La numai 33 de ani…

Romania Libera

Pianista MIHAELA URSULEASA a murit, la 33 de ani, într-o cameră de hotel din Viena

Se arata, printre altele, ca:

„Mihaela Ursuleasa, talentată pianistă română cu o strălucită carieră internaţională a murit, la doar 33 de ani, scrie realitate.net.

Mihaela Ursuleasa ar fi trebuit să cânte ieri la Bucureşti, scrie ArtsJournal.com, şi sâmbătă la Berlin. Ambele spectacole ar fi trebuit să fie susţinute alături de Orchestra Naţională de Tineret.

Surse din lumea muzicală românească afirmă că spectacolul la care solista Mihaela Ursulesa trebuia să participe, alături de Orchestra Naţională de Tineret, la Berlin, ar fi fost anulat în urmă cu 5 zile, de impresara sa, care ar fi anunţat că artista nu se simţea bine.

Solista, susţin surse apropiate, a fost găsită moarta într-o cameră de hotel din Viena, cu o hemoragie.

Mihaela Ursuleasa s-a născut la Braşov, în 1978. Fiica unui lăutar de etnie romă, Mihaela a fost un talent precoce, care obişnuia încă de la doi ani să se cuibărească sub pian atunci când părinţii săi repetau, îşi amintea ea în 2006, într-un interviu.

La 5 ani a început să cânte la pian, cerându-i ajutorul tatălui său pentru a descifra un cântecel, „Păpuşa bolnavă”, de Ceaikovski. La 12 ani era studentă la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit Magna cum Laudae.

Stabilită la Viena, în timpul unui concert l-a cunoscut pe violoncelistul de origine română Rodin Moldovan. Cei doi au devenit părinţii unei fetiţe, Ştefania.” (subl. mea)

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

Dumnezeu s-o odihneasca in pace.

Citind acest articol mi-a venit in gand un lucru: cat de fragila e viata omului… Nu se simtea bine, dupa care nu a trecut mult timp si a murit… De observat varsta: 33 de ani. Era tanara, frumoasa, talentata, apreciata pe plan international, avea si o fetita… O cariera stralucita, o viata pe cale sa se implineasca din plin. Unii la 33 de ani nici nu viseaza la asa ceva. Si cu toate acestea viata ei s-a incheiat brusc la aceasta varsta frageda, in plina glorie, cand parca nimic nu anunta moartea. E tulburator… Ma intreb atunci la ce mai conteaza banii, cariera, talentul si toate lucrurile la care ravneste de obicei omul… Ea nici nu a ajuns sa se bucure bine de toate acestea. Macar sa fi ajuns sa se bucure bine de fetita ei, Stefania… Sau, cine stie, poate nici lucrul asta nu conteaza cu adevarat. Si ne tot inselam pe noi insine ca ar conta familia, copiii, prietenii, cariera, banii, etc, cand de fapt realitatea este ca nu conteaza si tragic este ca nu ne dam seama ce anume conteaza cu adevarat. Pentru ca am ajuns incapabili sa constientizam ce anume conteaza cu adevarat. Chiar daca stim, nu intelegem. Datorita acestui lucru, in celebra piesa scrisa de Albert Camus, Caligula, imparatul, indurerat de moartea iubitei sale surori, porunceste supusilor sa i se aduca luna de pe cer. Iar porunca trebuia dusa la indeplinire, in caz contrar pedeapsa era moartea. Cand omul nu mai are un reper, pericolul care-l paste e ceea ce as numi dezordinea existentiala, sau absurdul existentei, mai mult decat cea morala, care poate fi vindecata. In felul acesta pe Caligula nu l-a oprit nimic sa-si numeasca, spre exemplu, calul senator, sa se inchipuie ca fiind Venus si sa alinieze toata curtea sa-i sarute piciorul, ca doar era zeita frumusetii…

Foarte interesant este de citit, din opera Sfantului Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet si inviere (Ed. Instit. Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Buc. 1998; traducere si note Pr. prof. dr. Teodor Bodogae). Dupa moartea fratelui sau, Sfantul Vasile cel Mare, a mers la sora lor, Macrina, sa-i impartaseasca vestea despre nenorocirea intamplata si sa dea „frau liber propriei sale dureri”. Mie mi s-a parut atat de tulburat si indurerart de moartea fratelui sau incat i s-a tulburat, zdruncinat si credinta si felul de a vedea lucrurile, intr-un cuvant acest eveniment, moartea fratelui sau, l-a facut, din om normal, neom. In Preliminariile  la aceast Dialog deosebit de interesant se arata: „La inceputul discutiei, Sfantul Grigorie apara rolul diavolului atunci cand descrie tragismul destinului sumbru al mortii.” Sfantul Grigorie spune: „Cum ar fi cu putinta sa induri fara tristete o astfel de schimbare, cand nu-ti mai ramane nici un punct de sprijin?” Schimbarea fiind ca „pe cel ce pana cu o clipa mai inainte era viu si vorbea, devenind dintr-odata neinsufletit, mut si nemiscat”. Dar e foarte interesant si de mare profunzime ceea ce spune, si anume ca „nu-ti mai ramane nici un punct de sprijin”… Cand spui ca nu-ti mai ramane niciun punct de sprijin constientizezi absurdul existentei. Sfantul Grigorie adauga:

„…i-am spus ca Scripturile dumnezeiesti par sa ne sileasca prin porunci sa credem ca sufletul traieste in veci. Or, noi n-am fost adusi la aceasta credinta prin vreun argument rational, ci se pare ca mintea noastra primeste porunca aceasta ca o roaba, din frica sadita inlauntrul ei, fara sa fie de acord cu porunca, printr-o miscare voluntara. De aici sporeste si mahnirea noastra pentru cei plecati, fiindca nu stim daca pricina aceea datatoare de viata (adica sufletul, n.n.) mai dainuieste inca, si unde este, si cum traieste sau daca a disparut complet. Caci nesiguranta cu privire la starea reala a sufletului face amandoua ipotezele la fel de probabile si unii au o anumita parere, altii pareri contrare. Si sunt la greci unii filosofi cu mare vaza care au crezut si au sustinut astfel de idei.” (subl. mea)

Sora sa l-a ajutat si l-a intarit in credinta. Si e mare lucru sa ai un punct de sprijin. In cazul lui, iata, a fost sora sa. Ca sa nu innebunesti de-a binelea de durere. Adica acea durere de a nu stii pentru ce te afli pe acest pamant, izvorata din aceasta imposibilitate de a cunoaste sensul vietii din pricina faptului ca nu ti l-a aratat cineva si printr-o experienta proprie nu ai cum sa-l cunosti…

Meditam la aceste lucruri citind aceasta stire trista…