Oameni care mai sunt si oameni care nu mai sunt…

Intr-o Romanie in care se vorbeste foarte mult despre cazul Visinescu, ce face si el parte dintre oamenii care mai sunt, iata ca maestrul Dinu Sararu ne propune un articol pe blogul sau din Adevarul, din al carui titlu m-am inspirat, tot despre oameni care mai sunt, sau, mai bine zis, despre o specie de oameni ce pare a fi pe cale de disparitie in Romania de azi.

Fals jurnal de ieri şi de azi: Oameni care mai sunt

Iata ce se arata:

„În galeria octogenarilor care ilustrează superlativ sintagma oameni care mai sunt, – într-o societate străină păgubitor de salutul recunoştiinţei, cucerită primejdios, în schimb, de triumful ipochimenilor iviţi peste noapte, născuţi din jocul aproape mistic al nasturilor la Alba – Neagra pe tarabele bălciurilor, veniţi să decoreze strident, agresiv, obraznic, un peisaj ţinând de pestilenţa mahalalei care s-a lăţit insolentă de la un capăt la altul al unei ţări a deşertăciunii victorioase, – o galerie din ce în ce mai săracă, un loc de asemenea nemeritat ignorat şi mai ales de o administraţie fudulă în neştiinţa ei enciclopedică, loc izolat şi prin lipsa solidarităţii colegiale, şi ea victimă şi tributară principiului ,,să moară şi vecinul, nu numai capra lui”, un loc, repet, ce îi revine cu asupra de măsură, îl ocupă un fiu de ţăran din Viişoara Teleormanului.

Atât de săraci erau părinţii lui încât a fost dat de suflet fratelui tatălui său pentru şansa unei nădăjduite şcoli pe care o merita cu prisosinţă, cum spuneau dascălii lui de ţară.

– „Veneam în vacanţe cu foaie de drum soldăţească de la secţia militară a medicinii din Bucureşti până în târgul Zimnicei şi de acolo pe jos, până la Viişoara, douăzeci de kilometri, fiindcă bani de autobuzul visat nu mai aveam”. Iată copilăria şi adolescenţa şi tinereţea acestui înfiat în familie, pentru ca măcar unul din copii să ajungă cu carte.

Generalul cu patru stele, de azi, pe merite unanim recunoscute ştiinţific, chirurgul care a operat şi cu fratele lui Barnard, profesorul universitar doctor docent Vasile Cândea, semnatar al atâtor sute de pagini de cursuri de chirurgie cardiacă şi al atâtor studii şi cărţi ale căror titluri împreunate fac singure o carte de cinzeci de pagini(!), întemeietor al clinicii de cardiologie în universul spitalului şi medicinii militare, apoi Director al Institutului de boli cardiovasculare de la Fundeni, care a salvat mii de vieţi şi a făcut să bată din nou mii de inimi – şi nu e nicio exagerare în aceste numere – şi-a făcut un ideal din a reda justficare şi sens şi autoritate unei Asociaţii, azi Academie, a oamenilor de ştiinţă din România, cu înaltul prestigiu de a doua Academie a unei ţări, aşa cum se petrec lucrurile în toată lumea civilizată. Şi ea, această Academie există azi şi e recunoscută, chiar dacă împotrivă i-au stat şi, poate, îi mai stau atâtea scepticisme, iar el, octogenarul care trăieşte numai cu energia pe care i-o dă credinţa în cauza sa, în ctitoria sa, altfel omul din el arătând celor din jurul său obrazul unei luminiţe care abia pâlpâie, convingându-ne că pentru această credinţă învinge, în fiecare clipă, toate ameninţările şi riscurile şi pedepsele bolii chirurgului care a ars la propriu în meseria lui, şi ce îl ţine viu şi orgolios este numai un firicel de viaţă şi voinţa visului visat şi căruia i s-a dăruit.

M-a pus nu ştiu ce nesocotită curiozitate drăcească să-l întreb, odată, ce l-a emoţionat mai mult sau care a fost clipa cea mai grea, mai tulburătoare şi mai scump plătită dintr-o viaţă de chirurg al inimii. Nu mi-a spus nici un cuvânt despre sutele şi sutele de victorii care l-au făcut să vadă cum îşi reia bătăia vieţii o inimă omenească scoasă din piept şi doftoricită şi pusă iar, la locul ei. Nu mi-a vorbit despre bucuria fără egal a secundei când o inimă îşi reia pulsaţia salvatoare.

– ,,Clipa când ieşi din sala de operaţie, după zece ore de zbateri, şi te trezeşti în faţă cu ochii familiei şi tu nu ai ce le spune. Şi taci!

Nu ţi se deslipesc buzele! Nu ai ce spune!”

N-am scris despre acest om din galeria celor care mai sunt decât pentru a trage atenţia că aceşti oameni mai sunt încă printre noi şi în mijlocul nostru şi n-avem timp de ei, nu mai avem! N-am scris nici pentru a reaminti la câte umilinţe l-au supus pe acest om atâţia dintre cei la uşa cărora a bătut şi n-a fost auzit şi la câte umilinţe s-a lăsat el umilit ca să vadă împlinit un vis.

Am scris pentru a omagia luminiţa care pâlpâie încă în ochii lui octogenari.”

Ma gandeam la faptul, si e primul gand ce mi-a venit in minte dupa ce am citit articolul maestrului Dinu Sararu, ca daca Prof. Dr. Vasile Candea a ajuns pe astfel de culmi – nu ma refer numai la prodigioasa sa cariera, dar si la constiinta profesionala, si la idealul si credinta pe care le-a avut si le are – nu se datoreaza neaparat faptului ca a provenit din mediul taranesc ci faptului ca e octogenar… Multi oameni care au facut si fac onoare patriei noastre au provenit din mediul taranesc. Cinste lor! Dar ma gandeam la un om de valoarea Prof. Dr. Vasile Candea nu octogenar, dar care sa aiba azi varsta de, sa zicem, 30 de ani. Un astfel de om, din zilele noastre – observati ca nu mai spun „dintre oamenii care mai sunt” -, ce sanse ar avea in Romania de azi? Un astfel de om, tanar, desi dotat de Dumnezeu cu o capacitate de studiu remarcabila, ori ar pleca peste hotare, la o universitate de mare prestigiu din Europa de Vest sau SUA, ori ar face politica intr-unul din partidele dambovitene. „Din aceasta dilema nu putem iesi”, spun si eu, cu o urma de tristete si amar, parafrazandu-l pe Nenea Iancu, mereu actual, dar parca in zilele noastre mai actual ca oricand. Ca e de bonton in high-life-ul societatii romanesti sa ai titluri universitare si sa faci politica, unde toata lumea se pricepe, precum la fotbal, este un lucru ce s-a auzit pana la Comisia Europeana. Dar ce spun eu pana la Comisia Europeana, s-a auzit pana la Washigton, la Departamentul de Stat!! Ca aici, daca nu faci politica, poti sa fii si Einstein, ca nu te baga nimeni in seama. Si iata ca saracind in luminite, scoatem la lumina gaurile negre din trecutul totalitar comunist. Nu spun ca ar fi rau lucrul asta. Nu, oameni buni, nu e rau. Numai ca de Alexandru Visinescu stie acum toata lumea. Tot tineretul nostru, bacalaureat demn de o cauza mai buna, stie de tortionarul de la Ramnicu Sarat, octogenar si el. Asa ca „roiul de tineri cu camere şi microfoane”, dupa cum bine spune Iulian Comanescu in editorialul sau din Dilema Veche, care-l inconjurau pe Visinescu de parca ar fi fost far calauzitor, nu „luminita ce abia palpaie inca in ochi de octogenar”, n-ar mai trebui sa mire pe cineva. Ceea ce e de observat este ca tinerii nostri nu se prea lipesc de un om precum Prof. Dr. Vasile Candea. Nu roieste niciun tanar in jurul acestei luminite „care pâlpâie încă”. Nu vezi nicio emulatie la tineretul nostru fata de un asemenea om, precum Prof. Dr. Vasile Candea. Inutil sa mai spun ca fata de un asemenea om nici macar „scepticisme” nu au…

Ca astfel de oameni, precum Prof. Dr. Vasile Candea, „fiu de ţăran din Viişoara Teleormanului”, a ajuns unde a ajuns – si a ajuns pe acele culmi ce par a nu mai exista in Romania de azi – se datoreaza faptului ca este octogenar o demonstreaza si….

Oameni care nu mai sunt…

Si cand spun asta ma gandesc tot la un fiu de tarani, saraci, din Prahova: Dumitru Mociornita. Va citez ce spune, printre altele, Wikipedia in romana despre acest om, uitat si el:

„Scurtă biografie

S-a născut într-o familie săracă de țărani din Prahova. Se spune că învățătorul din clasele primare l-a așezat în spatele clasei, pentru că nu avea papuci în picioare. A studiat la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești și la Liceul Economic Kretzulescu din București. A fost remarcat de Ion I. C. Brătianu la examenul de bacalaureat, iar acesta i-a oferit o bursă la Școala Superioară de Comerț din București, iar mai apoi la Școala Superioară de Industrie din Paris.

După absolvire, a lucrat ca reprezentant al unei firme din Hamburg. A refuzat să se mute în Statele Unite și s-a întors în România, unde a început să lucreze pentru industriașul Grigore Alexandrescu. S-a căsătorit cu fiica acestuia.

Industriaș

În 1923 a înființat fabrica de încălțăminte Mociorniță, pe un teren viran la marginea Bucureștiului, pe baza unui împrumut de 30 milioane lei, și cu utilaje aduse în leasing din Germania și din Marea Britanie. Fabrica avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălțăminte din România interbelică.

Politician și deținut politic

A făcut parte din Partidul Național Liberal, pe care l-a reprezentat în Parlament ca deputat și mai apoi senator de Ilfov.

După instaurarea regimului comunist a refuzat să emigreze. A fost arestat și condamnat la închisoare; aceeași soartă avea să o aibă și fiul său Ion. A murit în închisoare în 1953.”

In liberalismul nostru din actualitatea cotidiana, astfel de luminite nici macar faruri calauzitoare nu mai sunt. Si n-ar fi de mirare sa auzi pe unul din tinerii nostri imberbi, care conduce deja, la 18 ani, mertanul luat la prima mana, cum se lauda smecher ca babacu’ a trucat licitatia, aia in care erau multi bani europeni in joc. Astfel de specii de oameni, carora le-a dat Dumnezeu  talent si pricepere, dar nu si cipici in picioare cand erau in scoala primara, dar care au ajuns prin munca, efort, dorinta si credinta intr-un ideal sa faca cinste neamului nostru, atat de batjocorit azi in Europa, par a fi pe cale de disparitie in liberala Romanie de azi.

Si ar mai fi de observat cine l-a remarcat pe tanarul Mociornita la examenul de bacalaureat: Ion I. C. Bratianu! N-as vrea sa vorbesc cu pacat dar, probabil, foarte probabil, pe vremea aceea, lantul slabiciunilor, evocat excelent de Nenea Iancu, producea (output, cum se zice acum, modern) si oameni de valoare! Acum gurile rele spun ca scoala romanea…, pardon, am vrut sa spun spaga de la bac, produce tampiti pe banda rulanta. Chestiunea poate ca n-ar fi asta… Ci cu totul alta… Pe tanarul Mociornita, pe care mi-l imaginez tremurand de emotie, dar fara sa se vada lucrul asta, l-a remarcat Ion I. C. Bratianu, cel ce a ajuns in 1923 membru de onoare al Academiei Romane!! Acum Bacalaureatul nu prea mai valoreaza mare lucru, de fapt nu mai valoreaza ceva. Iar tinerii de azi, specii nou nascute din Tranzitie, nici vorba sa mai tremure de emotie, nici chiar acum, dupa ce s-a lasat cu un scandal penal de ne stie toata Europa: pur si simplu isi baga picioarele in el de… si toata lumea ii plange ca, saracii, n-au de munca. Si mai ma gandesc la faptul ca, pe vremuri, mai era cate o luminita si pe la examenele acestea de bacalaureat din provincie, care sa remarce un tanar studios si merituos, dar ce avea haina cu manecile mai scurte pentru ca era nevoias, caruia sa-i dea o bursa si sa-i deschida o sansa in viata, benefica pentru Romania…

Astfel de luminite s-au stins cu totul in scumpa noastra patrie, din pacate…

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.