Lumea in Epoca Obama

Un foarte interesant articol din Ziare.com:

Cum si-au pierdut SUA prietenii, i-au facut puternici pe radicali, iar lumea a devenit mai periculoasa

Se arata ca:

„Incepand din anul 2008, cand laureatul Premiului Nobel pentru Pace a fost presedintele american Barack Obama, lumea a devenit un loc mai periculos, iar in multe regiuni au aparut noi amenintari sau au revenit unele vechi, sustine un expert international in contrainsurgenta si contraterorism.

In prezent, la sapte ani distanta de la acel moment, tabela de scor este clara: baietii rai castiga si interesele Americii sunt subminate zilnic, sustine Sebastian Gorka, doctor in stiinte politice, intr-un articol pentru site-ul de de comentarii si analize politice Breitbart.

Rusia, islamul si imperiile: Credinta in oportunitate

Acesta trece in revista situatii tensionate de pe toate continentele populate ale lumii, subliniind ca America inca nu si-a revenit dupa experienta 11 septembrie.

In acest context, Gorka indeamna la un instantaneu la rece al situatiei strategice globale pentru a vedea daca administratia al carei sef a primit un Premiu Nobel pentru Pace in primul sau an in functie a facut intr-adevar lumea un loc mai sigur si mai pasnic.

Predictii pentru 2015 – la ce se asteapta intreaga lume pentru anul care abia a inceput

Europa

In cea mai mare parte a secolului trecut, siguranta Americii a avut legatura directa cu continentul european. Fie ca a fost vorba despre genocidele celor doua razboaie mondiale sau totalitarismul Razboiului Rece, Europa a fost sursa amenintarilor strategice si uneori existentiale pentru America.

Primul exemplu este cel al presedintelui rus Vladimir Putin, care „a spart un tabu international vechi de aproape 70 de ani”, potrivit sursei citate, prin folosirea fortei pentru a redesena granitele nationale, odata cu anexarea Crimeii.

Aici este inclusa si doborarea, in iulie 2014, a avionului Malaysia Airlines in estul Ucrainei, de catre forte armate sprijinite de Moscova.

Putin, cel mai mare pericol pentru America – care sunt riscurile

Totodata, Uniunea Europeana a devenit si mai nedemocrata, iar politici economice si fiscale nesustenabile vin din partea birocratiei de la Bruxelles in numele unei „uniuni mai largi si mai profunde”.

Aceste masuri au dus la victorii ale unor formatiuni din cele doua extreme ale politicii – UKIP in Marea Britanie si „populistii socialisti utopici precum partidul Syriza”, din Grecia.

Povestea si secretele omului care a castigat Grecia si a zguduit Europa din temelii

De asemenea, politicile de imigratie ale multor state UE au facilitat stabilirea in aceste tari a sute de „enclave” etnice si religioase pe un continent unde integrarea este vazuta drept un lucru rau si unde cautatorii de talente in randul radicalilor pentru grupari precum al Qaida si Statul Islamic identifica, indoctrineaza si recruteaza asasini precum cei de la Charlie Hebdo, dar si mii de luptatori pentru Statul Islamic.

Statul Islamic ameninta cu noi atacuri, dupa Paris: Vom ajunge in toata Europa

Au aparut astfel miscari precum PEGIDA, din Germania, pe masura ce legaturile Europei cu miscarea mondiala a jihadistilor sunt tot mai evidente, dupa macelul din Paris, decapitarea unui militar britanic pe strazile Regatului Unit, precum si zecile de arestari legate de infractiuni de terorism, in Belgia si Spania, atesta esecul actualei campanii internationale impotriva terorismului islamist.

Orientul Mijlociu si Africa de Nord

Cea mai grava situatie din toata lumea este insa considerata cea din aceste zone, unde Primavara Araba datatoare de sperante s-a transformat foarte rapid intr-o „Iarna a Crestinilor”, precum si intr-o victorie a fundamentalistilor si a fortelor antidemocratice.

Este remarcata Fratia Musulmana, care a provocat caderea regimurilor autoritare, dar si prabusirea celor din Siria si Libia, unde se desfasoara adevarare razboaie civile.

In plus, minoritatile vulnerabile din regiume, cu precadere vechile comunitati de crestini, s-au transformat in tinta islamistilor radicali, care i-au ucis, persecutat sau izgonit pe membrii acestora.

Al Qaida, mesajul de Craciun: Pregatiti-va pentru cel mai mare cosmar!

Yemenul s-a prabusit sub atacurile insurgente si dupa demisia guvernului de la Sanaa. Iranul a obtinut concesie dupa concesie din partea administratiei Obama, fara a i se opri achizitia de arme nucleare, in timp ce Statul Islamic este vazut drept o noua amenintare si mai periculoasa decat a fost vreodata al Qaida. Gruparea terorista care ameninta lumea a ajuns atat de periculoasa pe cat visa Osama bin Laden sa fie la randul sau.

Africa

Aici, amenintarile sunt la fel de periculoase precum erau in 2008, iar cel mai grav caz este in Nigeria, unde miscarea globala jihadista se consolideaza prin atacurile gruparii Boko Haram, ale carei campanii vizeaza crestinii si practic pe toti cei care nu vor sa traiasca intr-un sistem bazat pe sharia si pe interpretarea din secolul 7 a Coranului.

Unul dintre cele mai mari atentate din istorie, cu mii de morti, comis in timp ce toti eram cu ochii pe Franta

Americile

Si una dintre cele mai pasnice si sigure tari din lume, Canada, a devenit o victima directa a miscarii globale jihadiste dupa o serie de atacuri impotriva fortelor sale armate si chiar a institutiilor sale.

Violente in Canada: Crime multiple in Edmonton, focuri trase catre politisti in Toronto

In ce priveste Statele Unite, aici se scoate in evidenta „normalizarea” relatiilor cu Cuba comunista, ceea ce, potrivit autorului, este o veste buna pentru cei carora le plac trabucurile, insa daca declaratiile regimului Castro ar trebui sa fie luate in considerare drept ilustrand intentiile adevarate ale Havanei, atunci intelegerea a fost buna pentru regimul dictatorial si proasta pentru America.

Moment istoric: SUA si Cuba reiau relatiile diplomatice

Australia

In cele din urma, nici Australia nu a scapat atinsa de actiunile teroriste. In loc sa se imbunatateasca situatia securitatii din aceasta tara, dupa detasarea unor militari ai marinei americane, australienii s-au confruntat cu propriul atac jihadist chiar inainte de Craciun, dupa luarea de ostatici in urma careia doi dintre ei au fost ucisi, aducand astfel pe strazile din Sydney jihadismul violent atat de familiar unor mari orase ale lumii precum New York, Londra, Madrid si Paris.

Luare de ostatici si steag islamic arborat in Sydney

Asia

Primul nume enuntat aici este cel al Chinei, care in ultimii ani a contestat deschis pacea din regiune instaurata dupa Razboiul Rece, dupa campaniile de intimidare impotriva vecinilor sai mai mici si mai slabi, indeosebi in Marea Chinei de Sud si de Est. In plus, tara a continuat sa creasca economic intr-un asemenea ritm incat a depasit economica americana.

De asemenea, China poarta un razboi cibernetic ascuns cu America, furand nu doar secrete de stat pe care sa le foloseasca in dezvoltarea noilor sisteme armate, ci si secrete comerciale ale afacerilor americane, in valoare de miliarde de dolari.

Nu in ultimul rand, Coreea de Nord a folosit Internetul impotriva intereselor americane, odata cu atacul asupra Sony, in timp ce Washingtonul s-a dovedit complet ineficient in subminarea ultimului regim stalinist complet al lumii, fara a se mai pomeni de armele nucleare cu care se lauda Phenianul.

Zece dispute teritoriale care ar putea redesena harta lumii

Astfel, concluzioneaza autorul, nu exista nicio zona in lume, care sa fie de interes pentru America, in care aceasta tara sa nu-si fi pierdut prietenii sau sa fi esuat in ajutarea aliatilor sa se apere singuri impotriva inamicilor comuni care ameninta intreaga lume.

Si, oricare ar fi preferintele politice ale oamenilor sau oricare le-ar fi favoritul pentru functia de presedinte al SUA, un lucru este sigur: fara o conducere americana hotarata, lumea poate deveni un loc mult mai periculos – asa cum este acum. „

Voi pune si articolul aparut pe Breibart:

How to Lose Friends and Empower Radicals: The Peace Prize President’s More Dangerous World

Se arata, printre altele, ca:

„Since 2008, the world has become a significantly more dangerous place. In every region, new threats have emerged or old ones have reasserted them. The scorecard is clear: the bad guys are winning and America’s interests are being undermined daily.

As a nation, America has yet to recover from the experience of September 11th, 2001. Public opinion on our national response to the attacks against the World Trade Center, the Pentagon, and Flight 93 is today divided. On one side we have the “Bush lied, People Died!” crowd who portray President George W. Bush’s response in terms of a conspiracy, despite the fact that we now know Saddam Hussein indeed possessed thousands of WMD warheads (and had used them in the past).

On the other, we have conservatives who are themselves split between the unsophisticated isolationists/non-interventionists who believe that an American withdrawal from the world will make us safe, and the quietly resurgent neoconservatives who see in the rise of ISIS/The Islamic State a justification for more foreign engagements.

For a moment, let us put Operations Enduring Freedom (Afghanistan), and Operations Iraqi Freedom (OIF), to one side. Instead, let us take an unemotional snap-shot of the global geostrategic situation to see whether the administration whose head was awarded a Nobel Peace Prize during his first year in office has indeed make the world a safer and more peaceful place.

Europe: During most of the last century, American security was tied directly to the continent of Europe. Whether is was the generational genocide of World War One, the racial genocide of WWII, or the class-based totalitarianism of the Cold War, Europe was the source of strategic, and at times existential, threats to America.

During the first Obama Administration, Secretary of State Hilary Clinton declared a “Pivot to Asia” which would deemphasize Europe’s importance and see Washington focus more on our Pacific partners than on old Atlantic Allies.

Since that announcement, an emboldened Vladimir Putin has seen fit to break an almost 70-year-old international taboo by using force to redraw national borders with his annexation of Crimea. This includes, incredibly, the shooting down of a civilian jet-liner by forces armed by Moscow.

At the same time, we have seen the European Union become evermore centralizing and undemocratic as untenable economic and fiscal policies are propped up by a Brussels bureaucracy in the name of “broader and deeper union.” This has naturally led to two types of responses: the unprecedented success of a paleo-conservative backlash,f best typified by the insurgent victories of UKIP in Great Britain, as well the reverse: Utopian socialist populists such as the victorious Syriza party of Greece.

Then there are Europe’s ties to the Global Jihadist Movement. The recent slaughter in Paris, the beheading of a British serviceman on the streets of the UK, and Spanish and Belgian terror-related arrests all attest to the failure of the current international campaign against Islamist terrorism.

The flawed immigration policies of many EU nations have also facilitated the establishment of literally hundreds of ethnic and religious enclaves across the continent where integration is seen as a bad thing and where radical talentspotters for groups such as Al Qaeda and ISIS/IS identify, indoctrinate and recruit murderers such as the Charlie Hebdo killers, as well as thousands of fighters for The Islamic State.

This has led to a grass-roots response from Europeans afraid of the future survival of their countries embodied in the ever-broadening PEGIDA movement that Breitbart London has covered in great detail. The failure of multiculturalist immigration policies has not only encouraged the enclave phenomenon, but is also clearly linked to the disturbing rise of anti-Semitism on the continent which has led to unprecedented numbers of European jews deciding to leave the nations of their birth for good.

If we include Turkey in our European snapshot, the situation is even worse, as we have seen the one viable example of a secular Muslim state slip even deeper into the corruption-ridden maelstrom of Islamic fundamentalism under the Erdogan government which is either incapable or unwilling to prevent Turkey becoming a pre-deployment site for jihadist fighters traveling into Syria and Iraq. All this from a formal NATO ally of the US.

Asia: The much-vaunted Pivot to Asia has clearly not worked. China has, over the last several years, openly challenged the post-Cold War peace in the region with a commitment to its own military build-up coupled with a concerted campaign of intimidation against its smaller and weaker neighbors.

While challenging and intimidating our regional partners, China has continued to grow economically at such a rate that the nation which was once universally ridiculed as the maker of plastic toys for McDonalds Happy Meals has now surpassed the US economy in terms of gross output. At the same time, China is waging a covert war against America in the cyber domain, stealing not only state secrets for use in developing its new weapons systems, but also billions of dollars worth of intellectual property and commercial secrets from American businesses. See the remarkable report from Mandiant on scale of the threat.

North Korea has also used the internet to assault American interests as the Sony hacking attack attests, while Washington has proven totally ineffective in undermining the world’s last truly fully-fledged Stalinist regime, or its regionally destabilizing nuclear weapons capabilities.

Africa: A giant continent, with threats as bad as they were in 2008, or in several cases much worse. The Global Jihadist Movement continues to consolidate its control in Nigeria through the horrific attacks of Boko Haram, the group made famous for the kidnapping of the girls from Chibok, an attack which is just one part of a vast campaign targeting Christians and anyone who does not want to live under a theocratically run system based upon sharia and 7th century interpretation of the Koran.

In addition to the insurgent-like threat of Boko Haram, we have also witnessed horrific hit and run terrorist tactics used by other African jihadists, as in the Westgate Mall attack in Nairobi by Al Shabaab. At the same time, China proceeds to build its vast network of economic interests in the continent in ways that far outstrip American geostrategic investment in Africa.

Australasia: Of course, the Pivot to Asia should have pleased our Antipodean allies. But the concrete consequences of the declarations and speeches by Secretary Clinton and the White House have amounted to little more than the deployment of a handful of US Marines from Camp Pendleton to Australia. Instead of the security situation improving, Australia faced its own Jihadist attack just before Christmas last year as a self-styled imam took hostages and brought the violent jihad so familiar to New York, London, Madrid, and Paris, to the streets of Sydney.

The Americas: Canada likewise became a direct victim of the Global Jihadist Movement after a spate of attacks against its armed forces and even its parliament which was only stopped when a brave sergeant-at-arms applied deadly force in the face of a rampaging jihadi.

Those who like illicit quality cigars may be celebrating the White House’s “normalization” of relations with Communist Cuba, but if statements by the Castro regime are to be credited as expressing Havana’s true intentions, then the deal was good for the dictatorship and bad for America. And despite the US government’s historic decision, conditions inside Cuba have remained the same, or in many case deteriorated, with last year seeing record-breaking numbers of political arrests on the island nation. And Cuba’s anti-democratic influence is a problem for the region, not just its wretched population, with Raul Castro’s secret police providing aid and expertise in the oppression of dissidents to the government of Venezuela.

The Middle East and North Africa: Leaving the worst for last we have, of course, the Middle East, and North Africa. The highs hopes for the Arab Spring turned very rapidly into a “Christian Winter” and a victory for the fundamentalist and anti-Democratic forces of the Muslim Brotherhood. One after another, one-man authoritarian regimes fell to Islamist MB governments, or collapsed into deadly civil wars which are still being fought in places like Syria and Libya. Throughout the region, proto-democrats and vulnerable minorities, especially ancient Christian communities, have been targeted for death or persecution, or have been forced to flee.

The one ray of hope, the people’s revolt in Egypt against the Brotherhood government of Mohammad Morsi, which led to his being ousted by a secular military, was rejected by the US administration as a coup, despite the fact that General, now President, Sisi, has been fighting his own war against Jihadi fundamentalists since he was the Chief of the Egyptian Armed Forces.

And now Yemen, which was lauded just a few months ago by President Obama as the poster-child of his successful counterterrorism strategy, has collapsed under insurgent attacks and the resignation of the government in Sanaa.

Then there is Iran, which, much like Cuba, has squeezed concession after concession out of the administration without either stopping its acquisition of nuclear weapons capability, or curtailing its support of Shiite terrorist fighters in either Iraq or Syria.

I said I would leave Afghanistan and Iraq of our the equation, but nevertheless, it is important to recognize that this is a new jihadist threat that is even more dangerous than Al Qaeda. ISIS, the Islamic State, is today a full-fledged insurgency, one that in four dimensions is much more of a threat that Al Qaeda ever was.

The Islamic State is more than a terrorist group, it now functions as a quasi-state and controls territory equivalent to the size of the UK. It is the richest non-state threat group in human history. It has an incredibly sophisticated understanding of information warfare and how to use social media as a propaganda platform, and lastly – and relatedly – it has recruited ten of thousands of young Muslim men from around the world, including Europe and the US, to fight for the new Caliphate of Abu Bakr al Baghdadi. Bin Laden dreamt of being this powerful. The Islamic State has turned his dream into a horrific reality.

There is not one area of the world of import to America in which we have either not lost friends, or failed to help our allies to defend themselves against the common enemies that threaten us all. Whatever your politics, or whomever you favor for the next Commander-in-Chief of the United States, one thing is certain: without resolute American leadership the world can become, and now is, a much more dangerous place.

Sebastian Gorka PhD. is the Major General Matthew C. Horner Distinguished Chair of Military Theory at the Marine Corps University and Associate Fellow at the Joint Special Operations University, USSOCOM. Follow him at @SebGorka.„

Despre Sebastian Gorka – aici.

Cam asa arata lumea azi… N-are dreptate? Obama a esuat si Democratii ar trebui sa fie constienti ca gestioneaza, actualmente, un esec. Au esuat pentru ca politica lor externa s-a dovedit a fi lipsita de viziune. Ei au crezut, de exemplu, ca sprijinul dat miscarilor extremiste islamice si o atitudine necombatanta cu Iranul ii vor face sa se puna bine cu lumea islamica pe de o parte si sa scoata niste dictatori din astfel de tari, pe de alta parte. Socoteala s-a dovedit a fi una gresita. De asemenea nu vad ca sanctiunile impuse Rusiei sa opreasca Rusia din actiunile sale in Estul Ucrainei. Iar SUA si NATO nu vad sa ia masuri eficace de combatere a unor astfel de actiuni razboinice precum cele ale Rusiei.

Un mare esec se manifesta in plan economic in Europa si Sebastian Gorka are dreptate: o Europa mai centralizata, mai nedemocratica si mai putin libera. Practic nu s-au putut nici acum depasi efectele unei crize economice incepute in 2008!! Lucrul asta, dupa parerea mea, este clar voit. Deoacere solutii pentru o redresare rapida ar fi existat, daca s-ar fi vrut. Problemele existente in Zona Euro nu s-au rezolvat nici acum. Liberalismul e in scadere, etatismul e in crestere. In Romania, cu toata lupta anticoruptie, romanii nu o duc mai bine. Mai nou, se loveste si in mediul de afaceri! Ma intreb oare de ce? Ca sa fie distrus? Dar ce legatura ar avea toate astea cu Obama? Dupa parerea mea, Obama a dorit de la bun inceput sa distruga sau sa diminueze victoria liberalismului din 1989, numai ca, la inceputul primului sau mandat, nu era evident pentru toata lumea lucrul asta. Lumea cred ca se astepta la o mai mare deschidere. Bineinteles, el avea si circumstanta atenuanta a crizei care tocmai incepuse si care nu era din vina lui. Insa ceea ce a urmat confirma ipoteza lui Gorka: cum sa distrugi liberalismul daca nu prin politici fiscale nesustenabile, care sa faca greaoie creditarea si investitiile? Sau, cum se intampla in Romania, printr-o lupta anticoruptie care mai loveste si in mediul de afaceri si doar atat, in rest aceleasi politici fiscale nesustenabile, aceeasi incompetenta a statului in a gestiona problemele economice, dar mai ales o marire a rolului statului in economie, in societate etc, cu efecte catastrofale, in conditiile in care cetateanul, din pacate, nu prea poate sa faca mare lucru. Ion Cristoiu are un editorial interesant:

Ca și azi, cine ajungea la ghilotină depindea de cel în mîinile căruia trecea Tribunalul Revoluționar !

Unde conchide, in final, urmatoarele:

„Cine ajungea la ghilotină depindea de cel în mîinile căruia trecea Tribunalul Revoluționar.

Orice asemănare cu lupta împotriva corupției de la noi nu-i deloc întîmplătoare!”

Si poate ca nu intamplator vorbim de Revolutia Franceza in Epoca lui Obama: s-ar putea sa existe o legatura directa, desi azi nu se mai foloseste ghilotina si e abolita pedeapsa cu moartea. Pentru ca lui Obama i se potriveste, cel putin formal, celebra lozinca a lui Joseph Cambon: „Pace bordeielor, razboi palatelor”! Si ma refer la lupta impotriva oligarhilor, iar conflictul lui cu Putin este conflictul intre un democrat (el) si un oligarh (Putin), ideologic vorbind. Chestiunea care se pune este ca Obama identifica democratia cu socialismul, lucru ce nu e corect.

De asemenea remarcam activitatea, la noi cel putin, a unor servicii secrete nereformate, un SRI care, daca este sa ne luam dupa recentele declaratii ale D-nei. Udrea, seamana tot mai mult cu vechea Securitate. Remarcam si aici ideea comunista de control al statului asupra cetateanului, teza pe care, din cate se pare, Dl. Obama o imbratiseaza cu drag.

Toata aceasta lipsa de coerenta si de viziune in politica externa a liderului de la Casa Alba, evident, complica lucrurile, tinzand sa le inrautateasca. El a sprijinit, de exemplu, Fratia Musulmana in Egipt pentru ca a vazut in aceasta poporul egiptean cazut si exploatat de o dictatura oligarhica, cea a lui Hosni Mubarak. Ca viziunea aceasta nu a fost corecta, se vede acum: avem un regim militar. La fel in Libia, colonelul Gaddafi era vazut tot ca un oligarh, in opozitie cu democratul Obama care l-a si inlaturat folosindu-se mai ales de interpusi: Franta si Anglia. Ca nici aceasta viziune nu s-a dovedit a fi corecta, se vede acum: avem Al-Qaeda in Libia si o stare de razboi civil in care Al-Qaeda se dezvolta si ameninta din ce in ce mai tare Europa. In Franta au avut loc si atentate teroriste, ca un fel de pedeapsa pentru implicare Frantei in razboiul impotriva regimului Gaddafi. Obama a dorit, cum a dorit sa faca si in Libia, si in Siria, sa indeparteze un dictator si sa inapoieze, ca sa zic asa, statul, tara poporului, chiar si unui regim fundamentalist islamic, fara sa observe pericolele ce decurg din acest lucru.

Regimul Obama doreste sa distruga mostenirea lasata de predecesorii sai: Reagan si Clinton – o lume liberala, libera, economie de piata libera, democratie sanatoasa, fara sa aiba si o viziune despre lumea pe care ar dori s-o construiasca. Pare mai degraba o viziune retrograda, regresiva, o intoarcere spre principiile marxiste, o viziune cu un grad mare de risc pentru Romania si nu numai.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

februarie 5, 2015 Posted by Motanul Incaltat | Uncategorized | Atitudine, Atitudini, Barack Obama, Basescu, criza economica, Diverse, Erdogan, Europa, European Union, Exercitii de normalitate, guvern, Hosni Mubarak, Iohannis, Iran, ISIS, Klaus Iohannis, libertate, Libertate globala, Middle East, Muammar Gaddafi, NATO, nivel de trai, normalitate, oameni, Obama, Opinia mea, Orientul Mijlociu, parerea mea, partide politice, PDL, PNL, politic, politica externa, Politica interna, Politica internationala, Politice, Ponta, PSD, Recep Tayyip Erdogan, România, Sebastian Gorka, securitate, Securitatea, social, societate, SRI, stiri, SUA, Traian Basescu, Turcia, UE, United States, Uniunea Europeana, USA, USL, Victor Ponta, WordPress | 3 comentarii

In chestiunea terorismului islamic…

Aceasta caricatura a ajuns, pe buna dreptate, celebra! 🙂
Interesant insa e si altceva: „Journal irresponsable”!! 🙂

Mi s-a parut foarte interesant comentariul lui Marian, de la postarea precedenta, care afirma ca:

„Zi-mi mie onorabile musiu , pe und e ai umblat matale , prin orice port din Algeria sau Tunisia sau Maroc…ai vazut matale vreu singur european …crestin zis si eventual declarat ca atare , sa le solicite alora ca femeile lor sa nu mai poarte acea burca sau ca ei musulmanii sa nus-i mai trateze femeile ca pe niste vite care au obligatia sa faca copii si …placere lui , barbatului ? Pai si atunci , pe cale de consecinta…cum isi permit ei sa ne impuna noua RESPECT fata de un lider religios care nicio macar nu-i lider de-al nostru ??? Asta nu-i …tupeu jegos ?Daca eram in locul francezilor …nu 3 milioane d e e xemplare din noul numar Charlie Hebbon (Hebdo, n.m) …Redivivus ci 6 milioane tipaream si minim trei milioane …puneam aviatia FRANTEI LIBERE sa le a runce in loc de bombe peste Yamen sau Libia !!! Ce-ar fi facut ma rog in acest caz mizerabilii aceia de arabeti , ar fi declarat razboi Europei ? Ma indoesc de asta …nu si-ar permite , tipii sant poate buni luptatori insa…sant in mod sigur niste degenerati . „

Lucrurile sunt bine punctate!

Insa acest terorism, pe langa victime, are si alte consecinte neplacute pentru noi. Interesant este ca aceste consecinte neplacute sunt doar pentru noi. In schimb centrele de comanda ale terorismului islamic sunt bine mersi. Ati ghicit: Legea Big Brother! Cu alte cuvinte, ce vrea tusica Victoria (ei, care? Nuland, desigur! 🙂 ) e legea asta. Ca sa ne supravegheze pe toti! Cu alte cuvinte, lucrurile stau cam asa: suntem sanctionati noi pentru teorismul altora! Eu chiar nu mai inteleg…

Iresponsabil cum sunt, indraznesc sa-mi pun intrebari!! In zilele noastre, de limitare a libertatii, nu e corect din punct de vedere politic ceea ce fac!

L-am auzit si pe Presedintele Hollande cum vorbea despre Islam. Gresit. Spunea, daca am inteles bine, ca: „Islamul nu e incompatibil cu Democratia”. Eu cred ca trebuie sa intelegem bine lucrurile: Islamul – adica aceasta doctrina religioasa, politica, legislativa – este incompatibil cu Democratia. Reformele pe care le-a facut Ataturk in Turcia nu se puteau niciodata face sub semnul Islamului. Lucrul asta e aratat si de partidul lui Ataturk – Partidul Popular Republican – care in dreptul religiei are scris: secularism. Eu cred ca trebuie sa intelegem lucrurile, noi, adica UE, SUA si NATO, pentru a nu face erori si mai mari decat le-am facut pana acum, care sa conduca la si mai mult terorism. Dupa parerea mea, politica SUA, spre exemplu de sprijinire a unor fractiuni teroriste, chiar si membre Al-Qaeda, in lupta cu Bashar Al-Assad, in Siria, a reprezentat o eroare, asa cum a fost si sprijinul Fratiei Musulmane, in Egipt, inlocuita pe urma rapid cu un regim militar. Dintr-o asemenea eroare s-a nascut ISIS, dar si Al-Qaeda! O asemenea nenorocire, precum ISIS – Statul Islamic – trebuie neaparat combatuta pana la anihilare deoarece se constituie intr-un permanent pericol pentru Europa si civilizatia europeana, iar pe de alta parte comite literalmente atrocitati in Irak! Iata ce am citit pe saitul Iraq Body Count:

Iraq 2014: Civilian deaths almost doubling year on year

Se arata ca:

„An overview of the year’s violence

First published 1 Jan 2015

2014 Summary

17,049 civilians have been recorded killed in Iraq during 2014 (up to Dec 30). This is roughly double the number recorded in 2013 (9,743), which in turn was roughly double the number in 2012 (4,622). These numbers do not include combatant deaths, which even by the most cautious tallies have also seen a sharp rise in 2014.

The conflict in Iraq that began with the US/UK invasion of March 2003 has continued now for nearly twelve years. During this period, not a single day has passed without Iraqi civilians being killed. The year 2014, however, reflects an increase in violence to levels not seen since the worst years of 2006 and 2007. The rise of the group Islamic State (or ISIS or ISIL) as a major force in the conflict, as well as the military responses by the Iraqi Government and the re-entry of US and Coalition air forces into the conflict, have all contributed to the elevated death tolls.

1. Civilians killed in 2014, and compared with earlier years

During 2014 Iraq Body Count (IBC) recorded 17,049 civilian deaths from violence. This is the third highest civilian death toll after 2006 and 2007, and some months exceeding even those years’.

2012 2013 2014

January 531 357 1076

February 356 360 930

March 377 403 1009

April 392 545 1013

May 304 888 1027

June 529 659 2534

July 469 1145 1481

August 422 1013 1592

September 400 1306 1956

October 290 1180 1797

November 253 903 1468

December 299 983 1166

Totals 4622 9742 17049

While the post-invasion period in Iraq has never been free of conflict-related violence and associated civilian casualties, the years 2010-2012 saw a relative reduction in levels of violence, with annual civilian death tolls ranging from 4,116 to 4,622, and the monthly rate ranging from a low of 218 to a high of 529. (Those three years nonetheless saw more than 2,500 deadly bombing incidents, an average of two a day.) This relative stability ended in early-to-mid 2013, after which the death tolls have sometimes risen dramatically.

There has been no monthly civilian death toll lower than 900 since July 2013, with most being much higher: June (2,534), September (1,956) and October (1,796) being higher than any monthly toll since 2007 (and each in fact higher than the equivalent month in 2007). And as at the end of 2014, the monthly average for the second half of the year – that is, excluding the June peak – stands at over 1,500.

That June peak of 2,534 was the month that marked the beginning of the ISIS offensive. Actions by, and by others in reaction to, ISIS appear only to have worsened an existing trend in rising civilian casualties.

2. Geographic distribution in 2014

The greatest number of deaths have been in Baghdad, Ninewa, Salah al-Din and Anbar provinces (governorates), which between them accounted for close to 80% of civilian deaths. Baghdad had the highest number of deaths, with 4,767 civilians recorded killed this year, while Anbar had over 3,600 civilians killed, half of them (1,748) by the Iraqi military in daily air strikes, primarily in and around Falluja. In Salah al-Din and Ninewa civilian killings by ISIS have contributed significantly to the death toll. All four of these provinces have seen a marked increase in the number of deaths over 2013, with Baghdad almost doubling and the other three provinces more than doubling.

BAGHDAD: 4,767
ANBAR: 3,623
SALAH AL DIN: 2,550
NINEWA: 2,367

3. Perpetrators: Deaths identified as caused by coalition or Iraqi airstrikes, and ISIS action.

Among the 17,049 civilians recorded killed, many deaths were attributable to the actions of specific armed groups while the perpetrators of many killings remain unknown. 1,748 civilians were reported killed by Iraqi military air strikes, while 4,325 were killed by ISIS. A further 10,858 civilians were reported killed by unidentified actors, where it has not been possible to establish which of the major actors, or possibly other, less well-identified groups, were involved. 118 civilians were reported killed by US-Coalition air strikes, the first time since 2011 that civilian deaths have been directly attributable to US-Coalition actions.

4. Combatants killed: Rough totals, and a discussion of the large variation.

Deaths among Iraqi military and among insurgent groups such as ISIS have increased dramatically in 2014, in relation to previous years. Besides a clear increase in total numbers, 2014 has also seen for the first time a sharp divergence in reported totals of combatant deaths between some of the common sources that have been used to track casualties in the conflict for many years. Some of these sources include the daily tracking by Agence-France Presse (AFP), official statistics released by Iraqi government ministries, and aggregated media reports. In past years, numbers from these sources have varied, with some higher or lower than others for any given time period or category of casualties, but have usually not been very far apart. 2014 has seen a wide gulf emerge in the totals for combatant deaths, with totals from AFP and official statistics suggesting roughly 4,000-5,000 combatants killed during the year, while aggregated media reports on the other hand, with each report of combatant deaths taken at face value, suggesting totals of roughly 30,000.

It is not possible for us to say at present what number in this range is correct or most credible, in part because IBC has not analysed the reporting on combatants in as much detail as we do with civilians, but also due to considerable uncertainty with the reliability of some of the reports. The lower range of 4-5,000 is likely too low due to limitations in information gathering. On the other hand, we think that a face value total of approximately 30,000 derived from aggregated media reports is likely too high.

Many of the media reports that make up this total rely either on military sources in the field providing numbers for ISIS/insurgent deaths, or on ISIS/insurgent sources providing numbers for military deaths. At the same time, it is clear from many of these reports that the numbers reported are often not precise “body counts” tied directly to specific incidents or specific victims, as is typically the case with civilian deaths, but rather are rough estimates of how many enemy fighters were killed in a particular operation, or over a given time-frame. These estimates generally originate from parties with an interest in advancing the perception that they are making significant gains over their enemy, and may therefore be prone to exaggeration.

For such reasons, the most that can currently be said is that reporting on combatant deaths during 2014 ranges from about 4,000 to 30,000. The truth probably lies somewhere between these two numbers, but neither can be ruled out at present.

5. Total deaths in 2014 (civilian and combatant) and cumulative total since 2003

Combining the 17,000 civilian deaths recorded by IBC with the above wide range of combatant deaths of 4,000-30,000, suggests a total of between 21,000 and 47,000 people have been killed in war-related violence in Iraq during 2014, making it one of the three worst years of the conflict that began nearly twelve years ago.

Total cumulative reported deaths for the entire period 2003-2014 passed 200,000 during 2014, and presently stand at 206,000 using the more conservative end of the range for combatant deaths in 2014. Over 150,000 (around 75%) of these were civilian. 1

Iraq Body Count 2003-2014 150,772

Iraq War Logs new ‘Civilian’ and comparable ‘Host Nation’ remaining 2004-2009 – central estimate 9,720

Iraq War Logs ‘Host Nation’ combatant 2004-2009 – central estimate 5,575

Iraq War Logs ‘Enemy’ (minus IBC overlaps) 2004-2009 – central estimate 20,499

Iraqi combatants killed March-May 2003 4,895

Insurgents killed June-December 2003 597

Insurgents killed May 2004 652

Insurgents & Iraqi soldiers killed March 2009 59

Insurgents & Iraqi soldiers killed 2010–2014 7,948

TOTAL IRAQI 200,717

US & Coalition military killed 2003–2014 4,807

US & Coalition foreign contractors killed 2003–2014 468

TOTAL 205,992

Concluding remarks

There is a new brutality on the ground and renewed attacks from the air. ISIS and the Iraqi army have caused thousands of civilian deaths this year, while the international coalition has yet again been responsible for civilian killings, for the first time since US withdrawal three years previously. Iraqi civilians are once again being killed by all sides.

As the pattern of violence shows, following the withdrawal of US troops at the end of 2011 and the subsequent implementation of anti-Sunni policies by the Iraqi government, between 2012 and 2013 the death toll more than doubled. In 2014, largely in connection with the rise of ISIS and the military response to it, the death toll has nearly doubled again, making 2014 the third most lethal for civilians (after 2006 and 2007) since the 2003 invasion. The continuing killing of civilians has marked the entire period from 2003-2014: sometimes rising, sometimes falling, but never ceasing.”

2012	2013	2014
January	531	357	1076
February	356	360	930
March	377	403	1009
April	392	545	1013
May	304	888	1027
June	529	659	2534
July	469	1145	1481
August	422	1013	1592
September	400	1306	1956
October	290	1180	1797
November	253	903	1468
December	299	983	1166
Totals	4622	9742	17049

Iraq Body Count 2003-2014	150,772
Iraq War Logs new ‘Civilian’ and comparable ‘Host Nation’ remaining 2004-2009 – central estimate	9,720
Iraq War Logs ‘Host Nation’ combatant 2004-2009 – central estimate	5,575
Iraq War Logs ‘Enemy’ (minus IBC overlaps) 2004-2009 – central estimate	20,499
Iraqi combatants killed March-May 2003	4,895
Insurgents killed June-December 2003	597
Insurgents killed May 2004	652
Insurgents & Iraqi soldiers killed March 2009	59
Insurgents & Iraqi soldiers killed 2010–2014	7,948
TOTAL IRAQI	200,717
US & Coalition military killed 2003–2014	4,807
US & Coalition foreign contractors killed 2003–2014	468
TOTAL	205,992

Aici nu e vorba de o simpla caricatura! Nu e vorba nici de ce spunea Papa, ca daca cel mai bun prieten i-ar zice ceva de mama sa, atunci i-ar da, desigur, un pumn. Noi trebuie sa intelegem bine despre ce e vorba. E vorba de ceea ce inseamna cu adevarat terorismul islamic. Aceste atrocitati arata ce inseamna Al-Qaeda, ISIS, aceste organizatii care nu stiu decat sa ucida in numele Islamului!! In Irak, numarul civililor morti s-a dublat de la an la an. Civili irakieni. Musulmani. De la retragerea trupelor US de la sfarsitul anului 2011 lucrurile au ajuns sa se inrautateasca si victimile printre populatia civila sa creasca foarte mult. Ideea este ca ISIS vrea prin teroare si crime contra umanitatii sa impuna un Stat Islamic in regiune! Un Stat Islamic care va fi in mod perpetuu pepiniera terorismului si care va ameninta mereu Uniunea Europeana si SUA.

Lovitura pe care trebuie s-o dam terorismului consta, in primul rand, in a distruge centrele sale de comanda.

Iar acest ISIS trebuie neaparat anihilat, distrus daca dorim ca pericolul terorist sa scada simtitor in Europa! De asemenea SUA cat si UE au obligatia, inclusiv cea morala, de a se amesteca in treburile interne ale unor state din Pen. Arabica, spre exemplu Yemen. Tocmai pentru a nu se ajunge la catastrofe ca in Siria si Irak. Ce ar insemna acest amestec? Ar insemna, de pilda, distrugerea filialei Al-Qaeda din Yemen! Si mie mi se pare riscant sa eliberezi suspecti de terorism detinuti la Guantanamo Bay si sa-i trimiti in Yemen sau Oman, adica ceea ce fac americanii care ne dau noua lectii legate de legea Big Brother. Adica Obama ce face? Trimite intariri teroristilor! Ce sens are asta? Mai trebuie precizat ca Obama nu a admis ca in atacurile de la Paris e vorba despre terorismul islamic. Intr-un mod aproape invariabil actuala Administratie de la Casa Alba evita sa spuna lucrurilor pe nume, si anume ca de terorism islamic e vorba, adica atacuri cu motivatie islamica!! Administratia Obama a jucat si joaca in continuare politica strutului: in viziunea sa terorismul islamic nu exista. Iar daca spui ca exista, tu, cel care atragi atentia, esti susceptibil de a fi un pericol la „securitatea nationala a US”. Aceasta politica dusa de Obama, de a se face ca nu exista terorism islamic, intretine si da libertate, dupa cum lesne se poate constata – si atacurile de la Paris stau drept marturie -, la o intensificare a terorismului islamic.

Terorismul actual este aproape in exclusivitate (asta ca sa nu spun de-a dreptul in exclusivitate) de natura islamica. Si trebuie spus ca victimile sale pot fi si musulmani. Ideologia unor organizatii teroriste precum ISIS sau Al-Qaeda ii numeste pagani pe musulmanii care traiesc si muncesc cinstit atat in Europa cat si in SUA. Si pot fi victime la fel de bine ca unul care nu e musulman, ca cei de la Charlie Hebdo. Iar aceasta Administratie Obama nu doreste sa ia atitudinea cuvenita fata de acest tip de terorism, care ameninta SUA si nu numai, ba mai mult: il si acopera. In felul asta nu se poate lupta cu acest terorism si nici nu poate fi anihilat.

Mie mi-a placut ca George Maior a recunoscut ca „securitate absoluta nu exista” – nici Legea Big Brother nu-ti poate furniza un asemenea nivel de securitate. Asa este. Insa tot atat de adevarat este ca impotriva terorismului se poate lupta si ca terorismul poate fi anihilat daca se face ceea ce trebuie. Din pacate, Casa Alba nu face ceea ce trebuie, iar Obama ii obliga atat pe Hollande cat si pe Cameron sa ia pozitii, in aceasta problema, apropiate de pozitiile sale. Iar discursul lui Hollande, de care pomeneam mai sus, deriva dintr-o astfel de punere in practica a „doctrinei Obama”. Iata si motivul pentru care nu se face, practic, nimic concret. Ci s-a incercat intr-un mod condamnabil abaterea atentiei opiniei publice de la pericolul terorismului.

Interesant un articol din New York Observer:

How to Stop Terrorism: Be Like Bush

Care arata, printre altele, ca:

„For all of his other failings, in those weeks after September 11^th, George Bush answered that question. His answer was that Islamist terrorism was caused by a lack of political freedom in the Muslim Middle East. Without domestic legitimacy, malignant and semi-malignant regimes built legitimacy in other ways, like hating the West. The solution was then to build democracies in the least fertile places on earth like Iraq and Gaza. It was a breathtakingly—perhaps hopelessly—ambitious answer, but thirteen years later still the most hopeful one we’ve got. […]

The problem is that there are many, many people unhappy with American foreign policy in the world, and virtually the only ones who commit terrorist attacks in response are Muslims. Tibetans do not blow up Chinese markets, and citizens of Cote d’Ivoire do not shoot up French cafes. And, it should be pointed out, Frenchmen irritated with American foreign policy—of which there have been a few—do not bomb the marathon.”

Spune ca raspunsul la problema dat de George Bush, avand loc si evenimentele de la 11 septembrie, a fost urmatorul: terorismul islamic este cauzat de o lipsa de libertate politica in Orientul Mijlociu Islamic. Fara legitimitate, regimurile maligne si semi-maligne isi construiesc legitimitatea in alte feluri, spre exemplu prin ura fata de Vest. Solutia ar fi fost sa se construiasca democratii in locurile cele mai aride din lume, precum Irak sau Gaza. Apoi spune ca multi oameni sunt nefericiti de politica externa dusa de America in lume, insa numai musulmanii raspund prin atentate teroriste.

Interesant ce spun publicatiile de opozitie din America, va recomand acest articol din American Thinker:

Coming to America: A Terrorist Cell Near You

By Lauri B. Regan

Se arata ca:

„British Islamist Anjem Choudary made one of the most important and revealing yet little-mentioned statements in the wake of the Charlie Hebdo terrorist attack last week. The imam tweeted, “Muslims love the Messenger Muhammad more than their parents, children and even themselves! Why don’t people understand?”

Why, indeed? Perhaps Choudary’s statement was ignored because he is, after all, a “radical” Muslim cleric, viewed by the politically correct as someone on the fringes who does not represent “true Islam” (a term favored by not only Barack Obama, but also by al-Qaeda and ISIS). But if world leaders do not wake up from their dangerously naïve, self-induced comas just as the terrorist sleeper cells are stirring from their slumber, Charlie Hebdo and the terror attacks at the Parisian kosher butcher shop and Sydney chocolate store will become commonplace across the globe for many years to come.

Obama continues to whitewash the global threat of Islamic fundamentalism. He initially refused to call the Charlie Hebdo massacre “terrorism.” Once he finally did, his statement ridiculously claimed that the attack was the “senseless violence of a few.” Similarly, in his September speech addressing efforts to combat ISIS, he stated, “small groups of killers have the capacity to do great harm.”

If the multitude of Islamic terrorist groups metastasizing across the entire globe, including ISIS, al-Qaeda, Boko Haram, Hamas, Hezb’allah, Al Aqsa Brigade, the Muslim Brotherhood, and the Taliban are “small groups,” we should sleep well at night knowing that Obama’s A team is at the helm. Unfortunately, the jayvee squad that Obama promises has been decimated actually sponsored the latest terror attacks and is on the rise. But coming from the guy who promised that if you like your doctor, you could keep your doctor (among other doozies), making false and grandiose assertions to sell the country a bill of goods is simply par for the course (for our Golfer-in-Chief).

So how pervasive are the views of the barbarians otherwise known as Islamists? Brigitte Gabriel explained:

There are 1.2 billion Muslims in the world today – of course not all of them are radicals! The majority of them are peaceful people. The radicals are estimated to be between 15 to 25 percent. … But when you look at 15 to 25 percent of the world Muslim population, you’re looking at 180 million to 300 million people dedicated to the destruction of western civilization. That is as big as the United States. So why should we worry about the radical 15 to 25 percent? Because it is the radicals that kill. Because it is the radicals that behead and massacre.

After pointing out that the majority of Germans, Russians, Chinese, and Japanese were peaceful people, and yet radicals from those countries still murdered tens of millions of people, Gabriel observed, “The peaceful majority were irrelevant.”

What is relevant is what our government is ignoring. At TheReligionof Peace.com, the array of statistics on the world’s Muslim population’s support of terrorism and violence in defense of Islam is eye-opening – at least for those who are not willfully blind to reality. It includes a List of Islamic Terror Attacks for the Past 30 Days. When it becomes necessary to keep a running list of attacks every 30 days, the “religion of peace” is looking a lot less peaceful. And linked with the statistics on support among the general Muslim population, the claim that this hate is an aberration becomes even more disingenuous.

It is arrogance when someone with little knowledge of a topic takes to the bully pulpit and makes false assertions as if an expert. When our president does so, it is dangerous. When he does so with national security, he becomes an accomplice to an existential threat to our country’s long-term viability. When Obama claims, “ISIL is not ‘Islamic.’ No religion condones the killing of innocents,” he is willfully shirking his responsibility to defend our nation.

Obama’s platitudes and assertions that only a rogue “few” are terrorists, fly in the face of reality. The terrorists are not psychopathic or crazy. They are motivated and determined and thinking lucidly about how to destroy Western civilization. It is Obama and the politically correct who label honest, clear-minded realists Islamophobic and not operating with a full deck. They are functioning in a state of denial.

On Monday, State Department spokesperson Marie Harf claimed, “There are people out there who want to kill other people in the name of a variety of causes” and promised that “we’re going to focus on all of the different kinds of extremism.” Eric Holder also exhibited this psychosis when he finally admitted on Sunday that the U.S. is at war with “terrorists” but refused to utter the term radical Islam and continued to push the lie that “core” al-Qaeda has been “decimated.” White House press secretary Josh Earnest put the icing on the cake when he explained on Tuesday that the reason the administration does not use the term “radical Islam” is because they believe it is not accurate, “I certainly wouldn’t want to be in a position where I’m repeating the justification [the terrorists] have cited that I think is illegitimate.” The terrorists have no problem identifying their enemy and developing a plan to defeat them. The people entrusted with our national security whitewash, pander, and lie.

Particularly telling is that both French president Hollande and Obama called the Charlie Hebdo murderers cowards. In this they are simply wrong, and believing so will do nothing to win the war against Islamic fundamentalism. For victory, we must have leaders who identify the enemy and understand how they think. Our leaders do not acknowledge with whom we are dealing.

Obama has spent six years extending his open hand to Iran’s mullahs and the past year negotiating a deal that will likely lead to Iran obtaining a nuclear weapon. He is operating on the assumption that the Islamists in Iran think the same as Westerners who value freedom of religion, free speech, life, liberty, and the pursuit of happiness. The Iranians understand who is sitting across from them at the negotiating table, and they are outmaneuvering Team Obama, just as Bill Belichick did to the Baltimore Ravens this past weekend.

Day after day, the killing goes on. Day after day, the mainstream media, academia, the politically correct left, and policymakers do their best to ignore it. Would that they had read The Art of War rather than Rules for Radicals; then we might actually be safe. In his work, Sun Tzu stated:

If you know the enemy and know yourself, you need not fear the result of a hundred battles. If you know yourself but not the enemy, for every victory gained you will also suffer a defeat. If you know neither the enemy nor yourself, you will succumb in every battle.

Barack Obama refuses to identify our enemy. Even as he was finally forced to mention the term “Islamist jihadist sympathizers,” in the context of this week’s hacking incident, he did so reluctantly and with absolutely no recognition that we are fighting a war pitting civilization against barbarism. In a recent speech, Egyptian President el-Sisi recognized that Islam has become a “source of worry, danger, killing, and destruction in the whole world” and called for a “religious revolution” to modernize the faith. It is quite extraordinary that Muslims leaders are speaking out while the leader of the free world continues to prevaricate.

Furthermore, Obama is clueless about the American people, whom he was entrusted to protect. He believes we are a bunch of religious fanatics clinging to our guns while touting the real religious fanatics as a peace-loving people. He believes we are a country of one-percenters, fat cats, racists, morons, and colonialists while he claims that the Islamic State has nothing to do with Islam.

Our enemy recognizes that we are under the leadership of the man who bowed to the Saudi king, praised Islam before the Muslim Brotherhood in Cairo, jailed an innocent man for making a YouTube video about Islam, and took to the world stage to “boldly” pronounce, “The future must not belong to those who slander the Prophet of Islam.” They see a tired people who did not have the fortitude to stay the course in Iraq and Afghanistan and who elected a weak leader twice despite his trashing of our allies and reaching out to our enemies.

Radicalized individuals are flocking to the battlefields in Syria and Iraq and returning as trained jihadist to the West. According to a U.N. report, more than 15,000 foreign fighters have entered these two countries to train with ISIS. Obama refuses to withdraw their passports.

Obama’s immigration edicts may open the floodgates to Islamists at the same time that Europe is trying to figure out how to close theirs and deal with the mess they created. A recent study by the Center for Immigration Studies concluded that the rise in immigrants from Muslim countries poses a national security threat. The administration announced that it will be expanding resettlement of Syrian refugees, as well hiring Fatima Noor, a Muslim woman who dons a hijab, as a special assistant at Homeland Security tasked with bringing in more Muslim immigrants. With at least six Muslim Brotherhood operatives working for the administration (and the recent appointment by Nancy Pelosi of the first Muslim representative to the House Intelligence Committee), this new addition should be no surprise.

The trial of the accused Boston Marathon bomber began last week. So now we have the Tsarnaev brothers and the Kouachi brothers. All in the family from a culture of people who strap suicide vests on their children and send them off to murder in the name of Allah. Golda Meir recognized decades ago that “[w]e will only have peace with the Arabs when they love their children more than they hate us.”

Currently making the rounds on the internet are quotes of Winston Churchill regarding Islam and Muslims. More important to recall are Churchill’s quotes warning of the rise of the Third Reich that fell upon deaf ears. He stated:

I cannot recall at any time when the gap between the kind of words which statesmen used and what was actually happening in many countries was so great as it is now. The habit of saying smooth things and uttering pious platitudes and sentiments to gain applause, without relation to the underlying facts, is more pronounced now than it has ever been in my experience.

Upon moving into the White House, Obama returned to the British a bust of Winston Churchill that had been displayed in the Oval Office. Were we reading a Shakespeare play, that act would serve as a clear foreshadowing of Obama’s willful blindness and destiny to repeat history’s tragedies. Churchill recognized that:

… [w]hen the situation was manageable it was neglected, and now that it is thoroughly out of hand we apply too late the remedies which then might have effected a cure.

Want of foresight, unwillingness to act when action would be simple and effective, lack of clear thinking, confusion of counsel until the emergency comes, until self-preservation strikes its jarring gong – these are the features which constitute the endless repetition of history.

If we are going to win the war against Islamic fundamentalism, we need a change in leadership with people who know our enemy, who are not so cowardly as to fear being honest about who that enemy is and what motivates him to kill, and who love America and Western civilization more than they love themselves and Islam. The man currently in the White House is certainly not that person.”

Articolul este destul de lung, de aceea voi incerca sa traduc doar aceasta fraza:

„Barack Obama refuses to identify our enemy. Even as he was finally forced to mention the term “Islamist jihadist sympathizers,” in the context of this week’s hacking incident, he did so reluctantly and with absolutely no recognition that we are fighting a war pitting civilization against barbarism. In a recent speech, Egyptian President el-Sisi recognized that Islam has become a “source of worry, danger, killing, and destruction in the whole world” and called for a “religious revolution” to modernize the faith. It is quite extraordinary that Muslims leaders are speaking out while the leader of the free world continues to prevaricate.”

adica:

„Barack Obama refuza sa-i identifice pe inamicii nostri. Chiar daca in final a fost fortat sa mentioneze termenul: „simpatizanti islamisti jihadisti”, in contextul incidentului terorist din aceasta saptamana, el s-a aratat atat de reluctant si nu a recunoscut deloc ca luptam un razboi care pune fata in fata civilizatia si barbaria. Intr-un recent speech, Presedintele Egiptului, el-Sisi, a recunoscut ca Islamul a devenit o „sursa de ingrijorare, pericol, ucidere si distrugere a intregii lumi” si a chemat pentru o „revolutie religioasa” care sa modernizeze aceasta credinta. Este pur si simplu extraordinar ca liderii musulmani vorbesc despre asa ceva, pe cand liderul Lumii Libere continua sa fie evaziv, echivoc in aceasta privinta.”

Asa este: e nevoie de o reformare a Islamului. Insa lucrul acesta nu poate fi facut atata vreme cat extremismul religios, Jihadul, are adepti, calauziti de centre de comanda care au o putere foarte mare in Lumea Islamica si care ordona ucideri si acte de terorism! Ar trebui sa intelegem ca asa cum stau lucrurile acum, nici vorba nu poate fi de democratie in Lumea Islamica si esecul Primaverii Arabe din Nordul Africii confirma acest lucru!

De ce terorismul islamic acum?

Mai trebuie aratat un lucru. In anii ’60-’70 intr-adevar nu se prea vorbea de terorismul islamic si nici nu exista fenomenul prezent asa cum este el astazi. Asta nu inseamna ca nu exista. Sa ne amintim de groaznicul atentat facut de Organizatia pentru Eliberarea Palestinei la Olimpiada de la Munchen, cand a fost masacrata delegatia israeliana. Si de aici ar trebui sa tragem concluzia sa fim mult mai prudenti cand e vorba de eliberarea teroristilor… Apoi putem sa ne referim si la razboaiele dintre Egipt si Israel. Insa daca terorismul islamic nu a fost atat de puternic precum cel de astazi, lucrul acesta se datoreaza in mare masura colonialismului. Este adevarat ca lupta popoarelor de sub dominatia unei mari puteri, tranformate in colonie a acesteia, precum lupta eroica a poporului algerian impotriva ocupantului francez, nu a avut neaparat o mare dimensiune religioasa, ci erau lupte de eliberare nationala. Sunt convins ca multi dintre cei ce citesc aceste randuri isi vor aminti de aceste pagini de Istorie. Insa statele acestea, cu o populatie islamica majoritara, au reusit sa stagneze din punct de vedere al dezvoltarii economice. Colonialismul avusese si un rol civilizator, fara de care aceste state ar fi ramas acum foarte mult in urma. Dupa inlaturarea colonialismului, facuta in general prin razboi, a trebuit sa urmeze reconstructia, fara indoiala, si atunci n-avea cum sa-ti stea capul la terorism. La acea vreme, statele socialiste au sprijinit lupta impotriva colonialismului si au dat ajutor noilor state iesite de sub dominatia straina. Dupa prabusirea comunismului a incetat si ajutorul si s-a vazut si o stagnare economica ce tindea sa se prelungeasca foarte mult. Cu o populatie in marea ei majoritate slab pregatita din punct de vedere profesional si, pe cale de consecinta, aflata la un nivel redus din punct de vedere intelectual si a carei viata este concentrata exclusiv in jurul Islamului, nu e de mirare ca extremismul islamic, Jihadul, a prins foarte usor la o asemenea populatie. Insa extremismul islamic, chiar daca (poate) era la o intensitate mult mai redusa fata de cum e acum, exista si atunci. Ma gandesc, de pilda, sunt sigur ca va amintiti, la asasinarea Presedintelui Anwar El Sadat la 6 octombrie 1981, dupa ce s-a angajat in negocieri cu Israelul, care au culminat cu semnarea Tratatului de Pace Egipteano-Israelian, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace, in 1978, alaturi de Menachem Begin, prim-ministru al Israelului. Cf. articolului din Wikipedia despre Sadat, citat mai sus, cu exceptia Sudanului, toate Statele Arabe si Organizatia pentru Eliberarea Palestinei s-au opus eforturilor lui Sadat de a face pace cu Israelul, fara consultari prealabile cu Statele Arabe. Pe cale de consecinta, Egiptul a fost suspendat din Liga Araba din 1979 pana in 1989. Cine s-a opus, din interiorul Egiptului, politicii lui Sadat privind pacea cu Israelul? Da, v-ati prins: Jihadul Islamic din Egipt, desigur! Care avea printre membri si ofiteri superiori in structurile de securitate ale statului:

„Chief strategist of El-Jihad was Abbud al-Zumar, a colonel in the military intelligence whose „plan was to kill the main leaders of the country, capture the headquarters of the army and State Security, the telephone exchange building, and of course the radio and television building, where news of the Islamic revolution would then be broadcast, unleashing—he expected—a popular uprising against secular authority all over the country”.^[36]„

incerc sa traduc:

„Strategul sef al El-Jihadului a fost Abbud al-Zumar, un colonel in structurile de informatii militare al carui „plan era de a ucide pe principalii lideri din tara, sa captureze cartierul general al armatei si Securitatii Statului, cladirea telefoanelor, si desigur cladirile Radioului si Televiziunii, unde stiri despre Revolutia Islamica ar fi fost raspandite, declansand – el asa se astepta – o revolta populara impotriva autoritatii seculare (laice) in toata tara.”

Asa ca terorism era si in anii ’70, si inca foarte periculos, chiar daca nu se manifesta atat de acut ca acuma!! Un lider moderat si pro-vestic, cum era Sadat, era foarte greu de acceptat de catre acesti fundamentalisti care, iata, aveau oamenii sus-pusi in stat. De asemenea seicul Omar Abdel-Rahman – Seicul Orb -, condamnat pe viata pentru ceea ce se numeste in legislatia US seditious conspiracy, in legatura cu atentaul cu bomba de la World Trade Centre din 1993 – el ii teroriza, dupa cum insusi afirma, pe „dusmanii lui Dumnezeu” -, este cel care a dat fatwa ce aproba asasinarea lui Sadat. De asemenea o mare problema mi se pare cu aceste fatwa. De exemplu, Osama bin Laden a dat doua fatwa – 1996, 1998 – prin care interpreta Legea Islamica in sensul ca „musulmanii trebuie sa ucida civili si personal militar al Statelor Unite si din cadrul tarilor aliate pana cand vor retrage suportul dat Israelului si pana cand vor retrage fortele militare din tarile islamice” (v. aici si aici). Iata ce ne arata Wikipedia:

„The 23 February 1998 fatwa is the first known official order of the World Islamic Front. The fatwa calls upon each individual member of the existing Ummah to, „in accordance with the words of Almighty God, ‘fight the pagans all together as they fight you all together,’ and ‘fight them until there is no more tumult or oppression, and there prevail justice and faith in God.'” The fatwa is widely regarded by terrorism experts as the founding document of the World Islamic Front.”

adica:

„23 februarie 1998 este data la care fatwa este cunoscuta pentru prima data ca ordin oficial al Frontului Islamic Mondial (Al-Qaeda, dupa unii experti, n.m.). Fatwa cheama pe fiecare membru al Ummah (al Comunitatii) ca, „in acord cu cuvintele Atotputernicului Dumnezeu, „luptati impotriva paganilor cu totii asa cum lupta ei impotriva voastra cu totii” si „luptati impotriva lor pana nu va mai fi zarva sau opresiune, si va prevala justitia si credinta in Dumnezeu”. Aceasta fatwa este in mod larg privita de catre expertii in terorism drept document fondator al Frontului Islamic Mondial.”

Evident, se pune problema ce calificare avea Osama bin Laden si acest Front Islamic Mondial ca sa dea aceste fatwa. Pentru ca asa oricine poate da nu stiu ce fatwa care sa treaca peste statul respectiv, peste legile tarii, peste conducatorii statului islamic respectiv prin care sa stipuleze orice ucideri, incalcari ale Dreptului International, orice acte de terorism etc. Se poate crea o nebunie intreaga in toata lumea din pricina unor astfel de oameni. De aceea este imperios necesar ca elementele moderate din Lumea Islamica sa condamne astfel de fatwa teroriste! Si ceea ce e si mai ingrozitor este ca aceste atentate teroriste pe care ei, teroristii, le fac in diferite tari sunt vazute ca mari victorii de catre populatia bastinasa din Yemen sau Egipt, nu-i asa? Uitati-va ce fatwa se dau in aceasta Lume Islamica:

„In 2012, Abdul-Azeez ibn Abdullaah Aal ash-Shaikh, the Grand Mufti of Saudi Arabia, issued a religious edict prohibiting contact and cooperation with foreign media outlets because they seek to “spread chaos and strife in Muslim lands.” He added that contacting foreign media outlets to “divulge the country’s secrets or address various matters” was tantamount to “treason and major crime.” He said that “It is not permissible and is considered betrayal and assistance to the enemies of Islam.” Also, “A believer has to help keeping security, that of his nation and community, and protecting his religion.”^[42] This fatwa is vague and itself is in need of another explanatory fatwa. Foreign media appears to have been singled out because it is mostly free and does not conform to Saudi Arabian government censorship. The fatwa uses the strongest possible terms (i.e., „haram” or unlawful, „treason,” „betrayal,” and „major crime.”) for the simple act of contacting the press. This fatwa needlessly endangers the lives of ordinary citizens and members of the media. It also threatens the financial interests of legitimate global business. In democratic societies, journalism and the media play an indispensable role in educating the public and combating corruption.”

Deci o fatwa impotriva presei, impotriva media straine, data de Marele Muftiu al Arabiei Saudite, impotriva contactului cu presa straina pentru ca provoaca „haos si lupta in teritoriile musulmane”, punand in pericol viata cetatenilor si a celor ce lucreaza in media, bineinteles amenintand si interesele financiare si legitime ale comunitatii de afaceri. Simplul contact cu presa este „tradare, crima majora, ilegalitate”. Aici nu e vorba de nu stiu ce caricaturi, ci un atac impotriva Presei Libere, un atac la adresa dreptului cetatenilor de a fi informati, pentru a izola si mai mult omul musulman de restul lumii. Iata ce fac asa-zisii lor „invatati”! Si aceasta fatwa a fost data in 2012…

Nu e de mirare ca in aceste tari islamice se nasc teroristi!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

ianuarie 16, 2015 Posted by Motanul Incaltat | Uncategorized | Abdel Fattah el-Sisi, Anwar El Sadat, Ataturk, Atitudine, Atitudini, Barack Obama, Big Brother, Charlie Hebdo, criza economica, Democratie, Diverse, Europa, European Union, Exercitii de normalitate, extremism islamic, fatwa, François Hollande, Frontul Islamic Mondial, fundamentalism islamic, George Maior, George W. Bush, Guantanamo Bay, Hollande, Iohannis, Irak, Iraq, ISIS, islam, Israel, Je suis Charlie, Klaus Iohannis, laicitate, Legea "Big Brother" privind retinerea datelor de trafic, libertate, Menachem Begin, Middle East, nivel de trai, normalitate, oameni, Oman, Omar Abdel-Rahman, Opinia mea, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, Orientul Mijlociu, Osama bin Laden, Papa, Papa Francisc, parerea mea, Paris, politic, politica externa, Politica internationala, Politice, Ponta, presa, România, social, societate, SUA, Turcia, UE, United States, Uniunea Europeana, USA, Victor Ponta, Victoria Nuland, WordPress, World Islamic Front, Yemen | 33 comentarii

Despre ISIS si lupta geopolitica…

Un deosebit de interesant articol in Gandul:

Opinia unui fost agent MI6: Toată lumea foloseşte „Statul Islamic” în propriul interes. Iar ei se folosesc acum de noi

Se arata ca:

„Alastair Crooke, fost agent al serviciului secret britanic MI6 şi consilier al unor înalţi oficiali europeni pe probleme privind Orientul Mijlociu, consideră că principalii actori internaţionali, de la preşedintele SUA Barack Obama la Putin şi Rusia, se raportează la gruparea teroristă „Statul Islamic”, din Irak şi Siria, pentru a-şi atinge propriile interese. De fapt, din cauza acestei încrengături de interese, gruparea teroristă a ajuns să întoarcă roata şi să se folosească de Occident pentru a-şi atinge scopurile şi o face deocamdată eficient.

„Se pare că toată lumea caută să se folosească de ISIS (gruparea teroristă Statul Islamic) în propriul interes”, scrie Alastair Crooke, fost spion MI6 şi oficial al diplomaţiei UE, în Huffington Post. El aminteşte, citând-o pe analista libanezo-americană Raghida Dergham, de schizofrenia care a lovit ţările din Golf, în ce priveşte raportarea la SUA, referindu-se la faptul că ţările arabe din Golf văd ISIS ca pe un instrument necesar pentru a confrunta Iranul şi ambiţiile sale regionale, mai ales în războiul din Siria, şi nu ca terorişti. „Este remarcabilă candoarea subită în a exprima disensiuni radicale, de exemplu între faptul că guvernele din Golf au caracterizat ameninţarea ISIS ca pe una existenţială şi faptul că o mare parte din public simpatizează cu ISIS şi motivele sale, iar ISIS este văzut ca ceva necesar în balanţa de putere şi cea a terorii”, scrie Dergham.

În ciuda retoricii ţărilor arabe, viziunea de mai sus se traduce şi în sprijinul armat cu care contribuie la campania de atacuri aeriene din Siria: 4 avioane F-16 din Arabia Saudită, 4 avioane de luptă din Emiratele Arabe, două din Bahrain şi un Mirage din Qatar, care nu au luat practic parte la atacuri.

Dacă ţările arabe vor să folosească războiul anti-ISIS pentru a-i forţa mâna preşedintelui sirian Assad, Rusia şi Iranul urmăresc un alt scop, mai scrie Crooke. Ele doresc ca ofensiva să ţintească strict ISIS în Irak şi Siria. Ministrul de Externe rus Serghei Lavrov a încurajat atacurile americane împotriva ISIS, însă a insistat ca acestea să ţintească într-adevăr ISIS şi nu guvernul Assad, iar acestea să fie coordonate împreună cu guvernul de la Damasc.

Ca reacţie la atacurile SUA în Siria împotriva ISIS şi la contrele lui Obama cu Assad pe această temă, Rusia a mutat şi ea, ameninţând că va spori livrările de armament către guvernul sirian, dacă SUA ar ataca direct poziţii ale Damsacului. Au apărut ştiri că nave Sumoum ruseşti, care au capabilităţi antiaeriene, au sosit în portul siriran Latakia. Rusia şi Iran vor coopera cu SUA în operaţiunea anti-ISIS din Siria, doar dacă sunt stabilite coridoare aeriene, ţinte clare ale atacurilor aeriene şi garanţii că SUA nu vor încerca să creeze zone de control pentru opoziţia siriană.

Astfel, SUA se află între ciocan şi nicovală, crede fostul oficial MI6. Arabia Saudită vrea capul lui Assad şi se oferă să finanţeze efortul de război, iar agrearea condiţiilor ruso-iraniene l-ar întări pe Assad şi ar crea scandal printre ţările din Golf. Dacă SUA l-ar ataca pe Assad, aşa cum vrea Golful, asta ar însemna să escaladeze relaţia cu Iran, Rusia şi Hezbollah, ceea ce ar complica şi mai mult ofensiva anti-ISIS.

Turcia vrea şi ea să se folosească de războiul cu ISIS, iar scopul imediat este să ajute ISIS să submineze regiunea semiautonomă a kurzilor sirieni, care se află la graniţa cu regiunea turcească locuită de kurzi. Turcia îi împiedică pe kurzi să treacă graniţa în Siria, pentru a lupta cu ISIS. Controlul ISIS asupra acestui teritoriu sirian ar crea un coridor logisitic cu Turcia, unde preşedintele Erdogan a sprijinit ISIS în lupta pentru răsturnarea regimului Assad. Turcia a încercat să menţină relaţii bune cu toate părţile din regiune – cu baath-iştii, cu kurzii din Irak, cu liderii sunniţi ai triburilor şi cu ISIS, pentru a-şi asigura un rol de mediator al viitorului sunniţilor din regiune.

Israelul are şi el un interes în acest război, scrie Alastair Crooke. A sprijinit insurgenţii din zona Golan, împotriva lui Assad, în schimb sperând să câştige un cuvânt de spus în războiul cu Frăţia Musulmană şi Hamas.

SUA urmăreşte nu doar să distrugă ISIS, ci şi să-l submineze pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Drept răspuns, Putin încearcă să deschidă comunicarea cu Oabama, pentru a se pune de acord în Siria şi Irak şi pentru a dezescalada tensiunea cu Washingtonul, în general.

Aici, SUA şi Obama se află în faţa unei dileme, crede Crooke. Au nevoie într-adevăr de cooperarea lui Putin şi a Iranului, dacă vor să ţină sub control instabilitatea din Orientul Mijlociu, însă a căuta ajutorul Rusiei pe faţă l-ar pune pe Obama în faţa unor critici vehemente, în contextul alegerilor preliminare pentru Congres. Secretarul de Stat John Kerry s-a exprimat astfel: nu ne coordonăm, cu Damascul, ci deconflictualizăm! Este o contradicţie de politică externă care nu are cum să dureze, crede fostul spion MI6.

Ca efect, deja opoziţia siriană, sprijinită de Occident, strigă că a fost discreditată de atacurile americane în Siria. Extremiştii Nusra spun că cine negociază cu Vestul devine parte a Vestului, iar mulţi sirieni de rând îi acuză că sunt trădători.

Mai sunt şi alte părţi interesate în acest conflict. Sunniţii din Anbar, Saladin şi Ninive (provincii din Irak) se folosesc de ISIS pentru a pune presiune pe Baghdad, să le facă favoruri. Kurzii procedează la fel. Consiliul de Cooperare din Golf foloseşte acest război pentru a forţa Qatar să urmeze linia impusă de saudiţi şi să extindă războiul către Frăţia Musulmană, regele Abdullah al Arabiei Saudite foloseşte situaţia pentru a-i forţa pe clericii Wahhabi să împiedice o revigorare a mişcării wahhabiste în rândul populaţiei.
Sunt atât de multe părţi interesate să folosească ISIS în propriul interes, încât te poţi întreba ce s-ar face fără ISIS. Poate că nu s-ar descurca, mai scrie Crooke.

ISIS a fost poate un instrument, chiar prin crearea sa, al multora care au crezut că îl vor folosi, dar poate că acum roata s-a întors. Nimic din ce a făcut ISIS până acum nu a fost la întâmplare, ci a reflectat o planificare serioasă şi o intenţie. Există o hartă, din 2006, a teritoriilor cu puţuri de petrol pe care ISIS spera încă de pe atunci să le controleze. Strategia lor de a cuceri Mosul a fost pusă la cale timp de 2 ani (ISIS a evoluat din mişcarea irakianului al Zarqawi şi stabilise deja o operaţiune clandestină în Siria, prin extremiştii Al-Nusra, până când cele două grupări s-au rupt).

Membrii ISIS cred în profeţia că o mare bătălie cu Vestul va avea loc în Siria (bazată pe un citat din Hadith cu învăţăturile lui Mohammed) şi speră că alianţa occidentală se va lăsa atrasă într-un război terestru. Ei speră să se întâmple ceva similar conflictului Israel-Hezbollah din 2006, când după ce ofensiva aeriană israeliană nu a reuşit să distrugă mişcarea teroristă, au existat acţiuni militare care au forţat invazia terestră israeliană.

Deja grupuri afiliate al Qaeda şi alte grupări jihadiste se adună sub steagul ISIS, pentru a se lupta în „războiul crucii”, lansat împotriva lor. Deja grupările rebele, sprijinite de Occident, sunt considerate acum trădătoare şi colaboratoare ale Vestului. Nu era asta uşor de prevăzut?, se întreabă fostul spion MI6. ISIS se foloseşte de Occident pentru a obţine ce vrea: mobilizare islamică extinsă, delegitimarea liderilor arabi şi un război lipsit de strategie şi finalizare. La acest proces contribuie acum Barack Obama.

Până la urmă, la o analiză mai atentă, marea inconsistenţă şi cauza care va transforma acest demers într-un eşec este un paradox simplu: aliaţii Vestului nu vor fi şi nu pot fi parteneri adevăraţi în acest război. Sunt prea contaminaţi de aceeaşi ideologie salafistă, de zeci de ani, sunt parte a acestei ideologii. Vestul a fost complice la ea prea mult timp, s-a aliat cu ea, iar acum nu îşi poate abandona aliaţii compromişi, dar nici nu se poate aştepta ca aceştia să trimită trupe pe teren.

Este un război fără trupe, fără mijloace de a obţine un rezultat. ISIS s-a folosit de noi inteligent, este concluzia lui Alastair Crooke.”

Un articol foarte interesant, pe care il recomand a fi citit integral si in original, si care pune punctul pe „i”, cum se spune, aratand ca acest razboi este, in principal, un razboi intre SUA si Rusia, cu conotatii geopolitice foarte complexe.

Daca va veti uita pe harta, Siria reprezinta o miza esentiala: daca ar fi sub influenta americana ar izola Iranul de Orientul Mijlociu (Irakul, tara vecina Siriei, este deja sub influenta americana in urma razboiului castigat de SUA care l-a indepartat de la Putere pe Saddam Hussein). Siria este un cap de pod pentru Iran, prin organizatia siita si antisionista Hezbollah, sprijinita de Iran si care ataca Israelul. Pe de alta parte, aliatul Iranului este Rusia, care il sprijina pe actualul Presedinte al Siriei, Bashar al-Assad. Fiind omul rusilor, blocheaza influenta americana in Siria. Din aceasta cauza americanii au vrut sa-l alunge insa rusii s-au opus si l-au ajutat pe Al-Assad, care a reusit in felul acesta sa se mentina in functie. Pe de alta parte, daca rusii pierd influenta in Siria s-ar putea spune fara prea mare teama de a gresi ca ar pierde o mare parte din influenta pe care o au in Orientul Mijlociu, pentru ca Tarile din Golf sunt proamericane si nu numai ca nu vad cu ochi buni, dar le e si frica de dezvoltarea Iranului ca mare putere in aceasta zona…

ISIS este, in mod ciudat, un rau necesar… SUA nu actioneaza direct in Siria, pentru schimbarea prin razboi direct a lui Bashar al-Assad, pentru ca se opune Rusia. Fara ISIS si mentinerea starii de tensiune in zona, regimul lui Bashar al-Assad n-ar avea, practic, nicio problema. ISIS creeaza premisele unei interventii militare. Dar cum se va desfasura aceasta…? Atragerea Iranului de partea SUA ar fi o modalitate originala de a interveni insa e destul de dificil de realizat. Iranul este legat, ca sa zic asa, de Rusia prin Organizatia pentru Cooperare de la Shanghai (Iranul este observator) si, de ce nu, prin Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva, cu care Organizatia pentru cooperare de la Shanghai a semnat un agreement, unde Iranul ar fi un posibil candidat (Serbia are statut de observator). Din acest punct de vedere, problema Iranului este urmatoarea: el nu poate ramane in afara unei organizatii care sa-i asigure si, de ce nu, sa-i garanteze securitatea. O cooperare a Iranului cu SUA ar fi vazuta rau de catre Rusia si Iranul si-ar putea pierde un aliat caruia, cel putin pana acum, nu are ce sa-i reproseze… De asemenea Iranul nu-si poate permite sa ramana izolat nici in ceea ce priveste cooperarea economica…

Acest razboi geopolitic nu se poarta numai in Orientul Mijlociu, el e prezent si in Europa. Evenimentele din Ucraina, care au dus la indepartarea de la Putere a lui Viktor Ianukovich, omul Kremlinului, au facut ca Ucraina sa sara de pe orbita Rusiei. Gravitarea Ucrainei pe orbita UE inseamna pierderea influentei Rusiei asupra acestei tari. Drept raspuns Rusia doreste sa pastreze niste capete de pod – regiunea Donetk- Lugansk, Crimeea si chiar Transnistria, pe care sa le poata controla. De asemenea Rusia este interesata sa-si mareasca influenta in Balcani prin Serbia. De asemenea, nu trebuie sa neglijam nici Ungaria, regimul lui Viktor Orban avand o orientare prorusa, dar Ungaria e membra a UE si NATO. Pe cand din fostul Spatiu Iugoslav doar Croatia si Slovenia sunt membre NATO.

Din punct de vedere economic, si legat de pozitia Romaniei, aratam in acest comentariu urmatoarele:

@Marian
Uite ce face Ponta in SUA: s-a dus in Houston, Texas, la compania Halliburton:
Evenimentul Zilei

CORESPONDENȚĂ DIN SUA: Ponta a mers în Texas, de unde speră să atragă noi investiții americane în domeniul energetic din România

Iata ce ne spune Wikipedia:
Halliburton

“Type Public
Traded as NYSE: HAL
S&P 500 Component
Industry Oilfield services & equipment[1]
Founded 1919, Duncan, Oklahoma, USA[2]
Founders Erle P. Halliburton
Headquarters Houston, Texas, USA, (Main Headquarters)
Dubai, UAE
Area served Worldwide
Key people David Lesar
(Chairman and CEO) and Jeff Miller
(President)
Products Products and services to the energy industry[3]
Revenue Increase US$24.8 billion (2011)[4]
Operating income Increase $4.7 billion (2011)[4]
Net income Increase $3.0 billion (2011)[4]
Total assets

Increase US$ 29.223 billion (2013) [5]
Increase US$ 27.41 billion (2012) [5]

Total equity Increase $7.725 billion (2008)[6]
Employees 68,000 (January 2012)[7]
Website Halliburton.com”

Predecesorul lui David Lesar a fost Dick Cheney!

Pomeneam de Hunt Oil Company in postarea trecuta, tot din Texas, in Dallas. N-o merge si p-acolo…?

Observa ce profituri mari, foarte mari au aceste companii petroliere din SUA si, de notat asta, in crestere!!!!

Pe de alta parte, iata ce titreaza Romania Libera :

Compania americană Stratum Energy, al treilea producător de gaze din România

Se arata ca:

“Compania americană Stratum Energy va deveni al treilea producător de gaze din România, după ce va investi 150 de milioane de dolari anul viitor în țara noastră, a declarat, vineri, pentru Agerpres, ministrul delegat pentru Energie, Răzvan Nicolescu.

Nicolescu face parte din delegația premierului Victor Ponta în Statele Unite ale Americii, iar, vineri, oficialii români s-au întâlnit cu reprezentanții companiilor petroliere americane.

‘Compania Stratum Energy va deveni al deveni al treilea producător de gaz din România după Romgaz și Petrom cu o producție anuală de peste 0,5 miliarde mc, după ce va investi peste 150 milioane de dolari anul următor în țară noastră în dezvoltarea descoperirii de gaz convențional făcută, recent, de companie în zona Moinești, județul Bacău’, a spus Nicolescu.

El a subliniat că investițiile americane vor avea un rol crucial în obținerea independenței energetice a țării noastre, în anul 2020.

‘Cred foarte mult că atragerea de investiții și tehnologie din SUA în domeniul energetic românesc va ajuta țara noastră să devină, în preajma anului 2020, independentă energetic. În plus, consumatorii vor beneficia de prețuri cât mai bune, noi locuri de muncă vor fi create și taxe suplimentare vor fi colectate la buget’, a susținut Nicolescu.

Compania americană ExxonMobil explorează, alături de OMV Petrom, un perimetru de mare adâncime în Marea Neagră, iar descoperirile recente de acolo vor asigura României independența energetică începând cu anul 2020, potrivit estimărilor companiilor petroliere.”

Inteleg, deci, ca miza este independenta energetica a Romaniei.

Si acum cate ceva despre jocul geopolitic:

Bloomberg: Rusia riscă să intre în recesiune, din cauza preţului scăzut al petrolului

Se arata ca:

“Rusia riscă să intre în recesiune, din cauza celui mai redus preţ al petrolului din ultimii doi ani, potrivit analiştilor intervievaţi de Bloomberg, relatează Mediafax.

Rusia are nevoie ca petrolul Urali, principala marcă de ţiţei pe care o exportă, să fie tranzacţionat la 100 de dolari pe baril, pentru a evita recesiunea, consideră 58% dintre cei 19 analişti participanţi la sondaj.

Luând în considerare nivelul sancţiunilor americane şi europene impuse Rusiei din cauza Ucrainei, cel puţin 19% dintre analişti cred că actualul nivel al preţului este suficient de scăzut pentru a pune în pericol stabilitatea financiară a Rusiei.

Declinul preţurilor petrolului îşi pune amprenta asupra celui mai mare exportator de energie din lume, care obţine aproximativ jumătate din veniturile bugetare din vânzările de petrol şi gaze. Acest fapt limitează capacitatea Rusiei de suporta sancţiunile, prin epuizarea finanţelor publice, al căror deficit, excluzând veniturile din industria energiei, depăşeşte 10% din PIB.

“Chiar dacă preţul petrolului îşi va reveni la un nivel de trei cifre, Moscova are mâinile legate într-un fel, bugetul are deja probleme, iar necesarul de finanţare al sistemului bancar ar putea consuma rapid resursele disponibile”, a declarat Wolf-Fabian Hungerland, analist la Berenberg Bank în Hamburg.

În urmă cu trei ani, Ministerul rus al Economiei estima că numai o scădere a preţului petrolului la 60 de dolari pe baril ar opri creşterea economică a Rusiei.

Preţul contractelor futures pentru ţiţeiul Brent, utilizat pentru stabilirea preţului în cazul a circa jumătate din petrolul mondial, inclusiv pentru petrolul Urali, a scăzut cu 16% de la un maxim înregistrat în iunie şi a atins un minim al ultimilor doi ani pe 15 septembrie.

Vineri, contractele pentru petrolul Brent cu livrare în noiembrie au fost tranzacţionate în stagnare la 96,97 dolari pe baril, la bursa ICE Futures Europe.

Creşterea cererii mondiale de petrol este cea mai scăzută din 2011, în timp ce producţia din afara statelor membre ale OPEC înregistrează cel mai mare avans după anii ’80, în special datorită exploatării zăcămintelor de şist în SUA, potrivit Agenţiei Internaţionale pentru Energie.

Preţul petrolului Urals a coborât sub 100 de dolari pe baril pe 18 august, iar în perioada 15 august-14 septembrie a înregistrat un nivel mediu de 98,28 dolari, a arătat Alexandr Sakovici, consilier în Ministerul rus de Finanţe.

Este pentru prima oară după iunie 2012 când preţul mediu al petrolului se află sub 100 de dolari pe baril, într-un interval de patru săptămâni.

Bugetul Rusiei pentru 2015 este conceput pentru un preţ al petrolului de 96 de dolari pe baril, a declarat săptămâna trecută Maxim Oreşkin, şeful departamentului de planificare strategică din Ministerul de Finanţe. Pentru anul viitor, guvernul estimează un deficit bugetar de 0,6% din PIB.

O scădere de 1 dolar a cotaţiei petrolului privează bugetul Rusiei de venituri de circa 80 de miliarde de ruble (2,1 miliarde dolari), a arătat Oreşkin.

Dependenţa Rusiei de petrol a crescut puternic în 2013, a afirmat pe Facebook Tatiana Nesterenko, secretar de stat în Ministerul de Finanţe. Deficitul bugetar, excluzând veniturile din petrol, a crescut anul trecut la 10,3% din PIB, cel mai ridicat nivel după 2010, dovedind faptul că Rusia este dependentă de factorii externi.

Probabilitatea intrării Rusiei în recesiune, anul viitor, a scăzut la 60%, de la 65% în august, potrivit estimărilor a 27 de analişti.

Criza din Ucraina a provocat ieşiri de capital din Rusia, a dus la deprecierea rublei şi a limitat accesul la finanţarea în străinătate. Rubla s-a depreciat în acest an cu peste 14% faţă de dolar, înregistrând a doua cea mai slabă performanţă în rândul a 24 de monede emergente analizate de Bloomberg.

Tatiana Orlova, economist la Royal Bank of Scotland, consideră că Rusia poate intra în recesiune şi dacă preţul petrolului Urals ar fi de 110 dolari pe baril, dacă blocarea accesului la pieţele de finanţare externe va continua o perioadă lungă de timp.

Potrivit estimărilor Băncii Mondiale, Produsul Intern Brut al Rusiei va creşte cu 0,5% în 2014, comparativ cu 1,3% în anul precedent. În 2015 şi 2016, PIB-ul va avansa cu 0,3%, respectiv 0,4%.”

Interesul manifestat de companiile americane din domeniul petrolier si al gazelor naturale in Romania slabesc influenta economica a Rusiei. Mai mult decat atat, scaderea pretului petrolului impinge Rusia spre o recesiune economica care, impreuna cu sanctiunile impuse de catre UE si SUA, va lovi regimul Putin. O posibila intrare in recesiune a Rusiei va lovi destul de puternic Rusia, o tara emergenta care a inregistrat sub Putin cresteri economice mari prin cooperarea cu Vestul. Tatiana Nesterenko are dreptate: Rusia este dependenta de factorii externi!! Doar Vladimir Putin pare a ignora, in mod pagubos am zice noi, acest aspect important… O Rusie instabila din punct de vedere financiar ii va face mari probleme lui Putin…

Ceea ce este de retinut: SUA incearca o slabire a Rusiei, atat din punctul de vedere al sferelor de influenta cat si din punct de vedere economic, ultimul aspect lucrand in favoarea primului. Scutul antiracheta face si el parte din aceasta strategie.

Iata inca doua articole, cred eu interesante, asupra cooperarii dintre Iran si SUA in chestiunea legata de ISIS si despre implicarea Rusiei in Balcani:

The Washington Post

The fight against the Islamic State must include Iran

By Fareed Zakaria

Se arata ca:

„If President Obama truly wants to degrade and destroy the Islamic State, he must find a way to collaborate with Iran — the one great power in the Middle East with which the United States is still at odds. Engagement with Iran — while hard and complicated — would be a strategic game-changer, with benefits spreading from Iraq to Syria to Afghanistan.

We are now in the air-power phase of the campaign against the Islamic State. This part usually goes well — think of the air wars against Afghanistan, Iraq and Libya. The United States has the world’s most advanced planes, rockets and drones, and an extraordinarily capable military. But what follows is usually messy — think of Afghanistan, Iraq and Libya. Ground forces have to fight locals and guerrillas in irregular combat. The most important questions turn out to be political. Are the local groups, tribes and sects fighting with the Americans or against them? What kind of power-sharing deals need to be in place to get them to support American efforts?

In Iraq, the central problem remains that the Sunnis do not feel represented in the Baghdad government. Obama keeps saying that there is a new government in Iraq, but the implication that it is inclusive is false. Sunnis continue to have ceremonial posts with little power. The army continues to be dominated by Shiites at the upper echelons. The result is visible on the ground. A recent article in the New York Times pointed out that “after six weeks of American airstrikes, the Iraqi government’s forces have scarcely budged the Sunni extremists of the Islamic State from their hold on more than a quarter of the country, in part because many critical Sunni tribes remain on the sidelines.”

The United States has some influence with the Iraqi government, but Iran has far more. The Shiite religious parties that today run the country have been funded by Iran for decades. Their leaders lived in Tehran and Damascus during their long exiles from Saddam Hussein’s regime. When Washington sought to remove the previous prime minister, Nouri al-Maliki, Iran provided the push that made it happen. If the goal is to get the Iraqi government to share more power with the Sunnis, Iran’s help would be invaluable, perhaps vital.

In Syria, Washington’s strategy is incoherent. It seeks to destroy the Islamic State there and attack Jabhat al-Nusra and the Khorasan group but somehow not strengthen these groups’ principal rival, the Bashar al-Assad regime. This is impossible. As these terrorist groups lose ground, the army that will most easily take advantage will be that of the Syrian regime, not the disorganized and weak Free Syrian Army. If there is some way to make this strategy less contradictory, it would be to work toward some power-sharing deal in Syria that includes elements of the Assad government — such as generals and intelligence heads. But Washington has no contact or credibility with anyone in the Assad regime. The government that does is in Tehran.

In Afghanistan, Washington’s and Tehran’s interests have always coincided. Iran opposed the Taliban, helped oust it and cooperated with the United States at the Bonn Conference, held after the fall of the Taliban, to install the new Afghan government of Hamid Karzai. As Afghanistan faces an uncertain future with a shaky power-sharing deal, Iran’s assistance would be a major stabilizing force.

Engagement with Iran would have to be carefully coordinated with Saudi Arabia and other Arab states. But now those nations also share a common enemy with Iran in the Islamic State and groups like it. And engagement will not be a rapprochement; Iran and the United States have too many issues that divide them, unless things really change in Tehran.

Iranian President Hassan Rouhani told me this week that, in their phone conversation last year, he and Obama had agreed “that there were many areas where Iran and the United States could cooperate” but that “first we must get past the nuclear issue.” I asked him to describe the contours of such cooperation — assuming that the nuclear deal happened — and he quoted an Iranian proverb that says roughly, “First take care of the child you have before you start thinking about the next one.”

When Richard Nixon and Henry Kissinger decided in the 1970s that Iran would be one of their “regional policemen,” they did so out of recognition of Iran’s geostrategic importance, not simply because they supported the shah. Vali Nasr, a leading scholar of Iran, told me that if the United States “wants to limit its micromanagement of the Middle East, it will have to find countries that are stable, influential and effective with which it can work. And potentially, Iran is one of those countries.” But, as Rouhani made clear, all of this waits on the nuclear deal.”

Lasand la o parte chestiunile de natura ideologica e interesant si acest articol din World Socialist Web Site:

US pressures Balkan countries to cut ties with Russia

By Paul Mitchell
24 July 2014

Se arata ca:

„US President Barack Obama conducted a four-day trip to Europe last month, during which he sought to intensify the campaign against Russia that began with the US-backed fascist-led coup in Ukraine in February.

The aim was to pressure Washington’s European allies, who have been reluctant to impose sweeping economic sanctions on Russia because of the consequences for their own economies.

Further US sanctions were imposed on July 17 targeting major banks, defence companies and energy corporations, including Rosneft, Russia’s largest publicly traded oil company.

US pressure is also being stepped up in the Balkans region. Although it has intervened continuously in the region going back to the breakup of the former Yugoslavia and the NATO war in the 1990s, there is added urgency given that many of the Balkan countries maintain close economic and political relations with Russia.

Efforts for a renewed offensive in the Balkans to counter Russian influence will increase at the August 28 top level conference dedicated to the integration of the Balkans into the European Union (EU), and at the September NATO summit in Wales.

The August 28 conference is being organised by Germany, which is determined to retain and extend its interests in the Balkans. It was the first Western country to recognise the independence of Slovenia and Croatia, which precipitated the disintegration of Yugoslavia and the Balkan Wars. German Chancellor Angela Merkel declared, “Germany will invite all Balkan states to a conference at the end of August to make it clear that we want to support each other and look to the future together.”

Speaking about the Balkans conference, Corina Stratulat, senior policy analyst at the Brussels-based European Policy Centre, told the online news-site EurActiv that there was a “pressing need to deal with the unfinished business in the Balkans”.

“Although peace has taken hold of the region, Balkan countries are still not all in [the EU] and certainly they are not all transformed as we had envisioned,” she added.

Stratulat explained that the EU enlargement policy had stalled since the accession of the Eastern bloc in the mid-2000s, and that the crisis in Ukraine “might also be another reason that Germany and the EU are renewing their interest in the Balkans, where Moscow is also lurking.”

More forceful than Stratulat’s comments were those penned in a June 26 Foreign Affairs article, “Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans”, by Edward P. Joseph and Janusz Bugajski.

Joseph is a former Deputy Head of the Organisation for Security and Co-Operation in Europe Mission in Kosovo and a Senior Fellow at the School of Advanced International Studies at John Hopkins University. Bugajski is the former Director of the New European Democracy Program at the Center for Strategic and International Studies. He has been an adviser on East European affairs for the US Department of Defense and chairs the South-Central Europe area studies programme at the Foreign Service Institute of the US Department of State.

The authors declare, “Instead of deferring to the hesitant position on the Balkans favored by European nations—such as Germany—…Washington needs to spur the continent to action, pressing the case for serious engagement on both broad geopolitics and regional stability.”

They insist that, “Intensified cooperation in the Balkans between the United States and its European partners—as well as the inclusion of all remaining Balkan states within NATO—will help to stabilize a still-uncertain region while containing Russia’s geopolitical appetite.”

“Further indecisiveness and the absence of stronger US leadership will only embolden Russian President Vladimir Putin to pursue his options in the Balkans”, they conclude.

Joseph and Bugajski criticise the EU for allowing Serbia’s continued progress towards membership of the bloc, even though it has refused to impose Western sanctions on Russia and praised Russian President Vladimir Putin’s public initiatives for resolving the violence in eastern Ukraine. Following his July 7-8 meeting in Moscow with Putin, Serbian Prime Minister Aleksandar Vucic repeated his government’s intention to pursue EU membership at the same time as maintaining “its good, friendly relations with Russia.”

The authors point out that, “Moscow largely controls Serbia’s oil industry and has its sights on neighboring Croatia’s state energy company, which could give it command over the flow of natural gas from the Adriatic Sea into Central Europe.”

The sabotaging of the South Stream pipeline that will bring that natural gas from Russia, bypassing Ukraine, is a major US aim. In June, Bulgaria was forced to suspend construction of its section of the pipeline after threats of sanctions from the EU and US.

However, Bulgaria has now reversed its decision, Serbia has just signed an agreement to start construction and Italy, Hungary, Greece, Slovenia, Austria and Croatia are still backing the project.

Joseph and Bugajski contrast the EU treatment of Serbia with its attitude to “little” Montenegro, which imposed sanctions “in the face of withering criticism” from Russia. Last year it rejected Moscow’s calls for a new strategic relationship, including a new Russian naval base at Bar. They call for Montenegro to be allowed to join NATO—its application was rejected again last month—in order to “stave off a potential Moscow beachhead on the Adriatic” with a “dejected and disappointed” Montenegro more susceptible to Russia’s “dubious financial enticements.”

With regard to Macedonia, Joseph and Bugajski insist, “with so much at stake, it is high time for a revived international effort at breaking the stalemate that keeps it out of NATO and the EU.” They call for “strong-arm” pressure on Greece to drop its veto on accession because of a dispute over the name Macedonia, which it wants reserved for a region in Greece.

In Bosnia-Herzegovina, Joseph and Bugajski call for a “concerted push” from the US in the country, which is split into two virtually independent entities—the Bosniak-Croat Federation and the Serb Republic. The two authors declare, “Now is the time for Washington to select from among the many suggested reforms and spur Berlin to present concrete options to Bosnian party leaders.”

They call for increased pressure on Milorad Dodik, the “divisive” leader of the Serb Republic, whom Russia has “courted…with an award for advancing “the unity of Orthodox nations” and a credit line of about 95 million dollars.”

Whether Joseph and Bugajski’s demands will come to fruition is difficult to determine. The major European imperialist powers have so far backed the US aggression against Russia but there is no doubt that this is creating tensions and fissures across Europe which are of an explosive character. The major powers with the US to the fore are exerting massive pressure on the Balkan countries and in the process inciting the same sort of ethnic and nationalist divisions that set the fuse for the first imperialist world war.”

Si pentru ca e vorba de o zona vecina cu a noastra, iata si articolul din Foreign Affairs:

Long March to Brussels

Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans

By Edward P. Joseph and Janusz Bugajski

Se arata ca:

„Imagine that you lead a small Balkan country that ardently aspires to join Western institutions. But your country also has long-standing cultural and economic ties to Russia, akin to those that have riven Ukraine in recent months. Then, the West imposes sanctions on Moscow and you are pushed to choose: Are you with the West, or against it?If your country is Serbia, the largest state in the former Yugoslavia, you claim neutrality, refusing to join the sanctions regime crafted by Brussels and Washington, despite the fact that you have a pending application for membership in the European Union. On the other hand, if you are the leader of tiny Montenegro, you stand with the West and agree to impose the sanctions in the face of withering criticism from Moscow.

Yet following this courageous display of solidarity, Montenegro has received very little appreciation from the NATO alliance, the organization that continues to play a vital stabilizing role in the Balkans despite, for the most part, deploying few troops. For the recently independent and still vulnerable countries in the region, NATO membership delivers both external and internal security, severely curtailing the potential for interethnic strife while anchoring new members in Western democratic values. Although it had been conducting membership talks with Montenegro for five years, NATO has decided to once again postpone the country’s admission. In a baffling display of short-sightedness, key European capitals are willing to expose not only Montenegro but also neighboring Bosnia and Macedonia to Russia’s opportunism, risking potential regional instability.

In the wake of the Ukrainian crisis, Washington should do everything it can to advance these three countries toward Western institutions. Through its actions in Georgia and Ukraine, Moscow has made clear its determination to cripple, by direct means if necessary, any country in its neighborhood that dares to move toward a formalized relationship with NATO and the EU. To expand its political influence in the Balkans, Russia can exploit political links, intelligence penetration, financial means, and, most crucially, its energy relationships. Moscow largely controls Serbia’s oil industry and has its sights on neighboring Croatia’s state energy company, which could give it command over the flow of natural gas from the Adriatic Sea into Central Europe. The need to stave off a potential Moscow beachhead on the Adriatic is one reason that Slovenia and Croatia vigorously advocate for Montenegro’s admission to NATO.

Concerns about the Kremlin’s intentions in the Adriatic are not hypothetical. In late 2013, Moscow pressed Montenegro for establishing a new strategic relationship, including opening a Russian naval base in the port of Bar. The plucky Montenegrin government rejected the bid – but now faces the Kremlin’s wrath outside NATO’s protective umbrella. And should Moscow want to pressure the country, it has an array of tools to deploy. The Kremlin can manipulate its disgruntled Serbian minority, reviving their grievances against the government that broke away from Serbia eight years ago. Moreover, Montenegrin officials expect tourism from Russia to plunge in direct retaliation for its staunch pro-Western stance.

Russia’s gambits are by no means limited to Montenegro. In recent years, Moscow has already upped its role in Bosnia’s restless Serb Republic. Likewise, unease is growing in Macedonia, another state NATO continues to leave on the doorstep of membership. If discontent mounts in this weak, ethnically divided state, it could easily bleed over to neighboring Kosovo – a country with a significant presence of NATO forces, including U.S. troops. In short, Russia is well placed to exploit the region’s ethno-national divisions and the vulnerability of states excluded from NATO and the EU. Further indecisiveness and the absence of stronger U.S. leadership will only embolden Russian President Vladimir Putin to pursue his options in the Balkans.

A STABILIZING AMBIT

Instead of deferring to the hesitant position on the Balkans favored by European nations – such as Germany, which has shown little appetite for bringing Montenegro into the fold – Washington needs to spur the continent to action, pressing the case for serious engagement on both broad geopolitics and regional stability. Weary European capitals, including Berlin, lament the persistently high levels of corruption in Montenegro (as well as among its neighbors) and cite flagging support among its citizens for joining the alliance. But in this last aspect, Montenegro’s experience does not substantially differ from that of many surrounding states, where public opinion toward the EU and NATO had likewise been mixed until a concrete offer to join materialized. For example, support for NATO membership in Croatia soared once the public saw that the alliance genuinely wanted to include Zagreb and was not merely dangling potential membership as a means to extract concessions.

As for the struggle against corruption, the proven way to make headway against this epidemic is to enact the reforms needed to enter NATO and the EU. Giving a red light to Montenegro’s NATO entry will only weaken its commitment to further reform. Even worse, a dejected and disappointed Montenegro could find itself more open to Russia’s dubious financial enticements.

In addition to these fears, a strong case can be made for Montenegro’s NATO membership this year based on its work in fulfilling the requite criteria. The country has made great strides in reforming its security and intelligence sectors and has qualified for EU candidate status. It has repaired its relationship with all neighbors – never an easy task in the querulous Balkans. Podgorica has also contributed troops to the NATO operation in Afghanistan and offered to boost its assistance to the alliance in Adriatic coastal patrols, intelligence sharing, and anti-smuggling efforts. And despite the significant reforms that its government has yet to complete, Montenegro certainly matches, if not exceeds, several other recent NATO members in overall progress. Granting Montenegro NATO membership is a low-cost investment in regional stability that carries little risk.

Macedonia is a harder case to crack. But with so much at stake, it is high time for a revived international effort at breaking the stalemate that keeps it out of NATO and the EU. For the past eight years, the country has had a standing offer to join the organizations once it resolves its dispute with Greece over its name. (Athens insists that Macedonia’s name is an affront to its own history and claims that the name implies territorial claims on Greece.) Because NATO and the EU operate on the principle of consensus, Athens has been able to veto Macedonia’s advances toward membership, even though Macedonia qualifies for accession in every other aspect.

Until recently, the Greek position has merely been an irritant to the West. Now Russia’s aggressive challenge to the post-Cold War order has turned it into a mounting security concern. Resolving the disagreement is purely a matter of political will rather than law. In 2011, the International Court of Justice backed Macedonia’s claim that Athens violated its formal commitment to Skopje not to block its membership in international organizations. A number of countries – including the United States, many fellow NATO members, and even Russia – recognize Macedonia by its constitutional name. What is more, the country does not even insist on joining NATO by its moniker. It has repeatedly made clear that it is willing to enter under the demeaning and outdated reference “The Former Yugoslav Republic of Macedonia.”

For the past six years, European countries and the United States have left the problem in the care of a UN mediator. But breaking the deadlock will require more than watching from the sidelines. Berlin, London, Paris, and Washington must formulate a set of penalties to be applied to Athens and Skopje, should either reject the UN mediator’s final proposal to resolve the dispute. Without a negative inducement, the standoff between Greece and Macedonia will only deteriorate. Indeed, it already has, with the Macedonian government taking recent provocative steps on cultural issues seemingly designed to annoy the Greeks.

Despite the blustering nationalism of Nikola Gruevski, Macedonia’s prime minister, the small and weak country is relatively easy to pressure. It is harder, but not impossible, to strong-arm Greece. One option is to put Athens on notice that NATO allies could turn to the UN General Assembly to back the recognition of Macedonia’s constitutional name. The European Union could also announce its intention to open a high-level dialogue with Skopje – an important procedural step that Greece cannot block. And Washington could propose revisiting the consensus rules within NATO in cases where one country’s veto is undermining a neighbor’s domestic stability and threatening broader regional security. With this kind of political backing, the UN mediator could get the parties’ attention and finally bring this long-overdue dispute to a close, allowing increasingly shaky Macedonia to proceed toward the stabilizing ambit of NATO and the EU.

HIGH TIME FOR LEADERSHIP

In contrast to the external pressures dogging Macedonia, Bosnia-Herzegovina’s long-standing problems are almost wholly internal – and deeply aggravated by the recent catastrophic flooding. The disaster cost dozens of lives and inflicted severe damage on an already weak economy. The impact of the deluge was compounded by the political incompetence of a longstanding dysfunctional administration.

In an ironic but fortunate twist, Bosnia has been in such poor institutional shape for so long that there are plenty of thoughful reform proposals to draw on. These ideas range from revising the country’s constitution to reforming the unwieldy Bosniak-Croat Federation to tasking international organizations with privatizing Bosnia’s moribund state-owned enterprises that are captive to political parties. To help matters, Bosnian civil society has finally awakened to the need to confront its corrupt, entrenched leaders, providing another source of public pressure.

But change will not come to Bosnia without a concerted push from the United States. German Chancellor Angela Merkel has agreed to host Balkan leaders in a parley next month. Now is the time for Washington to select from among the many suggested reforms and spur Berlin to present concrete options to Bosnian party leaders. The United States and Germany must also engage Bosnia’s civil society in the reform effort both prior to and after the national elections in October. Another specific, feasible goal is to press Milorad Dodik, the divisive leader of Bosnia’s autonomous Serb Republic, on the lone issue – allocation of the country’s defense property – that currently blocks Bosnia from obtaining its NATO membership action plan.

The need to counterbalance the disruptive influence of Dodik – whose recurrent threats to secede from Bosnia stoke tensions within the loosely unified country – is particularly urgent. At the height of the crisis in Crimea in March, Russia courted him with an award for advancing “the unity of Orthodox nations” and a credit line of about 95 million dollars. His coffers replenished, Dodik is in a strong position ahead of this fall’s national elections. His return to office could doom Bosnia’s prospects for NATO membership for the foreseeable future, making high-level engagement on Bosnia’s NATO prospects urgent.

Since the crisis in Ukraine erupted in February, Russia has at times confounded the West and exposed its weaknesses. Yet at the same time, Moscow’s recent adventurism can reinvigorate the transatlantic alliance. Intensified cooperation in the Balkans between the United States and its European partners – as well as the inclusion of all remaining Balkan states within NATO – will help to stabilize a still-uncertain region while containing Russia’s geopolitical appetite.” (subl. mea)

Insa aici, dupa parerea mea, ar mai trebui adaugat ceva: Berlinul nu are interesul sa supere Rusia si de aceea nu va actiona cu hotarare si convingere pentru atragerea unor noi tari din fosta Iugoslavie in NATO si UE. De aceea ceea ce arata articolul referitor la un puternic leadership din partea SUA este adevarat. Iar ceea ce am subliniat cu rosu referitor la Muntenegru cred ca se aplica pentru intreaga regiune.

DE citit si…

Europa Libera

Cristian Preda: „Moscova nu mai este partenerul nostru strategic”

Un interviu de la Strasbourg cu europarlamentarul român, coordonator al grupului PPE din Parlamentul European în domeniul afacerilor externe.

Se arata ca:

„Marți, 16 septembrie, într-o demonstrație publică de solidaritate și parteneriat, unică în istoria UE, Parlamentul European și Rada supremă de la Kiev au ratificat, simultan, Acordul de Asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană. Un gest politic acordat la întreaga strategie a Uniunii Europene de reconfigurare a relațiilor sale cu vecinătatea estică, în care, printre altele, rolul Rusiei nu va mai fi acela de partener strategic, după cum afirmă în interviul acordat Europei Libere europarlamentarul român Cristian Preda.

Europa Liberă: Dle Preda, sunteți coordonatorul în domeniul afacerilor externe al celui mai puternic grup politic din legislativul european. Dincolo de ratificarea Acordului de Asociere, știți, desigur, Rada de la Kiev a adoptat o serie de legi care acordă o autonomie lărgită celor două regiuni problemă din estul Ucrainei, Luhansk și Donețk. Însă situația este asimetrică, având în vedere că potrivit acelorași înțelegeri aplicarea prevederilor Acordului de Comerț liber și Aprofundat dintre UE și Ucraina va fi amânată. Ce câștigă Ucraina din această înțelegere?

Cristian Preda: „Aș începe amintind că ziua de marți, 16 septembrie, a fost o zi foarte importantă, pentru că atât Parlamentul European, reunit la Strasbourg, cât și Rada de la Kiev au ratificat, concomitent, Acordul de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană. Este, de altfel, un gest unic în istoria parlamentarismului, de a avea o ratificare simultană făcută de două parlamente și cu un scor foarte clar, atât la Strasbourg, cât și la Kiev.

Cu patru zile înainte de votul de care vorbesc, ca urmare a unor negocieri care s-au derulat începând din 27 iunie, data la care președintele Poroșenko a semnat acordul, și până pe 12 septembrie, negocieri care au angajat partea rusă, partea ucraineană și Comisia Europeană, s-a convenit asupra unei amânări a intrării în vigoare a prevederilor Acordului care privesc partea ucraineană. Ucrainienii înțeleg că sunt foarte satisfăcuți de această amânare. Atunci când am fost la Kiev cu colegii mei din PPE, am discutat cu președintele Poroshenko inclusiv despre această negociere, care a avut loc de-a lungul verii cu partea rusă. Este clar că după ratificare Acordul nu mai poate fi modificat. Această ratificare este un semn clar de angajament că toate prevederile acordului vor fi aplicate. Europenii vor permite marfurilor ucrainene să intre pe piața europeană, nu și invers, deocamdată.”

Europa Liberă: Cum se vor aplica prevederile acestui acord în estul Ucrainei?

Cristian Preda: „Sperăm ca toate zonele care sunt acum afectate de incursiunile rusești să revină cât de curând sub autoritatea Kievului. Eu personal consider că Kievul trebuie să restabilească autoritatea și în Crimeea. Atât eu cât și ceilalți membri ai grupului PPE nu vom accepta vreodată ideea că peninsula Crimeea a fost anexată de Rusia. Sper că Kievul va recâștiga toate teritoriile în ciuda tuturor dificultăților.”

Europa Liberă: Simbolistica semnării acordurilor simultan la Kiev și Strasbourg este foarte frumoasă. Însă pare că UE a răspuns bâtei militare rusești cu muzică de Beethoven. Asta pe de o parte. Pe de alta, v-am auzit în plenul PE spunând:„ Moscova a fost partenerul nostru strategic. Nu mai e.” E doar un discurs, sau UE face pași către o atitudine mai fermă față de Rusia?

Cristian Preda: „Eu cred că atitudinea UE a fost dură, în ciuda multor dificultăți venite din partea unor state membre. S-au adoptat în ultimele săptămâni sancțiuni importante. E drept că și Moscova a reacționat introducând sancțiuni care vizează sectorul agricol din UE. În ciuda dificultăților, s-a ajuns la un acord comun pentru cele 28 de state membre. Tocmai de aceea, am spus că Moscova nu mai este partenerul nostru strategic, așa cum ne-a plăcut să credem până la intervenția rusă în afacerile ucrainene, ocuparea Crimeii, și intervenția din Donețk, Luhansk, și acum în partea de sud a Ucrainei cu intenția de a merge spre brațul Chilia.

Toate astea ne arată că Rusia a acționat într-un mod diferit fată de cum ne-a obișnuit. Rusia a inițiat un război în Europa. Este foarte greu pentru politicienii europeni să spună acest lucru, dar trebuie spus foarte clar și deschis. Ucraina fiind pământ european, intervenția rusă în Ucraina este primul război în Europa după războiul din fosta Iugoslavie. Si de aceea cred că trebuie să avem un plan foarte clar de contracarare a acestei agresiuni rusești.

Trebuie sa fim pregătiți atât politic cât și militar pentru o situație pe care nu o anticipa multă lume în urmă cu un an. Trebuie să ne pregatim pentru depășirea diverselor dificultăți care vin din faptul ca unele state membre UE au o atitudine față de Rusia influențată masiv de chestiunea energetică sau de alte domenii de cooperare cu Moscova. Cu toate acestea, în ciuda acestor dificultăți, UE a avut o abordare destul de coerentă, chiar dacă toți ne-am fi dorit să avem măsuri mai dure și mai rapid luate.”

Europa Liberă: Exista un clivaj între abordarea țărilor din centrul sau estul Europei (Polonia, România, țările baltice) și țările vestice, membre ale UE. Sunt alarmiste primele dintre acestea cand spun: „Ne e teamă de Rusia, vrem să fim apărați de NATO!”?

Cristian Preda: „Știți, Parlamentul European este o comunitate foarte diversă, sunt aproape 200 de partide, e greu să găsești o sensibilitate poltică nereprezentată în PE. Întreaga diversitate a UE este aici și e firesc să fie lecturi diferite. Nu suntem într-o logică de unanimitate partizană.”

Europa Liberă: Da, dar ne aflăm într-un moment critic. Ce se întâmplă seamănă izbitor cu intrarea trupelor sovietice în Polonia în anii 30…

Cristian Preda: „Știu că s-au facut aceste comparații și că ele pot să alimenteze temeri la nivel eurpean. Eu cred însă că e mai ințelept să asumăm aceste diferențe și să vedem cum putem construi o atitudine clară și lucidă în raporturile noastre cu Rusia. Exista clivaje și intre est și vest, si între deputați care vin din aceeași tară.

Ce este interesant este că regăsim în PE o întâlnire a extremelor, stânga și dreapta legate de interesele Rusiei. Avem în PE avocați ai Rusiei cum nu găseam în mandatul trecut, și avem această șocantă și absolut dezolantă situație, pentru un moderat ca mine: întâlnirea extremiștilor de stânga și a celor de dreapta în sprijinul pe care îl dau Rusiei. Este efectul ultimelor alegeri din UE, când conflictul din Ucraina era în desfășurare.

Sigur că, așa cum a arătat-o un sondaj al German Marschall Fund, există o majoritate europeană care dorește sancțiuni împotriva Rusiei și o apropiere a Ucrainei de UE. Problema este că din pricina unor atitudini sceptice în privința lărgirii UE, a transformării unor tări din vecinatate în țări membre, există un discurs mai moale vizavi de Ucraina. Ăsta-i paradoxul.

Dacă în timpul lui Ianukovici puteam invoca art. 49 din Tratatul european care dă dreptul oricărui stat european să adere la UE fără probleme, astăzi este aproape imposibil. Asta în conditiile in care ucrainienii și-au dat viața pentru ca țara lor să intre în Europa.

De aceea am spus, si cred ca trebuie să verbalizăm această nouă situație: Rusia nu mai este partenerul nostru strategic. Aceasta este linia PPE, transferată, dacă vreți la nivel european, unde filozofia generală este o combinație de diplomație și sancțiuni în raport cu Rusia. Doza în care sancțiunile și diplomașia au fost utilizate a variat in funcție de moment și circumstantele din teren. Sper ca PE va trimite o importantă misiune în Ucraina la alegeri, la fel cum sper că vom face și la alegerile din Moldova. Trebuie să discutăm și despre posiblitatea ratificării Acordului de Asociere cu Moldova.”

Europa Liberă: Până la alegeri?

Cristian Preda: „Să sperăm că vom găsi cea mai potrivită dată.””

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

septembrie 27, 2014 Posted by Motanul Incaltat | Uncategorized | Al-Qaeda, Alastair Crooke, Angela Merkel, Atitudine, Atitudini, Balcanii, Barack Obama, Basescu, Bashar al-Assad, Bloomberg, criza economica, Dick Cheney, Diverse, economic, economie, Europa, European Union, Exercitii de normalitate, finante, Fratia Musulmana, Germania, guvern, Halliburton, Hamas, Hezbollah, Iran, ISIS, Israel, Iugoslavia, MI6, Middle East, Muntenegru, NATO, nivel de trai, normalitate, oameni, Opinia mea, Organizatia pentru Cooperare de la Shanghai, Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva, Orientul Mijlociu, parerea mea, partide politice, politic, politica externa, Politica internationala, Politice, Ponta, PPE, România, Rusia, Saddam Hussein, scutul antiracheta, Serbia, social, societate, stiri, Stratum Energy, SUA, Traian Basescu, Ucraina, UE, Ungaria, United States, Uniunea Europeana, USA, Victor Ponta, Vladimir Putin, WordPress | 46 comentarii

Apropo de ce spuneam intr-un comentariu…

Intr-un comentariu prin care ii dadeam un raspuns Cristinei spuneam asa:

„Tu spui ca Obama i-ar ajuta pe teroristii musulmani… Insa, stateam si ma gandeam, daca nu cumva acest ISIS sa nu fie sustinut logistic si sponsorizat de cu totul altcineva decat Obama… Nu cumva e vorba de nenea Putin…? 😉 Eu de asta iti spun: gruparile acestea cine stie de cine sunt sustinute si sponsorizate… Pot fi sustinute de catre Puteri ostile Americii. Bineinteles, aceste grupari pot fi mai periculoase decat Saddam sau Gaddafi!! Poate ca Saddam, daca ar fi fost ajutat de America, ar fi fost un bastion in calea unor astfel de grupari periculoase. Pe cand SUA inca de la inceputul anilor ’90 a inceput o destabilizare periculoasa a Irakului (il viza pe Saddam, dar au fost ignorate consecintele unei eventuale inlaturari a acestuia). Stai ca nu stim inca inlaturarea lui Gaddafi ce consecinte va avea… Un climat politic instabil si marcat de saracie, o putere politica slaba care cu greu poate face fata situatiei, in aceasta Lume Islamica, lucreaza in favoarea gruparilor extremiste si teroriste.” (am subliniat acum)

Si chiar acum iata ce citesc in Evenimentul Zilei:

Haos în Libia, aflată sub asediul islamiștilor. SUA și-a evacuat personalul diplomatic, ambasada britanică a fost atacată

Se arata ca:

„Trimişii speciali în Libia ai Ligii Arabe, Uniunii Europene, Statelor Unite şi mai multor ţări europene au făcut sâmbătă apel într-un comunicat la o încetare a focului în această ţară, căzută pradă unor violenţe sângeroase de peste două săptămâni, transmite France Presse.

“Situaţia din Libia a ajuns într-un stadiu critic. Suntem extrem de îngrijoraţi de violenţele care au loc în această ţară şi de consecinţele pe plan umanitar”, afirmă trimişi speciali, care s-au reunit discret joi la Bruxelles.

La această reuniune au participat trimişii speciali ai Ligii Arabe, UE (diplomatul spaniol Bernadino Leon), Franţei, Germaniei, Italiei, Maltei, Spaniei, Marii Britanii şi Statelor Unite.

“Facem apel la toate părţile să înceteze focul, cu atât mai mult cu cât se apropie sfârşitul Ramadanului (…), şi sperăm că ele se vor pune de acord pentru a începe un dialog politic incluziv”, au adăugat trimişii speciali, care au pledat pentru ca ONU să joace un rol în acest proces.

Sâmbătă, SUA şi-au evacuat tot personalul ambasadei lor din această ţară, în timp ce Marea Britanie a decis ca reprezentanța diplomatică sa să rămână deschisă, însă cu un personal puternic redus. Germania şi Marea Britanie şi-au îndemnat cetăţenii să părăsească Libia.

Guvernul libian interimar a lansat de asemenea un apel vineri la oprirea luptelor între miliţiile rivale, avertizând că există pericolul real al “prăbuşirii statului”.

Aeroportul internaţional din Tripoli este închis din 13 iulie, data începerii luptelor care s-au soldat cu cel puţin 47 de morţi şi 120 de răniţi, potrivit unui ultim bilanţ al Ministerului Sănătăţii.

Aceste confruntări, cele mai violente la Tripoli de la căderea regimului Muammar Ghaddafi în 2011, s-au declanşat după un atac lansat de un grup înarmat compus din combatanţi islamişti şi foşti rebeli din oraşul Misrata (200 km la est de Tripoli), care încearcă să-i alunge din zona aeroportului pe ex-rebelii din Zenten, foştii lor aliaţi.

Un convoi al Ambasadei Marii Britanii în Libia a fost, în această dimineaţă, ţinta unui atac în apropiere de Tripoli, a anunţat pentru AFP un purtător de cuvânt al ambasadei. Atacul, care a fost o tentativă de furt de maşină, nu s-a soldat cu victime. “Dimineaţa devreme, un convoi al Ambasadei Marii Britanii a fost ţinta unei tentative de furt de maşină. Au fost trase focuri de armă în direcţia maşinilor noastre (…) Întregul personal ambasadei este în siguranţă, nu există răniţi”, a declarat Bon Phillipson, purtător de cuvânt al ambasadei, citat de Agerpres.

Potrivit martorilor oculari, incidentul a avut loc într-o periferie din vestul capitalei libiene. În acelaşi timp, Phillipson a dat asigurări că ambasada britanică din Libia rămâne deschisă. Anterior, agenţia rusă ITAR-TASS anunţa, citând postul de televiziune Sky News Arabia şi fără a oferi alte informaţii, un atac asupra “misiunii diplomatice” a Marii Britanii din Libia, precizând doar că nu există victime.”

De asemenea va recomand aceasta analiza referitoare la situatia din Irak, aparuta pe Contributors si semnata de Valentin Naumescu:

Războiul de după război. Divizarea Irakului post-american?

Se arata ca:

„Iunie 2014. Adepţii sunniţi ai grupării „Statul Islamic din Irak şi Siria” (sau Irak şi Levant, denumirea alternativă) avansează spre capitala Bagdad pe trei direcţii diferite, cucerind oraş după oraş (Fallujah, Tikrit, Karbala, Najaf, Mosul, Samarra etc.), ameninţând, umilind şi dezarmând o armată irakiană debusolată, nepregătită şi fragilă, care nu ştie ce să facă, cu cine să ţină în realitate sau cum să fugă mai repede. Occidentul tresare, surprins de vigoarea insurgenţei islamiste şi de slăbiciunea ripostei guvernamentale. Media americane şi din toată lumea vuiesc. Deodată, ne aducem aminte de Irak. Uitasem de ei, consideram povestea aceasta încheiată „cu succes”… Aşa ne-au spus.

Să ne amintim. Martie 2003 – decembrie 2011. Războiul din Irak a costat numai Statele Unite (fără a include aici şi efortul financiar al ţărilor care au făcut parte din Coaliţia Forţelor Multinaţionale) aproximativ 2200 de miliarde de dolari[1], însumând cheltuielile militare directe şi beneficiile sociale plătite până acum veteranilor de război şi familiilor victimelor, după cum arată studiul din 2013 efectuat la Brown University, menţionat de Reuters. Costul total va creşte, desigur, în viitor. Sunt şi alte studii pe piaţă, care duc cifrele spre 4000 sau chiar 6000 de miliarde, cu tot cu fraude şi cu dispariţia unor mari sume de bani pe ruta SUA-Irak, neverificate însă. Spre comparaţie, preşedintele Obama a promis recent un miliard de dolari (?!) pentru securizarea Europei Centrale şi de Est, în faţa ameninţărilor unei Rusii revizioniste. E bine să reţinem proporţiile, altfel un miliard de dolari li s-ar putea părea unora o sumă.

Războiul de opt ani din Irak, în diferitele lui etape (campania iniţială Iraqi Freedom, apoi lungul război de contra-insurgenţă), a răpit aproape 190.000 de vieţi[2], de ambele părţi, majoritatea civili irakieni (134.000 ucişi în operaţiuni militare propriu-zise, plus nenumărate victime ulterioare sau indirecte) dar şi militari şi poliţişti irakieni (17.000), insurgenţi irakieni (27.000), militari americani (4487), britanici (179), italieni (33), polonezi (23), ucraineni (18), bulgari (13), români (4) etc.

Bun, veţi spune, au fost în istorie războaie care au făcut infinit mai multe victime decât cel din Irak. Unele au fost însă inevitabile, căci trebuiau oprite armatele agresoare şi eliberate naţiunile şi teritoriile ocupate. Dar la ce a ajutat acesta? Care a fost miza reală, având în vedere că liderii Bush şi Blair primiseră, după mărturii recente ale unor foşti ofiţeri, rapoarte că nu există arme de distrugere în masă? Unde este Irakul acum, după 11 ani de la invazie şi, respectiv, doi ani şi jumătate de la retragerea trupelor coaliţiei? Cine şi ce a avut de câştigat de pe urma războiului? A progresat Irakul post-american?

Acestea sunt întrebări fundamentale, cu răspunsuri care divid America şi lumea în general. Au murit sute de mii de oameni şi s-au cheltuit sume colosale. Nu avem certitudinea că a meritat. Dimpotrivă, imaginea Irakului de astăzi (ca şi a altor state din regiune, după „Primăvara arabă”) oglindeşte o nelinişte profundă a unui Orient Mijlociu neîmpăcat, în care este pe punctul să erupă o revoluţie islamistă de proporţii devastatoare, pe fondul nemulţumirilor tot mai accentuate ale populaţiei musulmane faţă de traiul zilnic, al lipsei de speranţă şi de educaţie.

Sunt două mari teorii care circulă pe piaţă zilele acestea, în legătură cu puternica insurgenţă islamistă din nordul şi centrul Irakului, total opuse ca mesaj politic: prima, care spune că aceasta este dovada eşecului intervenţiei Americii în Irak (propagată în principal de Rusia şi de adversarii intervenţionismului chiar din Statele Unite), a doua care spune exact contrariul, că intervenţia din 2003 a fost corectă şi necesară şi, iată, că retragerea prematură din decembrie 2011 a lăsat în urmă un Irak nepregătit să facă faţă provocărilor interne, o ţară vulnerabilă care are nevoie, din nou, de o intervenţie militară americană/occidentală, precum analiza pe care o face fostul premier britanic Tony Blair[3], acum emisar pentru Orientul Mijlociu.

Cine sunt însă insurgenţii şi cum a apărut această mişcare radicală? Cu un nucleu militar reprezentat, se pare, de foşti ofiţeri superiori sunniţi ai regimului Saddam Hussein (fostul dictator de la Bagdad a fost sunnit, în timp ce majoritatea irakienilor sunt şiiţi), grupul SIIS atrage deopotrivă tineri neintegraţi social, jihadişti din întreaga regiune, oameni nemulţumiţi de guvernarea premierului Nouri Al-Maliki, periferizaţi ai noului regim şiit etc. Comandantul lor, cu numele de războinic Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele real, se pare, Abu Dua) este un islamist ultra-extremist, îndepărtat din Al-Qaeda tocmai pentru radicalismul său (dacă aşa ceva poate fi crezut) de noul lider Ayman al-Zawahiri, şi care a căutat să exploateze frustrările adânci ale sunniţilor irakieni, cu obiectivul declarat de a înfiinţa un stat (califat) islamic pe teritoriul actual al Irakului şi Siriei.

Lupta de anihilare a mişcării SIIS, cu sau fără sprijinul militar direct al Statelor Unite, are unele consecinţe interesante în politica internaţională. Aş vrea să menţionez doar trei dintre ele.

În primul rând, se vorbeşte tot mai insistent despre posibilitatea divizării Irakului. Paradoxal, kurzii (marginalizaţi şi persecutaţi şi înainte, şi după Saddam Hussein, şi de puterea sunnită, şi de cea şiită) ar putea profita cel mai mult, la finalul crizei, şi şi-ar putea vedea visul cu ochii: crearea unui mic stat kurd, înghesuit între Turcia, Irak, Siria şi Iran, pe fondul tensiunilor tot mai severe între marile grupuri şiite şi sunnite, care se îndreaptă inevitabil spre separare regională şi, de ce nu?, statală. Foarte utilă pentru înţelegerea situaţiei de pe teren este analiza şi mai ales harta etnico-religioasă oferită de Stratfor[4].

A doua consecinţă, oarecum neaşteptată după evenimentele sângeroase din ultimii ani, se referă la consolidarea indirectă a preşedintelui Bashar al-Assad (reprezentant al minorităţii alawite) în Siria majoritar sunnită, având în vedere pierderea suportului internaţional de către rebelii sunniţi care îl contestă de peste trei ani, într-un război civil cumplit. Sunniţii îşi pierd tot mai mult credibilitatea pe scena politico-diplomatică internaţională, datorită agresivităţii, militantismului islamist dus la absurd, din statele cu conflicte ale regiunii, dar mai ales datorită apropierii tot mai frecvente de grupările teroriste. Moderaţii sunniţi au cel mai mult de pierdut, fiind prinşi la mijloc între regimul autocratic al lui al-Assad şi opozanţii fundamentalişti.

A treia consecinţă este creşterea rolului şi importanţei Iranului şiit în asigurarea echilibrului şi stabilităţii în regiune, preşedintele moderat Hassan Rouhani condamnând insurgenţa din Irak şi anunţând pe 12 iunie că „Iranul va lupta contra terorismului, facţionalismului şi violenţei”[5], colaborând dacă este nevoie cu Statele Unite şi cu autorităţile de la Bagdad. Din nefericire, Israelul se vede tot mai izolat în regiune în noul context al restructurării Orientului Mijlociu, pe fondul revenirii Iranului în negocieri cu puterile occidentale, în dosarul nuclear, dar şi al dezacordurilor tot mai clare şi mai frecvente între Ierusalim şi Washington pe tema conflictului privind Palestina, fiind de reţinut remarca relativ recentă, şocantă, a secretarului de stat John Kerry cu privire la Israel, care riscă să devină, în percepţia sa, noul „stat care practică politica de apartheid”[6]. Liniştea, pacea şi buna convieţuire sunt încă departe de a fi obţinute în zonă. Şi aici, politica externă a lui Obama-Kerry a eşuat.

Practic, în întregul Orient Mijlociu se produce o rebalansare a sprijinului internaţional dinspre sunniţi spre şiiţi şi, indirect, a raporturilor de putere între aceştia. Nu ştim astăzi dacă preşedintele Obama va autoriza până la urmă lovituri aeriene ţintite asupra grupului SIIS din Irak. Probabil că da, dar numai la „limita limitei”, în cazul în care va exista pericolul iminent al căderii Bagdadului în mâna insurgenţilor. Sunt argumente şi contra-argumente dintre cele mai puternice faţă de ideea unei noi intervenţii militare americane în Irak, chiar şi fără trupe la sol. Oricare din cele două atitudini va prevala va fi criticată.

Dilemele de politică externă ale Americii se adâncesc de la o zi la alta. De la non-combatul dezamăgitor, răzgândirea bruscă din august 2013 şi ezitările din Siria, la acceptarea cu jumătate de gură a loviturii de stat militare şi abuzurilor evidente din Egipt, de la Irakul prăbuşit în braţele islamismului total, după opt ani de ocupaţie americană, la uciderea ambasadorului american la Benghazi, în „Libia democratică post-Gaddafi”, de la lipsa de soluţii pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian (marele eşec al lui Kerry, din această primăvară) la acceptarea controversată dar inevitabilă a Iranului în ecuaţia Orientului Mijlociu, pentru a nu mai aminti de scandalul interceptărilor NSA în Europa şi „înghiţirea” ca atare a anexării Crimeei de către Rusia, administraţia Obama pare să traverseze una dintre cele mai dificile şi mai nereuşite perioade în planul politicii internaţionale din ultimele două decenii. Ceea ce se vede strident, de către orice simplu observator, este lipsa soluţiilor. Nimic nu a mers aşa cum era planificat la Washington. Nici reconstrucţia Irakului, nici democraţia în Egipt, nici pacea între israelieni şi palestinieni, nici relaţia cu vest-europenii, nici constrângerea Rusiei la respectarea principiilor dreptului internaţional. Evaluările au fost slabe, strategiile ineficiente, rezultatele modeste. Nici Hillary Clinton, nici John Kerry nu au performat în înaltele lor poziţii. Poate nu a fost vina lor, poate că în condiţiile cunoscute nu se putea face mai mult. America a pierdut controlul asupra marilor dosare politice ale lumii, în caz că l-a avut vreodată, iar acesta este un lucru care nu poate decât să neliniştească pe toţi cei care susţin ordinea şi valorile tradiţionale ale sistemului occidental.

Este, probabil, momentul unei mari regândiri a politicii externe americane, intrate într-un lung impas conceptual şi într-o riscantă lipsă de soluţii. Dacă pentru actualul preşedinte este, se pare, prea târziu, atunci cel puţin următoarea administraţie va trebui negreşit, scuzaţi clişeul, să reinventeze cu adevărat prestaţia Americii pe scena lumii (politic, economic, strategic şi cultural), şi să redea măcar speranţa unei lumi mai sigure (dacă nu şi mai prospere), bazată pe raţiune, pe doctrina drepturilor şi libertăţilor individuale, pe cultura statului de drept. Deocamdată, aşa cum se vede, nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul Americii.

_______________________________
[1] http://www.reuters.com/article/2013/03/14/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314

[2]http://news.brown.edu/pressreleases/2013/03/warcosts

[3]http://www.theguardian.com/politics/2014/jun/15/tony-blair-west-intervene-iraq-isis-military-options

[4]http://www.stratfor.com/analysis/iran-faces-resurging-threat-iraq

[5]http://time.com/2874263/iraq-syria-sunni-isis-al-qaeda/

[6]http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.587698„

As dori sa fac in continuare cateva comentarii si precizari.

Se vorbeste foarte mult de Islam si chiar fostul Presedinte al Frantei, Dl. Sarkozy, era nemultumit ca in loc de un „Islam al Frantei avem un Islam in Franta”. Aici nu e vorba de un Islam al cuiva, fie el si al Frantei sau al altcuiva. E vorba de Islam. In primul rand ar trebui sa intelegem care e guvernarea, modul de guvernare, forma de guvernamant care se potriveste cel mai bine cu Islamul. Este oare Democratia, asa cum este aceasta inteleasa in Uniunea Europeana sau SUA? Voi da un raspuns direct: forma ideala de guvernare in Islam este Sultanatul. Sa ne gandim la Imperiul Otoman… Ceea ce a facut Ataturk care a renuntat de bunavoie, creand astfel Turcia Moderna, a fost ceva ce nu prea mai are legatura cu Islamul, ci se numeste secularizare! Ataturk nu mai era Sultan, ci Presedinte!! Si acum Turcia este o republica parlamentara constitutionala, nu un stat islamic. Nici sub Saddam Hussein Irakul nu se poate spune ca a fost islamic, desi religia principala a ramas mahomedanismul, oamenii obisnuiti fiind mahomedani in marea lor majoritate. Ci Irakul a fost, tot asa, un stat secularizat, condus de un dictator sprijinit de un partid, practic, unic. Transformarile de substanta din Turcia, intamplate in zorii sec. XX , care au transformat Turcia din Sultanat in Republica, prin reformele sustinute realizate de Ataturk, au fost posibile datorita proximitatii Turciei cu Europa si evident, unor legaturi foarte puternice intre cele doua (doar am purtat atatea razboaie cu ei!). Bineinteles, aceste legaturi au devenit pana la urma si mai puternice, iar ceea ce in epoca s-a numit „Tinerii turci”, acestia mai toti au invatat in Occident, preluand modelul, stilul de viata european. Iar un lucru foarte important a fost renuntarea la turban si imbracarea celui mai occidental costum. Aceste puternice legaturi, pana la urma culturale, dintre Turcia si Europa, legaturi care datau de la Caderea Constantinopolului incoace, au transformat Turcia intr-o tara ce a preluat modelul occidental in mare parte! Irakul, desigur, e mult mai departe de Europa si nu a avut o istorie comuna cu Europa asa incat sa patrunda influenta europeana. Aparitia si acceptarea de catre irakieni a regimului lui Saddam Hussein nu e un lucru intamplator. Ei l-au acceptat, inclusiv siiti, desi Saddam era sunnit, pentru ca amintea de regimul vechilor sultani, regim de autoritate personala a liderului, adica de regimul cel mai potrivit in Islam, dupa cum spuneam mai sus. Si asta cu toate ca regimul lui Saddam nu era unul islamic: Partidul Baas promova un socialism arab, adica adaptat la realitatile Lumii Arabe! Regimul colonelului Gaddafi a fost acceptat de libieni din acelasi motiv, desi nici acesta nu era islamic. Gaddafi a creat Jamahiriya ceea ce se traduce „stat al maselor”, si provenea din Uniunea Socialista Araba Libiana. Insa regimul de autoritate personala a fost acceptat de libieni, in marea lor majoritate musulmani, tot pentru ca aducea cu cel al vechilor sultani, regimuri de asemenea de autoritate personala, foarte autoritare. Democratizarea acestei lumi e foarte dificila intrucat Islamul este incompatibil cu cultura europeana si cu cea americana. Democratia nu ii este proprie Islamului, unde, desigur, nu intalnim o cultura democratica. Gruparile fundamentaliste, extremiste, vad in democratia occidentala nu atat o secularizare pe care nu o pot accepta, ci distrugerea Islamului. Si acesta este motivul principal al atacurilor teroriste pe care acestia le fac si sunt dispusi sa le faca. Ei considera ca Islamul trece printr-o criza la sfarsitul careia isi va gasi moartea, va ajunge o religie moarta. De aici jihadul promovat de acestia si lupta impotriva lumii occidentale, mult mai avansata din punct de vedere economic, tehnologic, emancipata din punct de vedere social. Adica, intr-o lume globalizata, in care Occidentul detine suprematia din punct de vedere economic, social, militar, ei doresc sa opuna si sa organizeze o rezistenta fata de patrunderea fireasca a valorilor si stilului occidental in randul tarilor islamice, care ar distruge, dupa cum cred ei, Islamul sau l-ar transforma in cu totul altceva, lucru, pana la urma, sinonim tot cu distrugerea. In asta consta esenta radicalismului lor.

Ceea ce a afirmat Presedintele Obama, si anume ca SUA ar putea fi considerata „una dintre cele mai mari tari musulmane din lume”, reprezinta un neadevar. Si de asemenea America nu poate fi vazuta de asemenea ca o tara islamica!! Lucrul acesta trebuie subliniat, pentru ca SUA nu poate fi purtatoarea de stindard al Islamului in lume. Din ceea ce ne spune Wikipedia, Islamul in SUA reprezinta doar 0,8% din populatie!!

„Islam is the third largest faith in the United States, after Christianity and Judaism, representing 0.8% of the population.^[32]^[33] Islam in America effectively began with the arrival of African slaves. It is estimated that about 10% of African slaves transported to the United States were Muslim.^[34] Most, however, became Christians, and the United States did not have a significant Muslim population until the arrival of immigrants from Arab and East Asian Muslim areas.^[35] According to some experts,^[36] Islam later gained a higher profile through the Nation of Islam, a religious group that appealed to black Americans after the 1940s; its prominent converts included Malcolm X and Muhammad Ali.^[37]^[38] The first Muslim elected in Congress was Keith Ellison in 2006,^[39] followed by Andre Carson in 2008.^[40]

Research indicates that Muslims in the United States are generally more assimilated and prosperous than their counterparts in Europe.^[41]^[42]^[43] Like other subcultural and religious communities, the Islamic community has generated its own political organizations and charity organizations.”

Dupa cum usor se poate constata, personalitati de culoare din SUA au imbratisat Islamul si s-ar putea ca punctul de vedere al Presedintelui Obama sa tina cont de acest lucru, el insusi fiind de culoare. E o posibilitate. Adoptarea de catre negri din SUA a Islamului este o reactie la adresa rasismului care a fost practicat de catre albi, care se indetificau in marea lor majoritate ca fiind crestini. De aici si ideea in randul populatiei de culoare ca crestinismul ar putea insemna „adorarea omului alb”. Islamul in SUA are radacini mai vechi, dupa cum ne arata Wikipedia. Pozitia Parintilor Fondatori ai SUA nu a fost, in general, una ostila musulmanilor, in virtutea libertatii religioase:

”

Religious freedom

American views of Islam affected debates regarding freedom of religion during the drafting of the state constitution of Pennsylvania in 1776. Constitutionalists promoted religious toleration while Anticonstitutionalists called for reliance on Protestant values in the formation of the state’s republican government. The former group won out, and inserted a clause for religious liberty in the new state constitution. American views of Islam were influenced by favorable Enlightenment writings from Europe, as well as Europeans who had long warned that Islam was a threat to Christianity and republicanism.^[36]

In 1776, John Adams published „Thoughts on Government,” in which he praises the Islamic prophet Muhammad as a „sober inquirer after truth” alongside Confucius, Zoroaster, Socrates, and other thinkers.

In 1785, George Washington stated a willingness to hire „Mahometans,” as well as people of any nation or religion, to work on his private estate at Mount Vernon if they were „good workmen.”^[37]

In 1790, the South Carolina legislative body granted special legal status to a community of Moroccans.

In 1797, President John Adams signed the Treaty of Tripoli, declaring the United States had no „character of enmity against the laws, religion, or tranquillity, of Mussulmen„.^[38]

In his autobiography, published in 1791, Benjamin Franklin stated that he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions. Franklin wrote that „even if the Mufti of Constantinople were to send a missionary to preach Mohammedanism to us, he would find a pulpit at his service.”^[39] Franklin also wrote an anti-slavery parody piece claiming to be translation of the response of a government official at Algiers to a 17th-century petition to banish slavery there; the piece develops the theme that Europeans are specially suited for enslavement on cultural and religious grounds, and that there would be practical problems with abolishing slavery in North Africa; this satirizes similar arguments that were then made about the enslavement of Blacks in North America.^[40]

Thomas Jefferson defended religious freedom in America including those of Muslims. Jefferson explicitly mentioned Muslims when writing about the movement for religious freedom in Virginia. In his autobiography Jefferson wrote „[When] the [Virginia] bill for establishing religious freedom… was finally passed,… a singular proposition proved that its protection of opinion was meant to be universal. Where the preamble declares that coercion is a departure from the plan of the holy author of our religion, an amendment was proposed, by inserting the word ‘Jesus Christ,’ so that it should read ‘a departure from the plan of Jesus Christ, the holy author of our religion.’ The insertion was rejected by a great majority, in proof that they meant to comprehend within the mantle of its protection the Jew and the Gentile, the Christian and Mahometan, the Hindoo and infidel of every denomination.”^[41] While President, Jefferson also participated in an iftar with the Ambassador of Tunisia in 1809.^[42]

Anti-Islam sentiments

However, not all politicians were pleased with the religious neutrality of the Constitution, which prohibited any religious test. Anti-Federalists in the 1788 North Carolina ratifying convention opposed the new constitution; one reason was the fear that some day Catholics or Muslims might be elected president. William Lancaster said:.^[43]

Let us remember that we form a government for millions not yet in existence…. In the course of four or five hundred years, I do not know how it will work. This is most certain, that Papists may occupy that chair, and Mahometans may take it. I see nothing against it.

Indeed, in 1788 many opponents of the Constitution pointed to the Middle East, especially the Ottoman Empire as a negative object lesson against standing armies and centralized state authority.^[44]„

Si as remarca in mod deosebit pozitia lui Benjamin Franklin: „he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions.”, care sugereaza o America multireligioasa. Adica un spatiu „de acomodare” al tuturor religiilor sub Constitutia US. Cu alte cuvinte, a uni sau a incerca sa unesti cele ce sunt despartite intr-un tot federalist, totusi unitar. Cu toate acestea trebuie spus ca Islamul, cu al sau ax central reprezentat de Sharia, este totalmente incompatibil cu Constitutia Statelor Unite. Insa trebuie spus ca pozitia si conceptia lui Obama in aceasta chestiune nu a fost niciodata exprimata cu claritate. El a fortat Constitutia US cand in mesajul de 4 iulie din anul 2013 a spus: „Americans free to „worship””, care aduce a art.43 din Constitutia Irakului, in loc de „freely exercises their religion”, cum este corect, conform Constitutiei SUA. Si atunci stau si ma intreb daca nu cumva ideile sale n-au radacini in cultura si subculturile populatiei de culoare din SUA… Insa in articolul din CNS News, pe care l-am ecidentiat mai sus se mai arata ca:

„Article 2 of the Iraqi Constitution says: „First: Islam is the official religion of the State and is a foundation source of legislation: A) No law may be enacted that contradicts the established provisions of Islam.””

De unde se vede ca accentul cade pe Islam si nu pe secularizare. In schimb, Calea Araba spre Socialism reprezentata de Partidul Baas pune accentul pe nationalismul arab si pe unitatea tuturor arabilor, de aceea si era un partid pan-arab, un fel de Internationala socialista araba, daca ma pot exprima astfel, chiar mai mult daca ma gandesc la fosta Republica Araba Unita. Deci centrul de greutate nu cadea pe religie, aspectele legate de religie erau inghetate. Din cauza asta terorismul musulman, prin excelenta religios, cu radacini in Islam, era foarte slab pe vremea respectiva, cu exceptia Zonei palestiniene, dar acolo din motive oarecum diferite, pentru ca acolo era un conflict local, un razboi cu Israelul si nimic mai mult. Pe cand in zilele noastre e un razboi dintre organizatiile teroriste islamice si lumea occidentala, un fel de interferenta intre civilizatii, ceea ce nu exista in trecut. In trecut predomina aspectul anti-imperialist, nu cel religios, si a luptei de eliberare nationala – de pilda, observati denumirea Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. Chiar si acum ideologia acesteia este una nationalista si social-democrata.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

iulie 27, 2014 Posted by Motanul Incaltat | Uncategorized | apartheid, Ataturk, Atitudine, Atitudini, Ba'ath Party, Barack Obama, Benjamin Franklin, comentarii, Diverse, Europa, European Union, Exercitii de normalitate, guvern, Imperiul Otoman, Irak, islam, islamism, Jihad, Libia, lumea araba, Lumea libera, lupta impotriva terorismului, Middle East, Muammar Gaddafi, nivel de trai, normalitate, oameni, Opinia mea, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, Orientul Mijlociu, parerea mea, partide politice, Partidul Baas Arab Socialist, politic, politica externa, Politica internationala, Politice, rasism, religie, România, Saddam Hussein, secularizare, social, societate, SUA, sultan, sultanat, Terorism, Terrorist Organizations, Turcia, UE, Uniunea Europeana, USA, WordPress | 94 comentarii

Situatia din Orientul Mijlociu

Iata ce ne informeaza Romania Libera:

Iranul şi Libanul îşi exprimă satisfacţia faţă de legăturile lor militare şi avertizează Israelul

Se arata, printre altele:

Image via Wikipedia

„”Consolidarea armatei libaneze face parte din strategia politică a Republicii islamice” Iran, iar securitatea Libanului „joacă un rol important în stabilitatea regiunii”, a declarat ministrul iranian al Apărării Ahmad Vahidi, potrivit site-ului televiziunii iraniene de stat Irib.

„Iranul şi Libanul s-au susţinut întotdeauna reciproc şi sperăm ca relaţiile bilaterale să se amplifice”, a spus Ghosn.

De asemenea, ministrul libanez a avertizat Israelul contra „oricărui atac iresponsabil împotriva Libanului”, dând asigurări că o asemenea ofensivă se va lovi de „o armată puternică şi unită şi de rezistenţa (mişcării şiite libaneze Hezbollah)”, fiind destinată „unei noi înfrângeri”, referindu-se la Războiul din 2006.[…]

„Dacă ar avea ocazia, ar masacra toate naţiunile din regiune (…). Însă, cu voia lui Allah, aceste dorinţe nu au fost realizate”, a declarat Ahmadinejad, potrivit site-ului Irib.”

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

februarie 27, 2012 Posted by Motanul Incaltat | Uncategorized | Diverse, Europa, Iran, Israel, Liban, Mahmoud Ahmadinejad, Middle East, NATO, Nuclear program of Iran, Orientul Mijlociu, politica externa, Politica internationala, stiri, stiri externe, SUA, UE, United States, USA, WordPress | 5 comentarii

Ce solutii are Israelul…?

Gandul:

Shimon Peres: Israelul are SOLUŢII pentru AMENINŢAREA NUCLEARĂ IRANIANĂ

Se arata printre altele:

„”Israelul are răspunsuri la problema iraniană. Dar întreaga lume are responsabilitate în acest caz. Nu trebuie transformată într-un monopol israelian”, a apreciat Peres, în cursul conferinţei anuale a ambasadorilor israelieni.

Preşedintele a subliniat că doctrina de „ambiguitate deliberată” a Israelului în materie nucleară reprezintă o modalitate „eficientă” de disuasiune în relaţia cu Iranul.

Israelul nu a semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNP) şi nu a confirmat, nici infirmat că ar deţine arme nucleare. Potrivit experţilor, Israelul are între 200 şi 300 de ogive nucleare fabricate la uzina de la Dimona, în deşertul Neghev.

„Israelul are capacităţi de disuasiune, reale sau nu”, a subliniat Peres.”

decembrie 28, 2011 Posted by Motanul Incaltat | Uncategorized | Atitudine, Atitudini, Benjamin Netanyahu, Diverse, Iran, Israel, Middle East, NATO, politic, politica externa, Politica internationala, Politice, Shimon Peres, SUA, USA, WordPress | 3 comentarii

Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Situatia din Orientul Mijlociu

Iranul şi Libanul îşi exprimă satisfacţia faţă de legăturile lor militare şi avertizează Israelul

Ce solutii are Israelul…?

Shimon Peres: Israelul are SOLUŢII pentru AMENINŢAREA NUCLEARĂ IRANIANĂ

About

Recent

Legături

Arhive

Blog Stats

Top articole

Top click-uri

Stiri Romania Libera

Stiri Mediafax

Stiri Evz

Meta

Site info

Just another WordPress.com weblog

2014 Summary

1. Civilians killed in 2014, and compared with earlier years

2. Geographic distribution in 2014

3. Perpetrators: Deaths identified as caused by coalition or Iraqi airstrikes, and ISIS action.

4. Combatants killed: Rough totals, and a discussion of the large variation.

5. Total deaths in 2014 (civilian and combatant) and cumulative total since 2003

Concluding remarks

Lovitura pe care trebuie s-o dam terorismului consta, in primul rand, in a distruge centrele sale de comanda.

De ce terorismul islamic acum?

By Paul Mitchell 24 July 2014

Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans

DE citit si…

Religious freedom

Anti-Islam sentiments

About

Recent

Legături

Arhive

Blog Stats

Top articole

Top click-uri

Meta

Site info

By Paul Mitchell
24 July 2014