a fost evacuat, la sosirea sa, în 1893, dintr-un vagon de clasa întâi rezervat populaţiei albe.

Africa de Sud contemporană s-a născut „între albi”, în 1910, în urma uniunii între englezi şi afrikaners (sau buri), descendenţi ai coloniştilor olandezi. În acest proces, majoritatea de culoare a ţării a fost ignorată.

Însă populaţia de culoare a răspuns fondând Congresul Naţional African (ANC), partidul a cărui conducere va fi preluată mai târziu de Nelson Mandela. Cu toatea acestea, ei nu au putut împiedica adoptarea, în anii ’10 şi ’20 ai secolului trecut, a mai multor legi favorabile consolidării segregaţiei, ca instituirea unei interdicţii pentru populaţia de culoare de a cumpăra alte terenuri decât cele rezervate săracilor sau alteia ce nu-i oferea dreptul de a practica unele profesii calificate, etc.

Procesul va lua o formă juridică odată cu victoria Partidului Naţionalist în alegerile din 1948. Partidului Naţionalist îşi proclama misiunea de a proteja interesele populaţiei afrikaner în faţa „pericolului de culoare”, amestecându-l de îndată cu „pericolul roşu” (comunist), în contextul Războiului Rece, fapt ce i-a adus simpatia Occidentului, în timp ce restul Africii lua calea decolonizării, adesea socialiste.

Măsurile adoptate de noii lideri ai ţării, influenţaţi de ideologia nazistă şi convinşi că au fost aleşi de Dumnezeu, îi va afecta rapid pe toţi sud-africanii.

Un prim text a interzis căsătoriile interrasiale (1949), apoi relaţiile sexuale între persoane de rase diferite (1950).

Sistemul se baza pe o lege de înregistrare a populaţiei (Population Registration Act, 1950) care eticheta locuitorii în funcţie de patru culori ale pielii, numite „rase” – albi, indieni, metişi şi negri -, determinând astfel toată existenţa lor, din maternitate până la cimitir.

O altă lege, privind teritoriul locuit (Group Areas Act, 1950), instituţionalizează segregaţia spaţială, fiecare suprafaţă din oraş fiind rezervată separat raselor.

Cartiere întregi, ca Sophiatown din Johannesburg sau District Six din Cape Town, au fost astfel rase, în timp ce populaţia de culoare era evacuată cât mai departe posibil, şi anume la periferii, supranumite cămine lipsite de suflet.

Aproximativ 3,5 milioane de persoane au fost expulzate cu forţa de regimul apartheidului din cartierul sau de la ferma lor, atribuite populaţiei albe.

Populaţia de culoare trebuia în permanenţă să deţină un „permis special” pentru a-şi găsi un loc de muncă în zona populată de albi. Însă ei nu aveau dreptul decât la o „educaţie bantu” sumară, considerată suficientă pentru locurile de muncă necalificate, singurele la care aveau acces.

Cu toate acestea, autorităţile albe nu au reuşit niciodată să concilieze dorinţa de a se debarasa de populaţia de culoare şi dependenţa de mâna de lucru ieftină pe care o ofereau.

Răscoala populaţiei de culoare conduse de ANC, presiunea comunităţii internaţionale şi dificultăţile economice au îndemnat Pretoria să abolească legile rasiste începând din anii ’80. Apartheidul a dispărut cu adevărat odată cu alegerile multirasiale din 1994 şi sosirea la putere a lui Mandela.

Însă fostele linii de demarcaţie sunt în continuare foarte vizibile în cotidianul sud-africanilor, iar referinţa la rase rămâne constantă.”

Nelson Mandela, July 4 1993. (Photo credit: Wikipedia)

Funeralii naţionale pentru Nelson Mandela pe 15 decembrie

Se arata ca:

„Autorităţile sud-africane vor organiza funeralii naţionale pentru Nelson Mandela la 15 decembrie, la Qunu, a anunţat preşedintele Jacob Zuma.

„Vom organiza funeralii naţionale pentru fostul preşedinte Nelson Mandela, el va fi înhumat la 15 decembrie la Qunu, în provincia Eastern Cape”, a declarat Zuma, adăugând că o ceremonie va avea loc la 10 decembrie pe stadionul Soccer City din Soweto, în apropiere de Johannesburg.

Sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mandela va fi depus la Union Buildings, sediul preşedinţiei din Pretoria, în perioada 11-13 decembrie”

SUA şi Franţa coboară steagurile în bernă, în memoria lui Nelson Mandela. Beijingul salută memoria lui Mandela, „un prieten fidel al poporului chinez”

Se arata ca:

„Preşedintele american Barack Obama a dat ordinul ca steagurile americane să fie coborâte în bernă până luni, pentru a onora memoria fostului preşedinte sud-african Nelson Mandela, care a decedat joi seara, la Johannesburg.

„Deplângem pierderea (lui Mandela), dar vom onora pe veci memoria sa”, anunţă preşedintele american în proclamaţia sa.

„Astăzi, Statele Unite au pierdut un prieten apropiat, Africa de Sud a pierdul un eliberator incomparabil, iar lumea a pierdut o sursă de inspiraţie pentru libertate, justiţie şi demnitate umană”, a adăugat Obama.

Proclamaţia lui Barack Obama, o decizie rară în favoarea unei personalităşi străine, prevede coborârea în bernă a tuturor steagurilor de pe clădirile oficiale americane, atât în Statele Unite, câ şi în străinătate.

Preşedintele francez François Hollande a decis coborârea în bernă a steagurilor Franţei, în semn de respect faţă de memoria fostului preşedinte sud-african Nelson Mandela, a anunţat vineri la Beijing premierul Jean-Marc Ayrault.

„Întreaga umanitate este în doliu. Franţa participă la acest doliu. Ea este alături de sud-africani care, în prezent, îl plâng pe acest mare om”, a declarat Ayrault, aflat într-o vizită oficială în China.

„Preşedintele Republicii François Hollande a vrut ca acest mesaj să fie împărtăşit de către toţi francezii. El a decis ca toate steagurile Republicii să fie coborâte în bernă”, a continuat şeful Guvernului francez.

Mandela „a devenit un simbol pentru întreaga umanitate”, a adăugat Ayrault, în a doua zi a vizitei în China.

„Ne părăseşte un simbol”, a continuat el. „El lasă o moştenire, iar noi toţi avem responsabilitatea ei”, a mai spus premierul francez.

De asemenea, preşedintele Venezuelei, Nicolás Maduro, a decretat trei zile de doliu naţional pentru Nelson Mandela, pe care l-a numit „gigantul popoarelor”.

„Madiba, vei trăi mereu!”, a scris Maduro în contul său de Twitter.

Beijingul a apreciat vineri că Nelson Mandela a fost „un prieten fidel al poporului chinez”, ştiind cum să „câştige respectul şi afecţiunea persoanelor din întreaga lume”.

Erou al luptei anti-apartheid, Mandela este autorul unei „contribuţii istorice în stabilirea şi consolidarea relaţiilor dintre China şi Africa de Sud”, a apreciat într-un comunicat Ministerul chinez de Externe.

Decesul lui Nelson Mandela, joi seara, era foarte comentat, vineri dimineaţă, în reţelele de socializare chineze.

Fostul preşedinte sud-african Nelson Mandela a decedat, joi seara, la vârsta de 95 de ani.”

Lideri din lumea întreagă sunt aşteptaţi la funeraliile lui Nelson Mandela

Se arata ca:

„Africa de Sud aşteaptă să primească şefi de stat din lumea întreagă, săptămâna viitoare, la Johannesburg şi Pretoria, pentru o serie de omagii dedicate lui Nelson Mandela, care va fi înmormântat în satul său, Qunu, duminică, 15 decembrie.

„Trebuie să lucrăm împreună pentru a organiza cele mai demne funeralii acestui fiu excepţional al ţării şi părinte al tinerei noastre naţiuni”, a subliniat vineri preşedintele Jacob Zuma.

„Vom organiza funeralii naţionale pentru fostul preşedinte Nelson Mandela, el va fi înhumat la 15 decembrie la Qunu, în provincia Eastern Cape”, a adăugat el, fără să precizeze dacă înmormântarea va avea loc într-un cadru intim, aşa cum şi-a dorit fostul preşedinte sud-african, sau dacă vor fi invitaţi demnitari internaţionali.

Vineri după-amiază, oficialii guvernamentali contactaţi de AFP nu erau în măsură să ofere detalii pe această temă.

Nelson Mandela şi-a anunţat de mai multe ori dorinţa de a fi îngropat, alături de părinţi şi de trei copii ai săi, la Qunu, satul în care şi-a petrecut copilăria.

Funeraliile de stat vor fi organizate în trei locuri, şi anume la Guvern, la sediul ANC (partidul aflat la putere din care provine fostul preşedinte) şi la Biserica Metodistă (de care aparţine familia Mandela).

Jacob Zuma a decretat o „săptămână naţională de doliu”, care va începe duminică, 8 decembrie, cu o „zi naţională de rugăciune şi reflecţie”.

Toate comunităţile religioase au fost îndemnate să organizeze rugăciuni ” pe baze ecumenice şi interreligioase”, a anunţat Vukile Mehana, capelanul general al ANC.

O ceremonie va avea loc la 10 decembrie pe stadionul Soccer City din Soweto, în apropiere de Johannesburg, unde Mandela, foarte slăbit, a apărut pentru ultima dată în public în cadrul finalei Cupei Mondiale la Fotbal din 2010.

Ulterior, trupul neînsufleţit al lui Mandela va fi expus la Union Buildings, sediul Preşedinţiei, la Pretoria, în perioada 11-13 decembrie, pentru ca oficiali şi persoane obişnuite să poată veni să-i aducă un ultim omagiu.

Ceremoniile se vor încheia luni, 16 decembrie, de „Ziua Reconcilierii”, sărbătorită în Africa de Sud, când o statuie a fostului lider va fi inaugurată în faţa Union Buildings.

Totodată, Jacob Zuma a adresat mulţumiri, vineri, pentru mesajele de condoleanţe venite din Africa de Sud şi din toate colţurile lumii.

Oameni politici, artişti şi lideri spirituali din lumea întreagă sunt aşteptaţi pe Soccer City, la Pretoria sau la Qunu. De asemenea, sunt aşteptaţi foşti şi actuali şefi de stat, dar şi personalităţi, ca prezentatoarea de talk show-uri Oprah Winfrey, fosta Primă Doamnă şi secretar de Stat al Statelor Unite Hillary Clinton, fostul căpitan al echipei sud-africane de rugby – câştigător al Cupei Mondiale din 1995 – Francois Pienaar, etc.

Eliberat în 1990, după 27 de ani închisoare, Nelson Mandela a devenit, patru ani mai târziu, primul preşedinte de culoare al Africii de Sud şi s-a impus ca un mare reconciliator, câştigând stima foştilor săi inamici, pe care a ştiut să îi asculte, în pofida a mai multe secole de segregare rasială.

Nelson Mandela a primit Premiul Nobel pentru Pace 1993 şi a intrat în posesia acestuia după trei luni petrecute în spital din cauza unei recidive a infecţiei sale pulmonare şi probabil a apariţiei altor complicaţii. El se afla în stare critică de peste cinci luni, potrivit autorităţilor sud-africane.”

George W. Bush şi Bill Clinton vor participa la ceremoniile organizate în memoria lui Nelson Mandela

Se arata ca:

„Foştii preşedinţi americani George W. Bush şi Bill Clinton i se vor alătura actualului şef al statului, Barack Obama, săptămâna viitoare, în Africa de Sud pentru a-i aduce un omagiu lui Nelson Mandela, au anunţat vineri surse concordante.

„Preşedintele Obama şi Prima Doamnă vor merge în Africa de Sud săptămâna viitoare pentru a-i aduce un omagiu lui Nelson Mandela şi pentru a participa la ceremoniile organizate în memoria sa„, a anunţat purtătorul de cuvânt al administraţiei americane, Jay Carney, fără alte precizări.

Într-un scurt comunicat, acesta din urmă a promis să ofere „mai multe detalii despre programul şi logistica” acestei călătorii în momentul în care vor fi disponibile.

Predecesorul lui Obama, George W. Bush, a acceptat invitaţia de a călători în Africa de Sud cu avionul prezidenţial Air Force One, a anunţat un purtător de cuvânt al celui de-al 43-lea preşedinte al Statelor Unite.

Bush şi soţia sa, Laura, „au acceptat invitaţia preşedintelui şi doamnei Obama de a-i însoţi în Africa de Sud în Air Force One şi de a asista la omagiul adus preşedintelui Nelson Mandela, săptămâna viitoare„, a precizat acest purtător de cuvânt, Freddy Ford.

Bill Clinton, predecesorul lui Bush, ale cărui mandate au coincis cu cel al lui Mandela, a confirmat pentru CNN că va merge, de asemenea, în Africa de Sud, fără să precizeze ce mijloc de transport va folosi.

„Merge toată familia noastră”, a explicat Clinton, părând să o includă pe soţia sa, fostul secretar de Stat Hillary Clinton. „Nu aş rata aşa ceva pentru nimic în lume. Voi fi doar o persoană printre altele. (Mandela) a fost un adevărat prieten şi un partener formidabil când era preşedinte„, a adăugat Clinton, care şi-a exprimat dorinţa „de a-şi lua la revedere pentru ultima dată” de la liderul defunct.

Predecesorul lui Clinton şi tatăl lui George W. Bush, George H.W. Bush, a fost, de asemenea, invitat, dar starea sa de sănătate fragilă, la vârsta de 89 de ani, nu îi permite să călătorească atât de departe, a precizat pentru AFP purtătorul său de cuvânt, Jim McGrath. „Va fi acolo cu gândul, bineînţeles”, a adăugat el.

Contactată de AFP, purtătoarea de cuvânt a celuilalt preşedinte american încă în viaţă, Jimmy Carter, nu a răspuns pentru moment dacă acesta intenţionează să meargă în Africa de Sud. Carter are 89 de ani dar călătoreşte frecvent.

Vineri, preşedintele sud-african Jacob Zuma afirmase că o ceremonie naţională va avea loc la 10 decembrie pe stadionul din Soweto în memoria lui Mandela, decedat la vârsta de 95 de ani. Eroul luptei antiapartheid va fi înhumat la 15 decembrie, în satul său Qunu (sud), potrivit aceleiaşi surse.

Toată săptămâna viitoare va fi „săptămână naţională de doliu” în Africa de Sud, şi va începe la 8 decembrie, cu o „zi naţională de rugăciune şi reflecţie”.

Încă de la aflarea veştii morţii lui Mandela, Obama i-a adus un omagiu emoţionant, joi seara, şi a dat ordin să se coboare în bernă drapelele americane pe toate clădirile publice până luni seara.

Vineri seara, Obama s-a exprimat din nou în legătură cu Mandela, cu ocazia ceremoniei tradiţionale de inaugurare a „bradului de Crăciun naţional” în parcul Ellipse, la sud de Casa Albă.

„În acest an, îi suntem deosebit de recunoscători lui Nelson Mandela, un campion al generozităţii„, a afirmat Obama, salutând „curajul lui incredibil”.

„Am avut cu toţii privilegiul să trăim într-o lume atinsă de bunătatea sa”, a adăugat el.

Preşedintele american i-a telefonat, vineri după-amiază, soţiei lui Mandela, Graça Machel, pentru a-i transmite condoleanţe şi a-i mulţumi pentru „profunda influenţă pe care Nelson Mandela a avut-o asupra lui”, a anunţat Casa Albă într-un comunicat.

Obama a salutat, de asemenea, „bucuria pe care Graça Machel a adus-o vieţii lui Nelson Mandela”, care s-a căsătorit cu ea la vârsta de 80 de ani, precum şi „angajamentul (cuplului) pentru o lume a păcii, a iubirii şi dreptăţii”. Graça Machel este cea de-a treia soţie a lui Mandela.”

Cât de bogat a fost Nelson Mandela?

Se arata ca:

„Nelson Mandela, primul lider sud-african ales prin vot universal, a încetat din viaţă la vârsta de 95 de ani. Deşi a fost un politician cu notorietatea, subiectul multor cărţi şi documentare şi o importantă personalitate pentru întreg mapamondul, puţini pot estima valoarea averii lui şi a familiei.

Datele oficiale arată că averea politicianului sud-african este de 1,5 milioane de dolari şi că familia lui deţine active la aproximativ 110 companii, însă evenimentele caritabile organizate şi sumele donate indică o avere mult mai mare a familiei Mandela.

De asemenea, cei trei copii rămaşi în viaţă şi cei doi nepoţi deţin investiţii majore în companii care se extind pe o gamă largă de sectoare: imobiliar, inginerie de cale ferată, industria minerală, domeniul medical, modă şi chiar divertisment.

Capacitatea fostului preşedinte de a strange bani pentru partidul său şi pentru organizaţiile de caritate nu a fost pusă la îndoială, însă averea personală rămâne un subiect tabu.

Află mai multe despre averea lui Nelson Mandela pe Business magazin.”

Băsescu: Am convingerea că moştenirea lui Mandela va inspira generaţii, în căutarea binelui comun

Se arata ca:

„Preşedintele Traian Băsescu a transmis un mesaj de condoleanţe la încetarea din viaţă a omului de stat Nelson Mandela, exprimându-şi convingerea că moştenirea sa va inspira generaţiile viitoare în căutarea binelui comun şi a temeiurilor libertăţii.

Conform unui comunicat al Administraţiei prezidenţiale, Traian Băsescu a transmis vineri un mesaj de condoleanţe la încetarea din viaţă a omului de stat Nelson Mandela.

„Am primit cu durere vestea morţii lui Nelson Mandela, personalitate excepţională a timpurilor noastre care a contribuit decisiv la construirea unei noi viziuni despre demnitatea umană. Cu perseverenţă şi seninătate, Nelson Mandela şi-a urmat dorinţa de a crede în puterea oamenilor de a înţelege că, uneori, ceea ce ne desparte poate fi doar o barieră artificială care trebuie să cadă în faţa propriei noastre umanităţi. Ca lider politic, Nelson Mandela a fost şi va rămâne un simbol al curajului şi al raţiunii care pot înfrânge obstacole aparent de netrecut. Am convingerea că moştenirea sa va inspira generaţiile viitoare în căutarea binelui comun şi a temeiurilor libertăţii”, se arată în mesajul preşedintelui Traian Băsescu.

Nelson Mandela a murit joi seara, la vârsta de 95 de ani. El a revenit acasă pe 1 septembrie, după ce a petrecut aproape trei luni într-un spital, în urma unei crize provocate de infecţia pulmonară de care suferea, cu eventuale complicaţii. El se afla într-o stare critică de peste cinci luni, potrivit preşedinţiei sud-africane.”

Ponta transmite condoleanţe preşedintelui Africii de Sud, pentru decesul lui Nelson Mandela

Se arata ca:

„Premierul Victor Ponta a transmis, vineri dimineaţă, printr-o scrisoare de condoleanţe adresată preşedintelui Africii de Sud, Jacob Zuma, întreaga sa compasiune şi solidaritate faţă de poporul sud-african, greu încercat de profundă durere pentru decesul lui Nelson Mandela, informează Guvernul.

„Pentru toată lumea, de pe toate continentele, Nelson Mandela a întruchipat voinţa, determinarea şi curajul de a lupta şi de a reuşi pentru demnitate umană, dreptate, egalitate şi libertate. Nelson Mandela rămâne în sufletul şi memoria omenirii ca cel care a schimbat istoria ţării sale şi a influenţat generaţii, un exemplu de sacrificiu şi dăruire pentru noi toţi”, se arată în mesaj.

Fostul preşedinte sud-african Nelson Mandela a decedat, joi seara, la vârsta de 95 de ani.”

Antonescu: Mandela, combinaţie unică între capacitatea de a rezista şi cea de a unifica o societate

Se arata ca:

„Preşedintele Senatului, liderul PNL Crin Antonescu, afirmă, într-o postare pe pagina de Facebook, că Nelson Mandela a fost un om politic fascinant, „o combinaţie unică” între capacitatea de a cuceri drepturi şi capacitatea de a unifica o societate, cum a fost cea sud-africană.

„Mă întristează să aflu la această oră târzie că Nelson Mandela nu se mai află printre noi… Pentru mine Nelson Mandela a fost un om politic fascinant, unul dintre cei mai mari oameni de stat ai timpurilor noastre! O combinaţie unică în istorie între capacitatea de a rezista şi a cuceri drepturi, şi cea de a unifica şi a normaliza o societate cum a fost cea sud-africană. Dumnezeu să îl odihnească în pace!”, scrie pe pagina sa de facebook Crin Antonescu.

Fostul preşedinte sud-african, eroul luptei împotriva apartheidului Nelson Mandela a decedat joi seara, la vârsta de 95 de ani, a anunţat preşedintele sud-african Jacob Zuma, pentru postul de televiziune publică.”

Regele Mihai I: Nelson Mandela a fost plămădit din virtuţi rar întâlnite în lumea puterii de astăzi

Se arata ca:

„Regele Mihai I a transmis, vineri, un mesaj cu ocazia morţii lui Nelson Mandela, precizând că a aflat cu multă tristeţe despre trecerea la cele veşnice ale acestui om de Stat plămădit din virtuţi rar întâlnite în lumea puterii de astăzi.

„Am aflat cu multă tristeţe despre trecerea la cele veşnice a lui Nelson Mandela, om de Stat plămădit din virtuţi rar întâlnite în lumea puterii de astăzi. Nelson Mandela a stat drept în faţa ororilor timpurilor Războiului Rece, plătind cu suferinţă fizică şi morală pentru credinţa sa în libertatea omului şi dreptul său la demnitate”, a declarat Regele Mihai I.

„Cu credinţă şi altruism, el şi-a iertat călăii, iar pentru aceasta a trebuit să îndure uneori dezaprobarea aliaţilor. Nelson Mandela a trăit aproape un secol, dăruindu-ne un exemplu de constanţă şi durată a iubirii de dreptate. Dumnezeu să-l odihnească acum în pace!”, a mai spus Regele Mihai I, în mesajul său, care este datat vineri, 6 decembrie, Palatul Elisabeta.

Fostul preşedinte sud-african Nelson Mandela a decedat, joi, la vârsta de 95 de ani.

O ceremonie naţională în memoria lui Nelson Mandela va fi organizată pe 10 decembrie pe stadionul din Soweto, urmând ca înhumarea să aibă loc pe 15 decembrie, în satul său Qunu (sud), a anunţat vineri preşedintele Jacob Zuma, citat de AFP.”

O mare personaliatate pe plan mondial, Mandela ne va reaminti totdeauna, datorita extraordinarului exemplu personal, ca un popor umilit, asuprit atata amar de vreme poate sa-si castige demnitatea si libertatea, ca nu este imposibil asa ceva si ca o astfel de lupta, pentru atingerea unui asemenea deziderat, este intotdeauna dreapta, nobila.

Si cred ca ar trebui sa amintim ce spunea despre Mandela fostul Presedinte al Africii de Sud, Frederik Willem de Klerk:

„About Nelson Mandela, he said, „When Mandela goes it will be a moment when all South Africans put away their political differences, will take hands, and will together honour maybe the biggest known South African that has ever lived.”^[28]„

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Despre Detroit…

As incepe prin a va prezenta ce spune laureatul Premiului Nobel pentru Economie, Profesorul Paul Krugman, pe blogul sau din The New York Times:

A Tale of Two Rust-Belt Cities

Se arata ca:

„Here’s a question: is the crisis in Detroit simply a function of the industrial decline of the U.S. heartland, or is it about internal developments within the metro area that have produced a uniquely bad outcome? I think a useful comparison can be made with Pittsburgh, another city that once had an iconic monoculture economy — based on steel, not autos — that also took a terrible hit, but seems to be in a much better position now.

This divergence is fairly recent, at least at the aggregate metro level. The 80s were terrible for both cities; we have comparable employment data (again, this is for the metropolitan areas, not the city proper) since 1990:

As late as 2005 or 2006 — that is, until the eve of the Great Recession — you could argue that there wasn’t a whole lot of difference in aggregate performance between greater Pittsburgh and greater Detroit. Obviously, however, Detroit’s central city has collapsed while Pittsburgh has had at least something of a revival. The difference is really clear in the Brookings job sprawl data (pdf), where less than a quarter of Detroit jobs are within 10 miles of the traditional central business district, versus more than half in Pittsburgh.

At this point, as the chart above makes clear, Pittsburgh is showing a lot of resilience; it seems to have managed to diversify its economy, and in fact is more than matching national employment performance. Detroit, despite the auto rescue, isn’t — and, of course, its center did not hold.

It’s hard to avoid the sense that greater Pittsburgh, by taking better care of its core, also improved its ability to adapt to changing circumstances. In that sense, Detroit’s disaster isn’t just about industrial decline; it’s about urban decline, which isn’t the same thing. If you like, sprawl killed Detroit, by depriving it of the kind of environment that could incubate new sources of prosperity.”

Trebuie spus cate ceva despre Detroit… Intre 1941 si 1970 a avut loc in SUA un fenomen cunoscut sub numele de: A Doua Mare Migratie a Negrilor, in care un numar de 5 milioane de afro-americani au plecat din Sud, din cauza ca erau acolo tratati in mod brutal si datorita unei legi care mentinea de jure segregatia rasiala in Sud. Celebrul „separati dar egali” a condus in practica la conditii inferioare pentru negri, in comparatie cu albii. Pentru a scapa de aceasta lege – Jim Crow laws – care ii defavoriza multi negri au plecat spre regiunile nordice, vestice si centrale (Midwest) ale US spre a-si gasi acolo de lucru. Aceasta migratie masiva a atins si Detroitul. Nordul parea mai binevoitor, mult mai putin rasist decat Sudul, cu toate ca in acele vremuri segregatia rasiala exista inclusiv in armata US!! Si uite ca lucrurile nu au stat chiar asa… Violentele rasiale in Detroit, incepute de albi, au izbucnit in 23 iulie 1967 cu o intensitate neobisnuita, numarandu-se printre cele mai grave care au existat vreodata in US. Bilantul acestora a fost unul sumbru: 39 de morti si mii de raniti!! Nu numai in Detroit s-au intamplat astfel de lucruri, ci si in Los Angeles (11-18 aug. 1965 – 34 de morti si 884 de raniti), Chicago (5-7 aug. 1966), San Francisco (27-28 sept. 1966), Newark (New Jersey) (13 iul. 1967 – 27 de morti si 1300 de raniti), ca sa dau cateva exemple.

Dupa aceste violente rasiale, populatia orasului Detroit a scazut continuu. Wikipedia ne arata ca in 1970 populatia numara 1.514.063 loc., in 1990 ajusese la 1.027.974 locuitori si in 2010 la 713.777 locuitori. Intrebarea D-lui Krugman de la inceputul articolului este urmatoarea:

„Here’s a question: is the crisis in Detroit simply a function of the industrial decline of the U.S. heartland, or is it about internal developments within the metro area that have produced a uniquely bad outcome?”

Si anume daca e vorba de un declin economic in inima US sau e vorba de o dezvoltare interna in aria metropolitana care a condus la un rezultat catastrofal. Pentru ca ce se intampla, si se poate vedea in articolul din Wikipedia: in orasul propiuzis au ramas o mare majoritate de negri, albii mutandu-se in zona din afara orasului, in suburbii!! Cu alte cuvinte, orasul propiuzis este negru, inconjurat de o mare de albi, ceea ce arata puternica segregatie rasiala din Detroit! Aceasta segregatie rasiala puternica s-a format in decursul timpului din 1967 si pana acum. Profesorul Krugman compara situatia din Detroit, oras in mare parte monoindustrial (industria de automobile) cu Pittsburgh, tot monoindustrial, dar unde e concentrata industria producerii otelului. Arata ca Pittsburgh s-a descurcat mai bine decat Detroit, diversificandu-si economia, reusind sa faca lucrul acesta. Detroitul, dupa cum arata si graficul, a cunoscut in perioada 2005-2010 o drastica scadere a numarului de angajati (nu fermieri!), deci o crestere masiva a somajului, lucru ce nu s-a intamplat in Pittsburgh. Krugman spune ca Pittsburgh a aratat o mai mare elasticitate. In final arata ca:

„In that sense, Detroit’s disaster isn’t just about industrial decline; it’s about urban decline, which isn’t the same thing. If you like, sprawl killed Detroit, by depriving it of the kind of environment that could incubate new sources of prosperity.”

Incerc sa traduc:

„In acest sens, dezastrul din Detroit nu e numai din cauza unui declin industrial; este vorba de un declin urban, ceea ce nu e acelasi lucru. Daca doriti, intinderea (imprastierea) Detroitului a ucis acest oras, lasandu-l fara un mediu ce ar fi putut dezvolta noi resurse de prosperitate.”

Se stie ca Detroitul a ajuns in faliment: cel mai mare faliment din istoria SUA!!!

As dori sa fac o remarca, sa completez aceasta analiza, desigur foarte buna. E foarte buna, dar nu mi se pare completa. Sa ne uitam la lista falimentelor recente din SUA, cum ne-o da Wikipedia:

„Partial list of municipal bankruptcies

Note: Larger bankruptcies are in bold

• Hamilton Creek Metropolitan District, a quasi-municipal corporation in Summit County, Colorado, 1989^[20]

• Bridgeport, Connecticut, 1991

• Harrisburg, Pennsylvania, The best estimates put total debt over $1.5 billion which would mean that every resident would owe $30,285.[25] These numbers do not reflect the debt of the school system ($13 million deficit expected for 2012), or unfunded pension and healthcare obligations.

• Orange County, California, 1994, $1.7 billion^[21] (largest municipal bankruptcy until November 2011, and $3 billion when adjusted for inflation^[22]), on interest rate-related losses^[23] (see Robert Citron).

• Prichard, Alabama, 1999, due to inability to pay pensions.^[24]

• Desert Hot Springs, California, 2001, due to losing a housing discrimination lawsuit.^[25][26]

• Millport, Alabama, 2005, due to loss of sales tax revenues after factory closing.^[27]

• Los Osos, California, 2006, debt related to a wastewater facility.^[28]

• Moffett, Oklahoma, 2007, due to loss of ability to issue traffic tickets.^[29]

• Gould, Arkansas, 2008,^[30] due to spending money withheld to pay employee income taxes.

• Vallejo, California, 2008, due to inability to pay pension obligations.^[31]

• Westfall Township, Pike County, Pennsylvania, 2009, due to losing a lawsuit^[32]

• Washington Park, Illinois, 2009, due to high license fees for topless bars being ruled unconstitutional.^[33]

• Prichard, Alabama, 2009, due to inability to pay pensions and especially state mandated pension increases.^[34]

• Central Falls, Rhode Island, August 2011, due to inability to pay obligations, especially pensions.^[35]

• Jefferson County, Alabama, November 2011, over $4 billion in debt (largest Chapter 9 bankruptcy until 2013 Detroit bankruptcy filing,)^[21] from sewer revenue bonds tainted by an interest rate swap bribery scandal with JPMorgan and county commissioner Larry Langford, and bond insurance credit rating collapse in the late-2000s subprime mortgage crisis, followed by the occupation tax being declared unlawful in Alabama.^[23][36] (see Jefferson County, Alabama: Sewer construction and bond swap controversy)

• Stockton, California, June 28, 2012, Stockton filed for Chapter 9 bankruptcy.^[37]

• Mammoth Lakes, California on July 3, 2012 [3]

• San Bernardino, California on August 1, 2012 [4]

• Detroit, Michigan on July 18, 2013, investigations ongoing, estimated to be between $18–20 billion^[38][39]„

Ganditi-va ca pe aceasta lista apar orase, si nu chiar mici, precum Vallejo, California (in care traiesc peste 100.000 de suflete), unde nu s-au mai putut plati pensiile !!! 😦 Fenomenul foarte ingrijorator este ca numarul lor a cam inceput sa creasca in ultima vreme. Cu alte cuvinte, Detroitul, cu toate problemele lui, inclusiv cele rasiale, nu e un caz izolat de faliment al unui oras. Din punct de vedere social tragedia este amplificata de cresterea criminalitatii in asemenea orase, in Detroit criminalitatea este la cote ametitoare, locul 1 in SUA, dar se poate da ca exemplu si Stockton, California. Din aceasta cauza se poate pune si problema daca nu cumva se poate vorbi de o criza de sistem, adica sistemul actual sa-si arate, in felul acesta, limitele… Ganditi-va ce inseamna sa se inmulteasca asemenea cazuri de faliment al unor orase… Si astfel de fenomene se intampla intr-o tara care, culmea unei ironii amare, are foarte multi bani si o economie, per ansamblu, foarte dezvoltata!! Eu de asta spun ca statul trebuie sa redistribuie veniturile: tocmai pentru a se evita un dezastru general, la scara intregii tari! Pe mine ma mira ca sunt oameni care nu-si dau seama de lucrul asta. Si pentru mine e de neinteles de ce unii blameaza keynesianimul, care a reusit sa realizeze o epoca de aur a capitalismului si o dezvoltare fara precedent dupa cel de-al doilea razboi mondial. Keynesianimul nu e opus liberei initiative si pietelor libere, cum cred unii!! Cum e posibil sa intelegi expansiunea economica de dupa razboi ca pe ceva comunist, ca pe ceva dictatorial – adica statea dictatorul cu pistolul la tampla ta? Este absolut indamisibil!! Uitati-va cum au reusit sa fie evitate recesiunile severe in toata perioada 1945-1970 si ce vremuri traim cu totii acum! Chiar asa: putem spune despre vremurile actuale ca sunt de aur? Pe cand parintii si bunicii nostri pot spune ca au trait vremuri de aur!! Noi nu putem spune lucrul asta!! Brutalitatea cu care s-a cautat in ultimii 30 de ani de a se elimina total statul din economie, si care a inceput sa fie, dupa 1989, crezul FMI, iata la ce conduce: la orase in faliment!! La un dezastru de proportii continentale!

Nu e oare rusinos ca noi critiam China si o privim cu neincredere, cand in ograda noastra e tot acest shit economic actual? Si mergem pe aceeasi linie gresita, fara sa ne gandim ce vom lasa generatiilor viitoare, ce vor fi, in general vorbind, mai sarace decat noi, daca vom mai continua asa.

Update

Mediafax

Congresul SUA: Detroitul să-şi ia gândul de la vreun program federal de salvare financiară

Se arata ca:

„Membrii Congresului Statelor Unite resping orice posibilitate a unui program federal de salvare a Detroitului, cel mai mare oraş american care şi-a declarat falimentul, relatează Bloomberg.

Senatorul de Michigan Carl Levin, democrat şi fost membru în consiliul municipal din Detroit, a spus că autorităţile oraşului ar trebui în schimb să caute pentru ajutor „orice program federal disponibil”.

„Niciun nou program de salavare, doar programele existente”, a spus Levin într-un interviu.

Respingerea de către parlamentari a unui program federal de salvare arată că nu există disponibilitate la Washington pentru cheltuieli suplimentare, membrii Congresului anticipând un nou conflict legat de limita datoriilor SUA, în acest an.

Totodată, congresmenii nu văd niciun beneficiu din susţinerea unui oraş care a pierdut jumătate din populaţie, din 1970.

În timpul campaniei electorale de anul trecut, preşedintele Barack Obama a lăudat programul de salvare a industriei auto, de 82 de miliarde de dolari, afirmând că „a pariat pe muncitorii americani”, în timp ce republicanii ar fi lăsat companiile să dea faliment.

Un an mai târziu, administraţia Obama pare mai puţin interesată să ajute direct Detroitul, centrul regiunii unde îşi au sediile centrale General Motors, Ford Motor şi Chrysler Group.

„Această administraţie va colabora cu Detroitul şi va purta discuţii pe tema unor idei strategice. În problema insolvenţei oraşului, aceasta trebuie rezolvată de liderii locali şi creditori”, a declarat Jay Carney, secretar de presă al Casei Albe.

Primăria din Detroit a făcut cerere de intrare în insolvenţă în 18 iulie şi s-a alăturat astfel Jefferson County, Alabama, şi oraşelor californiene San Bernardino şi Stockton, care au solicitat protecţie faţă de creditori din noiembrie 2011.

Administratorul special al primăriei din Detroit, Kevyn Orr, a avertizat de acum două luni că oraşul ar putea rămâne fără bani.

Propunerea lui Orr de restructurare a unor datorii de 17 miliarde de dolari include reducerea pensiilor pentru angajaţii publici, renunţarea la majorările salariale în funcţie de costul vieţii, concedieri şi majorarea unor contribuţii.

Din zece parlamentari intervievaţi de Bloomberg în legătură cu situaţia oraşului Detroit, aproape toţi s-au declarat împotriva unui sprijin federal. Senatorul republican Susan Collins, din Maine, a arătat că primăria din Detroit ar fi trebuit să acţioneze mai rapid pentru aplicarea sugestiilor lui Orr şi că americanii nu sunt interesaţi să contribuie la salvarea financiară a oraşului.”

Falimentul oraşului Detroit ar putea cauza pierderi de sute de milioane de dolari în Europa

Se arata ca:

„Falimentul Detroit, cel mai mare oraş american ajuns vreodată în insolvenţă, ar putea cauza pierderi de sute de milioane de dolari pentru băncile europene, aflate deja într-o situaţie dificilă după cinci ani de criză.

Astfel, băncile din Europa se confruntă în continuare cu urmările deciziilor greşite luate în perioada imediat anterioară crizei financiare mondiale, potrvit unei analize Wall Street Journal (WSJ).

Problemele datează din anul 2005, când Detroit căuta surse de finanţare pentru fondurile de pensii ale angajaţilor municipalităţii, ale poliţiştilor şi pompierilor. Primăria a apelat la UBS, cel mai mare grup financiar elveţian, care s-a folosit de influenţa în rândul băncilor europene pentru a promova o emisiune de obligaţiuni de 1,4 miliarde de dolari efectuată de Detroit.

Diverse bănci europene au preluat atunci titluri de 1 miliard de dolari, iar operaţiunea s-a reperat în 2006, sumele fiind similare. Aflaţi în căutare de noi surse de venit, creditorii din Europa s-au aventurat departe de pieţele cunoscute, convinşi că au găsit active cu dobânzi atractive şi un grad de risc aparent redus.

Detroit a solicitat săptămâna trecută protecţie faţă de creditori sub umbrela legii falimentului municipal din SUA. Pe lângă UBS, printre creditorii oraşului se numără două bănci naţionalizate din Germania şi Belgia, ale căror pierderi trebuie acoperite din fonduri publice.

Obligaţiunile cu o valoare nominală de sute de milioane de dolari sunt evaluate în prezent la sume de câteva ori mai mici, umflând pierderile unor bănci devenite deja găuri negre în urma crizei financiare mondiale.

În Germania, o agenţie guvernamentală care se ocupă de restructurarea activelor bancare naţionalizate deţine obligaţiuni emise de Detroit cu o valoare nominală de 200 milioane de dolari, potrivit unui reprezentant al instituţiei, citat de WSJ. Dexia, banca franco-belgiană naţionalizată în urma crizei financiare, deţine de asemenea titluri de sute de milioane de dolari.

UBS, care a avut în ultimii ani pierderi de aproximativ 50 miliarde de dolari şi a primit un bailout de la guvernul elveţian, a înregistrat deja deprecieri semnificative ale expunerii pe Detroit şi se pregăteşte pentru noi tăieri. Într-o situaţie similară se află şi divizia de investiţii a grupului american Bank of America.

UBS şi celelalte bănci implicate în emisiunea de obligaţiuni din 2005 au câştigat comisioane în valoare totală de 46,4 milioane de dolari, iar municipalitatea Detroit ar fi avut de plată dobânzi de 827 milioane de dolari în cei 20 de ani de rulare a titlurilor, potrivit documentelor ataşate operaţiunii.

Pierderile băncilor, dar şi ale oraşului, au fost accentuate de contracte swap de hedging prin care datoria Detroit avea să crească odată cu scăderea dobânzilor. Pe fondul crizei de lichiditate şi stagnării economice din ultimii ani, băncile centrale din SUA şi Europa au coborât dobânzile de politică monetară la minime record, aproape de zero, astfel că datoriile oraşului au crescut, contribuind la dezvoltarea situaţiei de faliment.

Numai UBS şi Bank of America aveau de încasat de la Detroit până la 13 milioane de dolari la fiecare trei luni în baza contractelor swap, datoria acumulată astfel până în luna iunie a acestui an totalizând aproape 300 milioane de dolari.”

 

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Șocant!!!!!!!!!

Dar rau de tot…

Romania Libera

Cel mai întunecat secret al preşedintelui american John F. Kenedy: L-a admirat pe Hitler

Iata ce se arata:

John F. Kennedy meeting with Willy Brandt at the White House. (Photo credit: Wikipedia)

„Într-o carte publicată de curând în SUA se arată că fostul preşedinte american John F. Kennedy a fost un admirator al naziştilor în tinereţe.

Notele de călătorie şi scrisorile lui John F. Kennedy din timpul unei vizite făcute în Germania înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial demonstrează că fostul preşedinte american a avut o simpatie pentru dictatorul Adolf Hitler, aflat atunci la putere, scrie Daily Mail, citat de Realitatea.net.

„Fascismul? Cel mai potrivit lucru pentru Germania”, a scris John F. Kennedy cu doi ani înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. „Germanii sunt într-adevăr prea buni. De aceea alte popoare s-au raliat împotriva lor, pentru a se proteja„, a scris preşedintele american într-o altă notă de călătorie.

Declaraţia cea mai şocantă indică însă faptul că John F. Kennedy, aflat pe atunci la începutul carierei sale politice, a fost de acord cu teoriile naziştilor privind superioritatea rasei ariene. „Rasele nordice par să fie superioare celei latine”, a scris viitorul preşedinte al SUA.

John F. Kennedy a mai lăudat autostrăzile din Germania, numindu-le „cele mai bune drumuri din lume”.” (subl. mea)

Related articles

• JFK Secretly Admired Hitler (dailymail.co.uk)

Articolul din dailymail.co.uk, citat mai sus, arata, printre altele, ca:

„The news comes embarrassingly close to a visit being paid to Berlin next month by President Obama – one week before 50th anniversary commemorations of JFK’s memorable ‘Ich bin ein Berliner’ speech pledging US solidarity with Europe during the Cold War.”

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Este uluitor si ingrijorator in acelasi timp ceea ce putem afla din aceste articole…

„Ich bin ein Berline”…

Stim prea putin despre cum gandesc unii americani, chiar si fosti presedinti sau chiar actuali presedinti…? Se pare ca da…

Gigi Becali…

„Dacă e negru, îi spun că e negru şi îl iubesc ca pe un alb.”

Gigi Becali

Iata si articolul de unde am luat citatul:

Preşedintele CNCD a fost „atacat stradal” la câteva zile după ce a denunţat derapajele rasiste ale clubului de fotbal Steaua. Ponta, rugat să intervină

Din cate am inteles, Crin Antonescu e de acord ca Becali sa candideze sub sigla USL, intr-un colegiu din Sectorul 6, al PNL. De asemenea ca ar avea misiuni de la Ponta si Antonescu… Inteleg ca ar fi vorba si de un sediu de 1 milion de euro care ar intra in proprietatea PNL… Ok, inteleg toate astea. Dar, vorba lui Calin Popescu Tariceanu, care e compatibilitatea de valori? Ca orice doriti rezulta, numai lucrul asta nu rezulta.. Sau poate ca da… Cine stie? Poate chiar exista o compatibilitate de valori si putini au reusit sa sesizeze lucrul acesta? Nici Victor Ponta si nici Crin Antonescu nu au explicat fenomenul cu candidatura lui Becali pe listele USL. Pentru ca exista riscuri serioase legate de prezenta lui Becali in USL, mai ales in calitate de parlamentar, europarlamentar. Sa nu uitam simpatiile legionare ale lui Becali dar si faptul ca PNG-ul sau a fost catalogat drept un partid de „extrema nationalista” de catre Departamentul de Stat al US. Nu este in regula prezenta in USL a lui Becali, un om cu inclinatii spre extrema dreapta, fascista. E de remarcat usurinta cu care Crin Antonescu afirma ca e de acord ca Becali sa se inscrie in PNL. Prea multa usurinta si, mi se pare, prea putin discernamant.