Ce scriam acum exact 13 ani…

Recent mi-am facut curatenie prin birou si am dat peste o agenda veche. Uitasem de ea. Uitasem chiar si de acest text pe care l-am scris in data de 23.08.2003 (era datat). Este interesant sa recitesti ceea ce ai scris mai demult… E ca si cum te-ai privi in oglinda… Dar de asemenea ai posibilitatea sa te compari pe tine insuti cu cel de atunci…

Dar iata textul:

„Consider o grava eroare politica americana fata de statele arabe. Desigur, se poate spune ca SUA nu are numai dusmani ci si aliati printre tarile arabe. Cu toate acestea, ceea ce fac americanii conduce la o reactie de respingere din partea arabilor. Alianta politica e una, pe cand Islamul este cu totul altceva. Aici trebuie privit Islamul in ansamblul sau si nu din punct de vedere politico-administrativ (adica fiecare stat islamic in parte).

Intre statele islamice pot exista divergente, dar toate acestea fac parte dintr-o mare familie: Islamul. Credinta islamica reprezentata prin Coran uneste unul cu altul pe fiecare membru al acestei societati. Fiecare se simte solidar cu celalalt intru Islam.

Nu doresc sa discut aici aceasta credinta si consecintele ei actuale.

Vreau doar sa spun ca este o mare greseala de a ataca Islamul care este intr-adevar mare, atat ca arie geografica cat si ca numar de membri (de ordinul a 1 miliard – daca nu ma insel).

Ori tocmai asa ceva face SUA. Consecinta este conflictul dintre banii si puterea militara considerabila a americanilor si credinta islamicilor, cu toata saracia lor materiala.

Scopul acestei razboieli este ca SUA sa stapaneasca peste toate tarile islamice si sa-si impuna acolo propriul sistem de valori: democratie, economie de piata, libertatea de expresie, toleranta religioasa si etnica etc.

Toate acestea conduc catre un razboi neconventional: pe de o parte armata americana, pe de alta parte terorismul – forma de lupta a arabilor. Numai ca acest razboi poate lua – Doamne fereste! – proportii apocaliptice si poate avea consecinte imprevizibile.”

Ce nu intelege Barack Obama…

HotNews

Barack Obama, la ONU: „Nu ne dorim o revenire la Razboiul Rece” cu Rusia/ Liderul american denunta sustinerea pentru „tiranul” Bashar al-Assad, dar anunta ca SUA sunt pregatite sa coopereze cu Rusia si Iran pentru solutionarea conflictului din Siria

Se arata ca:

„Presedintele american Barack Obama a denuntat luni, intr-un discurs sustinut in fata Adunarii Generale a ONU, sustinerea acordata de unele tari presedintelui sirian Bashar al-Assad, un „tiran” care „masacreaza copii nevinovati”, transmite AFP.

Obama a denuntat, facand referire la pozitia Moscovei, logica de a sustine „tirani precum Bashar al-Assad” sub pretextul ca alternativa „ar fi mai rea”.

Insa, a mai afirmat presedintele american, Washingtonul este pregatit sa coopereze cu Rusia si Irak pentru gasirea unei solutii la razboiul din Siria, care dureaza de peste patru ani.

„Statele Unite sunt pregatite sa colaboreze cu orice tara, inclusiv cu Rusia si Iran, pentru solutionarea conflictului”, a declarat Obama. „Dar trebuie sa recunoastem ca, dupa atata varsare de sange si carnagiu, nu poate avea loc o revenire la statu-quo-ul dinainte de razboi”, a adaugat el.

„Nu exista loc pentru acomodarea unui cult apocaliptic precum SI (Statul Islamic), iar Statele Unite nu isi cer scuze pentru folosirea armatei sale ca parte a unei coalitii largi care lupta impotriva acestuia”, a mai spus liderul american.

Barack Obama a mai declarat in fata Adunarii Generale a ONU ca SUA „nu doresc o revenire la Razboiul Rece” cu Rusia, in pofida sanctiunilor impuse Moscovei pentru interventia sa in Ucraina.

El a mai aparat acordul nuclear semnat in luna iulie cu Iranul si a facut apel la Congres sa ridice embargoul economic american impotriva Cubei, „care nu mai trebuie sa fie in vigoare”.

Presedintele rus Vladimir Putin si cel iranian Hassan Rohani urmeaza de asemenea sa sustina, luni, un discurs de la tribuna ONU.

Rusia si Iranul sustin ca prioritatea la ora actuala este de a lupta impotriva jihadistilor din gruparea Statul Islamic, care controleaza jumatate din Siria, si nu o schimbare a regimului de la Damasc. Putin ar urma sa propuna luni la ONU o coalitie mai larga pentru combaterea SI. „

Cum a reusit Vladimir Putin sa ajunga, de la un paria pe scena internationala, in centrul negocierilor privind Siria

Se arata ca:

„Cand Vladimir Putin evoca, la finele lui iunie, ideea unei coalitii extinse impotriva „terorismului” din Siria, chiar si seful diplomatiei siriene era sceptic. Ar fi nevoie de un „mare miracol”, i-a raspuns Walid Mouallem. Trei luni mai tarziu, presedintele Rusiei a facut jumatate din acest drum, scrie AFP.

Si, chiar daca propunerea sa de coalitie impotriva Statului Islamic nu este inca acceptata, seful statului rus, un paria pe scena internationala de luni de zile din cauza crizei ucrainene, s-a instalat deja in centrul marelui joc diplomatic international.

Prima lovitura de poker

Cand miscarea de contestare a puterii lui Bashar al-Assad a inceput in martie 2011 in Siria, Kremlinul s-a plasat inca de la inceput de partea presedintelui sirian Bashar al-Assad. Aliata din epoca sovietica atat cu tatal cat si cu fiul, Rusia, care nu a apreciat deloc miscarile de contestare din Georgia si Ucraina, vede cu ochi rai orice „revolutie”, fie ca are loc in Tunisia, Egipt sau Siria.

Trei principii par sa ghideze actiunile Kremlinului: opozitia la orice revolutie sau interventie militara care poate duce la dezintegrarea institutiilor si a statului, cum a fost cazul Irakului si Siriei, avertismentele impotriva terorismului islamist si sustinerea fara fisura a regimului „legitim” de la Damasc.

Timp de peste doi ani, pozitia Rusiei este marginalizata. In iunie 2012, la o prima conferinta de la Geneva apare un comunicat care prevede un „guvern de tranzitie”. Dar marile puteri nu cad de acord asupra calendarului de plecare a lui Bashar al-Assad.

In 21 august 2013 intervine un atac cu arma chimica in periferia Damascului: 1.429 de morti. Francezii, britanicii si americanii iau in calcul lovituri aeriene pentru a-l pedepsi pe Assad. Presedintele Rusiei propune atunci in plan de distrugere a tuturor armelor chimice siriene. Barack Obama se pozitioneaza in spatele avizului Congresului si renunta. Bashar al-Assad scapa de loviturile aeriene si Vladimir Putin ca un interlocutor de incredere.

Paria, izolat

Cand ordona, la finele lui februarie 2014, comandourilor speciale sa ia cu asalt Parlamentul Crimeii, Vladimir Putin trece Rubiconul. Anexarea peninsulei ucrainene urmata de razboiul din estul Ucrainei fac din seful statului rus un paria, izolat, iar Rusia sufera sub efectul sanctiunilor internationale.

Dar Moscova nu renunta la pozitia din conflictul sirian. Grupuri de opozanti sirieni, in exil sau tolerate de Damasc, se succed la Moscova, urmate de reprezentanti ai regimului sirian. In acest timp, in Siria, gruparile jihadiste capata tot mai multa forta. Una dintre ele, Statul Islamic, cucereste zone mari din tara.

La Moscova, acest lucru este o noua confirmare: fara Assad, Siria va fi in mana teroristilor islamisti.

Un picior in Siria, altul la ONU

„Inca de la inceput era clar pentru Rusia ca e mai bine cu un Gaddafi, un Assad sau un Saddam Hussein decat cu Statul Islamic”, explica Alexei Malasenko, de la institutul Carnegie.

In 29 iunie, presedintele rus il primeste la Moscova pe seful diplomatiei siriene Walid Mouallem si evoca ideea coalitiei extinse a tarilor din regiune, cu sprijin la sol pentru armatele siriana si irakiana.

Turcia, Iordania, Arabia Saudita … „Toate contactele noastre cu tarile din aceasta regiune arata ca, atunci cand vine vorba de luptat cu asa-zisul Stat Islamic, fiecare este pregatita sa lupte cu acest rau”, a pledat Putin.

In vara, Serghei Lavrov isi multiplica consultarile. In acelasi moment, opinia publica internationala, in special cea europeana, incepe sa se confrunte cu afluxul de combatanti europeni in Siria si cu criza migrantilor.

Si nu este vorba doar de reglarea conflictului sirian. „Putin incearca sa iasa din izolarea sa. A gasit un pretext genial: lupta impotriva Statului Islamic”, in conditiile in care situatia nu a fost niciodata mai calma pe teren in Ucraina, de la inceputul luptelor, subliniaza Malashenko.

In acest moment incepe un balet al navelor rusesti de razboi in stramtoarea Bosfor. Rusii isi intaresc prezenta in portul sirian Tartus si construiesc o baza aeriana in apropiere de Patakia, fief pro-Assad in nord-vestul Siriei. Satelitii americani indica o majorare puternica a activitatii militare rusesti: tancuri, avioane, elicoptere si pana la 2.000 de soldati, potrivit presei rusesti. Livrarile de arme catre Assad se intensifica. Iar responsabili militari rusi, iranieni si sirieni se intalnesc la Bagdad.

Rusia a luat toata lumea prin surprindere, incepand cu America. La Adunarea generala a ONU, Washingtonul trebuie sa se conformeze cu evolutiile: discuta cu Vladimir Putin, care devenit un actor inevitabil.

Barack Obama a anuntat la ONU ca Statele Unite sunt pregatite sa colaboreze cu orice tara, inclusiv cu Rusia si Iranul, pentru solutionarea conflictului din Siria, dar a denuntat logica de a sustine „tirani precum Bashar al-Assad” sub pretextul ca alternativa „ar fi mai rea”.”

Sa retinem ce spune Obama: „Nu putem sustine tirani precum Bashar al-Assad sub pretextul ca alternativa ar fi mai rea”.

Aceste cuvinte, rostite de Presedintele american, vor ramane, fara indoiala, celebre. Insa Barack Obama pare prea entuziasmat de ideea scoaterii tiranilor de la putere iar aceasta inflacarare il face sa fie mai putin cu picioarele pe pamant, cum se spune.

Faceam aici o analiza a asa zisei Opozitii din Siria. Ca sa intelegem bine cum stau lucrurile in lumea islamica de azi, unde noi vrem sa introducem democratia, voi face, in continuare, o scurta analiza a situatiei din Pakistanul anului 2007, cand a fost asasinata D-na. Benazir Bhutto, cea care a fost premierul acestei tari (1988-1990; 1993-1996), un om cu studii la Harvard si Oxford. Trebuie spus ca Pakistanul este si acum o tara saraca cu un PIB de doar 1342,7$ pe cap de locuitor. Generalul Pervez Musharraf, cel care conducea cu o mana forte tara, ii permite D-nei, Benazir Bhutto, sa se intoarca in tara, dupa 8 ani de exil la Dubai si Londra. Lucrurile se intamplau in 2007, urmand ca in 2008 sa se desfasoare alegeri libere si astfel sa se introduca democratia. D-na Bhutto a fost ucisa in campania electorala, dupa ce a mai fost tinta unui atentat. Al-Qaeda a revendicat asasinatul. Tin minte ca D-na. Bhutto s-a expus in campania electorala. Dar asta inseamna democratia, nu? Inseamna sa mergi printre oameni, sa te atinga si sa-i atingi. N-as crede ca un lider democrat trebuie sa stea intr-un turn de fildes, cum se spune, inconjurat de politie si forte de securitate pentru a fi aparat. Ce trebuie sa retinem este ca ideea era sa se faca trecerea de la un regim de dictatura militara la un regim deschis, democratic: asta era miza revenirii in tara a D-nei. Bhutto. Se vede ca Gen. Musharraf nu s-a opus, desi s-ar putea spune ca nu s-a opus la insistentele SUA. Dar nu asta e problema. In Pakistan nu s-a intamplat un razboi civil, precum in Siria de azi. De asemenea n-ar fi trebuit sa existe probleme. Si atunci cum se poate explica asasinarea D-nei. Bhutto? Se explica prin faptul ca cei care au facut-o nu au vrut democratie, nu ca nu ar fi inteles democratia. Daca cineva, de exemplu, considera ca Osama bin Laden nu intelegea democratia, se insala foarte tare. El nu dorea democratia! In Pakistan ar fi putut sa existe democratie inca din anii ’80 – si ma refer la o democratie de tip occidental, desigur. Singura problema este ca nu s-a vrut lucrul asta de catre forte interne. Si culmea este ca cei care nu au dorit democratia s-ar fi putut adapta foarte bine la un astfel de regim. Trebuie remarcat ca pentru acesti oameni nu adaptarea la democratie e problema si nici recunoasterea superioritatii Vestului din punct de vedere economic, social si chiar politic. Nu asta e problema celor din Al-Qaeda. Mie mi se pare ca lucrul asta nu se intelege bine. Chestiunea principala este ca Al-Qaeda sau ISIS sunt forte care nu doresc democratia de tip occidental aplicata intr-o lume musulmana, nu ca nu s-ar putea adapta la democratie.

Revenind la chestiunea arzatoare a Siriei, trebuie aratat ca e foarte problematic daca actuala Opozitie ar marsa in directia democratiei. Aceste forte care compun Opozitia nu sunt democratice. Iar daca admitem ca printre acestea ar fi si forte democratice, admitem dar cu un mare semn de intrebare in aceasta privinta.

Problema este ca nu prea are sens sa schimbi un dictator cu un alt dictator, sub pretextul ca alternativa unui alt dictator e mai putin rea. Adevarul este ca e mai rea: a aduce la Putere in Siria niste forte salafiste jihadiste e un lucru mai rau decat Bashar al-Assad, care totusi promova secularismul. A aduce la Putere niste forte extremiste, puternic finantate din surse obscure, de catre niste state arabe care nu recunosc acest lucru, care sa promoveze terorismul la scara globala, e un lucru mai rau.

Problema lui Vladimir Putin e alta. Regimul sau este unul oligarhic si, pe cale de consecinta, de mana forte. El simpatizeaza in mod natural cu regimuri de aceeasi natura. Si ii convine lucrul asta. Ca sa aiba o influenta mare in Siria ii convine un regim dictatorial acolo, pentru ca un astfel de regim ii asigura influenta pe termen lung. In democratie exista alternanta la Putere si in aceste conditii si influenta Rusiei nu ar mai fi una stabila. De asemenea el e impotriva fortelor teroriste, asa se explica de ce, din punctul lui de vedere, regimul lui Bashar al-Assad e unul ok. Rau e faptul ca Vestul nu are o alternativa democratica reala la regimul lui al-Assad. Si toata incercarea uriasa a lui Obama de a reconcilia SUA cu Iranul se loveste de un zid: democratia de tip occidental si Libertatea pe care SUA o promoveaza in chip natural in lume, si trebuie sa faca acest lucru.

Proverbului israelian potrivit caruia „arabii pot fi guvernati de catre arabi, cu metode arabe” (dupa cum spunea Vladimir Socor), trebuie sa-i aducem o alternativa. Care ar fi aceea? Pentru Lumea Araba, covarsitor musulmana, sunt trei forme de guvernare viabile:

1. o dictatura laica, de genul celei lui al-Assad;
2. un regim monarhic de tipul celui din Iordania sau Arabia Saudita;
3. o dictatura bazata in exclusivitate pe preceptele Islamului, ceea ce vor cei din Al-Qaeda sau ISIS.

De aceea, pentru Siria si nu numai, noi trebuie sa avem in vedere un model ce a mai fost aplicat intr-o tara covarsitor musulmana, un model ce a putut sa duca la o democratie consolidata, iar acel model nu poate fi decat Turcia. Pentru ca noi nu am avut niciun model de democratie, aplicabil intr-o tara musulmana, nici cu ocazia Primaverii Arabe, iar esecul se vede acum cu ochiul liber, fara nicio greutate. Ar fi singura posibilitate prin care poate fi tinut in frau terorismul si ar putea conduce tara respecitva spre dezvoltare economica. In cazul Siriei, un astfel de model de implementat trebuie sa fie acceptat si de Rusia pentru ca Rusia s-a implicat deja cu forte militare pe teritoriu sirian. Daca SUA, UE si Rusia, si ar putea da o mana de ajutor si Turcia, desigur, ar dori sa implementeze modelul turc de democratie, care s-a dovedit, cu toate urcusurile si coborasurile, a fi unul sustenabil, stabil in timp, parerea mea este ca s-ar putea face lucrul asta, iar Rusia nu ar trebui sa se simta lezata. Dimpotriva, ar contribui la democratizarea unei tari cu care poate avea in continuare relatii bune. Partea proasta este ca SUA si UE nu par a lua in considerare acest lucru, acest model ce poate fi de succes, lucru care a fost verificat in Istorie, si nu par dispuse a depune eforturile necesare in vederea realizarii acestui deziderat. Pe de alta parte, frica Rusiei este ca Siria ar intra, in felul acesta, pe orbita Occidentului, pierzandu-si influenta acolo, influenta mai ales de ordin militar si strategic. Pentru Rusia cel mai important lucru este cine controleaza Siria, vrand s-o controleze ea insasi, bineinteles. Pe de alta parte, implementarea unui astfel de model de democratie ar putea indeparta Siria de Iran, lasand Hezbollahul fara munitii, ca sa zic asa.

Insa pana la Rusia, pana sa criticam sau sa aprobam initiativele Kremlinului, trebuie mai intai sa avem noi clar in minte ce trebuie sa facem. Atitudinea D-lui. Obama e una romantica, dansul e inflacarat de idealuri nobile, doar ca nu e de ajuns pentru a construi ceva durabil in Orientul Mijlociu. Noi trebuie sa intelegem ca Lumea Islamica incepe sa se miste, dar e foarte greu de schimbat. Modelul pe care noi il propunem acestei Lumi Islamice trebuie sa fie unul realist si potrivit pentru aceste tari. De asemenea, ar mai trebui remarcat faptul ca modelul turc de democratie a avut succes in Turcia datorita influentei mari a crestinismului ortodox si a faptului ca tinerii turci, adica viitoarele elite ale tarii, au invatat in Occident si au preluat de acolo idei novatoare de schimbare si aducere a Turciei in randul statelor europene. Si in Siria Biserica Orotodoxa ar trebui sa aiba o influenta pozitiva in acest sens, daca nu ar fi blocaje din partea Moscovei. O apropiere a Siriei de Uniunea Europeana ar fi de dorit. Numai ca UE nu are, la ora actuala, conceptii clare in aceasta privinta.

Un alt model de democratie care cred ca poate fi aplicat in Siria este unul asemanator cu cel din Iordania: monarhia constitutionala. In Arabia Saudita nu e democratie. Ar putea fi un model de succes, care ar permite modernizarea tarii intr-un ritm destul de rapid. Singura problema este ca in Siria procentul celor sunnitilor e mult mai scazut decat in Iordania (59-60% in Siria fata de 93% in Iordania), totusi procentul este majoritar. De aceea o Constitutie precum cea a Iordaniei, care prevede printre altele separatia puterilor in stat, drepturi si indatoriri pentru cetateni, care reglemeteaza constitutional afacerile financiare ar fi, mi se pare, potrivita si pentru Siria si ar putea asigura stabilitatea politica pentru aceasta tara.

Interesant este ca SUA par sa fi pus „batista pe tambal”, cum se spune, si nu se implica suficient. Despre UE se poate spune acelasi lucru. Insa cea mai mare greseala ar fi lasarea Siriei prada unei Opozitii care numai democratica nu e, ci jihadista si terorista. Obama spunea: „Dar trebuie sa recunoastem ca, dupa atata varsare de sange si carnagiu, nu poate avea loc o revenire la statu-quo-ul dinainte de razboi”. Asa este. Ce solutii propune? Dupa parerea mea, ca sa recapitulez putin cele spuse mai sus, sunt doua solutii ce mi se par viabile pentru Siria:

 α) modelul turc de democratie;

 β) modelul iordanian de monarhie, adica o monarhie constitutionala, bazat pe o Constitutie a tarii, nu neaparat pe Coran sau Sharia ca in Arabia Saudita.

Ar trebui vazut care s-ar potrivi cel mai bine Siriei, iar mai apoi sa fie acceptat de catre Marile Puteri, ca de obicei. Trebuie sa intelegem ca nu putem promova revolutii democratice si Primaveri Arabe fara sa avem modele clare de democratie ce sa fie implementate. Ati vazut esecul major din Egipt tocmai pentru ca noi le-am propus revolutii fara sa le propunem si modele de urmat. Este inadmisibil asa ceva! Nici nu putem pedepsi popoare intregi pentru pacatele din trecut ale conducatorilor lor. Noi trebuie sa le propunem modele, ceea ce nu facem din pacate.

Daca am avea un model clar, viabil pentru o tara ca, spre exemplu, Siria, altfel am putea duce negocierile cu Rusia. Asa cum stau lucrurile acum noi dam impresia ca nu stim ce vrem, pe cand Rusia lasa impresia ca stie ce vrea si are si solutia: tot Bashar al-Assad. E clar ca in felul acesta noi esuam si Rusia castiga.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Care e parerea Dvs.?

Romania Libera

Riposta lui Putin la exerciţiile militare din Occident

Se arata ca:

„Aproximativ 12.000 de militari ai armatei ruse şi 250 de avioane de vânătoare au iniţiat, luni, un vast exerciţiu, în vestul, centrul şi sudul ţării, a anunţat Ministerul rus al Apărării, potrivit Mediafax.

Exerciţiile se vor desfăşura în districtele militare din vestul, centrul şi sudul Rusiei, precum şi la poligoane militare din Siberia.

Cele 250 de avioane militare vor încerca să atace ţinte din Aşuluk şi Kapustin Iar, unde au fost montate dispozitive antiaeriene de ultimă generaţie.

Citeşte şi: Mii de militari occidentali efectuează exerciţii în zona arctică

Exerciţiile se desfăşoară în contextul tensiunilor dintre Rusia şi NATO din cauza crizei din Ucraina.

În paralel, aproximativ 4.000 de militari şi 100 de avioane de vânătoare din Statele Unite şi din opt ţări europene au iniţiat, luni, exerciţii în zona arctică. Manevrele militare se desfăşoară în nordul Norvegiei, în Suedia şi Finlanda.”

Vicepremierul Rusiei, glume pe seama sancţiunilor impuse de Occident: Tancurile ruse nu au nevoie de viză

Se arata ca:

„Vicepremierul Rusiei, Dmitri Rogozin, a glumit, luni, pe tema sancţiunilor impuse de Occident Rusiei, afirmând că „tancurile ruse nu au nevoie de viză”, potrivit Mediafax.

Pentru a atenua preocupările Occidentului cu privire la  intensificarea activităţilor militare ruse în regiunile arctică şi baltică, Rogozin a declarat că tancurile ruse nu au nevoie de vize.

„Eu am glumit mereu, spunând că, dacă nu ne dau vize, ne introduc pe liste de sancţiuni…, tancurile ruse nu au nevoie de vize”, a declarat Rogozin, citat de  Radio Free Europe.

Citeşte şi: Ce spune Vladimir Putin despre sancțiunile impuse Rusiei

Dmitri Rogozin este vizat de sancţiuni din partea Statelor Unite şi Uniunii Europene după ce Rusia a anexat regiunea ucraineană Crimeea, în martie 2014.

Ca reacţie la plasarea sa pe lista personalităţilor ruse care nu pot primi vize de călătorie în Occident, Rogozin afirma că „armata rusă are şi alte modalităţi de călătorie, în afara vizelor”.

Citeşte şi: Când ar putea scăpa Rusia de sancțiunile impuse de Occident„

Un politician apropiat de Merkel a fost oprit să intre în Rusia. Cum a reacţionat Guvernul Germaniei

Se arata ca:

„Parlamentarul german Karl Georg Wellmann, un apropiat al cancelarului german Angela Merkel, a fost oprit să intre pe teritoriul Rusiei, ceea ce a atras protestele Guvernului de la Berlin, potrivit Mediafax.

Deputatul conservator Karl-Georg Wellmann a fost oprit duminică pe aeroportul din Moscova, fiind nevoit să revină luni în Germania.

Citeşte şi: Când ar putea scăpa Rusia de sancțiunile impuse de Occident

Wellmann, un apropiat al cancelarului Angela Merkel, este cunoscut pentru atitudinea critică faţă de acţiunile Rusiei în estul Ucrainei, relatează Associated Press.

„Este vorba de o decizie de neînţeles şi inacceptabilă”, a reacţionat Ministerul german de Externe, cerând Moscovei să anuleze interdicţia de călătorie care îl vizează pe Wellmann, membru al Uniunii Creştin-Democrate germane (CDU).”

De citit si aceasta analiza a lui George Friedman, de pe Stratfor, in care autorul ne vorbeste despre o destabilizare a situatiei pe plan mondial… Avem si o evaluare a situatiei din Europa, autorul vorbind de un continent divizat la ora actuala. Toate lucrurile acestea produc, desigur, o ingrijorare justificata… Te-ai putea intreba daca vor evolua spre un razboi. Mondial?!

Iata insa ce spunea cu multa vreme in urma Napoleon Bonaparte:

„War is becoming an anachronism; if we have battled in every part of the continent it was because two opposing social orders were facing each other, the one which dates from 1789, and the old regime. They could not exist together; the younger devoured the other. I know very well, that, in the final reckoning, it was war that overthrew me, me the representative of the French Revolution, and the instrument of its principles. But no matter! The battle was lost for civilization, and civilization will inevitably take its revenge. There are two systems, the past and the future. The present is only a painful transition. Which must triumph? The future, will it not? Yes indeed, the future! That is, intelligence, industry, and peace. The past was brute force, privilege, and ignorance. Each of our victories was a triumph for the ideas of the Revolution. Victories will be won, one of these days, without cannon, and without bayonets.” (subl. mea – sursa: aici)

Incerc sa traduc:

„Razboiul incepe sa devina un anacronism; daca avem batalii in fiecare parte a continentului se datoreaza pentru ca se infrunta doua ordini sociale opuse, una care dateaza din 1789, cealalta e vechiul regim. Acestea nu pot exista impreuna. Cea tanara o devoreaza pe cealalta. Stiu foarte bine ca, intr-un final calculat, razboiul ma va rasturna pe mine, pe mine reprezentantul Revolutiei Franceze si instrumentul principiilor sale. Dar nu conteaza! Batalia a fost pierduta pentru civilizatie si civilizatia, in mod inevitabil, isi va lua revansa. Sunt doua sisteme, trecutul si viitorul. Prezentul nu e decat o tranzitie dureroasa. Care din ele va triumfa? Nu va triumfa viitorul? Da, intr-adevar viitorul! Acesta este inteligenta, industria si pacea. Trecutul a fost forta bruta, privilegiul si ignoranta. Fiecare victorie a noastra a fost un triumf pentru ideile Revolutiei. Victoriile vor fi castigate, intr-una din aceste zile, fara tunuri si fara baionete.” (subl. mea)

Napoleon Bonaparte, Imparatul

 

In 1989 am fost martorii unei noi Revolutii. Pe plan mondial. O Revolutie a Libertatii prin care fostele regimuri comuniste, dictatoriale, din Uniunea Sovietica si Estul Europei au fost inlaturate. Nu se poate vorbi, oare, si acum de doua sisteme: trecutul si viitorul? Si nu va castiga oare viitorul? Cred ca putem spune, ca si odinioara Napoleon, ca intr-adevar va castiga viitorul! Si atunci nu e oare razboiul un anacronism si acum, in zilele noastre? Nu trecem oare si acum, in zilele noastre, printr-o tranzitie dureroasa? Faptul ca, actualmente, in lume, se produc transformari dureroase, razboaie chiar, reprezinta o stare de tranzitie. Regimul lui Putin pune, iata, fata in fata, cele doua sisteme: trecutul, pe care Putin doreste sa-l aduca in actualitate, si viitorul care nu poate coexista cu trecutul. De aici si ceea ce observa George Friedman, ca institutiile de pe vremea razboiului rece isi pierd eficacitatea, viabilitatea. Ele apartin trecutului, unui sistem vechi care nu mai e compatibil cu realitatea prezenta si cu viitorul. Sensul evenimentelor nu poate fi altul decat Libertatea. Mergem spre o mai mare si mai extinsa liberalizare. Lucrul acesta se va vedea atat in China cat si in Lumea Araba, care, e lesne de observat, trece prin niste convulsii infricosatoare, care genereaza terorism. Pana la urma, nici Lumea Araba nu va putea pastra Vechiul Regim. Nici China nu va putea pastra comunismul. Libertatea a atins China si China nu va dormi. „Trecutul a fost forta bruta, privilegiul si ignoranta” – uitati-va cat de bine se potriveste daca ne gandim la comunsim, fascism, nazism, dictaturile militare din America de Sud, regimurile dictatoriale din Lumea Araba, in general vorbind totalitarismul care a dominat o mare parte din Planeta noastra in sec. XX si la razboaiele catastrofale ale acestui secol.

Iarasi e foarte interesant, zic eu, ce spunea Napoleon despre bancheri, finantisti:

„When a government is dependent upon bankers for money, they and not the leaders of the government control the situation, since the hand that gives is above the hand that takes. Money has no motherland; financiers are without patriotism and without decency; their sole object is gain.” (subl. mea – sursa: aici)

Incerc sa traduc:

„Cand guvernul este dependent de bancheri pentru bani, ei si nu liderii de guvernamant controleaza situatia, de vreme ce mana care da este deasupra celei care cere. Banii nu au patrie; finantistii sunt fara patriotism si fara decenta; singurul lor obiect este castigul.” (subl. mea)

Si aceasta maxima pare a se potrivi foarte bine zilelor noastre…

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Apropo de ce spuneam intr-un comentariu…

Intr-un comentariu prin care ii dadeam un raspuns Cristinei spuneam asa:

„Tu spui ca Obama i-ar ajuta pe teroristii musulmani… Insa, stateam si ma gandeam, daca nu cumva acest ISIS sa nu fie sustinut logistic si sponsorizat de cu totul altcineva decat Obama… Nu cumva e vorba de nenea Putin…? 😉 Eu de asta iti spun: gruparile acestea cine stie de cine sunt sustinute si sponsorizate… Pot fi sustinute de catre Puteri ostile Americii. Bineinteles, aceste grupari pot fi mai periculoase decat Saddam sau Gaddafi!! Poate ca Saddam, daca ar fi fost ajutat de America, ar fi fost un bastion in calea unor astfel de grupari periculoase. Pe cand SUA inca de la inceputul anilor ’90 a inceput o destabilizare periculoasa a Irakului (il viza pe Saddam, dar au fost ignorate consecintele unei eventuale inlaturari a acestuia). Stai ca nu stim inca inlaturarea lui Gaddafi ce consecinte va avea… Un climat politic instabil si marcat de saracie, o putere politica slaba care cu greu poate face fata situatiei, in aceasta Lume Islamica, lucreaza in favoarea gruparilor extremiste si teroriste.” (am subliniat acum)

Si chiar acum iata ce citesc in Evenimentul Zilei:

Haos în Libia, aflată sub asediul islamiștilor. SUA și-a evacuat personalul diplomatic, ambasada britanică a fost atacată

Se arata ca:

„Trimişii speciali în Libia ai Ligii Arabe, Uniunii Europene, Statelor Unite şi mai multor ţări europene au făcut sâmbătă apel într-un comunicat la o încetare a focului în această ţară, căzută pradă unor violenţe sângeroase de peste două săptămâni, transmite France Presse.

“Situaţia din Libia a ajuns într-un stadiu critic. Suntem extrem de îngrijoraţi de violenţele care au loc în această ţară şi de consecinţele pe plan umanitar”, afirmă trimişi speciali, care s-au reunit discret joi la Bruxelles.

La această reuniune au participat trimişii speciali ai Ligii Arabe, UE (diplomatul spaniol Bernadino Leon), Franţei, Germaniei, Italiei, Maltei, Spaniei, Marii Britanii şi Statelor Unite.

“Facem apel la toate părţile să înceteze focul, cu atât mai mult cu cât se apropie sfârşitul Ramadanului (…), şi sperăm că ele se vor pune de acord pentru a începe un dialog politic incluziv”, au adăugat trimişii speciali, care au pledat pentru ca ONU să joace un rol în acest proces.

Sâmbătă, SUA şi-au evacuat tot personalul ambasadei lor din această ţară, în timp ce Marea Britanie a decis ca reprezentanța diplomatică sa să rămână deschisă, însă cu un personal puternic redus. Germania şi Marea Britanie şi-au îndemnat cetăţenii să părăsească Libia.

Guvernul libian interimar a lansat de asemenea un apel vineri la oprirea luptelor între miliţiile rivale, avertizând că există pericolul real al “prăbuşirii statului”.

Aeroportul internaţional din Tripoli este închis din 13 iulie, data începerii luptelor care s-au soldat cu cel puţin 47 de morţi şi 120 de răniţi, potrivit unui ultim bilanţ al Ministerului Sănătăţii.

Aceste confruntări, cele mai violente la Tripoli de la căderea regimului Muammar Ghaddafi în 2011, s-au declanşat după un atac lansat de un grup înarmat compus din combatanţi islamişti şi foşti rebeli din oraşul Misrata (200 km la est de Tripoli), care încearcă să-i alunge din zona aeroportului pe ex-rebelii din Zenten, foştii lor aliaţi.

Un convoi al Ambasadei Marii Britanii în Libia a fost, în această dimineaţă, ţinta unui atac în apropiere de Tripoli, a anunţat pentru AFP un purtător de cuvânt al ambasadei. Atacul, care a fost o tentativă de furt de maşină, nu s-a soldat cu victime. “Dimineaţa devreme, un convoi al Ambasadei Marii Britanii a fost ţinta unei tentative de furt de maşină. Au fost trase focuri de armă în direcţia maşinilor noastre (…) Întregul personal ambasadei este în siguranţă, nu există răniţi”, a declarat Bon Phillipson, purtător de cuvânt al ambasadei, citat de Agerpres.

Potrivit martorilor oculari, incidentul a avut loc într-o periferie din vestul capitalei libiene. În acelaşi timp, Phillipson a dat asigurări că ambasada britanică din Libia rămâne deschisă. Anterior, agenţia rusă ITAR-TASS anunţa, citând postul de televiziune Sky News Arabia şi fără a oferi alte informaţii, un atac asupra “misiunii diplomatice” a Marii Britanii din Libia, precizând doar că nu există victime.”

De asemenea va recomand aceasta analiza referitoare la situatia din Irak, aparuta pe Contributors si semnata de Valentin Naumescu:

Războiul de după război. Divizarea Irakului post-american?

Se arata ca:

„Iunie 2014. Adepţii sunniţi ai grupării „Statul Islamic din Irak şi Siria” (sau Irak şi Levant, denumirea alternativă) avansează spre capitala Bagdad pe trei direcţii diferite, cucerind oraş după oraş (Fallujah, Tikrit, Karbala, Najaf, Mosul, Samarra etc.), ameninţând, umilind şi dezarmând o armată irakiană debusolată, nepregătită şi fragilă, care nu ştie ce să facă, cu cine să ţină în realitate sau cum să fugă mai repede. Occidentul tresare, surprins de vigoarea insurgenţei islamiste şi de slăbiciunea ripostei guvernamentale. Media americane şi din toată lumea vuiesc. Deodată, ne aducem aminte de Irak. Uitasem de ei, consideram povestea aceasta încheiată „cu succes”… Aşa ne-au spus.

Să ne amintim. Martie 2003 – decembrie 2011. Războiul din Irak a costat numai Statele Unite (fără a include aici şi efortul financiar al ţărilor care au făcut parte din Coaliţia Forţelor Multinaţionale) aproximativ 2200 de miliarde de dolari[1], însumând cheltuielile militare directe şi beneficiile sociale plătite până acum veteranilor de război şi familiilor victimelor, după cum arată studiul din 2013 efectuat la Brown University, menţionat de Reuters. Costul total va creşte, desigur, în viitor. Sunt şi alte studii pe piaţă, care duc cifrele spre 4000 sau chiar 6000 de miliarde, cu tot cu fraude şi cu dispariţia unor mari sume de bani pe ruta SUA-Irak, neverificate însă. Spre comparaţie, preşedintele Obama a promis recent un miliard de dolari (?!) pentru securizarea Europei Centrale şi de Est, în faţa ameninţărilor unei Rusii revizioniste. E bine să reţinem proporţiile, altfel un miliard de dolari li s-ar putea părea unora o sumă.

Războiul de opt ani din Irak, în diferitele lui etape (campania iniţială Iraqi Freedom, apoi lungul război de contra-insurgenţă), a răpit aproape 190.000 de vieţi[2], de ambele părţi, majoritatea civili irakieni (134.000 ucişi în operaţiuni militare propriu-zise, plus nenumărate victime ulterioare sau indirecte) dar şi militari şi poliţişti irakieni (17.000), insurgenţi irakieni (27.000), militari americani (4487), britanici (179), italieni (33), polonezi (23), ucraineni (18), bulgari (13), români (4) etc.

Bun, veţi spune, au fost în istorie războaie care au făcut infinit mai multe victime decât cel din Irak. Unele au fost însă inevitabile, căci trebuiau oprite armatele agresoare şi eliberate naţiunile şi teritoriile ocupate. Dar la ce a ajutat acesta? Care a fost miza reală, având în vedere că liderii Bush şi Blair primiseră, după mărturii recente ale unor foşti ofiţeri, rapoarte că nu există arme de distrugere în masă? Unde este Irakul acum, după 11 ani de la invazie şi, respectiv, doi ani şi jumătate de la retragerea trupelor coaliţiei? Cine şi ce a avut de câştigat de pe urma războiului? A progresat Irakul post-american?

Acestea sunt întrebări fundamentale, cu răspunsuri care divid America şi lumea în general. Au murit sute de mii de oameni şi s-au cheltuit sume colosale. Nu avem certitudinea că a meritat. Dimpotrivă, imaginea Irakului de astăzi (ca şi a altor state din regiune, după „Primăvara arabă”) oglindeşte o nelinişte profundă a unui Orient Mijlociu neîmpăcat, în care este pe punctul să erupă o revoluţie islamistă de proporţii devastatoare, pe fondul nemulţumirilor tot mai accentuate ale populaţiei musulmane faţă de traiul zilnic, al lipsei de speranţă şi de educaţie.

Sunt două mari teorii care circulă pe piaţă zilele acestea, în legătură cu puternica insurgenţă islamistă din nordul şi centrul Irakului, total opuse ca mesaj politic: prima, care spune că aceasta este dovada eşecului intervenţiei Americii în Irak (propagată în principal de Rusia şi de adversarii intervenţionismului chiar din Statele Unite), a doua care spune exact contrariul, că intervenţia din 2003 a fost corectă şi necesară şi, iată, că retragerea prematură din decembrie 2011 a lăsat în urmă un Irak nepregătit să facă faţă provocărilor interne, o ţară vulnerabilă care are nevoie, din nou, de o intervenţie militară americană/occidentală, precum analiza pe care o face fostul premier britanic Tony Blair[3], acum emisar pentru Orientul Mijlociu.

Cine sunt însă insurgenţii şi cum a apărut această mişcare radicală? Cu un nucleu militar reprezentat, se pare, de foşti ofiţeri superiori sunniţi ai regimului Saddam Hussein (fostul dictator de la Bagdad a fost sunnit, în timp ce majoritatea irakienilor sunt şiiţi), grupul SIIS atrage deopotrivă tineri neintegraţi social, jihadişti din întreaga regiune, oameni nemulţumiţi de guvernarea premierului Nouri Al-Maliki, periferizaţi ai noului regim şiit etc. Comandantul lor, cu numele de războinic Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele real, se pare, Abu Dua) este un islamist ultra-extremist, îndepărtat din Al-Qaeda tocmai pentru radicalismul său (dacă aşa ceva poate fi crezut) de noul lider Ayman al-Zawahiri, şi care a căutat să exploateze frustrările adânci ale sunniţilor irakieni, cu obiectivul declarat de a înfiinţa un stat (califat) islamic pe teritoriul actual al Irakului şi Siriei.

Lupta de anihilare a mişcării SIIS, cu sau fără sprijinul militar direct al Statelor Unite, are unele consecinţe interesante în politica internaţională. Aş vrea să menţionez doar trei dintre ele.

În primul rând, se vorbeşte tot mai insistent despre posibilitatea divizării Irakului. Paradoxal, kurzii (marginalizaţi şi persecutaţi şi înainte, şi după Saddam Hussein, şi de puterea sunnită, şi de cea şiită) ar putea profita cel mai mult, la finalul crizei, şi şi-ar putea vedea visul cu ochii: crearea unui mic stat kurd, înghesuit între Turcia, Irak, Siria şi Iran, pe fondul tensiunilor tot mai severe între marile grupuri şiite şi sunnite, care se îndreaptă inevitabil spre separare regională şi, de ce nu?, statală. Foarte utilă pentru înţelegerea situaţiei de pe teren este analiza şi mai ales harta etnico-religioasă oferită de Stratfor[4].

A doua consecinţă, oarecum neaşteptată după evenimentele sângeroase din ultimii ani, se referă la consolidarea indirectă a preşedintelui Bashar al-Assad (reprezentant al minorităţii alawite) în Siria majoritar sunnită, având în vedere pierderea suportului internaţional de către rebelii sunniţi care îl contestă de peste trei ani, într-un război civil cumplit. Sunniţii îşi pierd tot mai mult credibilitatea pe scena politico-diplomatică internaţională, datorită agresivităţii, militantismului islamist dus la absurd, din statele cu conflicte ale regiunii, dar mai ales datorită apropierii tot mai frecvente de grupările teroriste. Moderaţii sunniţi au cel mai mult de pierdut, fiind prinşi la mijloc între regimul autocratic al lui al-Assad şi opozanţii fundamentalişti.

A treia consecinţă este creşterea rolului şi importanţei Iranului şiit în asigurarea echilibrului şi stabilităţii în regiune, preşedintele moderat Hassan Rouhani condamnând insurgenţa din Irak şi anunţând pe 12 iunie că „Iranul va lupta contra terorismului, facţionalismului şi violenţei”[5], colaborând dacă este nevoie cu Statele Unite şi cu autorităţile de la Bagdad. Din nefericire, Israelul se vede tot mai izolat în regiune în noul context al restructurării Orientului Mijlociu, pe fondul revenirii Iranului în negocieri cu puterile occidentale, în dosarul nuclear, dar şi al dezacordurilor tot mai clare şi mai frecvente între Ierusalim şi Washington pe tema conflictului privind Palestina, fiind de reţinut remarca relativ recentă, şocantă, a secretarului de stat John Kerry cu privire la Israel, care riscă să devină, în percepţia sa, noul „stat care practică politica de apartheid”[6]. Liniştea, pacea şi buna convieţuire sunt încă departe de a fi obţinute în zonă. Şi aici, politica externă a lui Obama-Kerry a eşuat.

Practic, în întregul Orient Mijlociu se produce o rebalansare a sprijinului internaţional dinspre sunniţi spre şiiţi şi, indirect, a raporturilor de putere între aceştia. Nu ştim astăzi dacă preşedintele Obama va autoriza până la urmă lovituri aeriene ţintite asupra grupului SIIS din Irak. Probabil că da, dar numai la „limita limitei”, în cazul în care va exista pericolul iminent al căderii Bagdadului în mâna insurgenţilor. Sunt argumente şi contra-argumente dintre cele mai puternice faţă de ideea unei noi intervenţii militare americane în Irak, chiar şi fără trupe la sol. Oricare din cele două atitudini va prevala va fi criticată.

Dilemele de politică externă ale Americii se adâncesc de la o zi la alta. De la non-combatul dezamăgitor, răzgândirea bruscă din august 2013 şi ezitările din Siria, la acceptarea cu jumătate de gură a loviturii de stat militare şi abuzurilor evidente din Egipt, de la Irakul prăbuşit în braţele islamismului total, după opt ani de ocupaţie americană, la uciderea ambasadorului american la Benghazi, în „Libia democratică post-Gaddafi”, de la lipsa de soluţii pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian (marele eşec al lui Kerry, din această primăvară) la acceptarea controversată dar inevitabilă a Iranului în ecuaţia Orientului Mijlociu, pentru a nu mai aminti de scandalul interceptărilor NSA în Europa şi „înghiţirea” ca atare a anexării Crimeei de către Rusia, administraţia Obama pare să traverseze una dintre cele mai dificile şi mai nereuşite perioade în planul politicii internaţionale din ultimele două decenii. Ceea ce se vede strident, de către orice simplu observator, este lipsa soluţiilor. Nimic nu a mers aşa cum era planificat la Washington. Nici reconstrucţia Irakului, nici democraţia în Egipt, nici pacea între israelieni şi palestinieni, nici relaţia cu vest-europenii, nici constrângerea Rusiei la respectarea principiilor dreptului internaţional. Evaluările au fost slabe, strategiile ineficiente, rezultatele modeste. Nici Hillary Clinton, nici John Kerry nu au performat în înaltele lor poziţii. Poate nu a fost vina lor, poate că în condiţiile cunoscute nu se putea face mai mult. America a pierdut controlul asupra marilor dosare politice ale lumii, în caz că l-a avut vreodată, iar acesta este un lucru care nu poate decât să neliniştească pe toţi cei care susţin ordinea şi valorile tradiţionale ale sistemului occidental.

Este, probabil, momentul unei mari regândiri a politicii externe americane, intrate într-un lung impas conceptual şi într-o riscantă lipsă de soluţii. Dacă pentru actualul preşedinte este, se pare, prea târziu, atunci cel puţin următoarea administraţie va trebui negreşit, scuzaţi clişeul, să reinventeze cu adevărat prestaţia Americii pe scena lumii (politic, economic, strategic şi cultural), şi să redea măcar speranţa unei lumi mai sigure (dacă nu şi mai prospere), bazată pe raţiune, pe doctrina drepturilor şi libertăţilor individuale, pe cultura statului de drept. Deocamdată, aşa cum se vede, nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul Americii.

_______________________________
[1] http://www.reuters.com/article/2013/03/14/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314

[2]http://news.brown.edu/pressreleases/2013/03/warcosts

[3]http://www.theguardian.com/politics/2014/jun/15/tony-blair-west-intervene-iraq-isis-military-options

[4]http://www.stratfor.com/analysis/iran-faces-resurging-threat-iraq

[5]http://time.com/2874263/iraq-syria-sunni-isis-al-qaeda/

[6]http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.587698„

As dori sa fac in continuare cateva comentarii si precizari.

Se vorbeste foarte mult de Islam si chiar fostul Presedinte al Frantei, Dl. Sarkozy, era nemultumit ca in loc de un „Islam al Frantei avem un Islam in Franta”. Aici nu e vorba de un Islam al cuiva, fie el si al Frantei sau al altcuiva. E vorba de Islam. In primul rand ar trebui sa intelegem care e guvernarea, modul de guvernare, forma de guvernamant care se potriveste cel mai bine cu Islamul. Este oare Democratia, asa cum este aceasta inteleasa in Uniunea Europeana sau SUA? Voi da un raspuns direct: forma ideala de guvernare in Islam este Sultanatul. Sa ne gandim la Imperiul Otoman… Ceea ce a facut Ataturk care a renuntat de bunavoie, creand astfel Turcia Moderna, a fost ceva ce nu prea mai are legatura cu Islamul, ci se numeste secularizare! Ataturk nu mai era Sultan, ci Presedinte!! Si acum Turcia este o republica parlamentara constitutionala, nu un stat islamic. Nici sub Saddam Hussein Irakul nu se poate spune ca a fost islamic, desi religia principala a ramas mahomedanismul, oamenii obisnuiti fiind mahomedani in marea lor majoritate. Ci Irakul a fost, tot asa, un stat secularizat, condus de un dictator sprijinit de un partid, practic, unic. Transformarile de substanta din Turcia, intamplate in zorii sec. XX , care au transformat Turcia din Sultanat in Republica, prin reformele sustinute realizate de Ataturk, au fost posibile datorita proximitatii Turciei cu Europa si evident, unor legaturi foarte puternice intre cele doua (doar am purtat atatea razboaie cu ei!). Bineinteles, aceste legaturi au devenit pana la urma si mai puternice, iar ceea ce in epoca s-a numit „Tinerii turci”, acestia mai toti au invatat in Occident, preluand modelul, stilul de viata european. Iar un lucru foarte important a fost renuntarea la turban si imbracarea celui mai occidental costum. Aceste puternice legaturi, pana la urma culturale, dintre Turcia si Europa, legaturi care datau de la Caderea Constantinopolului incoace, au transformat Turcia intr-o tara ce a preluat modelul occidental in mare parte! Irakul, desigur, e mult mai departe de Europa si nu a avut o istorie comuna cu Europa asa incat sa patrunda influenta europeana. Aparitia si acceptarea de catre irakieni a regimului lui Saddam Hussein nu e un lucru intamplator. Ei l-au acceptat, inclusiv siiti, desi Saddam era sunnit, pentru ca amintea de regimul vechilor sultani, regim de autoritate personala a liderului, adica de regimul cel mai potrivit in Islam, dupa cum spuneam mai sus. Si asta cu toate ca regimul lui Saddam nu era unul islamic: Partidul Baas promova un socialism arab, adica adaptat la realitatile Lumii Arabe! Regimul colonelului Gaddafi a fost acceptat de libieni din acelasi motiv, desi nici acesta nu era islamic. Gaddafi a creat Jamahiriya ceea ce se traduce „stat al maselor”, si provenea din Uniunea Socialista Araba Libiana. Insa regimul de autoritate personala a fost acceptat de libieni, in marea lor majoritate musulmani, tot pentru ca aducea cu cel al vechilor sultani, regimuri de asemenea de autoritate personala, foarte autoritare. Democratizarea acestei lumi e foarte dificila intrucat Islamul este incompatibil cu cultura europeana si cu cea americana. Democratia nu ii este proprie Islamului, unde, desigur, nu intalnim o cultura democratica. Gruparile fundamentaliste, extremiste, vad in democratia occidentala nu atat o secularizare pe care nu o pot accepta, ci distrugerea Islamului. Si acesta este motivul principal al atacurilor teroriste pe care acestia le fac si sunt dispusi sa le faca. Ei considera ca Islamul trece printr-o criza la sfarsitul careia isi va gasi moartea, va ajunge o religie moarta. De aici jihadul promovat de acestia si lupta impotriva lumii occidentale, mult mai avansata din punct de vedere economic, tehnologic, emancipata din punct de vedere social. Adica, intr-o lume globalizata, in care Occidentul detine suprematia din punct de vedere economic, social, militar, ei doresc sa opuna si sa organizeze o rezistenta fata de patrunderea fireasca a valorilor si stilului occidental in randul tarilor islamice, care ar distruge, dupa cum cred ei, Islamul sau l-ar transforma in cu totul altceva, lucru, pana la urma, sinonim tot cu distrugerea. In asta consta esenta radicalismului lor.

Ceea ce a afirmat Presedintele Obama, si anume ca SUA ar putea fi considerata „una dintre cele mai mari tari musulmane din lume”, reprezinta un neadevar. Si de asemenea America nu poate fi vazuta de asemenea ca o tara islamica!! Lucrul acesta trebuie subliniat, pentru ca SUA nu poate fi purtatoarea de stindard al Islamului in lume. Din ceea ce ne spune Wikipedia, Islamul in SUA reprezinta doar 0,8% din populatie!!

„Islam is the third largest faith in the United States, after Christianity and Judaism, representing 0.8% of the population.^[32][33] Islam in America effectively began with the arrival of African slaves. It is estimated that about 10% of African slaves transported to the United States were Muslim.^[34] Most, however, became Christians, and the United States did not have a significant Muslim population until the arrival of immigrants from Arab and East Asian Muslim areas.^[35] According to some experts,^[36] Islam later gained a higher profile through the Nation of Islam, a religious group that appealed to black Americans after the 1940s; its prominent converts included Malcolm X and Muhammad Ali.^[37][38] The first Muslim elected in Congress was Keith Ellison in 2006,^[39] followed by Andre Carson in 2008.^[40]

Research indicates that Muslims in the United States are generally more assimilated and prosperous than their counterparts in Europe.^[41][42][43] Like other subcultural and religious communities, the Islamic community has generated its own political organizations and charity organizations.”

Dupa cum usor se poate constata, personalitati de culoare din SUA au imbratisat Islamul si s-ar putea ca punctul de vedere al Presedintelui Obama sa tina cont de acest lucru, el insusi fiind de culoare. E o posibilitate. Adoptarea de catre negri din SUA a Islamului este o reactie la adresa rasismului care a fost practicat de catre albi, care se indetificau in marea lor majoritate ca fiind crestini. De aici si ideea in randul populatiei de culoare ca crestinismul ar putea insemna „adorarea omului alb”. Islamul in SUA are radacini mai vechi, dupa cum ne arata Wikipedia. Pozitia Parintilor Fondatori ai SUA nu a fost, in general, una ostila musulmanilor, in virtutea libertatii religioase:

”

Religious freedom

American views of Islam affected debates regarding freedom of religion during the drafting of the state constitution of Pennsylvania in 1776. Constitutionalists promoted religious toleration while Anticonstitutionalists called for reliance on Protestant values in the formation of the state’s republican government. The former group won out, and inserted a clause for religious liberty in the new state constitution. American views of Islam were influenced by favorable Enlightenment writings from Europe, as well as Europeans who had long warned that Islam was a threat to Christianity and republicanism.^[36]

In 1776, John Adams published „Thoughts on Government,” in which he praises the Islamic prophet Muhammad as a „sober inquirer after truth” alongside Confucius, Zoroaster, Socrates, and other thinkers.

In 1785, George Washington stated a willingness to hire „Mahometans,” as well as people of any nation or religion, to work on his private estate at Mount Vernon if they were „good workmen.”^[37]

In 1790, the South Carolina legislative body granted special legal status to a community of Moroccans.

In 1797, President John Adams signed the Treaty of Tripoli, declaring the United States had no „character of enmity against the laws, religion, or tranquillity, of Mussulmen„.^[38]

In his autobiography, published in 1791, Benjamin Franklin stated that he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions. Franklin wrote that „even if the Mufti of Constantinople were to send a missionary to preach Mohammedanism to us, he would find a pulpit at his service.”^[39] Franklin also wrote an anti-slavery parody piece claiming to be translation of the response of a government official at Algiers to a 17th-century petition to banish slavery there; the piece develops the theme that Europeans are specially suited for enslavement on cultural and religious grounds, and that there would be practical problems with abolishing slavery in North Africa; this satirizes similar arguments that were then made about the enslavement of Blacks in North America.^[40]

Thomas Jefferson defended religious freedom in America including those of Muslims. Jefferson explicitly mentioned Muslims when writing about the movement for religious freedom in Virginia. In his autobiography Jefferson wrote „[When] the [Virginia] bill for establishing religious freedom… was finally passed,… a singular proposition proved that its protection of opinion was meant to be universal. Where the preamble declares that coercion is a departure from the plan of the holy author of our religion, an amendment was proposed, by inserting the word ‘Jesus Christ,’ so that it should read ‘a departure from the plan of Jesus Christ, the holy author of our religion.’ The insertion was rejected by a great majority, in proof that they meant to comprehend within the mantle of its protection the Jew and the Gentile, the Christian and Mahometan, the Hindoo and infidel of every denomination.”^[41] While President, Jefferson also participated in an iftar with the Ambassador of Tunisia in 1809.^[42]

Anti-Islam sentiments

However, not all politicians were pleased with the religious neutrality of the Constitution, which prohibited any religious test. Anti-Federalists in the 1788 North Carolina ratifying convention opposed the new constitution; one reason was the fear that some day Catholics or Muslims might be elected president. William Lancaster said:.^[43]

Let us remember that we form a government for millions not yet in existence…. In the course of four or five hundred years, I do not know how it will work. This is most certain, that Papists may occupy that chair, and Mahometans may take it. I see nothing against it.

Indeed, in 1788 many opponents of the Constitution pointed to the Middle East, especially the Ottoman Empire as a negative object lesson against standing armies and centralized state authority.^[44]„

Si as remarca in mod deosebit pozitia lui Benjamin Franklin: „he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions.”, care sugereaza o America multireligioasa. Adica un spatiu „de acomodare” al tuturor religiilor sub Constitutia US. Cu alte cuvinte, a uni sau a incerca sa unesti cele ce sunt despartite intr-un tot federalist, totusi unitar. Cu toate acestea trebuie spus ca Islamul, cu al sau ax central reprezentat de Sharia, este totalmente incompatibil cu Constitutia Statelor Unite. Insa trebuie spus ca pozitia si conceptia lui Obama in aceasta chestiune nu a fost niciodata exprimata cu claritate. El a fortat Constitutia US cand in mesajul de 4 iulie din anul 2013 a spus: „Americans free to „worship””, care aduce a art.43 din Constitutia Irakului, in loc de „freely exercises their religion”, cum este corect, conform Constitutiei SUA. Si atunci stau si ma intreb daca nu cumva ideile sale n-au radacini in cultura si subculturile populatiei de culoare din SUA… Insa in articolul din CNS News, pe care l-am ecidentiat mai sus se mai arata ca:

„Article 2 of the Iraqi Constitution says: „First: Islam is the official religion of the State and is a foundation source of legislation: A) No law may be enacted that contradicts the established provisions of Islam.””

De unde se vede ca accentul cade pe Islam si nu pe secularizare. In schimb, Calea Araba spre Socialism reprezentata de Partidul Baas pune accentul pe nationalismul arab si pe unitatea tuturor arabilor, de aceea si era un partid pan-arab, un fel de Internationala socialista araba, daca ma pot exprima astfel, chiar mai mult daca ma gandesc la fosta Republica Araba Unita. Deci centrul de greutate nu cadea pe religie, aspectele legate de religie erau inghetate. Din cauza asta terorismul musulman, prin excelenta religios, cu radacini in Islam, era foarte slab pe vremea respectiva, cu exceptia Zonei palestiniene, dar acolo din motive oarecum diferite, pentru ca acolo era un conflict local, un razboi cu Israelul si nimic mai mult. Pe cand in zilele noastre e un razboi dintre organizatiile teroriste islamice si lumea occidentala, un fel de interferenta intre civilizatii, ceea ce nu exista in trecut. In trecut predomina aspectul anti-imperialist, nu cel religios, si a luptei de eliberare nationala – de pilda, observati denumirea Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. Chiar si acum ideologia acesteia este una nationalista si social-democrata.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Morsi…

Gandul

Mohamed Morsi a fost arestat şi demis. Alegeri anticipate în Egipt şi constituţie suspendată. Jurnalist egiptean, pentru Gândul: „Ne rugăm să nu se ajungă la violenţă” – LIVE VIDEO

Mediafax

Statele Unite urmăresc cu „preocupare” situaţia din Egipt: „Din declaraţiile preşedintelui Morsi lipsesc propunerile concrete”

CRIZA DIN EGIPT: Mohamed Morsi a fost plasat în arest la domiciliu. Preşedinţia denunţă o „lovitură de stat”. Armata l-a demis pe Morsi (presă) – LIVE VIDEO

Romania Libera

Mohamed Morsi îşi desfăşoară activitatea într-o unitate a serviciilor de securitate

Petiţia privind demisia preşedintelui Mohamed Morsi, semnată de 22 milioane de egipteni

VIDEO. Preşedintele egiptean, în AREST la domiciliu

President Morsi meets EU Council President, Herman Van Rompuy (Photo credit: European External Action Service – EEAS)

O tara divizata. Se vede clar faptul ca societatea egipteana are doua componente: una laica si una religioasa. Islamica, desigur. Acest lucru s-a vazut si in recentele evenimente din Turcia. Probabil ca lucrul asta incepe sa devina o caracteristica a lumii musulmane.

Au iesit atatia oameni in strada, am auzit ca ar fi vorba de 1 milion de oameni!! Pe de alta parte imi dau seama ca acolo e plin si de servicii secrete. Din diferite colturi ale lumii. Dupa parerea mea, un regim islamist fundamentalist nu era pe placul nici al Israelului, nici al SUA si nici al Europei. Insa dincolo de toate aceste picanterii se ridica, cred eu, doua intrebari fundamentale: cum vor acesti oameni sa traiasca? Ce fel de societate vor sa aiba? Egiptul, iata, a ajuns in pragul razboiului civil. Societatea egipteana e greu de definit astazi, fata de cum era in urma cu 40-50 de ani… Si chiar ma gandeam, apropo de cele doua intrebari, la ce stil de viata ar dori egiptenii… Pentru ca ceea ce putem constata este departarea societatii egiptene de stilul de viata islamic, reglementat de vestita Sharia. Lucru ar fi de inteles pentru ca Egiptul e in proximitatea Europei si atunci UE si valorile sale ar trebui sa aiba o influenta in Egipt, mai ales ca aceasta tara e una turistica si multi se duc acolo in vacante. Ai si ce vizita! Si atunci care sa fie oare stilul de viata dorit de egipteni? Cel francez? Cel german, oare? Nu prea cred… Italienesc…? Dvs., stimati cititori, ce spuneti? Sau e cumva cel american!! 😀

Lady Gaga

In definitiv omul obisnuit ce vrea? Economia sa mearga bine, locuri de munca, un salariu bun… Dar mai e si altceva: el vrea sa fie liber sa bea o bere, vara, pe o terasa, sa iasa cu prietenii la un concert rock, s-o vada pe Lady Gaga sau Rihanna, de ce nu, sa o invite la cina pe „the most beautiful woman in the world” :D, eventual fara voalul acela care sa-i acopere fata., eventual sa-i poata privi si picioarele, de ce nu? 🙂 Invite her to have supper together! 🙂 Nu cumva lucruri din astea vrea omul  obisnuit, lucruri pe care nu le vrea Morsi si Fratia Musulmana? 🙂

Rihanna

Nu cumva in subconstientul colectiv acestea sunt dorintele cele mai adevarate si ascunse? Nu atat bogatia, banii (desi cu cati sunt mai multi, cu atat mai bine), cat astfel de lucruri: normal things 😀 . Sau poate ca omul doreste sa-si sarute iubita in plina strada sau sa faca o dragoste nebuna pe plaja, in slip, si ea tot in slip. Poate ca in subconstientul colectiv are loc o respingere a modei musulmane. Si in definitiv revolutiile de ce nu ar incepe de la astfel de lucruri simple, dar atat de complicate sub fundamentalismul islamic? Pentru ca aici e vorba mai putin de serviciile secrete, cat e vorba de cetatean, de omul obisnuit. In strada au iesit astfel de oameni. Obisnuiti. Petitia a fost semnata de astfel de oameni. Obisnuiti. Or, respingerea lui Morsi si a Fratiei Musulmane inseamna divortul de un stat islamist, religios, condus dupa Sharia. Practic, inseamna indepartarea de cultura islamica traditionala, lucru asta petrecandu-se intr-o tara cu o covarsitoare majoritate islamica. Ramane de vazut ce va alege acum cetateanul, ce fel de stil de viata va alege. Insa respingerea unui stat religios condus dupa preceptele Shariei inseamna apropierea de europenism sau americanism. Este o schimbare nu numai de forma, ci si de fond: inseamna alte valori ideologice si politice. Aici e vorba mai putin de fenomenul economic, de rolul statului in economie. Ci de adoptarea altor valori, renuntarea la cele traditionale, bazate pe religie. Incercarea aceasta, facuta prin Morsi, de a restabili traditionalul in vechile sale tipare a esuat rasunator! Este uimitor ce s-a intamplat: nimeni nu credea ca Egiptul poate avea asemenea reactii. Toti credeau ca ‘Primavara araba’ a esuat si iata ca aceasta ‘Primavara’ renaste in vara aceasta. Chiar daca Morsi va ramane la Putere, Islamismul e zguduit puternic. Tulburarile nu vor inceta curand… Situatia, dupa cum putem cu usurinta observa, este exploziva si nu s-a ajuns la final. S-ar putea ca tulburarile in Egipt sa dureze chiar mai multi ani. Pentru ca in Egipt se da, de fapt, o lupta intre Vechi si Nou. Esecul Fratiei Musulmane e de-a dreptul uimitor!! Cine ar fi crezut…? Si este surprinzatoare aceasta lupta a contrariilor – Vechi – Nou, Traditional – Netraditional, intr-o impecabila dialectica, pe care, repet, putini cred ca ar fi banuit-o! Trebuie inteles ca Egiptul, in mod fundamental, isi alege un nou drum. Acest nou drum nu mai poate fi nici dictatura (Mubarak), respinsa de popor, si nici fundamentalismul islamic, intruchipat de Fratia Musulmana si de Morsi, respins de asemenea de popor. Cred ca este un caz unic in lumea islamica, care, iata, ne ofera tot felul de surprize. Traditionalismul acesta vechi conservat de aceasta lume islamica de peste un mileniu e pe cale sa se prabuseasca. A intrat intr-un declin evident si Calea Araba spre Socialism, reprezentata de Partidul Ba’ath… De unde ar rezulta ca se deschide in aceasta lume, oarecum izolata pana acum, o alta epoca… Bashar al-Assad, unul din ultimii mohicani ai Partidului Ba’ath, din Siria, rezista cu greu razboiului civil.

Si acesta s-ar putea sa nu fie decat inceputul pana cand aceasta lume isi va gasi intr-un mod sigur un alt fagas.

Vom vedea…

Update

Gandul

Confruntări între adversari şi susţinători ai lui Mohamed Morsi în Piaţa Tahrir din Cairo

Se arata ca:

„Confruntări între adversari şi susţinători ai fostului preşedinte egiptean Mohamed Morsi s-au înregistrat vineri seară în apropierea Piaţei Tahrir din Cairo, relatează AFP.

Cele două grupuri de manifestanţi au început să se atace cu arme de foc şi pietre, în zona Podului 6 Octombrie din capitală.

La locul incidentelor s-au deplasat numeroase ambulanţe care transportă răniţii.

Confruntări între susţinători şi adversari ai preşedintelui Mohamed Morsi se înregistrează în mai multe oraşe din Egipt, anunţă agenţia de ştiri Mena.

La Cairo, cel puţin trei persoane au fost ucise în schimburi de focuri între susţinători ai preşedintelui demis şi militari ai Gărzii republicane. Incidentele au avut loc în zona Rabaa al-Aadauiya din suburbia Nasr City.

În nordul Peninsulei Sinai, susţinătorii lui Morsi au atacat o clădire guvernamentală în zona El-Arish, iar forţele de ordine au ripostat cu gaze lacrimogene.

În oraşul Ismaïliya, armata a tras focuri de avertisment pentru a-i dispersa pe susţinătorii preşedintelui.”

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Cine poate sa explice ce se intampla in Egipt…?

Iata ce ne spune Gandul:

IMAGINILE VIOLENŢEI ÎN CAIRO: forţele de ordine îi calcă în picioare pe protestatari

Iata ce se arata printre altele:

„[…]Până în momentul de faţă, se estimează că circa 50 de protestatari au fost răniţi. Numărul celor reţinuţi de către forţele de ordine nu a fost făcut încă public.

Mohamed ElBaradei, lider ar reformei şi câştigător al premiului Nobel pentru pace, şi-a exprimat , la rândul său, prin intermediul site-ului de socializare Twitter îngrijorarea privind violenţele.

Puterea a fost transferată armatei după ce fostul preşedinte al Egiptului, Hosni Mubarak, a fost înlăturat, în luna februarie, în urma unei revolte populare.

Membrii organizaţiilor pentru drepturile omului şi activiştii susţin că soldaţii continuă să folosească metodele fostului regim, printre care se numără şi arestarea şi agresarea disidenţilor.

Protestatarii care se aflau în apropierea clădirii Cabinetului spun că ciocnirile cu forţele de ordine au început vineri seară după ce soldaţii au bătut mai mulţi tineri care luau parte la demonstraţii.

În momentul în care o serie de imagini şocante în care se puteau observa mai multe persoane care duceau pe braţe un bărbat rănit au ajuns pe internet, sute de egipteni s-au alăturat protestelor.

În fotografii se vedea că faţa şi ochii bărbatului erau umflate şi pline de leziuni, capul său era bandajat şi din nas îi curgea sânge.

Martorii îi acuză pe membrii forţele de ordine de răpirea unui bărbat din tabăra protestatarilor şi de agresarea acestuia în interiorul parlamentului, aflat în apropierea sediului general al Cabinetului egiptean. În urma acestui incident mai mulţi demonstranţi au început să atace soldaţii cu pietre şi bombe incendiare.

Activistul Hussein Hammouda susţine că tabăra adversă a ripostat aruncând cu pietre şi cu bucăţi de sticlă în protestatari şi că soldaţii au folosit un tun cu apă din interiorul clădirii parlamentului împotriva manifestanţilor.

„Tensiunile dintre oameni şi ofiţerii de securitate sunt atât de puternice încât orice mic incident degenerează. Nu există încredere între cele două tabere”, a declarat Hammouda, care a demisionat din rândul forţelor de ordine, în 2005, pentru a protesta împotriva practicilor armatei.

Agenţia naţională egipteană de ştiri naţională a anunţat că patru persoane au fost rănite şi transportate către cel mai apropiat spital pentru îngrijiri şi că un incendiu a fost produs în apropierea clădirii parlamentului în urma confruntărilor dintre cele două tabere.

Televiziunea naţională egipteană a transmis, al rândul său, imagini cu membrii forţelor de ordine care aruncau cu pietre în protestatari din interiorul clădirii parlamentului.

Activistul Mostafa Sheshtawy a declarat, la rândul său, că forţele de securitate au ars, peste noapte, corturile demonstranţilor.

Nemulţumiţi de modul în care armata egipteană administrează tranziţia, protestatarii au scandat, sâmbătă, „Jos cu legea marţială” şi „Oamenii vor execuţia lui Field Marshal”, referindu-se la actualul ministru al apărării, Hussein Tantawi, liderul consiliului militar.

În ciuda protestelor, armata beneficiază de sprijin din partea unui număr mare de egipteni care consideră că aceasta este singura instituţie care poate să conducă statul până anul viitor când va fi ales un nou preşedinte.[…]”

Recomand citirea integrala a intregului articol.