In chestiunea terorismului islamic…

Aceasta caricatura a ajuns, pe buna dreptate, celebra! 🙂
Interesant insa e si altceva: „Journal irresponsable”!! 🙂

Mi s-a parut foarte interesant comentariul lui Marian, de la postarea precedenta, care afirma ca:

„Zi-mi mie onorabile musiu , pe und e ai umblat matale , prin orice port din Algeria sau Tunisia sau Maroc…ai vazut matale vreu singur european …crestin zis si eventual declarat ca atare , sa le solicite alora ca femeile lor sa nu mai poarte acea burca sau ca ei musulmanii sa nus-i mai trateze femeile ca pe niste vite care au obligatia sa faca copii si …placere lui , barbatului ? Pai si atunci , pe cale de consecinta…cum isi permit ei sa ne impuna noua RESPECT fata de un lider religios care nicio macar nu-i lider de-al nostru ??? Asta nu-i …tupeu jegos ?Daca eram in locul francezilor …nu 3 milioane d e e xemplare din noul numar Charlie Hebbon (Hebdo, n.m) …Redivivus ci 6 milioane tipaream si minim trei milioane …puneam aviatia FRANTEI LIBERE sa le a runce in loc de bombe peste Yamen sau Libia !!! Ce-ar fi facut ma rog in acest caz mizerabilii aceia de arabeti , ar fi declarat razboi Europei ? Ma indoesc de asta …nu si-ar permite , tipii sant poate buni luptatori insa…sant in mod sigur niste degenerati . „

Lucrurile sunt bine punctate!

Insa acest terorism, pe langa victime, are si alte consecinte neplacute pentru noi. Interesant este ca aceste consecinte neplacute sunt doar pentru noi. In schimb centrele de comanda ale terorismului islamic sunt bine mersi. Ati ghicit: Legea Big Brother! Cu alte cuvinte, ce vrea tusica Victoria (ei, care? Nuland, desigur! 🙂 ) e legea asta. Ca sa ne supravegheze pe toti! Cu alte cuvinte, lucrurile stau cam asa: suntem sanctionati noi pentru teorismul altora! Eu chiar nu mai inteleg…

Iresponsabil cum sunt, indraznesc sa-mi pun intrebari!! In zilele noastre, de limitare a libertatii, nu e corect din punct de vedere politic ceea ce fac!

L-am auzit si pe Presedintele Hollande cum vorbea despre Islam. Gresit. Spunea, daca am inteles bine, ca: „Islamul nu e incompatibil cu Democratia”. Eu cred ca trebuie sa intelegem bine lucrurile: Islamul – adica aceasta doctrina religioasa, politica, legislativa – este incompatibil cu Democratia. Reformele pe care le-a facut Ataturk in Turcia nu se puteau niciodata face sub semnul Islamului. Lucrul asta e aratat si de partidul lui Ataturk – Partidul Popular Republican – care in dreptul religiei are scris: secularism. Eu cred ca trebuie sa intelegem lucrurile, noi, adica UE, SUA si NATO, pentru a nu face erori si mai mari decat le-am facut pana acum, care sa conduca la si mai mult terorism. Dupa parerea mea, politica SUA, spre exemplu de sprijinire a unor fractiuni teroriste, chiar si membre Al-Qaeda, in lupta cu Bashar Al-Assad, in Siria, a reprezentat o eroare, asa cum a fost si sprijinul Fratiei Musulmane, in Egipt, inlocuita pe urma rapid cu un regim militar. Dintr-o asemenea eroare s-a nascut ISIS, dar si Al-Qaeda! O asemenea nenorocire, precum ISIS – Statul Islamic – trebuie neaparat combatuta pana la anihilare deoarece se constituie intr-un permanent pericol pentru Europa si civilizatia europeana, iar pe de alta parte comite literalmente atrocitati in Irak! Iata ce am citit pe saitul Iraq Body Count:

Iraq 2014: Civilian deaths almost doubling year on year

Se arata ca:

„An overview of the year’s violence

First published  1 Jan 2015 

2014 Summary

17,049 civilians have been recorded killed in Iraq during 2014 (up to Dec 30). This is roughly double the number recorded in 2013 (9,743), which in turn was roughly double the number in 2012 (4,622). These numbers do not include combatant deaths, which even by the most cautious tallies have also seen a sharp rise in 2014.

The conflict in Iraq that began with the US/UK invasion of March 2003 has continued now for nearly twelve years. During this period, not a single day has passed without Iraqi civilians being killed. The year 2014, however, reflects an increase in violence to levels not seen since the worst years of 2006 and 2007. The rise of the group Islamic State (or ISIS or ISIL) as a major force in the conflict, as well as the military responses by the Iraqi Government and the re-entry of US and Coalition air forces into the conflict, have all contributed to the elevated death tolls.

1. Civilians killed in 2014, and compared with earlier years

During 2014 Iraq Body Count (IBC) recorded 17,049 civilian deaths from violence. This is the third highest civilian death toll after 2006 and 2007, and some months exceeding even those years’.

2012	2013	2014
January	531	357	1076
February	356	360	930
March	377	403	1009
April	392	545	1013
May	304	888	1027
June	529	659	2534
July	469	1145	1481
August	422	1013	1592
September	400	1306	1956
October	290	1180	1797
November	253	903	1468
December	299	983	1166
Totals	4622	9742	17049

While the post-invasion period in Iraq has never been free of conflict-related violence and associated civilian casualties, the years 2010-2012 saw a relative reduction in levels of violence, with annual civilian death tolls ranging from 4,116 to 4,622, and the monthly rate ranging from a low of 218 to a high of 529. (Those three years nonetheless saw more than 2,500 deadly bombing incidents, an average of two a day.) This relative stability ended in early-to-mid 2013, after which the death tolls have sometimes risen dramatically.

There has been no monthly civilian death toll lower than 900 since July 2013, with most being much higher: June (2,534), September (1,956) and October (1,796) being higher than any monthly toll since 2007 (and each in fact higher than the equivalent month in 2007). And as at the end of 2014, the monthly average for the second half of the year – that is, excluding the June peak – stands at over 1,500.

That June peak of 2,534 was the month that marked the beginning of the ISIS offensive. Actions by, and by others in reaction to, ISIS appear only to have worsened an existing trend in rising civilian casualties.

2. Geographic distribution in 2014

The greatest number of deaths have been in Baghdad, Ninewa, Salah al-Din and Anbar provinces (governorates), which between them accounted for close to 80% of civilian deaths. Baghdad had the highest number of deaths, with 4,767 civilians recorded killed this year, while Anbar had over 3,600 civilians killed, half of them (1,748) by the Iraqi military in daily air strikes, primarily in and around Falluja. In Salah al-Din and Ninewa civilian killings by ISIS have contributed significantly to the death toll. All four of these provinces have seen a marked increase in the number of deaths over 2013, with Baghdad almost doubling and the other three provinces more than doubling.

BAGHDAD: 4,767
ANBAR: 3,623
SALAH AL DIN: 2,550
NINEWA: 2,367

3. Perpetrators: Deaths identified as caused by coalition or Iraqi airstrikes, and ISIS action.

Among the 17,049 civilians recorded killed, many deaths were attributable to the actions of specific armed groups while the perpetrators of many killings remain unknown. 1,748 civilians were reported killed by Iraqi military air strikes, while 4,325 were killed by ISIS. A further 10,858 civilians were reported killed by unidentified actors, where it has not been possible to establish which of the major actors, or possibly other, less well-identified groups, were involved. 118 civilians were reported killed by US-Coalition air strikes, the first time since 2011 that civilian deaths have been directly attributable to US-Coalition actions.

4. Combatants killed: Rough totals, and a discussion of the large variation.

Deaths among Iraqi military and among insurgent groups such as ISIS have increased dramatically in 2014, in relation to previous years. Besides a clear increase in total numbers, 2014 has also seen for the first time a sharp divergence in reported totals of combatant deaths between some of the common sources that have been used to track casualties in the conflict for many years. Some of these sources include the daily tracking by Agence-France Presse (AFP), official statistics released by Iraqi government ministries, and aggregated media reports. In past years, numbers from these sources have varied, with some higher or lower than others for any given time period or category of casualties, but have usually not been very far apart. 2014 has seen a wide gulf emerge in the totals for combatant deaths, with totals from AFP and official statistics suggesting roughly 4,000-5,000 combatants killed during the year, while aggregated media reports on the other hand, with each report of combatant deaths taken at face value, suggesting totals of roughly 30,000.

It is not possible for us to say at present what number in this range is correct or most credible, in part because IBC has not analysed the reporting on combatants in as much detail as we do with civilians, but also due to considerable uncertainty with the reliability of some of the reports. The lower range of 4-5,000 is likely too low due to limitations in information gathering. On the other hand, we think that a face value total of approximately 30,000 derived from aggregated media reports is likely too high.

Many of the media reports that make up this total rely either on military sources in the field providing numbers for ISIS/insurgent deaths, or on ISIS/insurgent sources providing numbers for military deaths. At the same time, it is clear from many of these reports that the numbers reported are often not precise “body counts” tied directly to specific incidents or specific victims, as is typically the case with civilian deaths, but rather are rough estimates of how many enemy fighters were killed in a particular operation, or over a given time-frame. These estimates generally originate from parties with an interest in advancing the perception that they are making significant gains over their enemy, and may therefore be prone to exaggeration.

For such reasons, the most that can currently be said is that reporting on combatant deaths during 2014 ranges from about 4,000 to 30,000. The truth probably lies somewhere between these two numbers, but neither can be ruled out at present.

5. Total deaths in 2014 (civilian and combatant) and cumulative total since 2003

Combining the 17,000 civilian deaths recorded by IBC with the above wide range of combatant deaths of 4,000-30,000, suggests a total of between 21,000 and 47,000 people have been killed in war-related violence in Iraq during 2014, making it one of the three worst years of the conflict that began nearly twelve years ago.

Total cumulative reported deaths for the entire period 2003-2014 passed 200,000 during 2014, and presently stand at 206,000 using the more conservative end of the range for combatant deaths in 2014. Over 150,000 (around 75%) of these were civilian. 1

Iraq Body Count 2003-2014	150,772
Iraq War Logs new ‘Civilian’ and comparable ‘Host Nation’ remaining 2004-2009 – central estimate	9,720
Iraq War Logs ‘Host Nation’ combatant 2004-2009 – central estimate	5,575
Iraq War Logs ‘Enemy’ (minus IBC overlaps) 2004-2009 – central estimate	20,499
Iraqi combatants killed March-May 2003	4,895
Insurgents killed June-December 2003	597
Insurgents killed May 2004	652
Insurgents & Iraqi soldiers killed March 2009	59
Insurgents & Iraqi soldiers killed 2010–2014	7,948
TOTAL IRAQI	200,717
US & Coalition military killed 2003–2014	4,807
US & Coalition foreign contractors killed 2003–2014	468
TOTAL	205,992

Concluding remarks

There is a new brutality on the ground and renewed attacks from the air. ISIS and the Iraqi army have caused thousands of civilian deaths this year, while the international coalition has yet again been responsible for civilian killings, for the first time since US withdrawal three years previously. Iraqi civilians are once again being killed by all sides.

As the pattern of violence shows, following the withdrawal of US troops at the end of 2011 and the subsequent implementation of anti-Sunni policies by the Iraqi government, between 2012 and 2013 the death toll more than doubled. In 2014, largely in connection with the rise of ISIS and the military response to it, the death toll has nearly doubled again, making 2014 the third most lethal for civilians (after 2006 and 2007) since the 2003 invasion. The continuing killing of civilians has marked the entire period from 2003-2014: sometimes rising, sometimes falling, but never ceasing.”

Aici nu e vorba de o simpla caricatura! Nu e vorba nici de ce spunea Papa, ca daca cel mai bun prieten i-ar zice ceva de mama sa, atunci i-ar da, desigur, un pumn. Noi trebuie sa intelegem bine despre ce e vorba. E vorba de ceea ce inseamna cu adevarat terorismul islamic. Aceste atrocitati arata ce inseamna Al-Qaeda, ISIS, aceste organizatii care nu stiu decat sa ucida in numele Islamului!! In Irak, numarul civililor morti s-a dublat de la an la an. Civili irakieni. Musulmani. De la retragerea trupelor US de la sfarsitul anului 2011 lucrurile au ajuns sa se inrautateasca si victimile printre populatia civila sa creasca foarte mult. Ideea este ca ISIS vrea prin teroare si crime contra umanitatii sa impuna un Stat Islamic in regiune! Un Stat Islamic care va fi in mod perpetuu pepiniera terorismului si care va ameninta mereu Uniunea Europeana si SUA.

Lovitura pe care trebuie s-o dam terorismului consta, in primul rand, in a distruge centrele sale de comanda.

Iar acest ISIS trebuie neaparat anihilat, distrus daca dorim ca pericolul terorist sa scada simtitor in Europa! De asemenea SUA cat si UE au obligatia, inclusiv cea morala, de a se amesteca in treburile interne ale unor state din Pen. Arabica, spre exemplu Yemen. Tocmai pentru a nu se ajunge la catastrofe ca in Siria si Irak. Ce ar insemna acest amestec? Ar insemna, de pilda, distrugerea filialei Al-Qaeda din Yemen! Si mie mi se pare riscant sa eliberezi suspecti de terorism detinuti la Guantanamo Bay si sa-i trimiti in Yemen sau Oman, adica ceea ce fac americanii care ne dau noua lectii legate de legea Big Brother. Adica Obama ce face? Trimite intariri teroristilor! Ce sens are asta? Mai trebuie precizat ca Obama nu a admis ca in atacurile de la Paris e vorba despre terorismul islamic. Intr-un mod aproape invariabil actuala Administratie de la Casa Alba evita sa spuna lucrurilor pe nume, si anume ca de terorism islamic e vorba, adica atacuri cu motivatie islamica!! Administratia Obama a jucat si joaca in continuare politica strutului: in viziunea sa terorismul islamic nu exista. Iar daca spui ca exista, tu, cel care atragi atentia, esti susceptibil de a fi un pericol la „securitatea nationala a US”. Aceasta politica dusa de Obama, de a se face ca nu exista terorism islamic, intretine si da libertate, dupa cum lesne se poate constata – si atacurile de la Paris stau drept marturie -, la o intensificare a terorismului islamic.

Terorismul actual este aproape in exclusivitate (asta ca sa nu spun de-a dreptul in exclusivitate) de natura islamica. Si trebuie spus ca victimile sale pot fi si musulmani. Ideologia unor organizatii teroriste precum ISIS sau Al-Qaeda ii numeste pagani pe musulmanii care traiesc si muncesc cinstit atat in Europa cat si in SUA. Si pot fi victime la fel de bine ca unul care nu e musulman, ca cei de la Charlie Hebdo. Iar aceasta Administratie Obama nu doreste sa ia atitudinea cuvenita fata de acest tip de terorism, care ameninta SUA si nu numai, ba mai mult: il si acopera. In felul asta nu se poate lupta cu acest terorism si nici nu poate fi anihilat.

Mie mi-a placut ca George Maior a recunoscut ca „securitate absoluta nu exista” – nici Legea Big Brother nu-ti poate furniza un asemenea nivel de securitate. Asa este. Insa tot atat de adevarat este ca impotriva terorismului se poate lupta si ca terorismul poate fi anihilat daca se face ceea ce trebuie. Din pacate, Casa Alba nu face ceea ce trebuie, iar Obama ii obliga atat pe Hollande cat si pe Cameron sa ia pozitii, in aceasta problema, apropiate de pozitiile sale. Iar discursul lui Hollande, de care pomeneam mai sus, deriva dintr-o astfel de punere in practica a „doctrinei Obama”. Iata si motivul pentru care nu se face, practic, nimic concret. Ci s-a incercat intr-un mod condamnabil abaterea atentiei opiniei publice de la pericolul terorismului.

Interesant un articol din New York Observer:

How to Stop Terrorism: Be Like Bush

Care arata, printre altele, ca:

„For all of his other failings, in those weeks after September 11^th, George Bush answered that question. His answer was that Islamist terrorism was caused by a lack of political freedom in the Muslim Middle East. Without domestic legitimacy, malignant and semi-malignant regimes built legitimacy in other ways, like hating the West. The solution was then to build democracies in the least fertile places on earth like Iraq and Gaza. It was a breathtakingly—perhaps hopelessly—ambitious answer, but thirteen years later still the most hopeful one we’ve got. […]

The problem is that there are many, many people unhappy with American foreign policy in the world, and virtually the only ones who commit terrorist attacks in response are Muslims. Tibetans do not blow up Chinese markets, and citizens of Cote d’Ivoire do not shoot up French cafes. And, it should be pointed out, Frenchmen irritated with American foreign policy—of which there have been a few—do not bomb the marathon.”

Spune ca raspunsul la problema dat de George Bush, avand loc si evenimentele de la 11 septembrie, a fost urmatorul: terorismul islamic este cauzat de o lipsa de libertate politica in Orientul Mijlociu Islamic. Fara legitimitate, regimurile maligne si semi-maligne isi construiesc legitimitatea in alte feluri, spre exemplu prin ura fata de Vest. Solutia ar fi fost sa se construiasca democratii in locurile cele mai aride din lume, precum Irak sau Gaza. Apoi spune ca multi oameni sunt nefericiti de politica externa dusa de America in lume, insa numai musulmanii raspund prin atentate teroriste.

Interesant ce spun publicatiile de opozitie din America, va recomand acest articol din American Thinker:

Coming to America: A Terrorist Cell Near You

By Lauri B. Regan

Se arata ca:

„British Islamist Anjem Choudary made one of the most important and revealing yet little-mentioned statements in the wake of the Charlie Hebdo terrorist attack last week.  The imam tweeted, “Muslims love the Messenger Muhammad more than their parents, children and even themselves!  Why don’t people understand?”

Why, indeed?  Perhaps Choudary’s statement was ignored because he is, after all, a “radical” Muslim cleric, viewed by the politically correct as someone on the fringes who does not represent “true Islam” (a term favored by not only Barack Obama, but also by al-Qaeda and ISIS).  But if world leaders do not wake up from their dangerously naïve, self-induced comas just as the terrorist sleeper cells are stirring from their slumber, Charlie Hebdo and the terror attacks at the Parisian kosher butcher shop and Sydney chocolate store will become commonplace across the globe for many years to come.

Obama continues to whitewash the global threat of Islamic fundamentalism.  He initially refused to call the Charlie Hebdo massacre “terrorism.”  Once he finally did, his statement ridiculously claimed that the attack was the “senseless violence of a few.”  Similarly, in his September speech addressing efforts to combat ISIS, he stated, “small groups of killers have the capacity to do great harm.”

If the multitude of Islamic terrorist groups metastasizing across the entire globe, including ISIS, al-Qaeda, Boko Haram, Hamas, Hezb’allah, Al Aqsa Brigade, the Muslim Brotherhood, and the Taliban are “small groups,” we should sleep well at night knowing that Obama’s A team is at the helm.  Unfortunately, the jayvee squad that Obama promises has been decimated actually sponsored the latest terror attacks and is on the rise.  But coming from the guy who promised that if you like your doctor, you could keep your doctor (among other doozies), making false and grandiose assertions to sell the country a bill of goods is simply par for the course (for our Golfer-in-Chief).

So how pervasive are the views of the barbarians otherwise known as Islamists?  Brigitte Gabriel explained:

There are 1.2 billion Muslims in the world today – of course not all of them are radicals!  The majority of them are peaceful people. The radicals are estimated to be between 15 to 25 percent. … But when you look at 15 to 25 percent of the world Muslim population, you’re looking at 180 million to 300 million people dedicated to the destruction of western civilization. That is as big as the United States. So why should we worry about the radical 15 to 25 percent? Because it is the radicals that kill. Because it is the radicals that behead and massacre.

After pointing out that the majority of Germans, Russians, Chinese, and Japanese were peaceful people, and yet radicals from those countries still murdered tens of millions of people, Gabriel observed, “The peaceful majority were irrelevant.”

What is relevant is what our government is ignoring.  At TheReligionof Peace.com, the array of statistics on the world’s Muslim population’s support of terrorism and violence in defense of Islam is eye-opening – at least for those who are not willfully blind to reality.  It includes a List of Islamic Terror Attacks for the Past 30 Days.  When it becomes necessary to keep a running list of attacks every 30 days, the “religion of peace” is looking a lot less peaceful.  And linked with the statistics on support among the general Muslim population, the claim that this hate is an aberration becomes even more disingenuous.

It is arrogance when someone with little knowledge of a topic takes to the bully pulpit and makes false assertions as if an expert. When our president does so, it is dangerous.  When he does so with national security, he becomes an accomplice to an existential threat to our country’s long-term viability.  When Obama claims, “ISIL is not ‘Islamic.’ No religion condones the killing of innocents,” he is willfully shirking his responsibility to defend our nation.

Obama’s platitudes and assertions that only a rogue “few” are terrorists, fly in the face of reality.  The terrorists are not psychopathic or crazy.  They are motivated and determined and thinking lucidly about how to destroy Western civilization.  It is Obama and the politically correct who label honest, clear-minded realists Islamophobic and not operating with a full deck.  They are functioning in a state of denial.

On Monday, State Department spokesperson Marie Harf claimed, “There are people out there who want to kill other people in the name of a variety of causes” and promised that “we’re going to focus on all of the different kinds of extremism.”  Eric Holder also exhibited this psychosis when he finally admitted on Sunday that the U.S. is at war with “terrorists” but refused to utter the term radical Islam and continued to push the lie that “core” al-Qaeda has been “decimated.”  White House press secretary Josh Earnest put the icing on the cake when he explained on Tuesday that the reason the administration does not use the term “radical Islam” is because they believe it is not accurate, “I certainly wouldn’t want to be in a position where I’m repeating the justification [the terrorists] have cited that I think is illegitimate.”  The terrorists have no problem identifying their enemy and developing a plan to defeat them.  The people entrusted with our national security whitewash, pander, and lie.

Particularly telling is that both French president Hollande and Obama called the Charlie Hebdo murderers cowards.  In this they are simply wrong, and believing so will do nothing to win the war against Islamic fundamentalism.  For victory, we must have leaders who identify the enemy and understand how they think.  Our leaders do not acknowledge with whom we are dealing.

Obama has spent six years extending his open hand to Iran’s mullahs and the past year negotiating a deal that will likely lead to Iran obtaining a nuclear weapon.  He is operating on the assumption that the Islamists in Iran think the same as Westerners who value freedom of religion, free speech, life, liberty, and the pursuit of happiness. The Iranians understand who is sitting across from them at the negotiating table, and they are outmaneuvering Team Obama, just as Bill Belichick did to the Baltimore Ravens this past weekend.

Day after day, the killing goes on.  Day after day, the mainstream media, academia, the politically correct left, and policymakers do their best to ignore it. Would that they had read The Art of War rather than Rules for Radicals; then we might actually be safe.  In his work, Sun Tzu stated:

If you know the enemy and know yourself, you need not fear the result of a hundred battles. If you know yourself but not the enemy, for every victory gained you will also suffer a defeat. If you know neither the enemy nor yourself, you will succumb in every battle.

Barack Obama refuses to identify our enemy.  Even as he was finally forced to mention the term “Islamist jihadist sympathizers,” in the context of this week’s hacking incident, he did so reluctantly and with absolutely no recognition that we are fighting a war pitting civilization against barbarism.  In a recent speech, Egyptian President el-Sisi recognized that Islam has become a “source of worry, danger, killing, and destruction in the whole world” and called for a “religious revolution” to modernize the faith.  It is quite extraordinary that Muslims leaders are speaking out while the leader of the free world continues to prevaricate.

Furthermore, Obama is clueless about the American people, whom he was entrusted to protect.  He believes we are a bunch of religious fanatics clinging to our guns while touting the real religious fanatics as a peace-loving people.  He believes we are a country of one-percenters, fat cats, racists, morons, and colonialists while he claims that the Islamic State has nothing to do with Islam.

Our enemy recognizes that we are under the leadership of the man who bowed to the Saudi king, praised Islam before the Muslim Brotherhood in Cairo, jailed an innocent man for making a YouTube video about Islam, and took to the world stage to “boldly” pronounce, “The future must not belong to those who slander the Prophet of Islam.”  They see a tired people who did not have the fortitude to stay the course in Iraq and Afghanistan and who elected a weak leader twice despite his trashing of our allies and reaching out to our enemies.

Radicalized individuals are flocking to the battlefields in Syria and Iraq and returning as trained jihadist to the West.  According to a U.N. report, more than 15,000 foreign fighters have entered these two countries to train with ISIS.  Obama refuses to withdraw their passports.

Obama’s immigration edicts may open the floodgates to Islamists at the same time that Europe is trying to figure out how to close theirs and deal with the mess they created.  A recent study by the Center for Immigration Studies concluded that the rise in immigrants from Muslim countries poses a national security threat.  The administration announced that it will be expanding resettlement of Syrian refugees, as well hiring Fatima Noor, a Muslim woman who dons a hijab, as a special assistant at Homeland Security tasked with bringing in more Muslim immigrants.  With at least six Muslim Brotherhood operatives working for the administration (and the recent appointment by Nancy Pelosi of the first Muslim representative to the House Intelligence Committee), this new addition should be no surprise.

The trial of the accused Boston Marathon bomber began last week.  So now we have the Tsarnaev brothers and the Kouachi brothers.  All in the family from a culture of people who strap suicide vests on their children and send them off to murder in the name of Allah.  Golda Meir recognized decades ago that “[w]e will only have peace with the Arabs when they love their children more than they hate us.”

Currently making the rounds on the internet are quotes of Winston Churchill regarding Islam and Muslims. More important to recall are Churchill’s quotes warning of the rise of the Third Reich that fell upon deaf ears.  He stated:

I cannot recall at any time when the gap between the kind of words which statesmen used and what was actually happening in many countries was so great as it is now. The habit of saying smooth things and uttering pious platitudes and sentiments to gain applause, without relation to the underlying facts, is more pronounced now than it has ever been in my experience.

Upon moving into the White House, Obama returned to the British a bust of Winston Churchill that had been displayed in the Oval Office.  Were we reading a Shakespeare play, that act would serve as a clear foreshadowing of Obama’s willful blindness and destiny to repeat history’s tragedies.  Churchill recognized that:

… [w]hen the situation was manageable it was neglected, and now that it is thoroughly out of hand we apply too late the remedies which then might have effected a cure.

Want of foresight, unwillingness to act when action would be simple and effective, lack of clear thinking, confusion of counsel until the emergency comes, until self-preservation strikes its jarring gong – these are the features which constitute the endless repetition of history.

If we are going to win the war against Islamic fundamentalism, we need a change in leadership with people who know our enemy, who are not so cowardly as to fear being honest about who that enemy is and what motivates him to kill, and who love America and Western civilization more than they love themselves and Islam.  The man currently in the White House is certainly not that person.”

Articolul este destul de lung, de aceea voi incerca sa traduc doar aceasta fraza:

„Barack Obama refuses to identify our enemy.  Even as he was finally forced to mention the term “Islamist jihadist sympathizers,” in the context of this week’s hacking incident, he did so reluctantly and with absolutely no recognition that we are fighting a war pitting civilization against barbarism.  In a recent speech, Egyptian President el-Sisi recognized that Islam has become a “source of worry, danger, killing, and destruction in the whole world” and called for a “religious revolution” to modernize the faith.  It is quite extraordinary that Muslims leaders are speaking out while the leader of the free world continues to prevaricate.”

adica:

„Barack Obama refuza sa-i identifice pe inamicii nostri. Chiar daca in final a fost fortat sa mentioneze termenul: „simpatizanti islamisti jihadisti”, in contextul incidentului terorist din aceasta saptamana, el s-a aratat atat de reluctant si nu a recunoscut deloc ca luptam un razboi care pune fata in fata civilizatia si barbaria. Intr-un recent speech, Presedintele Egiptului, el-Sisi, a recunoscut ca Islamul a devenit o „sursa de ingrijorare, pericol, ucidere si distrugere a intregii lumi” si a chemat pentru o „revolutie religioasa” care sa modernizeze aceasta credinta. Este pur si simplu extraordinar ca liderii musulmani vorbesc despre asa ceva, pe cand liderul Lumii Libere continua sa fie evaziv, echivoc in aceasta privinta.”

Asa este: e nevoie de o reformare a Islamului. Insa lucrul acesta nu poate fi facut atata vreme cat extremismul religios, Jihadul, are adepti, calauziti de centre de comanda care au o putere foarte mare in Lumea Islamica si care ordona ucideri si acte de terorism! Ar trebui sa intelegem ca asa cum stau lucrurile acum, nici vorba nu poate fi de democratie in Lumea Islamica si esecul Primaverii Arabe din Nordul Africii confirma acest lucru!

De ce terorismul islamic acum?

Mai trebuie aratat un lucru. In anii ’60-’70 intr-adevar nu se prea vorbea de terorismul islamic si nici nu exista fenomenul prezent asa cum este el astazi. Asta nu inseamna ca nu exista. Sa ne amintim de groaznicul atentat facut de Organizatia pentru Eliberarea Palestinei la Olimpiada de la Munchen, cand a fost masacrata delegatia israeliana. Si de aici ar trebui sa tragem concluzia sa fim mult mai prudenti cand e vorba de eliberarea teroristilor… Apoi putem sa ne referim si la razboaiele dintre Egipt si Israel. Insa daca terorismul islamic nu a fost atat de puternic precum cel de astazi, lucrul acesta se datoreaza in mare masura colonialismului. Este adevarat ca lupta popoarelor de sub dominatia unei mari puteri, tranformate in colonie a acesteia, precum lupta eroica a poporului algerian impotriva ocupantului francez, nu a avut neaparat o mare dimensiune religioasa, ci erau lupte de eliberare nationala. Sunt convins ca multi dintre cei ce citesc aceste randuri isi vor aminti de aceste pagini de Istorie. Insa statele acestea, cu o populatie islamica majoritara, au reusit sa stagneze din punct de vedere al dezvoltarii economice. Colonialismul avusese si un rol civilizator, fara de care aceste state ar fi ramas acum foarte mult in urma. Dupa inlaturarea colonialismului, facuta in general prin razboi, a trebuit sa urmeze reconstructia, fara indoiala, si atunci n-avea cum sa-ti stea capul la terorism. La acea vreme, statele socialiste au sprijinit lupta impotriva colonialismului si au dat ajutor noilor state iesite de sub dominatia straina. Dupa prabusirea comunismului a incetat si ajutorul si s-a vazut si o stagnare economica ce tindea sa se prelungeasca foarte mult. Cu o populatie in marea ei majoritate slab pregatita din punct de vedere profesional si, pe cale de consecinta, aflata la un nivel redus din punct de vedere intelectual si a carei viata este concentrata exclusiv in jurul Islamului, nu e de mirare ca extremismul islamic, Jihadul, a prins foarte usor la o asemenea populatie. Insa extremismul islamic, chiar daca (poate) era la o intensitate mult mai redusa fata de cum e acum, exista si atunci. Ma gandesc, de pilda, sunt sigur ca va amintiti, la asasinarea Presedintelui Anwar El Sadat la 6 octombrie 1981, dupa ce s-a angajat in negocieri cu Israelul, care au culminat cu semnarea Tratatului de Pace Egipteano-Israelian, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace, in 1978, alaturi de Menachem Begin, prim-ministru al Israelului. Cf. articolului din Wikipedia despre Sadat, citat mai sus, cu exceptia Sudanului, toate Statele Arabe si Organizatia pentru Eliberarea Palestinei s-au opus eforturilor lui Sadat de a face pace cu Israelul, fara consultari prealabile cu Statele Arabe. Pe cale de consecinta, Egiptul a fost suspendat din Liga Araba din 1979 pana in 1989. Cine s-a opus, din interiorul Egiptului, politicii lui Sadat privind pacea cu Israelul? Da, v-ati prins: Jihadul Islamic din Egipt, desigur! Care avea printre membri si ofiteri superiori in structurile de securitate ale statului:

„Chief strategist of El-Jihad was Abbud al-Zumar, a colonel in the military intelligence whose „plan was to kill the main leaders of the country, capture the headquarters of the army and State Security, the telephone exchange building, and of course the radio and television building, where news of the Islamic revolution would then be broadcast, unleashing—he expected—a popular uprising against secular authority all over the country”.^[36]„

incerc sa traduc:

„Strategul sef al El-Jihadului a fost Abbud al-Zumar, un colonel in structurile de informatii militare al carui „plan era de a ucide pe principalii lideri din tara, sa captureze cartierul general al armatei si Securitatii Statului, cladirea telefoanelor, si desigur cladirile Radioului si Televiziunii, unde stiri despre Revolutia Islamica ar fi fost raspandite, declansand – el asa se astepta – o revolta populara impotriva autoritatii seculare (laice) in toata tara.”

Asa ca terorism era si in anii ’70, si inca foarte periculos, chiar daca nu se manifesta atat de acut ca acuma!! Un lider moderat si pro-vestic, cum era Sadat, era foarte greu de acceptat de catre acesti fundamentalisti care, iata, aveau oamenii sus-pusi in stat. De asemenea seicul Omar Abdel-Rahman – Seicul Orb -, condamnat pe viata pentru ceea ce se numeste in legislatia US seditious conspiracy, in legatura cu atentaul cu bomba de la World Trade Centre din 1993 – el ii teroriza, dupa cum insusi afirma, pe „dusmanii lui Dumnezeu” -, este cel care a dat fatwa ce aproba asasinarea lui Sadat. De asemenea o mare problema mi se pare cu aceste fatwa. De exemplu, Osama bin Laden a dat doua fatwa – 1996, 1998 – prin care interpreta Legea Islamica in sensul ca „musulmanii trebuie sa ucida civili si personal militar al Statelor Unite si din cadrul tarilor aliate pana cand vor retrage suportul dat Israelului si pana cand vor retrage fortele militare din tarile islamice” (v. aici si aici). Iata ce ne arata Wikipedia:

„The 23 February 1998 fatwa is the first known official order of the World Islamic Front. The fatwa calls upon each individual member of the existing Ummah to, „in accordance with the words of Almighty God, ‘fight the pagans all together as they fight you all together,’ and ‘fight them until there is no more tumult or oppression, and there prevail justice and faith in God.'” The fatwa is widely regarded by terrorism experts as the founding document of the World Islamic Front.”

adica:

„23 februarie 1998 este data la care fatwa este cunoscuta pentru prima data ca ordin oficial al Frontului Islamic Mondial (Al-Qaeda, dupa unii experti, n.m.). Fatwa cheama pe fiecare membru al Ummah (al Comunitatii) ca, „in acord cu cuvintele Atotputernicului Dumnezeu, „luptati impotriva paganilor cu totii asa cum lupta ei impotriva voastra cu totii” si „luptati impotriva lor pana nu va mai fi zarva sau opresiune, si va prevala justitia si credinta in Dumnezeu”. Aceasta fatwa este in mod larg privita de catre expertii in terorism drept document fondator al Frontului Islamic Mondial.”

Evident, se pune problema ce calificare avea Osama bin Laden si acest Front Islamic Mondial ca sa dea aceste fatwa. Pentru ca asa oricine poate da nu stiu ce fatwa care sa treaca peste statul respectiv, peste legile tarii, peste conducatorii statului islamic respectiv prin care sa stipuleze orice ucideri, incalcari ale Dreptului International, orice acte de terorism etc. Se poate crea o nebunie intreaga in toata lumea din pricina unor astfel de oameni. De aceea este imperios necesar ca elementele moderate din Lumea Islamica sa condamne astfel de fatwa teroriste! Si ceea ce e si mai ingrozitor este ca aceste atentate teroriste pe care ei, teroristii, le fac in diferite tari sunt vazute ca mari victorii de catre populatia bastinasa din Yemen sau Egipt, nu-i asa? Uitati-va ce fatwa se dau in aceasta Lume Islamica:

„In 2012, Abdul-Azeez ibn Abdullaah Aal ash-Shaikh, the Grand Mufti of Saudi Arabia, issued a religious edict prohibiting contact and cooperation with foreign media outlets because they seek to “spread chaos and strife in Muslim lands.” He added that contacting foreign media outlets to “divulge the country’s secrets or address various matters” was tantamount to “treason and major crime.” He said that “It is not permissible and is considered betrayal and assistance to the enemies of Islam.” Also, “A believer has to help keeping security, that of his nation and community, and protecting his religion.”^[42] This fatwa is vague and itself is in need of another explanatory fatwa. Foreign media appears to have been singled out because it is mostly free and does not conform to Saudi Arabian government censorship. The fatwa uses the strongest possible terms (i.e., „haram” or unlawful, „treason,” „betrayal,” and „major crime.”) for the simple act of contacting the press. This fatwa needlessly endangers the lives of ordinary citizens and members of the media. It also threatens the financial interests of legitimate global business. In democratic societies, journalism and the media play an indispensable role in educating the public and combating corruption.”

Deci o fatwa impotriva presei, impotriva media straine, data de Marele Muftiu al Arabiei Saudite, impotriva contactului cu presa straina pentru ca provoaca „haos si lupta in teritoriile musulmane”, punand in pericol viata cetatenilor si a celor ce lucreaza in media, bineinteles amenintand si interesele financiare si legitime ale comunitatii de afaceri. Simplul contact cu presa este „tradare, crima majora, ilegalitate”. Aici nu e vorba de nu stiu ce caricaturi, ci un atac impotriva Presei Libere, un atac la adresa dreptului cetatenilor de a fi informati, pentru a izola si mai mult omul musulman de restul lumii. Iata ce fac asa-zisii lor „invatati”! Si aceasta fatwa a fost data in 2012…

Nu e de mirare ca in aceste tari islamice se nasc teroristi!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Apropo de ce spuneam intr-un comentariu…

Intr-un comentariu prin care ii dadeam un raspuns Cristinei spuneam asa:

„Tu spui ca Obama i-ar ajuta pe teroristii musulmani… Insa, stateam si ma gandeam, daca nu cumva acest ISIS sa nu fie sustinut logistic si sponsorizat de cu totul altcineva decat Obama… Nu cumva e vorba de nenea Putin…? 😉 Eu de asta iti spun: gruparile acestea cine stie de cine sunt sustinute si sponsorizate… Pot fi sustinute de catre Puteri ostile Americii. Bineinteles, aceste grupari pot fi mai periculoase decat Saddam sau Gaddafi!! Poate ca Saddam, daca ar fi fost ajutat de America, ar fi fost un bastion in calea unor astfel de grupari periculoase. Pe cand SUA inca de la inceputul anilor ’90 a inceput o destabilizare periculoasa a Irakului (il viza pe Saddam, dar au fost ignorate consecintele unei eventuale inlaturari a acestuia). Stai ca nu stim inca inlaturarea lui Gaddafi ce consecinte va avea… Un climat politic instabil si marcat de saracie, o putere politica slaba care cu greu poate face fata situatiei, in aceasta Lume Islamica, lucreaza in favoarea gruparilor extremiste si teroriste.” (am subliniat acum)

Si chiar acum iata ce citesc in Evenimentul Zilei:

Haos în Libia, aflată sub asediul islamiștilor. SUA și-a evacuat personalul diplomatic, ambasada britanică a fost atacată

Se arata ca:

„Trimişii speciali în Libia ai Ligii Arabe, Uniunii Europene, Statelor Unite şi mai multor ţări europene au făcut sâmbătă apel într-un comunicat la o încetare a focului în această ţară, căzută pradă unor violenţe sângeroase de peste două săptămâni, transmite France Presse.

“Situaţia din Libia a ajuns într-un stadiu critic. Suntem extrem de îngrijoraţi de violenţele care au loc în această ţară şi de consecinţele pe plan umanitar”, afirmă trimişi speciali, care s-au reunit discret joi la Bruxelles.

La această reuniune au participat trimişii speciali ai Ligii Arabe, UE (diplomatul spaniol Bernadino Leon), Franţei, Germaniei, Italiei, Maltei, Spaniei, Marii Britanii şi Statelor Unite.

“Facem apel la toate părţile să înceteze focul, cu atât mai mult cu cât se apropie sfârşitul Ramadanului (…), şi sperăm că ele se vor pune de acord pentru a începe un dialog politic incluziv”, au adăugat trimişii speciali, care au pledat pentru ca ONU să joace un rol în acest proces.

Sâmbătă, SUA şi-au evacuat tot personalul ambasadei lor din această ţară, în timp ce Marea Britanie a decis ca reprezentanța diplomatică sa să rămână deschisă, însă cu un personal puternic redus. Germania şi Marea Britanie şi-au îndemnat cetăţenii să părăsească Libia.

Guvernul libian interimar a lansat de asemenea un apel vineri la oprirea luptelor între miliţiile rivale, avertizând că există pericolul real al “prăbuşirii statului”.

Aeroportul internaţional din Tripoli este închis din 13 iulie, data începerii luptelor care s-au soldat cu cel puţin 47 de morţi şi 120 de răniţi, potrivit unui ultim bilanţ al Ministerului Sănătăţii.

Aceste confruntări, cele mai violente la Tripoli de la căderea regimului Muammar Ghaddafi în 2011, s-au declanşat după un atac lansat de un grup înarmat compus din combatanţi islamişti şi foşti rebeli din oraşul Misrata (200 km la est de Tripoli), care încearcă să-i alunge din zona aeroportului pe ex-rebelii din Zenten, foştii lor aliaţi.

Un convoi al Ambasadei Marii Britanii în Libia a fost, în această dimineaţă, ţinta unui atac în apropiere de Tripoli, a anunţat pentru AFP un purtător de cuvânt al ambasadei. Atacul, care a fost o tentativă de furt de maşină, nu s-a soldat cu victime. “Dimineaţa devreme, un convoi al Ambasadei Marii Britanii a fost ţinta unei tentative de furt de maşină. Au fost trase focuri de armă în direcţia maşinilor noastre (…) Întregul personal ambasadei este în siguranţă, nu există răniţi”, a declarat Bon Phillipson, purtător de cuvânt al ambasadei, citat de Agerpres.

Potrivit martorilor oculari, incidentul a avut loc într-o periferie din vestul capitalei libiene. În acelaşi timp, Phillipson a dat asigurări că ambasada britanică din Libia rămâne deschisă. Anterior, agenţia rusă ITAR-TASS anunţa, citând postul de televiziune Sky News Arabia şi fără a oferi alte informaţii, un atac asupra “misiunii diplomatice” a Marii Britanii din Libia, precizând doar că nu există victime.”

De asemenea va recomand aceasta analiza referitoare la situatia din Irak, aparuta pe Contributors si semnata de Valentin Naumescu:

Războiul de după război. Divizarea Irakului post-american?

Se arata ca:

„Iunie 2014. Adepţii sunniţi ai grupării „Statul Islamic din Irak şi Siria” (sau Irak şi Levant, denumirea alternativă) avansează spre capitala Bagdad pe trei direcţii diferite, cucerind oraş după oraş (Fallujah, Tikrit, Karbala, Najaf, Mosul, Samarra etc.), ameninţând, umilind şi dezarmând o armată irakiană debusolată, nepregătită şi fragilă, care nu ştie ce să facă, cu cine să ţină în realitate sau cum să fugă mai repede. Occidentul tresare, surprins de vigoarea insurgenţei islamiste şi de slăbiciunea ripostei guvernamentale. Media americane şi din toată lumea vuiesc. Deodată, ne aducem aminte de Irak. Uitasem de ei, consideram povestea aceasta încheiată „cu succes”… Aşa ne-au spus.

Să ne amintim. Martie 2003 – decembrie 2011. Războiul din Irak a costat numai Statele Unite (fără a include aici şi efortul financiar al ţărilor care au făcut parte din Coaliţia Forţelor Multinaţionale) aproximativ 2200 de miliarde de dolari[1], însumând cheltuielile militare directe şi beneficiile sociale plătite până acum veteranilor de război şi familiilor victimelor, după cum arată studiul din 2013 efectuat la Brown University, menţionat de Reuters. Costul total va creşte, desigur, în viitor. Sunt şi alte studii pe piaţă, care duc cifrele spre 4000 sau chiar 6000 de miliarde, cu tot cu fraude şi cu dispariţia unor mari sume de bani pe ruta SUA-Irak, neverificate însă. Spre comparaţie, preşedintele Obama a promis recent un miliard de dolari (?!) pentru securizarea Europei Centrale şi de Est, în faţa ameninţărilor unei Rusii revizioniste. E bine să reţinem proporţiile, altfel un miliard de dolari li s-ar putea părea unora o sumă.

Războiul de opt ani din Irak, în diferitele lui etape (campania iniţială Iraqi Freedom, apoi lungul război de contra-insurgenţă), a răpit aproape 190.000 de vieţi[2], de ambele părţi, majoritatea civili irakieni (134.000 ucişi în operaţiuni militare propriu-zise, plus nenumărate victime ulterioare sau indirecte) dar şi militari şi poliţişti irakieni (17.000), insurgenţi irakieni (27.000), militari americani (4487), britanici (179), italieni (33), polonezi (23), ucraineni (18), bulgari (13), români (4) etc.

Bun, veţi spune, au fost în istorie războaie care au făcut infinit mai multe victime decât cel din Irak. Unele au fost însă inevitabile, căci trebuiau oprite armatele agresoare şi eliberate naţiunile şi teritoriile ocupate. Dar la ce a ajutat acesta? Care a fost miza reală, având în vedere că liderii Bush şi Blair primiseră, după mărturii recente ale unor foşti ofiţeri, rapoarte că nu există arme de distrugere în masă? Unde este Irakul acum, după 11 ani de la invazie şi, respectiv, doi ani şi jumătate de la retragerea trupelor coaliţiei? Cine şi ce a avut de câştigat de pe urma războiului? A progresat Irakul post-american?

Acestea sunt întrebări fundamentale, cu răspunsuri care divid America şi lumea în general. Au murit sute de mii de oameni şi s-au cheltuit sume colosale. Nu avem certitudinea că a meritat. Dimpotrivă, imaginea Irakului de astăzi (ca şi a altor state din regiune, după „Primăvara arabă”) oglindeşte o nelinişte profundă a unui Orient Mijlociu neîmpăcat, în care este pe punctul să erupă o revoluţie islamistă de proporţii devastatoare, pe fondul nemulţumirilor tot mai accentuate ale populaţiei musulmane faţă de traiul zilnic, al lipsei de speranţă şi de educaţie.

Sunt două mari teorii care circulă pe piaţă zilele acestea, în legătură cu puternica insurgenţă islamistă din nordul şi centrul Irakului, total opuse ca mesaj politic: prima, care spune că aceasta este dovada eşecului intervenţiei Americii în Irak (propagată în principal de Rusia şi de adversarii intervenţionismului chiar din Statele Unite), a doua care spune exact contrariul, că intervenţia din 2003 a fost corectă şi necesară şi, iată, că retragerea prematură din decembrie 2011 a lăsat în urmă un Irak nepregătit să facă faţă provocărilor interne, o ţară vulnerabilă care are nevoie, din nou, de o intervenţie militară americană/occidentală, precum analiza pe care o face fostul premier britanic Tony Blair[3], acum emisar pentru Orientul Mijlociu.

Cine sunt însă insurgenţii şi cum a apărut această mişcare radicală? Cu un nucleu militar reprezentat, se pare, de foşti ofiţeri superiori sunniţi ai regimului Saddam Hussein (fostul dictator de la Bagdad a fost sunnit, în timp ce majoritatea irakienilor sunt şiiţi), grupul SIIS atrage deopotrivă tineri neintegraţi social, jihadişti din întreaga regiune, oameni nemulţumiţi de guvernarea premierului Nouri Al-Maliki, periferizaţi ai noului regim şiit etc. Comandantul lor, cu numele de războinic Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele real, se pare, Abu Dua) este un islamist ultra-extremist, îndepărtat din Al-Qaeda tocmai pentru radicalismul său (dacă aşa ceva poate fi crezut) de noul lider Ayman al-Zawahiri, şi care a căutat să exploateze frustrările adânci ale sunniţilor irakieni, cu obiectivul declarat de a înfiinţa un stat (califat) islamic pe teritoriul actual al Irakului şi Siriei.

Lupta de anihilare a mişcării SIIS, cu sau fără sprijinul militar direct al Statelor Unite, are unele consecinţe interesante în politica internaţională. Aş vrea să menţionez doar trei dintre ele.

În primul rând, se vorbeşte tot mai insistent despre posibilitatea divizării Irakului. Paradoxal, kurzii (marginalizaţi şi persecutaţi şi înainte, şi după Saddam Hussein, şi de puterea sunnită, şi de cea şiită) ar putea profita cel mai mult, la finalul crizei, şi şi-ar putea vedea visul cu ochii: crearea unui mic stat kurd, înghesuit între Turcia, Irak, Siria şi Iran, pe fondul tensiunilor tot mai severe între marile grupuri şiite şi sunnite, care se îndreaptă inevitabil spre separare regională şi, de ce nu?, statală. Foarte utilă pentru înţelegerea situaţiei de pe teren este analiza şi mai ales harta etnico-religioasă oferită de Stratfor[4].

A doua consecinţă, oarecum neaşteptată după evenimentele sângeroase din ultimii ani, se referă la consolidarea indirectă a preşedintelui Bashar al-Assad (reprezentant al minorităţii alawite) în Siria majoritar sunnită, având în vedere pierderea suportului internaţional de către rebelii sunniţi care îl contestă de peste trei ani, într-un război civil cumplit. Sunniţii îşi pierd tot mai mult credibilitatea pe scena politico-diplomatică internaţională, datorită agresivităţii, militantismului islamist dus la absurd, din statele cu conflicte ale regiunii, dar mai ales datorită apropierii tot mai frecvente de grupările teroriste. Moderaţii sunniţi au cel mai mult de pierdut, fiind prinşi la mijloc între regimul autocratic al lui al-Assad şi opozanţii fundamentalişti.

A treia consecinţă este creşterea rolului şi importanţei Iranului şiit în asigurarea echilibrului şi stabilităţii în regiune, preşedintele moderat Hassan Rouhani condamnând insurgenţa din Irak şi anunţând pe 12 iunie că „Iranul va lupta contra terorismului, facţionalismului şi violenţei”[5], colaborând dacă este nevoie cu Statele Unite şi cu autorităţile de la Bagdad. Din nefericire, Israelul se vede tot mai izolat în regiune în noul context al restructurării Orientului Mijlociu, pe fondul revenirii Iranului în negocieri cu puterile occidentale, în dosarul nuclear, dar şi al dezacordurilor tot mai clare şi mai frecvente între Ierusalim şi Washington pe tema conflictului privind Palestina, fiind de reţinut remarca relativ recentă, şocantă, a secretarului de stat John Kerry cu privire la Israel, care riscă să devină, în percepţia sa, noul „stat care practică politica de apartheid”[6]. Liniştea, pacea şi buna convieţuire sunt încă departe de a fi obţinute în zonă. Şi aici, politica externă a lui Obama-Kerry a eşuat.

Practic, în întregul Orient Mijlociu se produce o rebalansare a sprijinului internaţional dinspre sunniţi spre şiiţi şi, indirect, a raporturilor de putere între aceştia. Nu ştim astăzi dacă preşedintele Obama va autoriza până la urmă lovituri aeriene ţintite asupra grupului SIIS din Irak. Probabil că da, dar numai la „limita limitei”, în cazul în care va exista pericolul iminent al căderii Bagdadului în mâna insurgenţilor. Sunt argumente şi contra-argumente dintre cele mai puternice faţă de ideea unei noi intervenţii militare americane în Irak, chiar şi fără trupe la sol. Oricare din cele două atitudini va prevala va fi criticată.

Dilemele de politică externă ale Americii se adâncesc de la o zi la alta. De la non-combatul dezamăgitor, răzgândirea bruscă din august 2013 şi ezitările din Siria, la acceptarea cu jumătate de gură a loviturii de stat militare şi abuzurilor evidente din Egipt, de la Irakul prăbuşit în braţele islamismului total, după opt ani de ocupaţie americană, la uciderea ambasadorului american la Benghazi, în „Libia democratică post-Gaddafi”, de la lipsa de soluţii pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian (marele eşec al lui Kerry, din această primăvară) la acceptarea controversată dar inevitabilă a Iranului în ecuaţia Orientului Mijlociu, pentru a nu mai aminti de scandalul interceptărilor NSA în Europa şi „înghiţirea” ca atare a anexării Crimeei de către Rusia, administraţia Obama pare să traverseze una dintre cele mai dificile şi mai nereuşite perioade în planul politicii internaţionale din ultimele două decenii. Ceea ce se vede strident, de către orice simplu observator, este lipsa soluţiilor. Nimic nu a mers aşa cum era planificat la Washington. Nici reconstrucţia Irakului, nici democraţia în Egipt, nici pacea între israelieni şi palestinieni, nici relaţia cu vest-europenii, nici constrângerea Rusiei la respectarea principiilor dreptului internaţional. Evaluările au fost slabe, strategiile ineficiente, rezultatele modeste. Nici Hillary Clinton, nici John Kerry nu au performat în înaltele lor poziţii. Poate nu a fost vina lor, poate că în condiţiile cunoscute nu se putea face mai mult. America a pierdut controlul asupra marilor dosare politice ale lumii, în caz că l-a avut vreodată, iar acesta este un lucru care nu poate decât să neliniştească pe toţi cei care susţin ordinea şi valorile tradiţionale ale sistemului occidental.

Este, probabil, momentul unei mari regândiri a politicii externe americane, intrate într-un lung impas conceptual şi într-o riscantă lipsă de soluţii. Dacă pentru actualul preşedinte este, se pare, prea târziu, atunci cel puţin următoarea administraţie va trebui negreşit, scuzaţi clişeul, să reinventeze cu adevărat prestaţia Americii pe scena lumii (politic, economic, strategic şi cultural), şi să redea măcar speranţa unei lumi mai sigure (dacă nu şi mai prospere), bazată pe raţiune, pe doctrina drepturilor şi libertăţilor individuale, pe cultura statului de drept. Deocamdată, aşa cum se vede, nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul Americii.

_______________________________
[1] http://www.reuters.com/article/2013/03/14/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314

[2]http://news.brown.edu/pressreleases/2013/03/warcosts

[3]http://www.theguardian.com/politics/2014/jun/15/tony-blair-west-intervene-iraq-isis-military-options

[4]http://www.stratfor.com/analysis/iran-faces-resurging-threat-iraq

[5]http://time.com/2874263/iraq-syria-sunni-isis-al-qaeda/

[6]http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.587698„

As dori sa fac in continuare cateva comentarii si precizari.

Se vorbeste foarte mult de Islam si chiar fostul Presedinte al Frantei, Dl. Sarkozy, era nemultumit ca in loc de un „Islam al Frantei avem un Islam in Franta”. Aici nu e vorba de un Islam al cuiva, fie el si al Frantei sau al altcuiva. E vorba de Islam. In primul rand ar trebui sa intelegem care e guvernarea, modul de guvernare, forma de guvernamant care se potriveste cel mai bine cu Islamul. Este oare Democratia, asa cum este aceasta inteleasa in Uniunea Europeana sau SUA? Voi da un raspuns direct: forma ideala de guvernare in Islam este Sultanatul. Sa ne gandim la Imperiul Otoman… Ceea ce a facut Ataturk care a renuntat de bunavoie, creand astfel Turcia Moderna, a fost ceva ce nu prea mai are legatura cu Islamul, ci se numeste secularizare! Ataturk nu mai era Sultan, ci Presedinte!! Si acum Turcia este o republica parlamentara constitutionala, nu un stat islamic. Nici sub Saddam Hussein Irakul nu se poate spune ca a fost islamic, desi religia principala a ramas mahomedanismul, oamenii obisnuiti fiind mahomedani in marea lor majoritate. Ci Irakul a fost, tot asa, un stat secularizat, condus de un dictator sprijinit de un partid, practic, unic. Transformarile de substanta din Turcia, intamplate in zorii sec. XX , care au transformat Turcia din Sultanat in Republica, prin reformele sustinute realizate de Ataturk, au fost posibile datorita proximitatii Turciei cu Europa si evident, unor legaturi foarte puternice intre cele doua (doar am purtat atatea razboaie cu ei!). Bineinteles, aceste legaturi au devenit pana la urma si mai puternice, iar ceea ce in epoca s-a numit „Tinerii turci”, acestia mai toti au invatat in Occident, preluand modelul, stilul de viata european. Iar un lucru foarte important a fost renuntarea la turban si imbracarea celui mai occidental costum. Aceste puternice legaturi, pana la urma culturale, dintre Turcia si Europa, legaturi care datau de la Caderea Constantinopolului incoace, au transformat Turcia intr-o tara ce a preluat modelul occidental in mare parte! Irakul, desigur, e mult mai departe de Europa si nu a avut o istorie comuna cu Europa asa incat sa patrunda influenta europeana. Aparitia si acceptarea de catre irakieni a regimului lui Saddam Hussein nu e un lucru intamplator. Ei l-au acceptat, inclusiv siiti, desi Saddam era sunnit, pentru ca amintea de regimul vechilor sultani, regim de autoritate personala a liderului, adica de regimul cel mai potrivit in Islam, dupa cum spuneam mai sus. Si asta cu toate ca regimul lui Saddam nu era unul islamic: Partidul Baas promova un socialism arab, adica adaptat la realitatile Lumii Arabe! Regimul colonelului Gaddafi a fost acceptat de libieni din acelasi motiv, desi nici acesta nu era islamic. Gaddafi a creat Jamahiriya ceea ce se traduce „stat al maselor”, si provenea din Uniunea Socialista Araba Libiana. Insa regimul de autoritate personala a fost acceptat de libieni, in marea lor majoritate musulmani, tot pentru ca aducea cu cel al vechilor sultani, regimuri de asemenea de autoritate personala, foarte autoritare. Democratizarea acestei lumi e foarte dificila intrucat Islamul este incompatibil cu cultura europeana si cu cea americana. Democratia nu ii este proprie Islamului, unde, desigur, nu intalnim o cultura democratica. Gruparile fundamentaliste, extremiste, vad in democratia occidentala nu atat o secularizare pe care nu o pot accepta, ci distrugerea Islamului. Si acesta este motivul principal al atacurilor teroriste pe care acestia le fac si sunt dispusi sa le faca. Ei considera ca Islamul trece printr-o criza la sfarsitul careia isi va gasi moartea, va ajunge o religie moarta. De aici jihadul promovat de acestia si lupta impotriva lumii occidentale, mult mai avansata din punct de vedere economic, tehnologic, emancipata din punct de vedere social. Adica, intr-o lume globalizata, in care Occidentul detine suprematia din punct de vedere economic, social, militar, ei doresc sa opuna si sa organizeze o rezistenta fata de patrunderea fireasca a valorilor si stilului occidental in randul tarilor islamice, care ar distruge, dupa cum cred ei, Islamul sau l-ar transforma in cu totul altceva, lucru, pana la urma, sinonim tot cu distrugerea. In asta consta esenta radicalismului lor.

Ceea ce a afirmat Presedintele Obama, si anume ca SUA ar putea fi considerata „una dintre cele mai mari tari musulmane din lume”, reprezinta un neadevar. Si de asemenea America nu poate fi vazuta de asemenea ca o tara islamica!! Lucrul acesta trebuie subliniat, pentru ca SUA nu poate fi purtatoarea de stindard al Islamului in lume. Din ceea ce ne spune Wikipedia, Islamul in SUA reprezinta doar 0,8% din populatie!!

„Islam is the third largest faith in the United States, after Christianity and Judaism, representing 0.8% of the population.^[32][33] Islam in America effectively began with the arrival of African slaves. It is estimated that about 10% of African slaves transported to the United States were Muslim.^[34] Most, however, became Christians, and the United States did not have a significant Muslim population until the arrival of immigrants from Arab and East Asian Muslim areas.^[35] According to some experts,^[36] Islam later gained a higher profile through the Nation of Islam, a religious group that appealed to black Americans after the 1940s; its prominent converts included Malcolm X and Muhammad Ali.^[37][38] The first Muslim elected in Congress was Keith Ellison in 2006,^[39] followed by Andre Carson in 2008.^[40]

Research indicates that Muslims in the United States are generally more assimilated and prosperous than their counterparts in Europe.^[41][42][43] Like other subcultural and religious communities, the Islamic community has generated its own political organizations and charity organizations.”

Dupa cum usor se poate constata, personalitati de culoare din SUA au imbratisat Islamul si s-ar putea ca punctul de vedere al Presedintelui Obama sa tina cont de acest lucru, el insusi fiind de culoare. E o posibilitate. Adoptarea de catre negri din SUA a Islamului este o reactie la adresa rasismului care a fost practicat de catre albi, care se indetificau in marea lor majoritate ca fiind crestini. De aici si ideea in randul populatiei de culoare ca crestinismul ar putea insemna „adorarea omului alb”. Islamul in SUA are radacini mai vechi, dupa cum ne arata Wikipedia. Pozitia Parintilor Fondatori ai SUA nu a fost, in general, una ostila musulmanilor, in virtutea libertatii religioase:

”

Religious freedom

American views of Islam affected debates regarding freedom of religion during the drafting of the state constitution of Pennsylvania in 1776. Constitutionalists promoted religious toleration while Anticonstitutionalists called for reliance on Protestant values in the formation of the state’s republican government. The former group won out, and inserted a clause for religious liberty in the new state constitution. American views of Islam were influenced by favorable Enlightenment writings from Europe, as well as Europeans who had long warned that Islam was a threat to Christianity and republicanism.^[36]

In 1776, John Adams published „Thoughts on Government,” in which he praises the Islamic prophet Muhammad as a „sober inquirer after truth” alongside Confucius, Zoroaster, Socrates, and other thinkers.

In 1785, George Washington stated a willingness to hire „Mahometans,” as well as people of any nation or religion, to work on his private estate at Mount Vernon if they were „good workmen.”^[37]

In 1790, the South Carolina legislative body granted special legal status to a community of Moroccans.

In 1797, President John Adams signed the Treaty of Tripoli, declaring the United States had no „character of enmity against the laws, religion, or tranquillity, of Mussulmen„.^[38]

In his autobiography, published in 1791, Benjamin Franklin stated that he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions. Franklin wrote that „even if the Mufti of Constantinople were to send a missionary to preach Mohammedanism to us, he would find a pulpit at his service.”^[39] Franklin also wrote an anti-slavery parody piece claiming to be translation of the response of a government official at Algiers to a 17th-century petition to banish slavery there; the piece develops the theme that Europeans are specially suited for enslavement on cultural and religious grounds, and that there would be practical problems with abolishing slavery in North Africa; this satirizes similar arguments that were then made about the enslavement of Blacks in North America.^[40]

Thomas Jefferson defended religious freedom in America including those of Muslims. Jefferson explicitly mentioned Muslims when writing about the movement for religious freedom in Virginia. In his autobiography Jefferson wrote „[When] the [Virginia] bill for establishing religious freedom… was finally passed,… a singular proposition proved that its protection of opinion was meant to be universal. Where the preamble declares that coercion is a departure from the plan of the holy author of our religion, an amendment was proposed, by inserting the word ‘Jesus Christ,’ so that it should read ‘a departure from the plan of Jesus Christ, the holy author of our religion.’ The insertion was rejected by a great majority, in proof that they meant to comprehend within the mantle of its protection the Jew and the Gentile, the Christian and Mahometan, the Hindoo and infidel of every denomination.”^[41] While President, Jefferson also participated in an iftar with the Ambassador of Tunisia in 1809.^[42]

Anti-Islam sentiments

However, not all politicians were pleased with the religious neutrality of the Constitution, which prohibited any religious test. Anti-Federalists in the 1788 North Carolina ratifying convention opposed the new constitution; one reason was the fear that some day Catholics or Muslims might be elected president. William Lancaster said:.^[43]

Let us remember that we form a government for millions not yet in existence…. In the course of four or five hundred years, I do not know how it will work. This is most certain, that Papists may occupy that chair, and Mahometans may take it. I see nothing against it.

Indeed, in 1788 many opponents of the Constitution pointed to the Middle East, especially the Ottoman Empire as a negative object lesson against standing armies and centralized state authority.^[44]„

Si as remarca in mod deosebit pozitia lui Benjamin Franklin: „he „did not disapprove” of a meeting place in Pennsylvania that was designed to accommodate preachers of all religions.”, care sugereaza o America multireligioasa. Adica un spatiu „de acomodare” al tuturor religiilor sub Constitutia US. Cu alte cuvinte, a uni sau a incerca sa unesti cele ce sunt despartite intr-un tot federalist, totusi unitar. Cu toate acestea trebuie spus ca Islamul, cu al sau ax central reprezentat de Sharia, este totalmente incompatibil cu Constitutia Statelor Unite. Insa trebuie spus ca pozitia si conceptia lui Obama in aceasta chestiune nu a fost niciodata exprimata cu claritate. El a fortat Constitutia US cand in mesajul de 4 iulie din anul 2013 a spus: „Americans free to „worship””, care aduce a art.43 din Constitutia Irakului, in loc de „freely exercises their religion”, cum este corect, conform Constitutiei SUA. Si atunci stau si ma intreb daca nu cumva ideile sale n-au radacini in cultura si subculturile populatiei de culoare din SUA… Insa in articolul din CNS News, pe care l-am ecidentiat mai sus se mai arata ca:

„Article 2 of the Iraqi Constitution says: „First: Islam is the official religion of the State and is a foundation source of legislation: A) No law may be enacted that contradicts the established provisions of Islam.””

De unde se vede ca accentul cade pe Islam si nu pe secularizare. In schimb, Calea Araba spre Socialism reprezentata de Partidul Baas pune accentul pe nationalismul arab si pe unitatea tuturor arabilor, de aceea si era un partid pan-arab, un fel de Internationala socialista araba, daca ma pot exprima astfel, chiar mai mult daca ma gandesc la fosta Republica Araba Unita. Deci centrul de greutate nu cadea pe religie, aspectele legate de religie erau inghetate. Din cauza asta terorismul musulman, prin excelenta religios, cu radacini in Islam, era foarte slab pe vremea respectiva, cu exceptia Zonei palestiniene, dar acolo din motive oarecum diferite, pentru ca acolo era un conflict local, un razboi cu Israelul si nimic mai mult. Pe cand in zilele noastre e un razboi dintre organizatiile teroriste islamice si lumea occidentala, un fel de interferenta intre civilizatii, ceea ce nu exista in trecut. In trecut predomina aspectul anti-imperialist, nu cel religios, si a luptei de eliberare nationala – de pilda, observati denumirea Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. Chiar si acum ideologia acesteia este una nationalista si social-democrata.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.