Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Oameni care mai sunt si oameni care nu mai sunt…

Intr-o Romanie in care se vorbeste foarte mult despre cazul Visinescu, ce face si el parte dintre oamenii care mai sunt, iata ca maestrul Dinu Sararu ne propune un articol pe blogul sau din Adevarul, din al carui titlu m-am inspirat, tot despre oameni care mai sunt, sau, mai bine zis, despre o specie de oameni ce pare a fi pe cale de disparitie in Romania de azi.

Fals jurnal de ieri şi de azi: Oameni care mai sunt

Iata ce se arata:

„În galeria octogenarilor care ilustrează superlativ sintagma oameni care mai sunt, – într-o societate străină păgubitor de salutul recunoştiinţei, cucerită primejdios, în schimb, de triumful ipochimenilor iviţi peste noapte, născuţi din jocul aproape mistic al nasturilor la Alba – Neagra pe tarabele bălciurilor, veniţi să decoreze strident, agresiv, obraznic, un peisaj ţinând de pestilenţa mahalalei care s-a lăţit insolentă de la un capăt la altul al unei ţări a deşertăciunii victorioase, – o galerie din ce în ce mai săracă, un loc de asemenea nemeritat ignorat şi mai ales de o administraţie fudulă în neştiinţa ei enciclopedică, loc izolat şi prin lipsa solidarităţii colegiale, şi ea victimă şi tributară principiului ,,să moară şi vecinul, nu numai capra lui”, un loc, repet, ce îi revine cu asupra de măsură, îl ocupă un fiu de ţăran din Viişoara Teleormanului.

Atât de săraci erau părinţii lui încât a fost dat de suflet fratelui tatălui său pentru şansa unei nădăjduite şcoli pe care o merita cu prisosinţă, cum spuneau dascălii lui de ţară.

– „Veneam în vacanţe cu foaie de drum soldăţească de la secţia militară a medicinii din Bucureşti până în târgul Zimnicei şi de acolo pe jos, până la Viişoara, douăzeci de kilometri, fiindcă bani de autobuzul visat nu mai aveam”. Iată copilăria şi adolescenţa şi tinereţea acestui înfiat în familie, pentru ca măcar unul din copii să ajungă cu carte.

Generalul cu patru stele, de azi, pe merite unanim recunoscute ştiinţific, chirurgul care a operat şi cu fratele lui Barnard, profesorul universitar doctor docent Vasile Cândea, semnatar al atâtor sute de pagini de cursuri de chirurgie cardiacă şi al atâtor studii şi cărţi ale căror titluri împreunate fac singure o carte de cinzeci de pagini(!), întemeietor al clinicii de cardiologie în universul spitalului şi medicinii militare, apoi Director al Institutului de boli cardiovasculare de la Fundeni, care a salvat mii de vieţi şi a făcut să bată din nou mii de inimi – şi nu e nicio exagerare în aceste numere – şi-a făcut un ideal din a reda justficare şi sens şi autoritate unei Asociaţii, azi Academie, a oamenilor de ştiinţă din România, cu înaltul prestigiu de a doua Academie a unei ţări, aşa cum se petrec lucrurile în toată lumea civilizată. Şi ea, această Academie există azi şi e recunoscută, chiar dacă împotrivă i-au stat şi, poate, îi mai stau atâtea scepticisme, iar el, octogenarul care trăieşte numai cu energia pe care i-o dă credinţa în cauza sa, în ctitoria sa, altfel omul din el arătând celor din jurul său obrazul unei luminiţe care abia pâlpâie, convingându-ne că pentru această credinţă învinge, în fiecare clipă, toate ameninţările şi riscurile şi pedepsele bolii chirurgului care a ars la propriu în meseria lui, şi ce îl ţine viu şi orgolios este numai un firicel de viaţă şi voinţa visului visat şi căruia i s-a dăruit.

M-a pus nu ştiu ce nesocotită curiozitate drăcească să-l întreb, odată, ce l-a emoţionat mai mult sau care a fost clipa cea mai grea, mai tulburătoare şi mai scump plătită dintr-o viaţă de chirurg al inimii. Nu mi-a spus nici un cuvânt despre sutele şi sutele de victorii care l-au făcut să vadă cum îşi reia bătăia vieţii o inimă omenească scoasă din piept şi doftoricită şi pusă iar, la locul ei. Nu mi-a vorbit despre bucuria fără egal a secundei când o inimă îşi reia pulsaţia salvatoare.

,,Clipa când ieşi din sala de operaţie, după zece ore de zbateri, şi te trezeşti în faţă cu ochii familiei şi tu nu ai ce le spune. Şi taci!

Nu ţi se deslipesc buzele! Nu ai ce spune!”

N-am scris despre acest om din galeria celor care mai sunt decât pentru a trage atenţia că aceşti oameni mai sunt încă printre noi şi în mijlocul nostru şi n-avem timp de ei, nu mai avem! N-am scris nici pentru a reaminti la câte umilinţe l-au supus pe acest om atâţia dintre cei la uşa cărora a bătut şi n-a fost auzit şi la câte umilinţe s-a lăsat el umilit ca să vadă împlinit un vis.

Am scris pentru a omagia luminiţa care pâlpâie încă în ochii lui octogenari.”

Ma gandeam la faptul, si e primul gand ce mi-a venit in minte dupa ce am citit articolul maestrului Dinu Sararu, ca daca Prof. Dr. Vasile Candea a ajuns pe astfel de culmi – nu ma refer numai la prodigioasa sa cariera, dar si la constiinta profesionala, si la idealul si credinta pe care le-a avut si le are – nu se datoreaza neaparat faptului ca a provenit din mediul taranesc ci faptului ca e octogenar… Multi oameni care au facut si fac onoare patriei noastre au provenit din mediul taranesc. Cinste lor! Dar ma gandeam la un om de valoarea Prof. Dr. Vasile Candea nu octogenar, dar care sa aiba azi varsta de, sa zicem, 30 de ani. Un astfel de om, din zilele noastre – observati ca nu mai spun „dintre oamenii care mai sunt” -, ce sanse ar avea in Romania de azi? Un astfel de om, tanar, desi dotat de Dumnezeu cu o capacitate de studiu remarcabila, ori ar pleca peste hotare, la o universitate de mare prestigiu din Europa de Vest sau SUA, ori ar face politica intr-unul din partidele dambovitene. „Din aceasta dilema nu putem iesi”, spun si eu, cu o urma de tristete si amar, parafrazandu-l pe Nenea Iancu, mereu actual, dar parca in zilele noastre mai actual ca oricand. Ca e de bonton in high-life-ul societatii romanesti sa ai titluri universitare si sa faci politica, unde toata lumea se pricepe, precum la fotbal, este un lucru ce s-a auzit pana la Comisia Europeana. Dar ce spun eu pana la Comisia Europeana, s-a auzit pana la Washigton, la Departamentul de Stat!! Ca aici, daca nu faci politica, poti sa fii si Einstein, ca nu te baga nimeni in seama. Si iata ca saracind in luminite, scoatem la lumina gaurile negre din trecutul totalitar comunist. Nu spun ca ar fi rau lucrul asta. Nu, oameni buni, nu e rau. Numai ca de Alexandru Visinescu stie acum toata lumea. Tot tineretul nostru, bacalaureat demn de o cauza mai buna, stie de tortionarul de la Ramnicu Sarat, octogenar si el. Asa ca „roiul de tineri cu camere şi microfoane”, dupa cum bine spune Iulian Comanescu in editorialul sau din Dilema Veche, care-l inconjurau pe Visinescu de parca ar fi fost far calauzitor, nu „luminita ce abia palpaie inca in ochi de octogenar”, n-ar mai trebui sa mire pe cineva. Ceea ce e de observat este ca tinerii nostri nu se prea lipesc de un om precum Prof. Dr. Vasile Candea. Nu roieste niciun tanar in jurul acestei luminite „care pâlpâie încă”. Nu vezi nicio emulatie la tineretul nostru fata de un asemenea om, precum Prof. Dr. Vasile Candea. Inutil sa mai spun ca fata de un asemenea om nici macar „scepticisme” nu au…

Ca astfel de oameni, precum Prof. Dr. Vasile Candea, „fiu de ţăran din Viişoara Teleormanului”, a ajuns unde a ajuns – si a ajuns pe acele culmi ce par a nu mai exista in Romania de azi – se datoreaza faptului ca este octogenar o demonstreaza si….

Oameni care nu mai sunt…

Si cand spun asta ma gandesc tot la un fiu de tarani, saraci, din Prahova: Dumitru Mociornita. Va citez ce spune, printre altele, Wikipedia in romana despre acest om, uitat si el:

„Scurtă biografie

S-a născut într-o familie săracă de țărani din Prahova. Se spune că învățătorul din clasele primare l-a așezat în spatele clasei, pentru că nu avea papuci în picioare. A studiat la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești și la Liceul Economic Kretzulescu din București. A fost remarcat de Ion I. C. Brătianu la examenul de bacalaureat, iar acesta i-a oferit o bursă la Școala Superioară de Comerț din București, iar mai apoi la Școala Superioară de Industrie din Paris.

După absolvire, a lucrat ca reprezentant al unei firme din Hamburg. A refuzat să se mute în Statele Unite și s-a întors în România, unde a început să lucreze pentru industriașul Grigore Alexandrescu. S-a căsătorit cu fiica acestuia.

Industriaș

În 1923 a înființat fabrica de încălțăminte Mociorniță, pe un teren viran la marginea Bucureștiului, pe baza unui împrumut de 30 milioane lei, și cu utilaje aduse în leasing din Germania și din Marea Britanie. Fabrica avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălțăminte din România interbelică.

Politician și deținut politic

A făcut parte din Partidul Național Liberal, pe care l-a reprezentat în Parlament ca deputat și mai apoi senator de Ilfov.

După instaurarea regimului comunist a refuzat să emigreze. A fost arestat și condamnat la închisoare; aceeași soartă avea să o aibă și fiul său Ion. A murit în închisoare în 1953.”

In liberalismul nostru din actualitatea cotidiana, astfel de luminite nici macar faruri calauzitoare nu mai sunt. Si n-ar fi de mirare sa auzi pe unul din tinerii nostri imberbi, care conduce deja, la 18 ani, mertanul luat la prima mana, cum se lauda smecher ca babacu’ a trucat licitatia, aia in care erau multi bani europeni in joc. Astfel de specii de oameni, carora le-a dat Dumnezeu  talent si pricepere, dar nu si cipici in picioare cand erau in scoala primara, dar care au ajuns prin munca, efort, dorinta si credinta intr-un ideal sa faca cinste neamului nostru, atat de batjocorit azi in Europa, par a fi pe cale de disparitie in liberala Romanie de azi.

Si ar mai fi de observat cine l-a remarcat pe tanarul Mociornita la examenul de bacalaureat: Ion I. C. Bratianu! N-as vrea sa vorbesc cu pacat dar, probabil, foarte probabil, pe vremea aceea, lantul slabiciunilor, evocat excelent de Nenea Iancu, producea (output, cum se zice acum, modern) si oameni de valoare! Acum gurile rele spun ca scoala romanea…, pardon, am vrut sa spun spaga de la bac, produce tampiti pe banda rulanta. Chestiunea poate ca n-ar fi asta… Ci cu totul alta… Pe tanarul Mociornita, pe care mi-l imaginez tremurand de emotie, dar fara sa se vada lucrul asta, l-a remarcat Ion I. C. Bratianu, cel ce a ajuns in 1923 membru de onoare al Academiei Romane!! Acum Bacalaureatul nu prea mai valoreaza mare lucru, de fapt nu mai valoreaza ceva. Iar tinerii de azi, specii nou nascute din Tranzitie, nici vorba sa mai tremure de emotie, nici chiar acum, dupa ce s-a lasat cu un scandal penal de ne stie toata Europa: pur si simplu isi baga picioarele in el de… si toata lumea ii plange ca, saracii, n-au de munca. Si mai ma gandesc la faptul ca, pe vremuri, mai era cate o luminita si pe la examenele acestea de bacalaureat din provincie, care sa remarce un tanar studios si merituos, dar ce avea haina cu manecile mai scurte pentru ca era nevoias, caruia sa-i dea o bursa si sa-i deschida o sansa in viata, benefica pentru Romania…

Astfel de luminite s-au stins cu totul in scumpa noastra patrie, din pacate…

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

august 19, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

24 ianuarie

Inaintasii nostri, animati de o inflacarata dragoste fata de tara si de inalte idealuri, au faurit la 24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor Romane, cunoscuta ca Mica Unire, baza a Marii Uniri, cea de la 1 decembrie 1918. Atmosfera de entuziasm a cuprins inimile tuturor romanilor si Mica Unire a dat speranta si romanilor de peste Arcul Carpatic. In felul acesta toate inimile romanilor au conglasuit: Vrem Unire! Si Inima Romaneasca a aratat intregii lumi ca idealul ei de veacuri e Romania, un ideal pe cale sa se concretizeze si care s-a si realizat pe deplin mai tarziu. Pentru ca elementul central, rolul major l-a avut Inima Romana!

Stateam si ma gandeam (cu oarecare tristete) astazi la ce idealuri mai avem noi si la cum e inima noastra romaneasca astazi. Nu de alta, dar ceea ce se intampla astazi pare a fi ceva destul de departat, din pacate, de idealurile pe care s-a cladit tara noastra, Romania moderna. Se vorbeste, si auzim destul de des, sintagma „sa nu fii antiamerican”, spusa cu degetul aratator intins si miscat de sus in jos. Dar eu stau si ma intreb cine mai e pro roman sau daca mai stie cineva dintre noi ce mai inseamna asta. Se tot vorbeste de o noua Constitutie prin care se doreste regionalizarea tarii, cu presedinte de regiune, cu capitala de regiune. Milioane de oameni au hotarat sa plece din tara asta si sa lucreze peste hotare. Se tot spune ca societatea noastra s-a atomizat, ca am devenit niste atomi sociali, ca nu mai suntem un popor ci o populatie. In lumea romaneasca – si cand spun asta ma refer si la diaspora noastra – a ajuns sa se practice destul de des mimetismul religios. Se constata un declin cultural evident, cu precadere la tanara generatie.  Apropo de cultura, citeam in biografia lui La Rochefoucauld urmatorul lucru, si anume ca prin 1656 frecventa palatul Rambouillet, salonul domnisoarei de Scudéry in care era la moda madrigalul, salonul domnisoarei de Montpensier, in care se cultiva genul portretului literar, si salonul doamnei de Sablé, in care se desavarsea arta maximei (La Rochefoucauld – Maxime si Reflectii – Editura Biblioteca Pentru Toti, 1972). Stateam si ma gandeam: cati din clasa noastra politica (mai) au astfel de preocupari nobile? Mi-a atras atentia un editorial semnat Dinu Sararu, de pe blogul sau din Adevarul, pe care il recomand a fi citit integral si in original:

Fals jurnal de ieri şi de azi: Un salut elegant şi mai ales firesc şi din nou despre Spiru Haret

Iata ce arata:

„Un salut elegant şi mai ales firesc într-o lume românească pentru care normalitatea a ajuns o excepţie în stare să ne pună pe gânduri, venit din partea actualului ministru al şcolii a prefaţat inspirat, cred eu, un scurt dialog.

Şi el binevenit, despre actualitatea lui Spiru Haret văzut ca unul dintre Marii reformatori ai ,,mediului românesc’’ cum opinează îngrijitorul fericit al operei celui care nu şi-a găsit locul în bilanţul celor ,,Zece pentru România’’ la capătul unei selecţii de bâlci de Sfântul Ilie la Polovragi şi chiar la unica noastră televiziune necomercială, unde, se ştie, te poţi aştepta la orice

Profesorul universitar, actualul ministru al învământului, aparţinând unei generaţii de intelectuali în plină maturitate a afirmării şi confirmării, este şi prefaţatorul ediţiei monumentale, se poate spune, în unsprezece volume – iată unul dintre cazurile foarte rare ale ediţiilor însoţite cu aplombul formulei ,,definitive’’- ediţie venind să îmbrăţişeze editorial, cu acribie ştiinţifică, Opera lui Spiru Haret sub semnătura unui alt încă tânăr dascăl de universitate, Constantin Schifirneţ.

Dar cine să mai ştie azi, la noi, numele unor oameni de carte care ne onorează, într-adevăr, şi ne furnizează argumente în favoarea unui măcar timid ,,mai putem spera’’, când nici despre Spiru Haret nu se ştie azi mai nimic, nici în şcoala românească ajunsă de izbeliştea cunoscută, în vreme ce odinioară nu exista învăţător de ţară care să nu se revendice cu mândrie de la Spiru Haret?!

Ferească Dumnezeu, însă, ajuns într-un cerc cât de cât, vorba aceia, cât de cât neînsemnat, să nu şti cum s-a împiedicat şi a căzut cu buzele chiar pe buzele partenerului, o blondă sau brună, la concusul ,,Dansez pentru tine’’, nu mai vorbesc ce funeralii naţionale s-ar organiza cu vagonul – cu ,,eroul’’ sau ,,eroina’’- asaltat în gări de miile de fani ai ,,victimei’’ unei încăierări ca în filme, filmele americane, bineînţeles. Nimeni nu se întreabă, însă, din clasa noastră politică, şi ea sărmana semănând mult, ca şi alegătorii ei, cu fanii din gări pomeniţi mai înainte, nimeni nu se întreabă însă, zic, şi nici nimeni, atunci, nu vrea să vadă cum s-a ajuns aici! Nimeni, din această clasă politică nu s-a urcat până azi la tribuna Parlamentului să se întrebe, fie şi demagogic, fapt şi mai îngrijorător, care este azi în România, stadiul ,,mediului’’ românesc!?

Să sperăm ,,însă’’ că în sfârşit cineva din numerosul nostru Parlament, cel mai numeros din înteaga istorie naţională, mai numeros decât al marilor state care diriguiesc astăzi lumea, se va găsi totuşi să se întrebe cum s-a ajuns aici!

Aşadar, avem şi o ediţie exemplară, produs al unei universităţi tinere cu ambiţii mari în domeniul învăţământului consacrat administraţiei publice şi universului politic, şi ne bucurăm astfel şi de un Îndreptar unic a cărui valoare nu stă numai în pionierat ci şi în actualitatea lui cu adevărat tulburătoare. Şi totuşi s-a ajuns aici! Aşadar, avem Îndreptar, dar n-avem, cum ar fi zis Arghezi, n-avem nemţi, iar nemţii ar fi căuzaşii.

Iată, i-am spus Profesorului universitar, Ministru al Învăţământului, Remus Pricopie, autor al prefeţei la ediţia în unsprezece volume a Îndreptarului, avem căuzaşul potrivit şi la momentul potrivit în chiar actualul regim, căuzaş instalat în jilţul la fel de tânărului ATUNCI ministru al Învăţământului, Spiru Haret.

Nu văd un moment mai potrivit, mai fericit, mă hazardez să spun, al promovării spiritului haretian în învăţământ şi nu numai, în întregul mediu românesc şi mi-am îngăduit să-i sugerez Profesorului universitar Remus Pricopie un Simpozion Naţional sub cupola Ateneului Român, în colaborare cu Academia Română, cu Universitatea Bucureşti, cu Şcoala pomenită de Studii Administrative şi Politice care să reprezinte un semnal, altfel atât de aşteptat, din partea noii guvernări, cu privire la reforma mediului românesc.

Opera doctrinară şi socială a lui Spiru Haret, reprezintă, aşa cum concluzionează cu îndreptăţire şi foarte exact îngrijitorul ediţiei în unsprezece volume, Profesorul universitar Constantin Schifirneţ ,,Un model de comportament şi gândire modernă într-o societate înscrisă pe calea recuperării unor decalaje şi a unui timp istoric pentru a fi sincronizată la spiritul veacului.

Spiru Haret s-a nascut in epoca Micii Uniri si as spune, fara teama de a gresi, ca s-a nascut din acea fierbinte dragoste fata de tara, de care pomeneam la inceput, din acele mari idealuri, care i-au animat pe inaintasii nostri, din acea Inima Romana care a facut Unirea. Dvs., stimati cititori, ce spuneti: s-ar mai putea naste astazi un Spiru Haret, din inima romana de azi? Si daca s-ar naste un astfel de om, ar fi sustinut sa faca ceea ce a facut Spiru Haret?

Maestrul Sararu se intreaba si indeamna la intrebarea: „care este azi în România, stadiul ,,mediului’’ românesc?„. Dar eu as intreba: care sunt idealurile care ne mai anima pe noi, romanii? Ascuzandu-ne in chip fatarnic sub mimetismul religios, pe noi, romanii, la ora actuala, ne mai anima doua idealuri: sa fim liberi si sa avem bani. Fiecare pentru sine. Interesul general e ceva foarte indepartat…  Ceva „comunist” care, drept consecinta, trebuie respins imediat ca fiind foarte daunator. De ce? Pentru ca asa e la moda. La Rochefoucauld, ca tot l-am pomenit, spunea:

„Laudam sau criticam majoritatea lucrurilor pentru ca e la moda sa le laudam sau sa le criticam.”

Moda isi pune amprenta, fireste, si asupra mediului romanesc de azi. Spre exemplu, azi e la moda sa nu fii etatist, sa fii neoliberal, sa fii religios, sa-ti „faci” o afacere, etc. De fapt, s-ar putea spune ca noi nu prea mai avem idealuri, ci preluam ceea ce e la moda azi. Pe de alta parte, citindu-l pe La Rochefoucauld, iata ce am mai gasit:

„Cati generali de divizie nu invata sa para maresali ai Frantei! Cati magistrati nu imita si nu fac repetitie fara rost ca sa se deprinda cu aerul de cancelar, si cate burgheze nu-si dau ifose de ducese!”

😆 Parca se aplica si acestea mediului romanesc de azi… Vrem sa parem ceea ce nu suntem… Chiar si acela care „nu şti cum s-a împiedicat şi a căzut cu buzele chiar pe buzele partenerului, o blondă sau brună, la concusul ,,Dansez pentru tine’’ „, ar dori sa para a fi un star american!  😀 Unii, mai rautaciosi poate, ar spune ca nu o sa avem nemti niciodata pentru motivul ca nu ne asemanam cu ei. Desi sunt destui nemti hip hop si destule nemtoaice rockerite! 🙂 De cand a murit regretatul Iosif Sava, eu n-am prea mai vazut emisiuni culturale pe la televizor, de buna calitate, care sa te tina o dupa amiaza intreaga in fata televizorului… Poate sunt subiectiv, nu spun nu. Dar in anii de dupa Revolutie, cultura a trecut destul de repede pe ultimul loc, ca ceva lipsit de insemnatate. Cultura n-a mai fost la moda si nici nu s-a mai gasit cineva care sa o aduca in prim-planul vietii sociale. Asa cum nici filmul de arta nu mai e la moda si lucrul asta se remarca pe plan mondial, pentru ca primeaza aspectul comercial asupra celui artistic. O reflectie a Selmei Lagerlöf spune:

„Cultura este ceea ce ramane dupa ce ai uitat tot ce-ai invatat.”

Iar la noi nu se mai prea invata… Lucrul asta – sa inveti – nu mai e la moda si ai sa auzi pe nu putini care spun ca, de fapt, nu te ajuta la nimic… Acum este la moda sa-ti folosesti, sa-ti valorifici „aptitudinile”, nu sa ai prea multa carte, ca sa ai si ce uita… Este cu mult mai la moda sa fii rocker, decat sa-l citesti pe Shakespeare.

Pe de alta parte, spre deosebire de Occident, noi am ajuns intr-o situatie economica atat de precara incat nu mai avem cu ce sa ne mandrim, din punctul de vedere al realizarilor. Sa nu ne lasam inselati de aceasta criza economica. Ea afecteaza, desigur, si Occidentul, dar, cu toate acestea, situatia de la noi e foarte precara si, intr-adevar, ar trebui sa ne punem intrebarea: cum am ajuns aici? Ar trebui sa invatam din greseli, sa cautam solutii de redresare. Pentru ca tot ceea ce s-a intamplat nu a facut altceva decat sa slabeasca vlaga poporului roman. Suntem un popor istovit care inainteaza cu greu. Vorbeam mai sus de chestiunile spirituale insa nu trebuie uitate conditiile materiale. Dupa parerea mea, intre cele doua trebuie sa existe un echilibru: nu sa le exacerbezi pe cele spirituale, uitand de cele materiale si nici invers. Ce mai poti sa spui cand la noi s-au distrus intreprinderi, alta data performante! Nu mai vorbesc de demoralizarea oamenilor, care au muncit in aceste intreprinderi si care au auzit, dintr-o data, ca, de fapt, erau proaste, neperformante, un „morman de fiare vechi”. De parca oamenii ar putea trai numai cu cele spirituale. Dar daca vorbim, spre exemplu, de cultura, apropo de spiritual, aceasta trebuie sa aiba o baza materiala pe care sa se poata sprijini, altminteri este, cum si este astazi, in aer. Cum sa fie, cum sa sporeasca la noi, spre exemplu, o cultura a calitatii produselor cand noi am distrus propriile noastre intreprinderi? Le-am dat la fiare vechi si niste „baieti destepti” au facut bani din asta. Si luam mai totul din exterior, depindem de ceea ce importam. Si spunem: ” extraordinar produs, super performant!!”. De fapt noi laudam realizarile altora. Numai ca asta nu ne ajuta la nimic pentru ca nu avem noi insine realizari, pentru ca nu exista, in fapt, o emulatie, sa urmam exemplul celor care fac astfel de produse performante. Am ajuns sa nu avem nici cu ce si, din pacate, nici cu cine, cel putin asa mi se pare. Si atunci despre ce modele vorbim? Ca se tot vorbeste despre asta. In stil clasic ar fi sa ai un model pe care sa-l si urmezi. Noi modele am avea destule, numai ca suntem in imposibilitatea de a le urma cu adevarat: e greu de crezut ca am putea urma un model occidental in domeniul economic cand economia noastra e intr-un hal fara de hal. Din cauza asta la noi a aparut in viata politica (si nu numai) demagogia si populismul si sunt foarte multi oameni sensibili la populism, in stare sa mearga dupa lideri, partide populiste ce practica demagogia, care au doar scopul de a ajunge la Putere.

In final, ca sa nu o mai lungesc prea mult, as dori sa inchei, spre mereu aducere aminte, cu frumosul idemn:

„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!”

ianuarie 25, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 134 comentarii

Care e problema?

Citeam postarea Gabrielei Savitsky despre Piata Universitatii, precum si pe cea a D-nei Corina Cretu, si pe cea a D-lui Adrian Nastase… Interesant este ca Opozitia identifica faptul ca, la ora actuala, Romania are o singura problema: Traian Basescu. Eu inteleg ca e vorba de o lupta politica. Insa punctul acesta de vedere, unilateral, imbratisat de toata Opozitia, de Piata Universitatii imi pare destul de exhaustiv: toate sunt bune si frumoase, Traian Basescu e urat, el e problema. Despre Traian Basescu am  scris si eu, criticandu-l in numeroase randuri. Am scris si despre Piata Universitatii. Am renuntat insa sa mai scriu un comentariu la discursul prezidential. Mi s-a parut zadarnic sa analizez scolareste ce a zis bine si ce nu a zis bine Presedintele. Monoton si lipsit de semnificatie. A fost un discurs ceva mai echilibrat decat altele pe care le-a rostit. Nici nu-mi propun sa-l studiez pe Basescu, comentand de fiecare data discursurile sale. Mi s-a parut ca nu asta e problema… Nu neg ca trebuie sa avem o reactie, ca cetateni, la ceea ce spune Presedintele. Societatea este un organism viu si, drept consecinta, reactioneaza. Asa si trebuie. Asa este si normal. Insa si acestea mi s-au parut banalitati. Lucruri repetate de atatea si atatea ori.

Au fost doua filme care au spus mult mai mult despre societatea romaneasca postdecembrista decat as fi putut sa spun eu disecand discursul prezidential. Nici continutul acestora nu epuizeaza exhaustiv subiectul. Insa au mers mai profund in problema decat orice analiza pe care am citit-o pana acum. Fara indoiala, va invit sa le (re)vedeti:

Senatorul melcilor

Ciocoii noi cu bodyguard

Oare nu acestea sunt adevaratele probleme? O mare parte din ele? Oare nu astfel de lucruri, astfel de realitati i-au scos pe oameni in strada? Gresim daca spunem ca aceste filme sunt emblematice pentru realitatea romaneasca postdecembrista?

 

De citit si…

Gandul

Agenţiile de rating continuă ASALTUL asupra EUROPEI: Fitch a retrogradat cinci state din UE. Ce efect NEAŞTEPTAT a avut decizia asupra EURO

Cristian Preda, la Interviurile Gândul: „Soluţia dezirabilă – un GUVERN DE LARG CONSENS, soluţia fezabilă – PREMIER INDEPENDENT”. VIDEO

ianuarie 28, 2012 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu