Mechel…

Gandul

RADIOGRAFIA UNUI DEZASTRU. Ce au lăsat în urmă ruşii de la Mechel după ce statul a cheltuit sute de milioane de dolari pentru „succesul” privatizării

Se arata ca:

„Siderurgia din România a fost pusă „pe butuci”, după ce statul a investit sute de milioane de dolari pentru a se asigura că oţelăriile privatizate vor deveni competitive pe plan european. Soarta celor cinci combinate metalurgice vândute de grupul rus Mechel cu 50 de euro este însă incertă, acestea fiind, în prezent, în insolvenţă.

Cu toate că, la privatizare, executivul le-a iertat datorii istorice la buget şi le-a acordat sprijin financiar sub formă de ajutoare de stat, combinatele siderurgice cumpărate de Mechel au mers ani la rând în pierdere. Cândva unii dintre cei mai mari angajatori din ţară, cele cinci combinate vor asigura locuri de muncă pentru circa 4.000 de angajaţi, anunţă acum noii patroni, compania Invest Nikarom.

Confruntaţi cu acest dezastru, reprezentanţii guvernului susţin că nu au nicio posibilitate de a interveni, singurul lucru de făcut fiind găsirea unor soluţii care să preîntâmpine astfel de situaţii.

Mechel Târgovişte

Combinatul metalurgic de la Târgovişte a fost privatizat în 2002 pentru a fi salvat de la faliment. Statul a contribuit la reorganizarea oţelăriei prin iertarea unor datorii istorice, în timp ce cumpărătorul a investit zeci de milioane de dolari pentru a-i reda competitivitatea pe piaţă. În martie, Mechel a renunţat la cele cinci oţelării din România, printre care şi combinatul de Tâgovişte. Companiile au fost vândute cu 50 de euro.

Actualul Mechel Târgovişte s-a înfiinţat în 1969, sub numele de „Întreprinderea de Oţeluri Aliate”, devenind şase ani mai târziu „Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte”. Oţelăria producea şi comercializa în acea perioadă aliate şi înalte aliate pentru scule, bare şi blocuri, precum şi tablă pentru industria electrotehnică.

Începând cu anul 1990, combinatul metalurgic a întâmpinat o serie de dificultăţi financiare, pe fondul crizei prin care trecerea siderurgia românească. Cererea de pe piaţa internă a scăzut, utilajele învechite şi lipsa investiţiilor generau costuri suplimentare de producţie, ceea ce afecta competitivitatea companiei. Mai mult, datoriile istorice pe care le acumula de la an la an în bilanţuri şi neadaptarea la cerinţele pieţei libere au erodat competitivitatea oţelăriei, se arată într-un raport din 2004 al Consiliului Concurenţei. Totodată, scumpirea materiei prime (fierul vechi) şi majorarea tarifelor la gaze şi energiei ameninţau productivitatea companiei.

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice (MFP)

În 2002, guvernul Năstase a decis să privatizeze combinatul aflat în pragul falimentului. Singurul criteriu de selecţie al investitorului a fost o experienţă de cel puţin cinci ani în domeniul siderurgiei.

„Consecinţele imediate ar fi fost intrarea societăţii în incapacitate de plată, din cauza datoriilor acumulate. Această măsură ar fi condus, pe de o parte, la disponibilizarea unei mari părţi din cei 5.400 de angajaţi, iar pe de altă parte, la dispariţia unui centru metalurgic foarte important pentru industria constructoare de maşini, ştiut fiind faptul că societatea este singura uzină din România capabilă să producă, prin dotările tehnice pe care le deţine, oţeluri înainte aliate, inoxidabile şi de scule”, se arată în raportul Consiliului Concurenţei.

În august, Holdingul Conares, actualul grup Mechel, a preluat pachetul de acţiuni de 84% deţinut de statul român, valoarea tranzacţiei fiind de circa 35 de milioane de dolari.

Cât a fost dispus Mechel să investească în relansarea activităţii combinatului

Prin contractul de privatizare, Conares s-a angajat să realizeze investiţii în valoare de 13,7 milioane de dolari, să pună la dispoziţia combinatului un capital de lucru de 4,5 milioane de dolari, să investească 7,3 milioane de dolari pentru protecţia mediului şi să asigure din surse proprii plata datoriilor societăţii către stat (1,5 milioane de dolari) şi către Distrigaz (3,3 milioane de dolari). Totodată, cumpărătorul s-a angajat să restituie credite guvernamentale acordate pentru plata energiei şi pentru reabilitare.

Costul restructurării, respectiv costurile investiţiilor tehnologice, investiţiilor pentru protecţia mediului şi pentru restructurarea financiară, s-a ridicat la 107,6 milioane de dolari, din care contribuţia din surse proprii a investitorului a fost de peste 30 de milioane de dolari.

Pentru a facilita privatizarea combinatului guvernul a acordat în 2002 un ajutor de stat pentru plata datoriilor istorice acumulate de cel mai important producător de oţeluri speciale din România. Majoritatea erau către furnizorii de energie şi gaze şi către bugetul local, însă combinatul a fost scutit şi de plata unor contribuţii restante la bugetul de stat, precum şi a unor fonduri de restructurare nerambursate.

Câţi bani s-au dat pentru salvarea combinatului

În total, în perioada 1998-2004, combinatul a beneficiat de ajutoare de stat în valoare de 77,2 milioane de dolari.

La un calcul simplu reiese că suma este mai mare decât cea încasată de stat în urma privatizării plus cea pe care compania Mechel s-a angajat să o investească în combinat.

Combinatul Mechel a intrat în faliment în martie. Noua conducere a anunţat că va concedia în jur de 500 din cei 2.000 de angajaţi pe care îi are combinatul în prezent. Persoanele disponibilizate urmează să beneficieze de un aviz de 20 de zile lucrătoare şi de plăţi compensatorii în cuantum de trei salarii brute.

Angajaţii combinatului de la Târgovişte sunt în şomaj tehnic de la sfârşitul anului trecut. Compania a anunţat recent că a reluat activitatea la câteva secţii.

Mechel Câmpia Turzii

Combinatul de la Câmpia Turzii a fost preluat de grupul rus Mechel la un an după oţelăria de la Târgovişte. Împovărată de datorii, salvată de mai multe ori de stat de la faliment prin ştergerea unor datorii, compania avea o situaţie financiară dificilă, într-un context economic puţin favorabil industriei metalurgice din România, lipsită de competitivitate şi de viziune.

Combinatul de la Câmpia Turzii a fost preluat de Mechel în 2003, prin achiziţionarea unui pachet de acţiuni de 73,4%. Grupul rus a cumpărat compania „Industria Sârmei Câmpia Turzii” cu suma de 27,2 milioane de euro, valoarea acţiunilor fiind estimată la circa 2,5 milioane de euro.

La acea dată, compania se confrunta cu grave probleme de natură financiară. Criza siderurgiei din România, tehnologia învechită, neadaptarea la cerinţele pieţei şi lipsa de competitivitate a produselor fabricate în oţelăriile din ţară au dus bilanţurile companiei pe minus.

Ce sume au fost alocate pentru restructurarea oţelăriei

În perioada 1998-2008, statul i-a iertat combinatului datorii în valoare de 74,8 milioane de dolari. Practic, autorităţile au anulat „din pix” datoriile pe care compania le avea la bugetul general consolidat, al pensiilor, al asigurărilor de sănătate şi al celor de şomaj.

Costul total al restructurării combinatului a fost evaluat la circa 97,8 milioane de dolari. Mechel s-a angajat în 2003 să investească 20,8 milioane de dolari pentru retehnologizare, să asigure un capital de lucru de 4,19 milioane de dolari, să realizeze investiţii pentru protecţia mediului în valaore de 4,8 milioane de dolari, dar şi să asigure plata unor datorii în valaore de circa 1,1 milioane de euro.

„Faptul că un investitor privat contribuie la restructurare cu o sumă considerabilă din surse proprii demonstrează clar încrederea în restabilirea viabilităţii companiei”, se notează într-un alt raport al Consiliului Concurenţei.

Combinatul de la Câmpia Turzii a fost inaugurat în urmă cu peste 90 de ani

Combinatul de la Câmpia Turzii a fost înfiinţat în 1920, fiind prima oţelărie din Transilvania care fabrica sârmă şi cuie. În perioada interbelică, societatea s-a dezvoltat pe fondul industrializării şi integrării de noi tehnologii. Gama de produse au fost extinse, iar la Câmpia Turzii au început să se fabrice oţel beton, sârme subţiri, sârme zincate şi electorzi.

Compania a fost naţionalizată în perioada comunistă. În 1989, combinatul era cel mai mare producător de sârmă din ţară. În 1991 a fost reorganizat ca societate pe acţiuni, sub numele de Industria Sârmei Câmpia Turzii. În acea perioadă, compania asigura peste 10.000 de locuri de muncă.

Evoluţia financiară a combinatului de la Câmpia Turzii în perioada 1999-2011

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice (MFP)

Combinatul a trecut pe profit în 2008, când a înregistrat un rezultat pozitiv de 48,6 milioane de lei, echivalentul a 13,5 milioane de euro, la un curs mediu de 3,6 lei/euro.

Criza economică a readus însă compania pe pierderi. În vara anului trecut, Mechel Câmpia Turzii a anunţat un val de concedieri. Până în luna februarie a acestui an, în jur de 1.700 de persoane şi-au pierdut locurile de muncă. La Câmpia Turzii au rămas în jur de 300 de angajaţi, de la o singură secţie.

În martie, grupul rus Mechel a decis să vândă companiei Invest Nikarom combinatele metalurgice din România pentru suma simbolică de 230 de lei, în jur de 50 de euro.

Foştii angajaţi de la Câmpia Turzii protestează de la sfârşitul lunii februarie pentru că nu şi-au primit salariile compensatorii.

Consiliul Judeţean Cluj a precizat că statul trebuie să deconteze Mechel Câmpia Turzii TVA în valoare de 93,9 milioane de lei, combinatul având datorii de 86,1 milioane de lei. Diferenţa ar urma să fie folosită pentru plata salariilor. Combinatul este în procedură de insolvenţă, administratorii judiciari fiind cei care decid unde se duc banii.

Ductil Steel Buzău şi Ductil Steel Oţelu Roşu

Combinatul Ductil Steel Buzău, punctul său de lucru de la Oţelu Roşu şi Laminorul Brăila au intrat în insolvenţă după ce au fost preluate de compania Invest Nikarom.

„Oţelul Roşu rămâne în conservare pentru că produsele sale nu au cerere pe piaţă. Vor fi concediaţi 400 de angajaţi, rămân 30. La uzina din Buzău lucrează 500 de oameni, nu dăm pe nimeni afară. La Brăila sunt angajate 400 de persoane, deocamdată nu am luat o decizie”, au precizat reprezentanţii companiei cu privire la soarta angajaţilor celor trei combinate preluate de la Mechel.

Evoluţia financiară a combinatului de la Buzău în perioada 1999-2011

Sursă: Ministerul Finanţelor Publice (MFP)

În 2007, Mechel a depus la Consiliul Concurenţei o notificare privind preluarea Ductil Steel. La acea dată, compania era controlată la acea dată de societatea cipriotă Lakewind Limited.

Ductil Steel era deţinut, înainte de preluarea de către Mechel, de Air Liquide Welding, prin intermediul Fro SRL Italia, cu 71,35% din capital

Ductil Steel Buzău a fost înfiinţată în 1963, sub denumirea „Întreprindere de Sârmã si Produse din Sârmã”. În 1991 a fost demarat procesul de privatizare. Pachetul majoritar de acţiuni al combinatului a fost preluat, în 1999, de compania italiană Fro. În acelaşi an, întreprinderea de sârmă care devenise Ductil SA s-a divizat în două companii, Ductil care producea consumabile de sudură şi Ductil Steel Buzău care avea ca obiect pricipal de activitate producerea şi comercializarea sârmelor, a produselor din sârmă şi a pulberilor de fier.

În 2004, „în ideea creşterii integrării tehnologice”, compania a decis să deschidă punctul de lucru de la Oţelu Roşu, unde se producea materia primă necesară combinatului, se arată pe pagina oficială Ductil Steel Buzău. Investiţia a fost de circa 3 milioane de euro. La Oţelu Roşu se produceau ţagle, semifabricate din oţel din care se laminează bare şi sârme.

Laminorul Brăila a intrat în insolvenţă la sfârşitul lunii martie. Ministerul Economiei, Varujan Vosganian a anunţat recent că societatea ar urma să fie comasată cu Ductil Steel Buzău.

Evoluţia financiară a combinatului de la Brăila în perioada 1999-2011

Am pus tot acest articol deoarece este foarte interesant, mai ales ca da si cifre!

Ceea ce se remarca este ca si inainte de privatizare aceste combinate, cu exceptia celui de la Buzau, inregistrau pierderi insemnate. Cauza ar fi fost o cerere slaba pe piata, o scadere a cererii interne si utilaje invechite, lipsa de competitivitate a produselor. Aceste combinate au beneficiat de ajutoare de stat, de stergere de datorii si tot nu s-a putut face mare lucru, dimpotriva.  Se observa la combinatul de la Campia Turzii o crestere a numarului de angajati: 5595 de angajati in 2003, data privatizarii, fata de 4999, in 1999, desi combinatul era pe pierdere. De asemenea observam o trecere pe profit in 2008, dupa care criza economica globala si-a spus cuvantul, combinatul trecand din nou pe pierdere, si inca pierderi mari!Un fenomen similar la Targoviste, cand combinatul a mers pe profit in perioada 2006-2008, dupa care a inregistrat pierderi mari. Toate aceste combinate au inregistrat si o crestere a datoriilor, ajungand in ultima vreme la datorii foarte mari.

După 100 de ani de topit fier vechi, ”PERLA SIDERURGIEI ROMÂNEŞTI” a ajuns să fie topită ea însăşi. Cine sunt părinţii dezastrului de la Câmpia Turzii

Se arata, printre altele, ca:

„Astăzi, 15 aprilie, ar fi trebuit ca ultima secţie rămasă în viaţă din ceea ce a fost Combinatul Mechel Câmpia Turzii – perla siderurgiei româneşti care pe vremuri se numea ”Industria Sârmei” Cîmpia Turzii -, să reintre în funcţiune. Evenimentul nu s-a produs. Ultimii 362 de salariaţi rămaşi pe statele de plată ale acţionariatului, care sperau, după patru luni de şomaj tehnic, să se întoarcă la muncă, au găsit porţile legate cu lanţuri. După aproape 100 de ani de funcţionare neîntreruptă, combinatul din Câmpia Turzii a murit.

Cine poartă răspunderea pentru moartea sa? Aflaţi dintr-o investigaţie gândul, cum statul român şi partenerul său economic din Rusia, Mechel, au reuşit în câţiva ani să distrugă nu doar o întreprindere cu vechime, dar şi un oraş întreg.

De ce este vinovat statul român

Guvernul Năstase a negociat defectuos, în 2003, ca şi în cazul altor privatizări, contractul cu acţionariatul companiei Conares Trading AG Elveţia, firmă interfaţă, în Europa, a concernului rus Mechel (Uzinele Metalurgice Celiabinsk). Nimeni nu neagă asta. Chiar colegul lui Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, şeful actual al Curţii de Conturi, a afirmat că 80 la sută din privatizările „realizate” în anii postrevoluţionari au fost un dezastru. Iar această pprivatizare ”strategică” nu face excepţie.

În privatizarea combinatului „Industria Sârmei” Câmpia Turzii au fost implicaţi: Adrian Năstase, în calitate de premier; Dan Ioan Popescu, în calitate de ministru al Industriei şi Resurselor; Ovidiu Tiberiu Muşetescu, în calitate de ministru delegat al Autorităţii pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiunilor Statului (APAPS).

Guvernele Boc şi Ponta au promis că vor căuta soluţii pentru stoparea disponibilizărilor pe bandă rulantă a mii de salariaţi, că vor cere stoparea distrugerii combinatului şi că vor verifica, la sânge, dacă acţionariatul Mechel şi-a respectat obligaţiile contractuale. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, promisiunile guvernanţilor rămânând vorbe goale.

De ce este vinovat Mechel

Considerat de partea română drept „investitor strategic”, Mechel şi-a urmărit în România, propria strategie. A intenţionat să facă din metalurgia românească „racheta” purtătoare către Europa a producţiei siderurgice ruseşti, dar până şi acest demers l-a ratat lamentabil.

După ce a participat la privatizarea combinatelor siderurgice din ţara noastră, investitorul strategic le-a pus, pe rând, pe butuci. La Câmpia Turzii, a disponibilizat mii de salariaţi, a închis oţelării, laminoare şi fabrici productive, le-a tăiat şi le-a vândut la fier vechi, a înregistrat pierderi şi datorii de sute de milioane de lei, a pierdut pieţe tradiţionale de desfacere, implicit din pricina unui management neprofesionist.

A sfârşit prin a-şi vinde întreg „portofoliul” din România, inclusiv datoriile acumulate de acesta, unei firme de apartament, Invest Nikarom – controlată tot de o familie din ruşi -, pe numai 52 de euro.

A distrus un combinat foarte important, transformându-l într-un munte de fier vechi, care ameninţă să se „prăbuşească” peste un oraş în agonie.

Aceştia sunt actorii. Se datorează moartea combinatului doar unei conjuncturi externe nefavorabile siderurgiei româneşti sau este vorba de lipsă de discernământ din partea statului sau, mai grav, de complicitate la un dezastru programat? Iată, mai jos, câteva episoade ilustrative care pot explica dezastrul la care asistăm azi.

Istoria distrugerii combinatului “Industria Sârmei” Câmpia Turzii în trei episoade

1. Privatizarea

Ca de obicei, şi această privatizare, ca multe altele, s-a făcut pe fugă şi doar de gura Europei. Ca de obicei, şi aceasta s-a întors împotriva economiei româneşti, lipsa de interes faţă de lucrul bine făcut dovedindu-se a fi, ca de fiecare dată, criminală.

La momentul privatizării, decidenţii guvernului Năstase, de la premier la şeful APAPS, nu şi-au făcut niciun fel de probleme faţă de desantul rusesc asupra metalurgiei româneşti. Guvernul Năstase i-a identificat pe ruşi ca fiind “investitori strategici”. Şi, fără îndoială, aceştia aveau strategia lor, bine pusă la punct.

Mai mult, deşi ruşii erau interesaţi să deschidă poarta spre Europa, implicit pentru producţia naţională de oţel, folosind “uliţa românească”, gata, deci, să cumpere bucată cu bucată întreprinderile din România care le ofereau această oportunitate, guvernul Năstase, într-un puseu caritabil, s-a gândit că e şi mai bine dacă radiază întreaga datorie a combinatului din Câmpia Turzii, ca să nu-i împovăreze pe cumpărători.

A şters astfel, dintr-un foc, datoriile către stat ale ISCT – în 2002, Industria Sârmei figura cu datorii de peste 370 de miliarde de lei la bugetul statului, şi cu un credit de 2,2 milioane de dolari, contractat cu AVAB -, în schimb a vândut combinatul cu doar 27.000.000 de euro, din care ruşii au achitat 2.500.000 de euro, valoarea pachetului de 73 la sută din acţiuni, restul fiind alocat investiţiilor.

Mai mult, graba fiind mare, privatizarea s-a făcut în condiţiile în care, la vremea respectivă se derula un program de modernizare a combinatului – aprobat de AGA şi Ministerul Metalurgiei, implicând o investiţie de 100 milioane de dolari -, fără a fi stipulată în contractul de privatizare obligativitatea cumpărătorului de a finaliza proiectul.

Odată finalizat programul de modernizare, “Industria Sârmei” ar fi devenit unul dintre cele mai performante combinate de gen din Europa Centrală şi de Est.

“Asta a fost marea greşeală a acestei privatizări; greşeală a tuturor. În contract ar fi trebuit stipulată obligaţia cumpărătorului de a executa programul de modernizare aprobat în CA, în AGA, acceptat de Ministerul Metalurgiei. Toate acestea ar fi trebuit sa confere programului putere de lege” a declarat pentru gândul fostul director al combinatului, actualmente primar al oraşului Câmpia Turzii, Radu Hanga.

2. Activitatea Mechel

Pentru foarte mulţi – mai puţin pentru statul român – a fost limpede de ce companiile din metalurgia rusească au hotărât să preia, aproape în întregime, industria similară din România. În 2003, între ţara noastră şi Europa exista un acord de liber schimb economic. Mai mult, exista posibilitatea ca, în câţiva ani, România să intre în UE, ceea ce s-a şi întâmplat. La începutul anilor 2000, Rusia nu mai putea comercializa în UE decât o cantitate plafonată de oţel şi produse siderurgice, mult sub producţia ei anuală.

În aceste condiţii, folosind, “uliţa românească”, oţelul rusesc putea pătrunde, în orice cantitate, pe piaţa europeană. Deşi, în 2006, au anunţat că şi-au îndeplinit obligaţiile stipulate în contract, plătind în avans 34 de milioane de euro, în acelaşi an Mechel înregistra datorii la statul român de aproape 100 de milioane lei şi pierderi de 28 de milioane lei.

Liderul sindical, Ioan Pascu, susţine că proprietarii ruşi nu şi-au îndeplinit toate aceste obligaţii. El declară că aşteaptă, încă, un răspuns din partea DNA la o sesizare făcută în 2012.

În aceste condiţii, acţionariatul hotărăşte să închidă oţelăria, la începutul anului 2006 – una dintre cele mai moderne din ţară şi, totodată, piesa de rezistenţă a combinatului, cu o producţie anuală de 700.000 de tone. Până la acea dată, Câmpia Turzii producea, din fierul vechi achiziţionat din ţară şi străinătate, materie primă pentru un portofoliu de 13.000 de repere, fabricate în cadrul combinatului. Prin închiderea oţelăriei a fost compromis fluxul integrat al producţiei. “Dacă aveai oţelărie puteai să produci ceea ce-ţi cerea piaţa. Altfel nu, pentru că depindeai de alţii”, declara pentru presă un fost director al Mechel, Marius Bordea.

Lipsa unui management performant, dacă nu o megaindiferenţă suspectă faţă de situaţia din piaţă a produselor Mechel, a dus, în continuare la acumulări anuale de pierderi şi datorii de sute de milioane de lei. La finele lui 2011, pierderile companiei se ridicai la 110 mil lei, iar datoriile faţă de stat la 600 mil lei.

Din 2003, anul privatizării, când ISCT număra 5.500 de angajaţi, şi până în decembrie 2012, anul stopării producţiei, Mechel a concediat 5.200 de angajaţi.

În acelaşi timp, firma mamă, Mechel, a înregistrat anul trecut pierderi nete de 1,7 miliarde dolari, “din cauza activelor neperformante şi a deprecierii fondului comercial”. Grupul rus a preciza că “vânzarea unor operaţiuni din străinătate, inclusiv a celor din România, va elimina impactul negativ al acestora asupra rezultatelor”.

La începutul lui 2013, acţionariatul rus a vândut întregul „portofoliul” din România, inclusiv datoriile acumulate de acesta, unei firme de apartament, Invest Nikarom – controlată tot de o familie din ruşi -, pe numai 52 de euro.

Invest Nikarom a anunţat că pe data de 15 aprilie va redeschide producţia la o singură secţie din Mechel Câmpia Turzii. Nu s-au ţinut de cuvânt, urmând ca peste două zile să ia o decizie în privinţa intrării în insolvenţă.

Aceasta este poarta pe care intrau în combinat, zilnic, sute de vagoane de marfă şi mii de tone de fier vechi. Sursa foto Marian Sultănoiu

3. Tăierea şi vânzarea la fier vechi

O bună parte din combinat a fost, deja, tăiat şi vândut la fier vechi de acţionariatul rus de la Mechel. Tăierea s-a făcut până în momentul vânzării către Invest Nikarom.

“Cu o majoritate de peste 70 la sută voturi în AGA, reprezentanţii Mechel au îndreptat fabrica în direcţia care le-a fost favorabilă. Dacă au putut face bani tăind şi dând la fier vechi tot ce au luat, au tăiat şi au dat la fier vechi”, spune Radu Hanga. 

“Potrivit documentelor, în perioada 2006 – 2011, 72.000 de tone de fier, rezultate în urma tăierii utilajelor, au ieşit spre Târgovişte şi Oţelul Roşu. Secţii întregi au fost transformate în ruină” , spune liderul sindical, Ioan Pascu.

La rândul lor, acţionarii Nikarom au semnat un contract cu Invest Remat pentru continuarea tăierilor. Remat a plătit deja o parte din contract, bani din care s-au plătit o treime din salariile compensatorii ale celor disponibilizaţi.

Istoria

A fost odată combinatul

Actualul primar al oraşului Câmpia Turzii e fostul director al combinatului din perioada 1990 – 1997, aşa că i-a trăit şi învăţat istoria din mers. Iată povestea lui.

“25 de ani am lucrat la Industria Sârmei şi am urcat toate treptele, de la inginer de schimb, la fuhrer” spune Hanga. Povestea lui începe în 1920, atunci când s-a construit oţelăria, punându-se astfel piatra de temelie a viitorului combinat. Oţelăria aia veche, cu cuptoare de cinci tone, satisfăcuse nevoile industriei de sârmă din perioada războiului, dar nu mai făcea faţă. Au urmat dezvoltări succesive în anii ’30, apoi în ’40 şi în ’50.

Etapele mari, importante, de modernizare au fost, însă, altele:

♦ prima, între anii ‘68-’70, când s-au pus în funcţiune “Trăgătoria de Oţel Tare 2” (TOT 2), o fabrica de cabluri şi un “laminor continuu de sârmă”, de ultimă generaţie – producţie 45 m/secundă –, importat din RFG, întreg ansamblul, alături de unităţile existente, formând, de atunci, o mare întreprindere;

♦ a doua etapă a constituit-o realizarea oţelăriei electrice, cu capacitate de 700.000 tone oţel/an, apoi a unei noi trăgătorii de oţel tare – TOT 3, şi a încă unui laminor de semifabricate.

În 1980, Industria Sârmei devenise o forţă, o mare întreprindere integrată, un combinat. Producea oţel, sârmă laminată, trefilată, cabluri, tot ce se numeşte produs lung din oţel. Cumpăra fier vechi şi vindea produse finite. În ‘90, lucrau în combinat peste 10.500 de oameni.

Lumea trecuse, în anii 70, prin marea criză a petrolului, generată de OPEC.

“Noi nu i-am resimţit efectele. Occidentul, în schimb, a fost lovit brutal; preţurile la ţiţei au crescut de 10 ori, ceea ce l-a făcut necompetitiv în producţia de oţel. În atari condiţii, Vestul a fost nevoit să caute soluţii; aşa că a “inventat” turnarea continuă. Noua tehnologie a intrat, imediat şi agresiv, în piaţa producţiei de oţel, cu scopul reducerii costurilor. Noi, nefiind împinşi de la spate de criză – dispuneam de energie ieftină -, am dezvoltat producţia pe tehnologie veche: scumpă şi, odată cu trcerea timpului, necompetitivă.

Pe la mijlocul anilor 90 am fost nevoiţi să realizăm un program de modernizare pentru a putea face pasul către noua tehnologie. Proiectul a fost aprobat de Ministerul Industriilor, a fost prins în strategiile de dezvoltare şi chiar s-a executat o primă fază. Întregul proiect prevedea o investiţie de 115 milioane dolari. În anii ‘95-’96 am demarat, în vederea realizării primei etape, colaborarea cu o firmă germană, luând în calcul o investiţie iniţială de 25 de milioane de dolari”.”

Chestiunea e ca si daca ar fi ramas ale statului e foarte indoielnic daca ar mai fi putut fi salvate aceste combinate. Practic, la data privatizarii ele erau in faliment. Dupa cum se arata in acest articol din urma nu s-a introdus o tehnologie noua, lucru necesar pentru a putea face fata pe piata. Rezultatul a fost o productie scumpa si necompetitiva. Mie mi se pare suspect faptul ca statul roman nu a fost capabil sa gaseasca o solutie de redresare pana in 2003. In anii 2002-2003 a avut loc privatizarea la Targoviste si Campia Turzii. Eu insa stau si ma intreb: dar pana atunci? Pentru ca din 1990 si pana in 2003 trecusera 13 ani!! Si atunci ce sa intelegem: ca au trecut 13 ani, timp in care s-a resimtit declinul, si statul nu a facut nimic?? Observati ca solutia privatizarii a venit in 2002-2003, adica intr-un tarziu, ca sa demonstram UE ca avem economie functionala de piata, in vederea integrarii. Nu de alta, dar mi se pare cu totul nefiresc ca statul sa stea 13 ani cu mainile in san si sa priveasca cum i se duce siderurgia pe tobogan. Cand solutiile se impuneau imediat. Nu spun ca trebuia brusc vandut tot pachetul majoritar de actiuni pe care il detinea statul. Dar s-ar fi putut vinde un anumit procent chiar la mai multe companii interesate, lucru ce ar fi permis statului controlul, dar ar fi putut imbunatati managementul acestor companii si eventual ar fi putut atrage o parte din fondurile necesare dezvoltarii si modernizarii acestor combinate. Ideea este insa alta: statul nu a facut nimic!! Partidele si guvernele care s-au perindat pe la Putere au mentinut aceste combinate, chiar si asa, cu pierderi, pentru a mentine si bazinul electoral aferent acestora: e vorba, evident, de voturi!! Si promisiuni desarte! Bineinteles, opozitia sindicatelor – cureaua de transmisie a partidului –  la orice tentativa de modernizare si privatizare este legendara. La care se mai adauga incompetenta crasa a factorilor de decizie la nivel de Guvern. De ce nu se face nimic in Romania? Pentru ca statul 13 ani n-a facut nimic! Iar rezultatul a fost privatizarea din 2002-2003, cu Mechel. Rezultatul asta e unul logic. Legea 55/1995 a fost data tarziu dupa parerea mea si s-a actionat gresit: in loc sa vinzi 30% catre cetatenii romani, mai bine cautai investitori adevarati care sa contribuie la dezvoltarea si modernizarea acestor intreprinderi. Practic, statul a vandut in pierdere, daca se poate spune asa, in loc sa vanda cuiva care sa aduca un aport de capital. Nu trebuia, neaparat, o privatizare in masa. Pentru ca aceasta privatizare in masa nu a adus nimic intreprinderilor, niciun fel de aport de capital. Ci trebuia o privatizare care sa aduca un capital suplimentar, chiar cu riscul disponibilizarilor, care ar fi urmat inevitabil. Pentru cei disponibilizati ar fi trebuit cautate alternative de integrare socio-profesionala si nici in acest punct statul nu a avut nicio strategie! Ce s-a intamplat? Fara atragere de capital suplimentar, care sa aiba ca efect cresterea productivitatii muncii, intreprinderile acestea care erau necompetitive si pe pierdere au devenit si mai necompetitive – practic li s-a compromis sansa unei eventuale relansari pe piata. Pe de alta parte, disponiblizarile au continuat oricum in asemenea conditii, fara ca cei disponiblizati sa aiba o alternativa, decat emigrarea masiva. Aceasta emigrare masiva n-a adus tarii noastre un plus decat remitentele. Insa cei ce au emigrat nu s-au intors ca sa cumpere produse romanesti, nici nu au cumparat produse romanesti pentru ca in felul asta sa contribuie la cresterea economica a tarii si la crearea, aici, de locuri de munca.

„Pentru foarte mulţi – mai puţin pentru statul român – a fost limpede de ce companiile din metalurgia rusească au hotărât să preia, aproape în întregime, industria similară din România. În 2003, între ţara noastră şi Europa exista un acord de liber schimb economic. Mai mult, exista posibilitatea ca, în câţiva ani, România să intre în UE, ceea ce s-a şi întâmplat. La începutul anilor 2000, Rusia nu mai putea comercializa în UE decât o cantitate plafonată de oţel şi produse siderurgice, mult sub producţia ei anuală.

În aceste condiţii, folosind, “uliţa românească”, oţelul rusesc putea pătrunde, în orice cantitate, pe piaţa europeană. Deşi, în 2006, au anunţat că şi-au îndeplinit obligaţiile stipulate în contract, plătind în avans 34 de milioane de euro, în acelaşi an Mechel înregistra datorii la statul român de aproape 100 de milioane lei şi pierderi de 28 de milioane lei.

Liderul sindical, Ioan Pascu, susţine că proprietarii ruşi nu şi-au îndeplinit toate aceste obligaţii. El declară că aşteaptă, încă, un răspuns din partea DNA la o sesizare făcută în 2012.”

Aceasta chestiune este mai delicata si arata rigiditatea cu care a fost tratata la noi problema privatizarilor. Este regretabil faptul ca noi nu ne-am pus si nici nu ne punem problema crearii unei burse puternice. Spuneam mai sus de aportul de capital de care avea nevoie industria romaneasca ce numara in 1995 4000 de intreprinderi. Din aceasta cauza ai nevoie de o piata de capital. Dupa parerea mea, nu era nevoie sa vinzi tot pachetul majoritar de actiuni dintr-o data deoarece Romania era o tara in tranzitie si riscurile erau mari; vinzi treptat si cauti sa fii eficient. Dar macar ceea ce vinzi sa dea randament economic bun. O bursa este o institutie care are regulile ei, reguli economice si prin reglementarile specifice acestei piete inlesneste mai buna gestionare a riscului. Si este importanta pentru asigurarea finantarii investitiilor agentilor economici, pentru atragerea de resurse banesti disponibile in economie pentru finantarea pe termen mediu si lung a intreprinderilor.  Or, se vede de la o posta ca privatizarea asta cu Mechel a fost una de natura politica. Iar rezultatul este pe masura: un dezastru!!! Daca s-ar fi pus la modul serios, inca de la inceput, problema crearii unei burse serioase si s-ar fi si realizat lucrul asta cred ca s-ar fi evitat toate aceste probleme, toate aceste disfunctionalitati grave si s-ar fi putut asigura finantarea optima a economiei romanesti. Insa statul nostru, prin guvernantii sai, a transformat aceste intreprinderi de stat in locuri caldute pentru clientela politica, cheltuind sume exorbitante de bani pe tot felul de prostii, ducand intreprinderile la faliment. Sau a mentinut ani de zile intreprinderi nerentabile pentru a avea bazine electorale si voturi, fara sa faca ceva concret pentru salvarea acestor intreprinderi de la dezastru.

Ponta: Nu putem interveni la Mechel; e societate privată 100%. Am cerut soluţii pentru viitor

Iata ce se arata printre altele:

„Premierul Victor Ponta a declarat luni că a cerut ministerelor Economiei şi Justiţiei să găsească soluţii juridice care să preîntâmpine situaţii precum cea de la Mechel, el arătând că trebuie să existe o responsabilitate chiar penală pentru şefii societăţilor private care nu-şi respectă obligaţiile.

Premierul Victor Ponta a declarat luni că a cerut ministerelor Economiei şi Justiţiei să găsească soluţii juridice care să preîntâmpine situaţii precum cea de la Mechel, el arătând că trebuie să existe o responsabilitate chiar penală pentru şefii societăţilor private care nu-şi respectă obligaţiile.

Solicitat să comenteze faptul că pe site-ul Ministerului Economiei a fost repusă Ordonanţa privind protecţia socială, Ponta a precizat că Ordonanţa este foarte bună şi că, de altfel, el a precizat încă de la început foarte clar că un anumit sistem de protecţie, adoptat în 2006 şi prelungit în 2009, trebuie prelungit în continuare, fiind foarte bun.

„Poate cu această ocazie nu doar prelungim acel sistem, ci găsim nişte soluţii juridice – am cerut Ministerului Economiei şi Ministerului Justiţiei să vedem dacă putem găsi soluţii juridice – care să preîntâmpine situaţia absolut revoltătoare de la Mechel, unde statul nu are nicio posibilitate să intervină direct, dar unde o companie privată trebuie să fie obligată într-un fel sau altul sau să existe o responsabilitate chiar penală pentru conducătorii unei societăţi private care nu respectă nişte obligaţii”, a spus Ponta.

El a arătat că înţelege nemulţumirea, suferinţa şi nedreptatea care li se face celor de la Câmpia Turzii sau altora, precizând însă că, în acest moment, pe legislaţia actuală, Guvernul nu are dreptul să intervină, fiind vorba despre o societate privată sută la sută.

„Şi atunci poate cu această ocazie o să găsim şi o soluţie juridică care să fie şi constituţională în acelaşi timp, pentru că vorbim de proprietate privată, prin care să existe o responsabilitate mai mare din partea conducătorilor societăţilor private în ceea ce priveşte protecţia angajaţilor”, a mai spus Ponta.”

Ce solutie juridica pentru „conducătorii unei societăţi private care nu respectă nişte obligaţii”? Daca a incalcat legea prin ceva atunci lucrurile sunt destul de clare. Atunci de ce mai trebuie o solutie juridica? Observati ce spune Victor Ponta:

„[…]am cerut Ministerului Economiei şi Ministerului Justiţiei să vedem dacă putem găsi soluţii juridice – care să preîntâmpine situaţia absolut revoltătoare de la Mechel, unde statul nu are nicio posibilitate să intervină direct, dar unde o companie privată trebuie să fie obligată într-un fel sau altul sau să existe o responsabilitate chiar penală pentru conducătorii unei societăţi private care nu respectă nişte obligaţii”

Si cand statul a avut posibilitatea sa „intervina direct” am vazut ce a facut: NIMIC! A mentinut pana n-a mai putut combinate care inregistrau pierderi, practic falimentare, fara sa gaseasca solutii bune de privatizare. Sunt si exceptii, e adevarat. As fi dorit sa vad o regula a bunelor privatizari, nu exceptii. Asta a facut statul. A facut contracte ciudate, cu o conotatie politica evidenta, care s-au dovedit paguboase pentru el, pentru stat si pentru cetatenii sai, cheltuieli de protocol de 1 miliard de euro la CONPET. Asta ca sa enumar dintr-un foc doar doua „realizari” ale statului.  Or, acum Dl. Ponta doreste ca statul sa fie un fel de patron al firmelor private, care sa le mai si urecheze cand ii vine la indemana! Ca iarasi si iarasi statul sa se amestece politic, prin nepotisme, santaj si alte tertipuri, unde nu-i fierbe oala, facand numai rau acestei tari! Vacaroiu are dreptate cand afirma „că există o reticenţă în recunoaşterea faptului că statul are prea puţine soluţii de dezvoltare.” Asa si este. Lucrul e dovedit practic in toti acesti ani in care statul, cand avea parghiile sa „intervina direct”, a intervenit de asa fel incat nu a facut mai nimic. Dimpotriva! Intruziunea statului in sectorul privat, in maniera gandita de Dl. Ponta, ar fi o adevarata nenorocire: n-ar aduce nimic bun economiei romanesti. Pentru ca Mechel e un pretext pentru acest lucru: intruziunea statului in sectorul privat: o intruziune brutala, de pe pozitie de forta, de comanda la adresa sectorului privat. Or, acest lucru macar de-ar rezolva ceva: el nu rezolva nimic. Dar arata ce contracte proaste de privatizare s-au facut. De observat faptul ca Dl. Ponta nu vorbeste de un parteneriat al statului cu sectorul privat, ci de faptul ca statul ar ajunge un fel de judecator al firmelor private, care sa le mai si stabileasca responsabilitati. O astfel de viziune e catastrofala. Acum Mechel e folosit drept moneda politica pentru a mentine vechile bazine electorale. Insa o astfel de moneda e una falsa. „Sunt rele privatizarile, sectorul privat este de vina” – in felul asta „se cumpara” ieftin electorat, acel electorat nenorocit tot de politicile proaste ale statului, care doar in aparenta a facut ceva pentru el. Concluzia: doar statul e bun! Asta vor sa auda unii oameni.

Tragedia aceasta de la Campia Turzii se datoreaza faptului ca statul nu a facut ce trebuie atunci cand ar fi trebuit, si cum trebuie. Iar acum avem un combinat falimentar, care nu mai are piata de desfacere. Un lucru util pe care statul l-ar putea face ar fi sa gaseasca o piata pentru aceste produse, astfel incat sa poata fi relansata productia. Lucrul asta ar presupune un parteneriat cu sectorul privat, nu pozitii de comnada si forta din partea statului. Eventual elaborarea unei strategii de crestere a cererii interne pentru astfel de produse. Sau atragerea unor alte investitii in Campia Turzii, care ar putea reduce somajul din zona, cu instruirea profesionala a oamenilor in noi domenii de activitate. Trebuie vazut si daca intr-adevar cauti vei si gasi o solutie buna.

DE citit si…

Iata si unele articole ceva mai vechi dar interesante:

Noul acţionar al Mechel plăteşte vineri jumătate din salariile compensatorii

Mechel Târgovişte concediază peste 500 de angajaţi, un sfert din numărul total

Un editorial interesant…

… din Gandul, semnat Marian Sultanoiu:

Nicolae Văcăroiu ştie de ce am ratat privatizările

Iata ce arata printre altele:

„Suprinzător în afirmaţia fostului premier este că, în privinţa cauzelor eşecului lamentabil al privatizărilor, el se opreşte la „impunerea de afară”.

Dar impunerea dinăuntru?! Dar faptul că şapte ani de la Dumnezeu, din 90 până în 96, am strigat nebuni, pe stradă, „Nu ne vindem ţara!!”, şi că n-am făcut decât vreo 20 de privatizări, şi alea, în majoritate, pe sistemul „na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”, exact când în Europa, toţi ăilalţi scăpaţi din lagăr vindeau cu capul gol, de le-a ieşit pasenţa până la ultimul şurub, nu se pune?!

A, noi n-am vândut atunci, când era bătaia peştelui, ca să căpuşăm cu talent tot ce mergea bine, fără fiţe de patroni şi bătăi de cap de întreprinzător. Partidul conducător sugea din sângele poporului muncitor, carevasăzică, şi sifona banul la centru şi la filiale, pentru băieţii deştepţi; creşteau casele şi viloaiele pe malurile lacurilor şi la poalele munţilor în acelaşi ritm în care marile „unităţi de producţie” deveneau tot mai mici, mai devalizate şi mai pline de datorii.

Pe urmă, sigur că, odată intrate în vrie, rămase fără bani şi fără pieţe de desfacere, pline de datorii, hărtănite şi siluite, cine să le mai ia?! Când apărea câte unul interesat, trebuia să-l alergăm cu bani şi să-i „radem” la piele toate datoriile, ca să-l convingem să i-o dăm.

Şi, odată luată, îşi face şi el mendrele cu ea patru-cinci ani şi o punea pe butuci, că tot nu-l durea sufletul. Vorba primarului din Câmpia Turzii. „Păi, mata crezi că vine vreunul aici să facă bine? Vine să fac bani!””

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.