Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Robespierre a fost un criminal, dar nu o lichea…

Doresc sa evidentiez pe blogul meu ultimile trei editoriale ale maestrului Ion Cristoiu, dintre cele mai bune scrise de dansul vreodata:

Traian Băsescu sau Războiul Omului cu Omul politic

„Poate cel mai greu de explicat fenomen al ultimilor doi ani îl reprezintă campania angajată de Traian Băsescu împotriva a patru instituţii de forţă din România:
SRI, DNA, Divizia Presă şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Nu, nu e o greşeală menţionarea ICCJ printre principalele instituţii de forţă ale României din ultimii ani. Deşi, teoretic, instituţie de prim rang a Justiţiei, sub nenorocita conducere a Liviei Stanciu, ICCJ a funcţionat la întreaga-i capacitate ca punct terminus în operaţiunile de tip Pristanda:
Curat anticonstituţional! Da’ umflaţi-l!

Victima, de regulă, un adversar politic al Preşedintelui în exerciţiu, era alesă şi livrată DNA de către SRI. Cu un puternic sprijin din parte acoperiţilor din presă, DNA reținea victima şi o propunea arestării preventive. Pentru arestul preventiv, victima era dusă la ICCJ. Aici, pentru victimă judecata era ceea ce era pentru victimele Terrorii robespierriene ghilotina.

Mecanismul a fost dezvăluit întîia oară de Elena Udrea, după ce distinsa, una dintre complicele Maşinăriei de decapitări politice, a intrat ea însăşi în Dispozitivul SRI-DNA-Divizia Presă-ICCJ.
A venit însă Traian Băsescu!
Făuritorul şi Controlorul Marelui Mecanism a pornit o campanie de denunţare a acestui mecanism.

La început, Traian Băsescu s-a mulţumit cu aluzii sau cu aserţiuni generale.
În ultimul timp, a pornit un război pe faţă cu persoanele din fruntea celor patru instituţii de forţă: Florian Coldea (SRI), Codruţa Kovesi (DNA), jurnalişti şi site-uri ştiute deja ca lucrînd cu ofiţeri acoperiţi, Livia Stanciu (ICCJ, pînă la recenta pensionare).

În Istoria României moderne (nu numai postdecembriste!) nu s-a mai întîlnit un asemenea Război:

  1. Traian Băsescu e Făuritorul Mecanismului. L-a folosit invocînd interesul naţional.
    Interesul naţional e însă o noţiune complexă.
    Ceea ce unii consideră interes naţional, alţii consideră interes personal, şi invers.
    Mult mai important, Florian Coldea, Codruţa Kovesi şi Livia Stanciu, dar şi jurnaliştii acoperiţi, sînt creaţiile exclusive ale lui Traian Băsescu.
    O simplă privire asupra Presei din ultimii 10 ani ne dezvăluie mecanismul prin care s-au înfiinţat site-uri, televiziuni şi ziare pentru a fi conduse şi folosite de ofiţeri acoperiţi.
    Orice ar spune Traian Băsescu acum, cele două mandatele ale sale alcătuiesc un regim autoritar, chiar dacă fără excesele regimul dictatorial.
    Nota de premieră în Istoria Modernă a României e dată tocmai de această realitate.
    Făuritorul Mecanismului porneşte, după plecarea de la Putere, un război împotriva Mecanismului şi, mai ales, împotriva celor care-l conduc mai departe.
    Un război împotriva Mecanismului creat şi controlat de el.
    Un război împotriva oamenilor descoperiţi şi promovaţi de el.
    Păstrînd proporţiile, e ca şi cum Mareşalul Antonescu ar fi pornit, după 23 august 1944, un Război public împotriva lui Eugen Cristescu şi a Mecanismului trimiterii în Lagărul de la Tîrgu-Jiu.
  2. Nici una dintre rotiţele Mecanismului nu dezminte public dezvăluirile lui Traian Băsescu.
    Divizia Presă, de exemplu, îl atacă pe Traian Băsescu într-o campanie care imită, în chip halucinant, pe cele duse de Divizia Presă sub regimul Traian Băsescu împotriva adversarilor lui Traian Băsescu.
    Dezvăluirile lui Traian Băsescu n-au fost dezmințite niciodată.
    Nici un jurnalist suspectat a fi ofițer acoperit n-a luat atitudine publică față de acuzațiile aduse de Traian Băsescu.

Florian Coldea, Codruţa Kovesi, Livia Stanciu n-au răspuns pînă acum lui Traian Băsescu.
Presupun că din două motive:

  1. Toţi trei au desfăşurat, sub conducerea lui Traian Băsescu, în numele interesului naţional, operaţiuni asupra cărora ţin să păstreze discreţia, mai ales că multe dintre ele ar implica şi persoane din subordinea celor trei.
  2. Se consideră de cei trei că, răspunzînd lui Traian Băsescu, războiul ar lua proporţii atît de mari încît Klaus Iohannis s-ar vedea obligat să intervină.

Într-un text postat anterior (luni, 8 august 2016) sub titlul Și-a dat seama Traian Băsescu de riscurile electorale ale Războiului dus cu SRI, DNA și ÎCCJ?! am demonstrat că „din punct de vedere politic, Războiul cu SRI, DNA și ÎCCJ în chestiunea felului în care aceste instituții administrează Lupta împotriva corupției, îi dăunează” fostului președinte, actualmente șef de partid.

Electoratul lui Traian Băsescu pariază pe un stat puternic și nu pe un individ puternic.
E un electorat care l-a făcut președinte în 2004 și l-a urmat timp de zece ani după aceea.
„Acest electorat” – scriam în 8 august 2016, „nu-l înţelege pe Traian Băsescu şi nu-l înţelege, pentru că noţiuni precum drepturile omului, prezumţia de nevinovăţie îi sînt străine.”
Deși războiul cu cele trei instituții de forță îl definește pe Traian Băsescu din ultimul timp, explicația nu trimite la Omul politic, ci la Omul Traian Băsescu.

Cum se explică Războiul lui Traian Băsescu?
După părerea mea, acest Război ţine exclusiv de componenta omenească.
Pentru a mă explica, simt nevoia unei trimiteri la experienţa mea de viață.

În februarie 1997 am părăsit conducerea Evenimentului zilei.
Toţi cei din redacţie erau tineri descoperiţi şi promovaţi de mine. Descoperit şi promovat de mine era însuşi Cornel Nistorescu, cel care a preluat şefia publicaţiei.
E uşor de înţeles că, un timp, am urmărit evoluţia ziarului cu uluirea celui care făcuse acest ziar.
Una dintre cele mai puternice tentaţii a fost de a-i suna pe cei din conducere şi a le atrage atenţia c-au greşit într-un caz sau altul.
O tentație uriașă a fost și să-l sun pe Cornel Nistorescu și să-l mustru, din postura mea de descoperitor și făuritor al lui ca reporter, pentru persecutarea unor tineri jurnaliști de mare talent, aduși de mine și promovați în redacție.

N-am făcut-o.
Şi nu pentru că mi-am reprimat tentația din prea multă înțelepciune, ci pentru că, şi dacă aş fi vrut, n-aş fi avut cum.
Cu Cornel Nistorescu eram certat.
Și certat am rămas pînă azi.
Noua conducere i-a obligat pe mulţi dintre cei care lucraseră cu mine direct să plece de la ziar.
Noii şefi, aduşi de Cornel Nistorescu, îmi erau total necunoscuţi.

Să ne aşezăm în locul lui Traian Băsescu.
„Copii” crescuţi de el au rămas în fruntea instituţiilor de forţă și după plecarea lui de la Cotroceni.
În această postură, cei trei şi-au făcut și își fac propriile jocuri şi, deseori, jocurile lui Klaus Iohannis.
De lucrat au lucrat și lucrează exact cu aceleaşi mijloace folosite pe vremea lui Traian Băsescu.

Aceste mijloace au fost folosite acum nu împotriva lui SOV, a lui Adrian Năstase, a lui Dan Voiculescu, ci împotriva Elenei Udrea, Alinei Bica, a lui Horia Georgescu.
Traian Băsescu ştie cu ochii închişi aceste mijloace.
Recunoaşte în tot ce li s-a făcut celorlalţi „copii” ai săi ceea ce au făcut toţi „copiii” sub conducerea sa împotriva adversarilor săi politici.

Probabil că la început, uitînd că nu mai e Şeful lor sau iluzionîndu-se că mai are autoritate asupra lor, a încercat să le atragă atenţia personal că greşesc.
Sînt sigur că şi Florian Coldea şi Codruţa Kovesi şi Livia Stanciu nu l-au ascultat.
Nu cred că l-au înjurat.
Cred însă c-au zis da, da, şi au făcut tot cum au vrut ei.

Asta a stîrnit mînia lui Traian Băsescu.
Mînia celui care se consideră tras pe sfoară.
Pe vremea atotputerniciei sale, cei trei nu-i ieșeau din cuvînt, făcînd față de el figură de copii ascultători față de tatăl nu numai temut, dar și respectat.
Acum îi dau cu tifla.

Războiul lui Traian Băsescu se dovedeşte pînă la urmă o confirmare strălucită a adevărului că şi politicenii sînt oameni.
În cazul de faţă, Omul Traian Băsescu se războieşte cu Omul politic Traian Băsescu.
N-ar fi prima oară în Istoria României şi a Lumii.
Nu cînd Omul se războiește cu Omul politic, ci cînd Omul politic pierde din Războiul cu Omul.”

Dacă primul om în stat are dreptul să dea peste cap circulaţia din Bucureşti, obligîndu-i pe şoferi să piardă timp şi nervi în ambuteiaje, de ce n-ar avea dreptul al doilea om în stat să nu stea la coada de o mie de persoane de la Permise?!

„Am plecat din ţară duminică, 31 iulie 2016 şi m-am întors, luni, 15 august 2016.
Călătoria mea de cunoaştere a fost de data asta în Flandra:
Ghent, Bruxelles, Brugge, Anvers, Waterloo, Oostende, Ypres, Dunkerque, Coasta belgiană a Mării Nordului.

Am mers cu maşina, am călătorit cu trenul, am pus benzină în staţiile de benzină, am folosit W.C.-urile publice, am tîrguit de-ale gurii la supermarketuri, am stat la un aparthotel din Ghent, proprietatea unei românce (am aflat că e româncă doar cînd mia- dat cheia!), am mîncat pe o bancă dintr-un parc asemenea imigranţilor, am vizitat muzee (printre altele cel al Cartofilor prăjiți), am mers mult pe jos, am folosit taxiul şi am trecut prin filtre la aeroportul din Bruxelles.

Am transcris aceste înfăptuiri nu din năravul egocentrist de a considera că faptele vieţii mele personale interesează pe cineva, ci pentru a dovedi că timp de două săptămâni am încercat să cunosc pe viu realităţile din Belgia.
Ori de cîte ori revin din Occident în România, mă loveşte disperarea.
– Uite, îmi spun, o să mor şi n-o să mai apuc o ţară cît de cît apropiată de cele occidentale!

Din cîte se ştie, prima constituţie românească, cea din 1866, a fost un copy-paste după Constituţia Belgiei din 1831.
De ce am ţinut să reamintesc asta?
Pentru că teoretic, cele două ţări au avut un punct de pornire ca structură politică asemănătoare.
Diferenţa dintre Belgia lui 2016 şi România lui 2016 rămîne de ordinul unei prăpăstii.

Se înţelege că acum disperarea a fost mult mai mare.
Belgia e o ţară mică.
Are 11 milioane de locuitori.
Dacă ar fi să crezi cronicii politice, mai are un pic şi se rupe în două.
În valoni şi în flamanzi.
Crizele de guvern s-au succedat  în Belgia într-un ritm ameţitor.
Şi cu toate acestea, Belgia e în materie de infrastructură rutieră, de infrastructură feroviară, de servicii, de ordine a civilizației, de modernizare mult înaintea României.

De fiecare dată cînd compar realităţile noastre cu cele din Occident, mă întreb:
Ce dracu’ ne lipseşte nouă?
Uite, au trecut 26 de ani de la prăbuşirea comunismului.
Ni s-a spus încă de pe vremea comunismului că economia de piaţă, democraţia, sînt forţe de progres indiscutabile.

S-a confirmat asta în realitatea noastră postdecembristă?
Satele în Belgia sînt un prilej de încîntare.
Acelaşi tip de case de fermier grupate într-un centru, cu asfalt, facilităţi şi aceleaşi vaci care pasc de unele singure pe păşuni bine delimitate.

Aţi văzut cum arată o cireadă de vaci care paşte la noi?
Sînt costelive, murdare, năuce, mînate să treacă peste şosea pe un alt cîmp de mărăcini de un tip hirsut, gen violator în grup.

Două săptămîni înseamnă pentru o ţară precum România, presupus supusă blazonului Sînt atîtea de făcut! două săptămîni de înfăptuiri în realitate.
De lucruri care să fi apropiat cît de cît România de ţările occidentale, de Belgia, de exemplu.

Deşi am urmărit pe site-uri întîmplările din România, întors la Bucureşti, am încercat un experiment.
Am vrut să văd dacă în aceste două săptămîni a avut loc în România o întîmplare în urma căreia cetăţeanul român, jinduind după o Țară  ca afară, a rămas cu ceva.

Altfel spus, dacă în aceste două săptămîni s-a luat o măsură care să apropie măcar administrativ România de Belgia sau s-a construit ceva sau măcar s-a inaugurat construirea a ceva.

Nu o autostradă, nu o cale ferată de mare viteză, nu o întreprindere, ci un podeţ.
Sau dacă nu un podeţ, măcar un W.C. public.
Şi-am constatat că în aceste două săptămîni, deşi au fost Breaking News-uri, dezbateri aprinse în studiouri TV, conferinţe de presă, comunicate oficiale, declaraţii la cel mai înalt nivel, scrieri pe facebook ale demnitarilor, în realitate nu s-a întîmplat nimic.

Ba nu, mă înşel.
În realitate s-a întîmplat ceva.
DNA a avut o activitate duduitoare.
În această perioadă de două săptămîni, singurele fapte concrete ţin de arestări, trimiteri în judecată, cereri ale procurorilor, sentinţe, percheziţii.
Într-un cuvînt, singurele înfăptuiri ţin în exclusivitate de Regimul represiv.

Funcţionează la întreaga lor capacitate instituţiile represive:
SRI şi SIE, DIICOT, DNA.
E mai mult decît semnificativ că, din Guvernul Dacian Cioloş, cel mai cunoscut ministru e cel al Justiţiei, şi nu cel al Transporturilor, al Economiei, al Comunicaţiilor sau măcar al Turismului.
Dar şi ministrul Justiţiei, Raluca Prună, e cunoscut nu pentru măsurile sale vizînd perfecţionarea Justiţiei, ci pentru măsurile sale de ordine represivă.

Şi-am avut astfel răspunsul la întrebările:
De ce nu-i România Belgia?
De ce, în loc să ne apropiem de ţările occidentale, ne depărtăm pe zi ce trece?
Pentru că în aceste două săptămîni, cu excepţia domeniului represiv, în nici un alt domeniu nu s-a înfăptuit nimic.

Locul de fapte concrete l-a ţinut Spectacolul.
Cu sau fără trăncăneală.
Timp de două săptămîni, ţara a trăit Spectacolul Înmormîntării Reginei Ana.
Transmisii în direct, gesturi ale Preşedintelui şi Premierului, Slujbe în Piaţa Revoluţiei, cortegiu regal de la Sinaia la Bucureşti şi de la Bucureşti la Sinaia.

S-a terminat şi cu Marea Înmormîntare.
Culmea schizofreniei moldo-valahe:
Republica a făcut unei Regine o înmormîntare pe care România n-a mai cunoscut-o de la moartea comunistului  Gh. Dej.

A rămas ceva după două săptămîni de spectacol?
Altfel zis, românul acesta, care jinduieşte după standarde de viaţă occidentală, a avut parte de vreo şosea, de vreo cale ferată, de vreun podeţ, de vreun W.C. public?
N-a avut parte de nimic.
Nici o altă întîmplare nu mi s-a părut mai semnificativă pentru cele două săptămîni în care, dincolo de spectacol, nu s-a întîmplat nimic, decît cea cu Călin Popescu Tăriceanu.

Ca urmare a Operaţiunii Fărîmiţarea Presei în mii de bucăţipentru a sta Drepţi mai bine, Mediafax a fost lovită prin înfiinţarea unei noi agenţii.
Cu ce se ocupă agenţia repectivă ne spune totul concentrarea sa exclusivă pe linguşirea Binomului SRI-DNA.
După cum era de aşteptat, Călin Popescu Tăriceanu e politicianul cel mai vînat de Poliţia Politică Prezidenţială.
Fără a-şi da seama de asta, C. Popescu Tăriceanu n-a stat la coada de o mie de persoane de la schimbarea permiselor.
După cum era de aşteptat, Agenţia Noii Securităţi s-a dus la ţanc.
Scandal mare!
Scandal uriaş!
Preşedintele Senatului n-a stat la coadă!

O avocată, fostă membră a PMP, l-a denunţat la DNA.
Prefectul Capitalei a ordonat o anchetă la Permise.
Deşi eu stau la coadă, pentru că nu-mi place să fiu favorizat, nu văd nici o infamie în gestul lui C. P. Tăriceanu.
Preşedintele României blochează săptămînal circulaţia în Bucureşti și pe traseul Bucureşti-Sibiu fără ca cineva să-l denunţe la DNA.

Dacă primul om în stat are dreptul să dea peste cap circulaţia din Bucureşti, obligîndu-i pe şoferi să piardă timp şi nervi în ambuteiaje, de ce n-ar avea dreptul al doilea om în stat să nu stea la coada de o mie de persoane de  la Permise?!

Mai ales că, spre deosebire de Klaus Iohannis:

  1. Călin Popescu Tăriceanu n-a înrăutăţit viaţa celor de la coadă. Cu sau fără preşedintele Senatului, coada a fost la fel de mare.
  2. C.P. Tăriceanu i-a sfidat pe cetăţeni o singură dată.
    Klaus Iohannis i-a sfidat, în cei doi ani de mandat de sute de ori.

Dincolo de acest Scandal artificial, dovadă strălucită a forţei de Manipulare a Poliţiei Politice, rămîne întrebarea:
De ce nu s-a făcut Scandal, pentru că la Permise e coadă de o mie de persoane?
Întrebarea asta n-a fost pusă de nimeni.
Coada de o mie de persoane – o aberaţie, o crimă prin raportare la nervii şi timpul cetăţenilor – n-a făcut pe nimeni să se indigneze.
Prefectul n-a ordonat o anchetă pentru a vedea de ce se face o coadă atît de mare.
Dacian Cioloş n-a trimis Corpul de Control pentru a vedea ce nu merge la Permise.
S-a făcut în schimb un Scandal uriaş din gestul lui C. Popescu Tăriceanu.

De ce?
Pentru că îmbunătăţirea radicală a organizării la Permise n-a interesat pe nimeni.
Presă, oficialităţi.
Compromiterea lui Călin Popescu Tăriceanu a interesat.

Dacă România ar fi, într-adevăr, pe drumul apropierii de Occident, curmarea haosului de la Permise ar fi fost pe primul plan.
Cazul lui Călin Popescu Tăriceanu nici n-ar fi existat.
Numai că România nu e pe drumul apropierii de Occident.
E pe drumul apropierii de Bangladesh!”

Klaus Iohannis – mituit de China comunistă prin publicarea în limba chineză a cărții Pas cu pas pe post de capodoperă a geniului românesc

„La Tîrgul Internaţional de Carte de la Beinjing, prin Institutul cultural român, România participă în primul rînd prin traducerea în chineză a cărţii lui Klaus Iohannis, Pas cu pas.

Pas cu pas, volum pe care l-am citit în varianta electronică, nu e o carte de Memorii.
Pentru alegerile din 2014, staff-ul de campanie al candidatului PNL, Klaus Iohannis, a decis să producă şi să folosească drept instrument de publicitate electorală o carte semnată de Klaus Iohannis, dar care, aşa cum era de aşteptat, n-a fost scrisă de Klaus Iohannis. Intitulată Pas cu pas, ea se voia un fel de autobiografie oficială a candidatului, la vremea respectivă puțin cunoscut publicului nostru. Eu, de exemplu, în pregătirea unui interviu luat lui Klaus Iohannis la Realitatea Tv împreună cu Rareș Bogdan, am insistat să primesc lucrarea în variantă electronică (nu apăruse în variantă de tipar), pentru a avea o minimă documentare despre Klaus Iohannis. Așa cum am mărturisit la B1Tv marți seara, mi-a trimis varianta Edward Hellvig, dacă nu mă înșel la vremea respectivă șeful staff-ului de campanie al lui Klaus Iohannis.

În Istorie există cărţi de Memorii de excepţie, dacă ar fi să amintesc Al doilea razboi mondial de Winston Churchill, carte în două volume, distinsă în 1953 cu Premiul Nobel pentru literatură, sau Am vrut unitatea Germaniei, carte semnată de Helmut Kohl. Astfel de cărţi sînt scrise sau uneori doar dictate de o personalitate de prim rang a unei ţări, după retragerea din activitate.

Interesul stîrnit de astfel de Memorii au o dublă explicaţie:

  1. Ca făuritor de Istorie, autorul dezvăluie, în premieră, eliberat de restricţiile funcţiei, amănunte cruciale pentru înţelegerea evenimentelor la care a participat.
    Memoriile lui Mihail Gorbaciov sunt sînt un document istoric asupra Perestroikăi.
  2. Eliberat, în fine, de povara imaginii publice, autorul îşi poate permite dezvăluiri senzaţionale din viaţa sa personală.

Cartea lui Klaus Iohannis nu întruneşte nici una din condiţiile de mai sus:

  1. Pas cu pas a apărut înainte ca Klaus Iohannis să devină preşedinte.
    Cum să stîrnească interesul o carte de memorii a primarului de Sibiu?
  2. Fiind vorba de un mijloc strict electoral, carte e golită de orice omenesc.
    Nu vei întîlni în cuprinsul ei o singură confesiune în adevăratul sens al cuvîntului, expresie a sincerității.

Putem spune că e un produs de complezenţă, în genul unui clip electoral difuzat de televiziuni în emisiunile electorale.
Ca produs strict electoral, comparabil cu afișele, pixurile, tricourile şi şepcile împărţite de structurile de partid, Pas cu pas a fost cumpărată şi distribuită de organizaţiile locale ale PNL.

Din acest punct de vedere încasarea sumei de 18.000 de euro, ca drepturi de autor, pentru Pas cu pas şi Primul pas de către Klaus Iohannis, sumă incredibilă într-o Românie în care mari autori, de mare succes de librărie, dacă scot 1000 de euro din publicarea unei cărţi scrise de ei, se constituie într-una din marile afaceri de corupţie din România ultimului timp.

A beneficiat de nişte așa zise drepturi de autor pentru o carte pe care n-a scris-o el, dar mai ales pentru o carte difuzată prin organizaţiile PNL, mi se pare o uriaşă escrocherie.

Presupunînd că editura Curtea veche i-a dat autorului Klaus Iohannis suma de 18.000 de euro, normal era ca preşedintele, ştiind cum s-a obţinut ea, s-o doneze unui cămin de bătrîni sau unui spital.

Așadar, am trăit s-o văd și pe asta!
Cartea de publicitate electorală a candidatului Klaus Iohannis va fi tradusă și tipărită în China și apoi lansată la Tîrgul de carte de către Institutul Cultural Român drept cartea semnificativă pentru geniul creator al poporului român.

Traducerea unei cărţi peste hotare e condiţionată fundamental de succesul comercial al cărţii respective.
În ţările cu economie de piaţă, nici o editură nu va tipări cartea unui autor – fie el şi român, dacă o prospecţie de piaţă n-o convinge că-şi va scoate banii daţi pe traducere şi tipărire.
De nevoia de profit, nu mai vorbesc.

La o primă vedere, traducerea cărţii lui Klaus Iohannis de către o editură chineză nu lasă loc nici unei suspiciuni.
Se presupun următoarele condiţii:

  1. Editura din China a aflat că undeva pe continentul european, în țara numită România, a apărut o carte care s-a constituit într-un uriaş succes comercial nu numai în ţara respectivă, dar şi în alte ţări din Europa și din lume, o carte despre care au scris toate marile publicații europene.
  2. Editura a studiat piaţa şi a constatat că în China există un interes uriaş faţă de cartea respectivă.
    Graţie acestui interes, editura a dibuit în traducerea şi tipărirea cărţii o veritabilă lovitură financiară.
    Milioane de chinezi sună sau trimit e-mail-uri întrebînd cînd va fi pe piaţă cartea Pas cu pas a lui Klaus Iohannis.
    S-au făcut deja înscrieri pe lungi liste de chinezi care au cumpărat-o anticipat prin comenzi online.

Aşa ar sta lucrurile dacă ar fi vorba de o editură particulară. China e o ţară comunistă. Prin urmare, ca şi România comunistă, China are o editură care traduce şi tipăreşte pe banii statului chinez anumite cărţi din străinătate: China Translantion & Publishing House înființată în 1973.

În regimul comunist, toate editurile erau de stat și prin urmare scutite de grija pentru vînzarea unei cărți.
Corespondentul comunist român al editurii chineze la care apare cartea lui Klaus Iohannis e Editura politică.

La fel ca în România comunistă, în China comunistă editura China Translantion & Publishing House traduce şi tipăreşte cărţi din străinătate ale unor autori faţă de care statul comunist chinez are interes să-i traducă.

Fie că autorii respectivi au scris cărţi favorabile Chinei comuniste, fie că ei sînt înalţi demnitari din ţările respective.

În acest al doilea caz, traducerea şi tipărirea alcătuiesc o mituire subtilă, tipic chinezească, a autorului respectiv:

  1. Prin banii pe care-i primeşte demnitarul ca drepturi de autor de la o editură de stat care nu se supune mecanismului comercial.
    În România comunistă, dreptul de autor al editurilor erau stabilite de editură indiferent dacă lucrarea respectivă se vindea sau nu.
  2. Prin gîdilarea vanităţii de autor a personalităţii respective.
    Acest al doilea caz s-a întîlnit la cărţile Elenei Ceauşescu. În cadrul cultului personalităţii, în România lui Ceauşescu se reproduceau variantele în limbi străine ale cărţilor Elenei Ceauşescu, toate publicate pe banii Securităţii.

Asta în cazul țărilor occidentale.
În cazul țărilor din Est, cu edituri de stat, traducerea și tipărirea alcătuiau un gest de mituire a Elenei Ceaușescu și prin ea a lui Nicolae Ceaușescu.

Aşadar, autorul Klaus Iohannis urmează să apară în limba chineză la Editura de stat pentru cărţi din străinătate a Chinei comuniste.

Presa noastră, fie înregimentată, fie şantajată, cu mici excepţii, a făcut ciocul mic la anunţul privind lansarea în China a cărţii Pas cu pas a preşedintelui României.

Cu mici excepţii, nimeni nu s-a întrebat:

  1. Cîţi bani îi va da lui Klaus Iohannis statul chinez sub pretextul drepturilor de autor?
  2. Care sînt argumentele Editurii de stat a Chinei comuniste pentru alegerea din miile de cărţi apărute în România a exact cărţii lui Klaus Iohannis.

Intelectualii români – de la Gabriel Liiceanu la Andrei Pleşu, au făcut mare caz de compromiterea titlului de doctor prin apariţia tezelor de doctor plagiate.
Cum adică – s-au zburlit ei, Gabriel Oprea e doctor în ştiinţe ca şi noi care am trudit pentru teza noastră de doctorat?

Impostura care e teza de doctorat plagiată ne lovește și pe noi, cei care am luat doctoratul pe bune.
Intelectualii români sînt nu numai doctori, dar şi autori de cărţi.
Orice autor visează să fie tradus peste hotare.
Uşor de imaginat ce-ar însemna pentru un intelectual român traducerea cărţii sale în China.

Iată însă că în China e tradus ca autor nu un mare scriitor român, nu un mare eseist, nu un mare filosof, istoric, ci Klaus Iohannis!
Autorul unei cărţi infinit mai proaste decît teza de doctorat plagiată.
Intelectualii noştri de ce nu tresar la această impostură care îi lovește în statutul lor de autori de cărți pe bune?

E lesne de imaginat ce Scandal s-ar fi produs în România dacă autorul tradus de editura de stat a Chinei comuniste ar fi fost Victor Ponta.

Cu mici excepții, incredibila mituire a lui Klaus Iohannis de către China comunistă n-a stîrnit indignarea publică a nici unui lider politic.
Nici măcar a lui Traian Băsescu, pentru a mă referi la singurul lider care mai face Opoziție în România lui Klaus Iohannis!”

Inainte de a incepe comentariul pe baza temelor din cele trei editoriale, in primul rand felicitari maestrului Cristoiu!

Luam cele trei editoriale in ordinea pe care am pus-o pe blog, care e si ordinea cronologica.

Primul editorial raspunde la intrebarea pusa de cel de-al doilea:

„De fiecare dată cînd compar realităţile noastre cu cele din Occident, mă întreb:
Ce dracu’ ne lipseşte nouă?”

si:

„De ce nu-i România Belgia?”

Sa ne uitam la Traian Basescu, cel care ne-a condus 10 ani. Sa ne uitam la atitudinea politica pe care a avut-o atunci cand era la Putere si la cea de acum. Dl Cristoiu evoca foarte clar diferenta dintre cele doua, iar ceea ce te frapeaza este ca cele doua atitudini sunt diametral opuse. Nu cu diferente de nuante, ci diametral opuse!!! Cu alte cuvinte, cand nu mai e la Putere lui Basescu nu-i mai place anticoruptia! La Putere fiind, i-a placut pentru ca lovea in adversarii politici, trecand sub tacere, pe cat se putea, propriul sau regim foarte corupt. Acum, cand dezvaluirile ating oamenii sai care incep sa fie luati la intrebari, denunta cu toata taria „institutiile de forta” proiectate in felul acesta chiar de el!

Traian Basescu nu e un om oarecare. El a fost Presedintele Romaniei.

Insa ceea ce face Traian Basescu – care n-a crezut niciodata in lupta anticoruptie, mintind incontinuu – se numeste LICHELISM. Ca Traian Basescu nu e singura lichea din politica romaneasca – total de acord! Insa la el, datorita inaltei functii pe care a avut-o, sare in evidenta cel mai bine acest lucru: lipsa de verticalitate, lipsa chiar a unui crez politic, intr-un cuvant spus comportamentul de lichea. Acum vrea sa castige electorat luptand impotriva a ceea ce a construit in cele doua mandate si asta doar pentru un singur lucru: pentru ca doreste Puterea, singurul lucru pe care cred ca-l iubeste cu adevarat: Puterea lui personala!

De aici se si vede de ce Romania nu e ca Belgia.

„Crizele de guvern s-au succedat  în Belgia într-un ritm ameţitor.
Şi cu toate acestea, Belgia e în materie de infrastructură rutieră, de infrastructură feroviară, de servicii, de ordine a civilizației, de modernizare mult înaintea României.” – n-am spus ca Traian Basescu e singura lichea a clasei politice. De vazut cum se desfasoara lucrurile la CNADNR, institutie eminamente controlata politic: daca premierul (care e si liderul partidului de guvernamant) ii spune sefului de acolo sa taie panglica la vreo lucrare ce inca nici terminata nu e, ala, docil, executa imediat, daca asa ii cer interesele partidului! Ca asa se face.  In Romania, in Romania condusa de lichele, asa se face! Daca nu faci asa, nu esti om sau, cel putin, esti unul ciudat, care trebuie ocolit…

Cel mai mare pericol este lichelizarea Romaniei, pentru ca pestele de la cap se-mpute. Daca nu cumva s-a si lichelizat deja. Daca s-a intamplat asta, macar sa nu ajunga la metastaza!

In al doilea articol intalnim ceva semnificativ: cum sa se preocupe demnitarul ca cetatenii stau la o coada de 1000 de persoane, cand el obtine ceea ce doreste fara sa stea la vreo coada, ci pur si simplu i se da? Cum sa te mai preocupe res publica cand tu, ca demnitar, esti deasupra oricaror treburi publice? Baronizarea Romaniei nu e de ieri de azi si se vede aici de ce destui politicieni, atat de la Stanga cat si de la Dreapta simpatizeaza cu Monarhia… Demnitarii nostri, politicienii nostri nu se comporta ca intr-o republica, nu au o comportare republicana. Se vorbeste, si pe buna dreptate, despre aroganta lor – un astfel de tip de comportament adevereste ceea ce am spus mai sus. Ei manifesta dispret fata de treburile publice, adica fata de republica, cautand sa-si ocoleasca indatoririle in schimbul foloaselor personale!!

In al treilea edtorial intalnim iarasi un lucru ce suna cunoscut: Presedintele se promoveaza pe sine insusi in strainatate! Este foarte buna observatia:

„Iată însă că în China e tradus ca autor nu un mare scriitor român, nu un mare eseist, nu un mare filosof, istoric, ci Klaus Iohannis!”

Nu e promovata cultura romana. E, in schimb, promovata „opera”, cu ghilimelele de rigoare, fireste, Presedintelui. Este evident ca prin asta nu e cultivata virtutea civica ci interesul personal al Presedintelui de a castiga niste bani. In interesul Romaniei ar fi fost sa fie promovata cultura romana, mai ales ca se face apel pentru cartea Presedintelui la Institutul Cultural Roman, care e al Statului din cate inteleg eu. Iar apropo de res publica, virtutea civica l-ar fi obligat pe Presedinte sa nu faca apel la ICR ca sa-i promoveze cartea; ca liberal nu mai vorbesc ca ar fi trebuit sa utilizeze in exclusivitate canale private, nu de stat. Pentru ca asa cum sta acum treaba s-ar putea deduce ca „Pas cu pas”, cartea Presedintelui, e importanta pentru cultura romana. De ce? Pentru ca e a Presedintelui!

Ceea ce nu inseamna ca ar trebui sa socotim plagiatul mai putin grav. Dar ceea ce e mai grav este ca, in chestiunea plagiatului, au beneficiat din plin de acesta tot marimile politice. Cu alte cuvinte, pentru ca au plagiat, marimile politice romanesti au fost mangaiate pe crestet si li s-a trecut cu vederea, dar daca ar fi plagiat un om obisnuit, acesta ar fi fost dat cu capul de toti peretii, daca nu cumva ar fi facut si puscarie!

„Iată însă că în China e tradus ca autor nu un mare scriitor român, nu un mare eseist, nu un mare filosof, istoric, ci Klaus Iohannis!
Autorul unei cărţi infinit mai proaste decît teza de doctorat plagiată.
Intelectualii noştri de ce nu tresar la această impostură care îi lovește în statutul lor de autori de cărți pe bune?

E lesne de imaginat ce Scandal s-ar fi produs în România dacă autorul tradus de editura de stat a Chinei comuniste ar fi fost Victor Ponta.

Cu mici excepții, incredibila mituire a lui Klaus Iohannis de către China comunistă n-a stîrnit indignarea publică a nici unui lider politic.
Nici măcar a lui Traian Băsescu, pentru a mă referi la singurul lider care mai face Opoziție în România lui Klaus Iohannis!”,

are dreptate! Iar „intelectualii noştri de ce nu tresar la această impostură care îi lovește în statutul lor de autori de cărți pe bune”? – pentru ca lichelismul exista si in lumea intelectuala.

Si ne mai miram de ce Romania nu-i ca Belgia…?

Si acum sa explic putin titlul…

Eu nu vreau sa spun ca Robespierre a facut bine ceea ce a facut sau ca trebuie sa ne fie un model. Ci spun ca ar trebui cumva redusa doza asta de lichelism din societatea romaneasca daca vrem „o tara ca afara”. Pentru ca altminteri nu prea se poate. Romania este o republica. Ar trebui sa intelegem mai bine conceptele republicane. Pentru ca noi, mai bine spus politicienii nostri nu construiesc ceva autentic si nici ceva in care sa creada. Cum n-au crezut si nici nu cred in lupta anticoruptie, ca sa dau un exemplu, urmarind mai degraba doar scopuri personale. In aceeasi cheie trebuie citit interesul lor si nu doar al lor pentru monarhie. Or, in felul asta eu nu vad cum se poate construi ceva durabil in Romania, care sa aduca libertate, prosperitate societatii noastre, nu vad cum putem avea o societate in care abuzurile la adresa cetateanului sa se diminueze, de ce nu?, pana la anihilare. Pentru ca sa putem spera sa ne apropiem de nivelul tarilor dezvoltate din Occident.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Reclame

august 18, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

Ce se intampla cu sportul romanesc?

Este uluitor cum o tara, precum tara noastra, care a facut istorie in gimnastica feminina, care a dat mari campioane, de talie mondiala, sa rateze calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio… Nu doar echipa feminina a ratat calificarea ci si cea masculina… Insa gimnastele noastre au fost, de la Nadia Comaneci incoace, gloria sportului romanesc si cred ca nu exagerez daca spun asa. Bineinteles nu putea sa stea totul intr-un singur om – Catalina Ponor, care a avut o evolutie meritorie, dar… Dar noi nu am avut echipa in concursul olimpic. Si sa nu uitam ca are si o varsta destul de inaintata pentru acest sport. Insa ceea ce ma frapeaza pe mine e altceva… Si anume faptul ca nu avem antrenori tineri in gimnastica feminina. Ca eu, de ani si ani de zile, doar de Octavian Bellu si Mariana Bitang aud. Tot respectul pentru cei doi. Nu vreau sa fiu gresit inteles. Dar m-as fi asteptat ca din fostele mari stele ale gimnasticii feminine romanesti sa se iveasca antrenoare de mare succes. Stiu ca nu e o regula ca dintr-un mare sportiv sa ajungi, dupa ce ti-ai incheiat cariera, un mare antrenor. Dar o scoala de gimnastica presupune sa ai si antrenori, capabili sa-i inlocuiasca pe cei vechi, pentru ca viata merge inainte. Nu doresc sa neg meritele celor vechi, n-as vrea sa se inteleaga asta. Dar viata merge inainte si e logic sa vina la un moment dat si antrenori mai tineri, cu conceptii noi, cu metode de antrenament mai bune pentru ca in felul acesta lucrurile progreseaza. De asemenea trebuie spus ca si in gimnastica masculina Romania a inregistrat de-a lungul timpului rezultate foarte bune! Acum nu prea mai avem cu ce sa ne laudam…

Este uluitor, neobisnuit, cum de la rezultate stralucite sa ajungi sa nu mai ai deloc echipa!

Declinul este evident daca ne uitam si la numarul de medalii, de exemplu la Olimpiada de la Sydney (2000) am luat 26 de medalii, la Atena in 2004 am luat 19 medalii, in 2008 la Pekin am reusit sa luam doar 8 medalii, la Londra (2012) doar 9 medalii, iar la Rio, cel putin pana acum, avem doar 4 medalii in total… In 1976, la Montreal, Romania a obtinut un total de 27 de medalii – locul 9!! In 1968, in Mexic, cand nu am avut echipa de gimnastica – asa am inteles – Romania a obtinut 15 medalii – locul 12!! In 1996, la Atlanta, am obtinut 20 de medalii – din cele 4 medalii de aur doar una a fost la gimnastica – de remarcat si evolutia buna a baietilor la aceasta disciplina, soldata cu medalii! Evolutia de acum e comparabila cu cea de la Olimpiada de la Helsinki din 1952 unde am obtinut doar 4 medalii – locul 23. Totusi, la editia urmatoare, in 1956, la Melbourne, Romania a obtinut 13 medalii – locul 9 – deci un salt semnificativ. Totusi, in 1952 Romania era dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial…

Nu pot sa nu remarc faptul ca declinul sportului romanesc – iar rezultatele obtinute la Olimpiade sunt un barometru semnificativ in acest sens – s-a produs din 2004 cand de la 19 medalii obtinute la Atena in 2004, am ajuns la numai 8 medalii obtinute in 2008 la Pekin… Adica acest declin s-a produs in perioada regimului Basescu. Iar acum avem o desavarsire a dezastrului in sport!!

Nu mai vorbesc despre dezastrul din fotbalul romanesc, ultima patanie fiind infrangerea catastrofala a Stelei in fata lui Manchester City (0-5!!!).

Cei care conduc sportul romanesc ar trebui sa se gandeasca serios pentru ca e clar ca mergem intr-o directie gresita.

Ma gandeam si la faptul ca noi am avut de-a lungul vremii rezultate foarte bune si la atletism. La Rio parca nici nu exista atletism romanesc, nu vezi sportivi care sa se remarce…

La handbal, la feminin, am terminat in grupa pe penultimul loc. Angola a fost in fata noastra… Ma asteptam la mult mai mult de la echipa feminina de handbal care a avut si rezultate bune in ultima vreme, obtinand o medalie de bronz la Campionatul Mondial din 2015.

Noi am avut o stralucita echipa masculina de handbal, cu patru medalii de aur la campionatul mondial intre 1961 si 1974, medalii de bronz in 1967 si 1990, medalie de argint in 1959, iar la Jocurile Olimpice – medalie de argint in 1976 si medalie de bronz in 1972, 1980 si 1984. Intre 1992-1996 ne clasam in competitiile internationale de anvergura pe locurile 8-11, in schimb la Campionatul Mondial din 2009 pe locul 15 si la cel din 2011 pe locul 19… Iar acum, practic, nu se mai prea aude ceva de echipa nationala de handbal masculin, altadata o echipa stralucita, cu o virtuozitate renumita in joc.

In general vorbind, asa cum se prezinta lucrurile acum in sportul de la noi, le-as caracteriza ca fiind la nivelul: nesatisfacator, asta ca sa fiu elegant si sa nu spun ca stau chiar rau… Sper sa fie o situatie care sa treaca repede si lucrurile sa inceapa rapid sa se imbunatateasca! Se intampla, desigur, si perioade de declin. Sper insa sa nu fie vorba de o boala cronica! Ca prea merg de ceva vreme incoace toate anapoda in sport.

Sper sa se stopeze acest dezastru din sport, iar daca e vorba de modernizarea bazelor de antrenament, a cluburilor sportive cred ca ar trebui sa se identifice sursele de finantare necesare, iar sectorul privat trebuie lasat sa lucreze pentru ca sa poata da rezultatele bune pe care le asteptam cu totii. Nu poti avea rezultate bune avand cluburi in faliment. De asemenea sportivii, antrenorii, oamenii care muncesc in sport pentru a face cu adevarat performanta, ar trebui sa fie si bine platiti, altminteri vor pleca catre alte zari… Vorbim aici de un sport profesionist, nu de unul de amatori. Spun asta ca sa fie clar. Declinul acesta al sportului romanesc nu e de bun augur. Conditiile materiale pentru buna desfasurare a activitatii sportive trebuie asigurate, iar daca statul nu are bani suficienti, ar trebui sa vedem implicarea sectorului privat in sport. Lucru care presupune, desigur, si dezvoltarea sectorului privat la noi in tara.

Ceea ce se poate constata este ca, cel putin din 2004 incoace, acest domeniu a fost neglijat. Nu s-a prea muncit in acest sector de activitate. Lucrurile au fost, cumva, lasate sa mearga in virtutea inertiei, c-o sa mearga bine si asa, si iata ca nu merg deloc bine. Avem de a face cu o involutie evidenta.

Iar problemele trebuie sa ni le rezolvam noi, ca nimeni n-o sa vina sa ni le rezolve.

august 18, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 12 comentarii