Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Ce i-a scapat din vedere lui Albert Camus… ;)

Marele scriitor francez a scris o povestioara, Mitul lui Sisif. Acest Sisif a fost sortit ca in intreaga sa existenta sa se chiunuiasca ridicand un bolovan pe un munte, pana in varf. Toata aceasta lupta a lui este incununata de o victorie, victoria lui, cand ajunge in sfarsit cu bolovanul pe varful muntelui. O victorie absurda. Dupa care bolovanul cade si se duce la vale de unde a fost initial, iar Sisif incepe aceeasi munca, o ia de la capat…

Lui Camus i-a scapat insa din vedere ceva… Ceva mult mai absurd, o munca si mai absurda, despre care e greu sa spui ca va fi incununata vreodata cu vreo victorie… Si anume: cum sa urci bolovanul la deal, impingandu-l la vale!! 🙂 O astfel de munca cred ca l-ar fi facut pe Sisif invidios! 😉

Capital

DEZASTRU BUGETAR: Guvernul taie investiţiile şi pierde fondurile UE

Iata ce se arata:

„Nerealizarea investiţiilor şi, paradoxal, absorbţia slabă a fondurilor europene au ţinut bugetul pe linia de plutire, în prima jumătate a anului. În ciuda creşterilor de taxe, încasările au fost sub program.

Taxele şi impozitele nu au fost colectate aşa cum cerea programul stabilit la începutul anului. Cu excepţia impozitului pe profit, se constată nerealizări pe toată linia. Cel mai puţin, faţă de nivelul programat, a adus la buget TVA, cu 1,5 miliarde.

EXCLUSIV: Supraaciza la benzină are efect de bumerang. Şoferii au alimentat mai puţin, ca urmare încasările Finanţelor au scăzut din aprilie

Iar absorbţia fondurilor europene poate fi numită, fără ezitări, un de­zastru. România ar fi trebuit să atragă 7,86 miliarde euro din fondurile UE, în prima jumătate a anului 2014. Însă, încasările au fost de numai 3,58 miliarde euro. În aceste condiţii, atât veniturile, cât şi cheltuielile bugetului au fost afectate. „Cererile de rambursare aferente proiectelor finanțate cu fonduri UE post-aderare au fost mai mici cu 2,8 miliarde de lei, comparativ cu sumele programate, nerealizarea acestor proiecte antrenând, de asemenea, economii de cheltuieli comparativ cu nivelul programat de circa 4,4 miliarde de lei“, arată Consiliul Fiscal.

Cele două cauze: necolectarea TVA şi lipsa de absorbţie a fondurilor UE au dus la venituri mai mici cu 4,6 miliarde lei.

Încasările s-au prăbuşit în prima jumătate a anului: Pierderi de 1 miliard lei la impozitul pe venit şi de 1,5 miliarde lei la TVA

Contraperformanţa fondurilor UE

Contraperformanţa fondurilor UE se transformă într-un avantaj pentru atingerea deficitului bugetar. „Nerealizarea unui proiect de investiţii atrage economii de cheltuieli mai mari decât pierderea de venituri din sumele rambursate de UE“, explică, într-un raport, Consiliul Fiscal. „Aşadar, impactul asupra deficitului bugetar este în sensul diminuării, întrucât costul obiectivului de investiţii include atât cofinanţarea suportată de stat, cât şi cheltuielile neeligibile pentru ramursarea din partea UE“, continuă documentul citat.

Capitolul de cheltuieli reflectă aceeaşi abordare. Deşi, cu excepţia salariilor, celelalte tipuri de cheltuieli au fost mai mici decât în program, nu există o altă scădere atât de dramatică precum în cazul investiţiilor. Guvernul a tăiat, în primul semestru, 30% din programul de investiţii pentru a  acoperi slaba colectare a impozitelor. Suma destinată investiţiilor a fost 9,6 miliarde lei.

Consiliul Fiscal observă că lipsa investiţiilor are efect de bumerang pentru buget şi estimează că circa 1,2 miliarde lei din TVA s-au pierdut din acest motiv. Veniturile bugetului au fost de 100,4 miliarde lei, în primele şase luni, însemnând 95,7% din program. La rândul lor, cheltuielile au fost de 103,9 miliarde lei.

Proiectul de rectificare bugetară încearcă să regleze rateurile din prima jumătate a anului. Anunţul premierului Victor Ponta privind o rectificare pozitivă este contrazis de cifre atâta timp cât încasările nu au fost realizate cu 4,5 miliarde lei.

Misterul banilor din CAS

Comparativ cu bugetul inițial, rectificarea majorează veniturile cu 1,54 miliarde de lei, iar cheltuielile cu 1,81 miliarde de lei, deficitul fiind revizuit în sus cu 270 milioane de lei. Sume de ordinul sutelor de milioane lei sunt acordate Transporturilor, Educaţiei, Sănătăţii sau autorităţilor locale. Pe capitole de cheltuieli, apar suplimentări la salarii cu 289 milioane lei, fără să fie date explicaţii. Majorarea acestor cheltuieli este contrară acordului cu Fondul Monetar Internaţional care pretinde ca orice modificări să fie în plafonul decis prin legea bugetului. Cresc cheltuielile cu bunurile şi serviciile cu 830 milioane lei şi cele cu subvenţiile cu 250 milioane lei.

Continuând în aceeaşi manieră, ca în primul semestru, rectificarea mai taie 1,15 miliarde lei de la investiţii. Atât execuţia bugetară, cât şi rectificarea reflectă aceeaşi viziune: pe de o parte, cheltuielile sunt ţinute strâns, mai puţin cele de personal, unde s-au acordat sporuri pentru angajaţii Internelor sau plata cu ora a cadrelor didactice. Pe de altă parte, sunt tăiate masiv investiţiile. Cheltuielile autorităţilor locale sunt  excesive, iar colectarea slabă a taxelor, în ciuda majorărilor succesive, grevează bugetul. Un exemplu îl reprezintă accizele, care au adus mai puţin cu 387 milioane lei, în al doilea trimestru faţă de primele trei luni, deşi la 1 aprilie a fost aplicată supraaciza de 7 eurocenţi.  O altă practică a Finanţelor, care afectează programul iniţial, este estimarea eronată a veniturilor şi cheltuielilor.  Rectificarea nu include reducerea CAS cu 5% de la 1 octombrie. Pierderea prognozată, anterior, de Finanţe este de 1,1 miliarde lei, în 2014. De vreme ce nu a fost depistată nicio sursă de compensare, se pune întrebarea dacă micşorarea CAS, deşi dezirabilă pentru economie, este posibilă.

270 milioane lei este suma de majorare a deficitului bugetar, în urma rectificării, însă ca pondere în PIB rămâne nemodificat, datorită creşterii economice prognozate la 2,8%

Click pentru mărire

” (subl. mea)

Fraza care m-a frapat cel mai mult (frapat e putin zis, mai bine spus m-a naucit) a fost urmatoarea:

Contraperformanţa fondurilor UE se transformă într-un avantaj pentru atingerea deficitului bugetar. „Nerealizarea unui proiect de investiţii atrage economii de cheltuieli mai mari decât pierderea de venituri din sumele rambursate de UE“, explică, într-un raport, Consiliul Fiscal. „Aşadar, impactul asupra deficitului bugetar este în sensul diminuării, întrucât costul obiectivului de investiţii include atât cofinanţarea suportată de stat, cât şi cheltuielile neeligibile pentru ramursarea din partea UE“, continuă documentul citat.”

Deci neperformanta in atragerea fondurilor europene are ca efect reducerea deficitului bugetar prin reducerea cheltuielilor cu cofinantarea, suportata de stat, a proiectelor din bani europeni… Pe cale de consecinta:

„Capitolul de cheltuieli reflectă aceeaşi abordare. Deşi, cu excepţia salariilor, celelalte tipuri de cheltuieli au fost mai mici decât în program, nu există o altă scădere atât de dramatică precum în cazul investiţiilor. Guvernul a tăiat, în primul semestru, 30% din programul de investiţii pentru a  acoperi slaba colectare a impozitelor. Suma destinată investiţiilor a fost 9,6 miliarde lei.”

Pe cale de consecinta, se taie puternic de la investitii pentru ca sa se poata realiza tinta pentru deficitul bugetar (adica un deficit cat mai mic)… Si atunci daca reduci atat de mult investitiile cum mai poti sa pornesti economia? Cum mai poti sa ai cresteri economice mari, pentru ca Romania ar trebui sa aiba cresteri de peste 4% din PIB in mod continuu, ani la rand, ca sa poata ajunge in Zona Euro in conditiile in care riscurile sa fie drastic diminuate. Deci cum poti sa urci bolovanul la deal, impingandu-l la vale? Asta este intrebarea!!

Mie imi face impresia ca tara asta bate pasul pe loc nu pentru ca, de pilda, s-a „distrus invatamantul”, cum nu putini afirma… Ci din cauza unor imposibilitati de ordin logic. Ca sa poti sa cresti economia, nu se poate fara investitii. Prin investitii se creaza locuri de munca, deci se reduce somajul, se stimuleaza activitatea economica si, datorita efectului lor multiplicativ, cresc veniturile. Pe cand la noi nu se investeste dintr-un sigur motiv: sa se reduca deficitul bugetar (la sub 3% din PIB si cel structural la sub 0,5% din PIB), conditie impusa de Tratatul de Guvernanta Fiscala, adoptat si de Romania, desi tara noastra nu e in Zona Euro si are o datorie publica mult mai mica decat tarile din mai sus amintita Zona. Decizia de a reduce deficitul bugetar este corecta (insa ar trebui sa vedem daca lucrul asta este un scop sau este un mijloc), cum semnala D-na. Aura Socol in articolul sau de pe Contributors, pe care l-am evidentiat intr-o postare anterioara:

„In concluzie, limitarea deficitului structural la 0,5% are calitatea de a face curatenie in finantele publice romanesti. Impunerea unei limite pe deficitul bugetar structural poate inlatura multe din derapajele create in economia romaneasca. Cu atat mai mult cu cat acesta a reprezentat o sursă a multor dezechilibre macroeconomice majore în România. De altfel, capacitatea de reducere a deficitului structural a fost calificata in repetate randuri de FMI si BNR drept adevarata masura a sanatatii unei economii. Personal, sustin de multa vreme folosirea indicatorului sold structural in procesul de evaluare a eficientei politicii fiscale, pe care de altfel l-am si estimat pentru Romania inca din 2007.

In Romania, „curatenia” finantelor publice romanesti este absolut necesara. Cu cat vom intelege cu totii mai repede asta, cu atat va fi mai bine. Din pacate in Romania marja de manevra a politicii fiscale a fost sever limitata de perpetuarea deficitelor bugetare din trecut. In conditiile in care in perioada de expansiune economica, Romania a acumulat deficite bugetare uriase, am ajuns sa fim printre putinii din UE permanent „prociclici”. Si in expansiune, cand ar fi trebuit sa acumulam si n-am facut-o, si in recesiune, cand ar fi trebuit sa crestem cheltuielile, dar noi am fost nevoiti sa le taiem. In timp ce alte tari isi permit sa acorde stimuli fiscali pentru ca au plecat de la deficite anterioare mici, noi suntem obligati sa facem o ajustare fiscala larga.”

Deci ar fi vorba de un guvern econom care isi reduce cheltuielile inutile (adica acelea de care se poate dispensa) fara sa puna o povara fiscala prea mare pe populatie si pe firme. In felul acesta reducerea deficitului bugetar este un mijloc de a face ca treburile sa mearga mai bine. Grav este cand reducerea deficitului bugetar incepe sa fie un scop in sine. La fel si cum privatizarea, pe vremea CDR, a fost un scop in sine, cand a inceput sa se privatizeze la norma, ca sa avem cat mai multe firme private si nu pentru ca in felul acesta sa imbunatatim si sa eficientizam activitatea economica a intreprinderilor. Din aceasta cauza si marea majoritate a privatizarilor au fost ratate, cum si afirma fostul premier, Dl. Nicolae Vacaroiu. Si atunci ce facem? Dintr-o masura buna ajungem la un dezastru…? E greu de inteles cum reusim noi sa atingem astfel de „performante”, cu ghilimelele de rigoare, fireste… Chestia cu „luminita de la capatul tunelului”, celebra luminita, e mai rea decat soarta lui Sisif. Acela a inregistra totusi victorii. Absurde, dar victorii. Pe cand noi ne tot chinuim sa ridicam bolovanul fara sa avem vreodata certitudinea unei mici , macar mici, victorii, dimpotriva as zice eu. Din antichitate si pana astazi nu s-a inventat o metoda ca urcarea unui corp pe un plan inclinat sa se realizeze impingand corpul la vale.

Si atunci cum vrei sa obtii macar o mica victorie, fie ea si absurda?

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

august 5, 2014 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 48 comentarii

La numai 33 de ani…

Romania Libera

Pianista MIHAELA URSULEASA a murit, la 33 de ani, într-o cameră de hotel din Viena

Se arata, printre altele, ca:

„Mihaela Ursuleasa, talentată pianistă română cu o strălucită carieră internaţională a murit, la doar 33 de ani, scrie realitate.net.

Mihaela Ursuleasa ar fi trebuit să cânte ieri la Bucureşti, scrie ArtsJournal.com, şi sâmbătă la Berlin. Ambele spectacole ar fi trebuit să fie susţinute alături de Orchestra Naţională de Tineret.

Surse din lumea muzicală românească afirmă că spectacolul la care solista Mihaela Ursulesa trebuia să participe, alături de Orchestra Naţională de Tineret, la Berlin, ar fi fost anulat în urmă cu 5 zile, de impresara sa, care ar fi anunţat că artista nu se simţea bine.

Solista, susţin surse apropiate, a fost găsită moarta într-o cameră de hotel din Viena, cu o hemoragie.

Mihaela Ursuleasa s-a născut la Braşov, în 1978. Fiica unui lăutar de etnie romă, Mihaela a fost un talent precoce, care obişnuia încă de la doi ani să se cuibărească sub pian atunci când părinţii săi repetau, îşi amintea ea în 2006, într-un interviu.

La 5 ani a început să cânte la pian, cerându-i ajutorul tatălui său pentru a descifra un cântecel, „Păpuşa bolnavă”, de Ceaikovski. La 12 ani era studentă la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit Magna cum Laudae.

Stabilită la Viena, în timpul unui concert l-a cunoscut pe violoncelistul de origine română Rodin Moldovan. Cei doi au devenit părinţii unei fetiţe, Ştefania.” (subl. mea)

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

Dumnezeu s-o odihneasca in pace.

Citind acest articol mi-a venit in gand un lucru: cat de fragila e viata omului… Nu se simtea bine, dupa care nu a trecut mult timp si a murit… De observat varsta: 33 de ani. Era tanara, frumoasa, talentata, apreciata pe plan international, avea si o fetita… O cariera stralucita, o viata pe cale sa se implineasca din plin. Unii la 33 de ani nici nu viseaza la asa ceva. Si cu toate acestea viata ei s-a incheiat brusc la aceasta varsta frageda, in plina glorie, cand parca nimic nu anunta moartea. E tulburator… Ma intreb atunci la ce mai conteaza banii, cariera, talentul si toate lucrurile la care ravneste de obicei omul… Ea nici nu a ajuns sa se bucure bine de toate acestea. Macar sa fi ajuns sa se bucure bine de fetita ei, Stefania… Sau, cine stie, poate nici lucrul asta nu conteaza cu adevarat. Si ne tot inselam pe noi insine ca ar conta familia, copiii, prietenii, cariera, banii, etc, cand de fapt realitatea este ca nu conteaza si tragic este ca nu ne dam seama ce anume conteaza cu adevarat. Pentru ca am ajuns incapabili sa constientizam ce anume conteaza cu adevarat. Chiar daca stim, nu intelegem. Datorita acestui lucru, in celebra piesa scrisa de Albert Camus, Caligula, imparatul, indurerat de moartea iubitei sale surori, porunceste supusilor sa i se aduca luna de pe cer. Iar porunca trebuia dusa la indeplinire, in caz contrar pedeapsa era moartea. Cand omul nu mai are un reper, pericolul care-l paste e ceea ce as numi dezordinea existentiala, sau absurdul existentei, mai mult decat cea morala, care poate fi vindecata. In felul acesta pe Caligula nu l-a oprit nimic sa-si numeasca, spre exemplu, calul senator, sa se inchipuie ca fiind Venus si sa alinieze toata curtea sa-i sarute piciorul, ca doar era zeita frumusetii…

Foarte interesant este de citit, din opera Sfantului Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet si inviere (Ed. Instit. Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Buc. 1998; traducere si note Pr. prof. dr. Teodor Bodogae). Dupa moartea fratelui sau, Sfantul Vasile cel Mare, a mers la sora lor, Macrina, sa-i impartaseasca vestea despre nenorocirea intamplata si sa dea „frau liber propriei sale dureri”. Mie mi s-a parut atat de tulburat si indurerart de moartea fratelui sau incat i s-a tulburat, zdruncinat si credinta si felul de a vedea lucrurile, intr-un cuvant acest eveniment, moartea fratelui sau, l-a facut, din om normal, neom. In Preliminariile  la aceast Dialog deosebit de interesant se arata: „La inceputul discutiei, Sfantul Grigorie apara rolul diavolului atunci cand descrie tragismul destinului sumbru al mortii.” Sfantul Grigorie spune: „Cum ar fi cu putinta sa induri fara tristete o astfel de schimbare, cand nu-ti mai ramane nici un punct de sprijin?” Schimbarea fiind ca „pe cel ce pana cu o clipa mai inainte era viu si vorbea, devenind dintr-odata neinsufletit, mut si nemiscat”. Dar e foarte interesant si de mare profunzime ceea ce spune, si anume ca „nu-ti mai ramane nici un punct de sprijin”… Cand spui ca nu-ti mai ramane niciun punct de sprijin constientizezi absurdul existentei. Sfantul Grigorie adauga:

„…i-am spus ca Scripturile dumnezeiesti par sa ne sileasca prin porunci sa credem ca sufletul traieste in veci. Or, noi n-am fost adusi la aceasta credinta prin vreun argument rational, ci se pare ca mintea noastra primeste porunca aceasta ca o roaba, din frica sadita inlauntrul ei, fara sa fie de acord cu porunca, printr-o miscare voluntara. De aici sporeste si mahnirea noastra pentru cei plecati, fiindca nu stim daca pricina aceea datatoare de viata (adica sufletul, n.n.) mai dainuieste inca, si unde este, si cum traieste sau daca a disparut complet. Caci nesiguranta cu privire la starea reala a sufletului face amandoua ipotezele la fel de probabile si unii au o anumita parere, altii pareri contrare. Si sunt la greci unii filosofi cu mare vaza care au crezut si au sustinut astfel de idei.” (subl. mea)

Sora sa l-a ajutat si l-a intarit in credinta. Si e mare lucru sa ai un punct de sprijin. In cazul lui, iata, a fost sora sa. Ca sa nu innebunesti de-a binelea de durere. Adica acea durere de a nu stii pentru ce te afli pe acest pamant, izvorata din aceasta imposibilitate de a cunoaste sensul vietii din pricina faptului ca nu ti l-a aratat cineva si printr-o experienta proprie nu ai cum sa-l cunosti…

Meditam la aceste lucruri citind aceasta stire trista…

august 3, 2012 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Albert Camus omorat de KGB…?

Am descoperit un articol foarte scurt pe blogul D-nei Lavinia Stan in legatura cu acest subiect si care face trimitere la ceea ce titreaza The Guardian:

Albert Camus might have been killed by the KGB for criticising the Soviet Union, claims newspaper

Va invit sa cititi acest articol, foarte interesant!

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Image via Wikipedia

N-ar fi exclus sa fi fost ucis de catre KGB, datorita opozitiei pe care marele ganditor si scriitor francez a manifestat-o fata de totalitarism si fata de interventia sovietica in Ungaria din 1956… Totusi… Totusi, Albert Camus, din cate stiu eu, nu a avut o functie politica, nu a fost membru al vreunui partid politic, desi era un om de stanga. Faptul ca a criticat comunismul nu i-a atras, desigur, simpatia si prietenia partidelor comuniste… Nu numai Camus a protestat impotriva interventiei sovietice. Au fost si alti intelectuali care au luat atitudine in acest sens, spre exemplu istoricul Emmanuel Le Roy Ladurie, care era membru al Partidului Comunist Francez si care a parasit partidul dupa violenta reprimare a Revolutiei Maghiare din 1956. Este adevarat, Camus luase Premiul Nobel pentru literatura in 1957 si era de multa vreme o mare personalitate a vietii culturale franceze. Insa chiar si Jean-Paul Sartre, tovaras al Partidului Comunist, i-a criticat pe sovietici in articolul Le Fantôme de Staline, in Situations VII. Interesant este sa aruncam o privire asupra alegerilor legislative din 1956: Partidul Comunist Francez a obtinut 150 de locuri in Adunarea Nationala, cei care au votat cu PCF au fost in numar de 5.514.403, adica 25,36%. Nu cred ca se poate spune ca a obtinut un scor rau la aceste alegeri… Sa se fi gandit rusii ca pozitia lui Camus ar influenta negativ, din punct de vedere electoral, Partidul Comunist Francez? Alegerile din 1958 arata victoria deplina a Gaullistilor! Insa in alegerile din 1962, stanga franceza are o revenire, castigand 152 de locuri. De observat ca atat in 1956, cat si in 1958, Partidul Comunist Francez ocupa primul loc in ceea ce priveste votul popular. In 1962 este pe locul 2, dar are un procent insemnat 21,8% in preferintele electoratului francez de atunci. Dar iata ce arata The Guardian:

„”The order was given personally by [Dmitri Trofimovic] Shepilov [the Soviet foreign minister] as a reaction to an article published in Franc-tireur [a French magazine] in March 1957, in which Camus attacked [Shepilov], naming him explicitly in the events in Hungary.” In his piece, Camus had denounced the „Shepilov Massacres” – Moscow’s decision to send troops to crush the Hungarian uprising of 1956.

A year later, Camus further angered Soviet authorities when he publicly supported the Russian author Boris Pasternak, a fellow Nobel laureate and author of Doctor Zhivago, a work banned by Stalin. Corriere della Sera concludes that there were enough reasons for „Moscow to order [Camus’s] assassination, in the usual professional style of its KGB agents”. If true, it would reopen wounds among the millions of devotees of Camus’s work. At the burial of the author of L’Etranger (The Outsider), La Peste (The Plague) and Le Mythe de Sisyphe (The Myth of Sisyphus) in the Lourmarin Cemetery near Vaucluse on the Côte d’Azur, one of Camus’s coffin-bearers was a celebrated anarchist. The local football team also turned out, demonstrating his status as a man of the people as well as an intellectual. Even last year, Nicolas Sarkozy, the French president, and a Camus fan, tried unsuccessfully to have his remains moved to the Panthéon, the last resting place of France’s great and good.”

Albert Camus in 1957

Image via Wikipedia

Jean-Paul Sartre (um 1950)

Image via Wikipedia

Ernesto Che Guevara reunido con Simone de Beau...

Image via Wikipedia

Daca au facut-o intr-adevar, au facut o greseala sinistra… O prostie mai mare nici ca se poate imagina! In primul rand pentru ca asasinarea lui Camus n-ar fi putut sa conduca la o intarire a miscarii comuniste pe plan european. Nu numai Camus a criticat comunismul. Dar Camus era un om de stanga, desi nu era comunist. Nu era activist de partid si nu avea nicio obligatie fata de PCF sau fata de Moscova. Cu astfel de actiuni de forta, cum a fost cea indreptata impotriva Revolutiei Maghiare din 1956, rusii nu aveau cum sa castige simpatia intelectualitatii occidentale, si nu numai a intelectualitatii. Trebuiau sa se astepte la reactii de impotrivire si protest. Pentru ca Uniunea Sovietica a demonstrat atunci ca actioneaza ca o mare putere imperialista, iar comunistii criticau imperialismul! Or, ce a demonstrat URSS? Ca este adepta imperialismului in haine comuniste? Partea proasta cu rusii este ca mai tot timpul au falsificat idei pentru a-si pune in aplicare planurile de marire, ambitiile de hegemonie, daca nu pe plan mondial, cel putin pe plan european. Este cat se poate de clar ca nu Camus, prin atitudinea pe care a avut-o, a slabit Partidul Comunist Francez, ci chiar rusii, prin interventia lor brutala in Ungaria, prin felul in care au inteles comunismul, adica prin doctrina stalinista si pentru faptul ca, ascunsi dupa aceasta doctrina, ca dupa o perdea politica, au dovedit ca pot fi cat se poate de amenintatori fata de Occident si valorile occidentale, in dorinta lor absurda de a ocupa toata Europa. Sau, cel putin, Europa toata sa fie subordonata Kremlinului. Este clar ca in asemenea conditii increderea cetateanului occidental in miscarea comunista a avut de suferit, s-a micsorat din ce in ce mai mult, cand a vazut ca in spatele doctrinei comuniste stau de fapt planuri de cotropire. Rusii n-au stiut, nu s-au dovedit in stare sa coaguleze o miscare comunista europeana. Pana la urma chiar liderii comunisti din Occident au inceput sa se distanteze de Moscova, cand au constientizat faptul ca fata de „marele prieten” trebuie sa fii foarte precaut, foarte vigilent si prudent. Pentru ca politica de forta a Moscovei nu a folosit la nimic bun. A semanat numai neincredere si teama. In orice caz, o politica respingatoare din toate punctele de vedere. Iar cel mai rau lucru este ca aceasta politica a rusilor a slabit stanga europeana, pentru ca nu mai puteai vedea un prieten in URSS. Mai degraba un agresor…

august 24, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Tot despre protocoale si nu numai…

Iata un editorial din Gandul pe care va invit sa-l ctiti:

Protocoalele nimicului

de Rodica CIOBANU

Iata ce se arata, printre altele:

„Protocolul dintre PDL, UDMR şi UNPR, intrat, ieri, în vigoare, după o scurtă ceremonie la Palatul Parlamentului, enunţă câteva linii generale de politică economică – relansare, stabilitate, susţinerea mediului de afaceri, absorbţia fondurilor europene -, dar nicio măsură concretă. PDL şi sateliţii par să nu aibă habar ce vor face la guvernare, în viitor, stabilindu-şi agenda, ca şi până acum, din mers şi în funcţie de ceea ce zic FMI şi Uniunea Europeană. Majoritatea legilor pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea în Parlament – Legea Educaţiei, Legea pensiilor, a salarizării, Codul Muncii etc. – nu au făcut parte din oferta electorală a PDL în 2008, astfel încât partidul să fie votat în cunoştinţă de cauză, ci au constituit surprize post scrutin, întâmpinate cu proteste de stradă. Şi de această dată, PDL se aşteaptă să fie votat în orb. La fel procedează USL, care, după trei protocoale încheiate între PSD-PNL-PC plus unul cu sindicatele, tot nu spune ce ne pregăteşte, concret, dacă va veni la putere. Are o singură şi fixă idee: să scape cât mai repede de Traian Băsescu şi PDL. Aceasta o dinamizează de doi ani, nefiind în stare să producă altceva, în parlament, decât moţiuni simple şi de cenzură. Dacă s-ar fi bătut, cu aceeaşi înverşunare, pentru o lege proprie ar fi demonstrat că are o cauză, nu numai un scop, aşa însă lasă impresia că, în comparaţie cu adversarii ei, nu are nimic în plus de oferit. USL mizează pe un masiv vot resentimentar, închipuindu-şi că toţi aceia care s-au săturat de Traian Băsescu şi PDL vor alerga s-o voteze, neavând altă posibilitate să-şi exprime lehamitatea. De aceea, nu se mai oboseşte intelectual să convingă electoratul că merită încrederea, ci îşi dilată cavitatea toracică, scoţând urlete de luptă.” (subl. mea)

Si, tot in Gandul, am mai citit un editorial interesant:

Ei şi, ce dacă şi-a dat foc!?

de Cristian Tudor POPESCU

Iata ce remarca reputatul jurnalist:

„După 1989, urmaşele lui Liviu Babeş relatează că aceiaşi „vecini” vorbeau acum cu ele, chiar neîntrebaţi, ca să le spună dojenitor: „Ei, şi? Ce-a făcut dacă şi-a dat foc? Ce, acum e mai bine?

Când Primăria Braşovului a hotărât să numească strada Rândunicii, unde a stat Liviu Babeş, cu numele acestui om, „vecinii” au fost cât se poate de nemulţumiţi că trebuie să-şi schimbe buletinele.

Mi s-a replicat adesea când deschideam discuţia despre Babeş: „Şi ce vrei, domne, să ne fi dat toţi foc!? Să ne simţim vinovaţi că n-am făcut ca el?” Nu, nu voiam asta. Aş fi vrut ceva mult mai simplu. Gestul extrem al lui Liviu Babeş a venit ca să ne spună că nu am făcut decenii în şir gesturile „normale” ale opoziţiei şi demnităţii: să formăm sindicate şi să protestăm, ca în Polonia, să ieşim în stradă şi să spunem adevărul ca în Cehia. Ce-ar fi fost, de pildă, să ne aşezăm cu miile la cozi, dar să nu cumpărăm niciunul, nimic, zile în şir, să le-nverzească în bidoane brânza băgată prin dos?

Liviu Babeş este măsura laşităţii noastre nu de a ne sinucide, ci de a trăi cu adevărat.” (subl. mea)

Pai, din ceea ce spune s-ar naste, cred, urmatoarea intrebare: poti, oare, sa intelegi un gest de eroism daca tu insuti nu esti dedicat, devotat acelei cauze in numele caruia s-a si facut acel gest de eroism? Daca nu crezi in acea cauza, atunci cum ai putea sa intelegi gestul care se face in numele ei? Nu spun ca trebuie sa avem cu totii vocatie de martiri, nici nu este posibil asa ceva. Eu vorbesc de intelegerea unui gest eroic martiric si cum putem sa-l intelegem. Caci ar trebui sa intelegem cauza in numele caruia s-a facut acel gest, nu? Adica motivatia acelui gest. Or, acesti oameni nu fac altceva decat o comparatie cu prezentul: „Ce, acum e mai bine?”. Care anuleaza semnificatia martirica a gestului. Sau, cu alte cuvinte, acel gest pe care l-a facut Liviu Babes este, privit din aceasta perspectiva a neintelegerii rostului, un gest fara sens, absurd. Cu alte cuvinte problema trebuie pusa in alti termeni, pentru ca sa putem sa-i intelegem pe cei care spun: „Şi ce vrei, domne, să ne fi dat toţi foc!? Să ne simţim vinovaţi că n-am făcut ca el?”. Pentru ca plaseaza problema in cu totul alti parametrii, sau, daca doriti, daca ma pot exprima astfel, introduce parametrul absurdului, care anuleaza semnificatia martirica a gestului. Pentru detalii pe aceasta tema, sugerez lectura eseului: „Absurdul si sinuciderea” de Albert Camus (in Mitul lui Sisif, Eseuri, Bucuresti-1969, Editura pentru Literatura Universala). Insa problema pe care as evidentia-o este cu totul alta. Si anume ca, daca asa stau lucrurile precum le arata Cristian Tudor Popescu, atunci acestea sunt mult mai simple. Concluzia ar fi ca marea majoritate a oamenilor nici nu aveau o cauza in numele caruia sa lupte. Si poate ca acest lucru a si stat la baza prabusirii comunismului in Romania. Daca nu crezi in vreo cauza, evident, nu crezi nici in cauza comunismului, desi comunismul era ideologia dominanta, la noi, in acea vreme, de mai multa vreme. Omul nu vroia altceva decat sa traiasca bine, fara sa aiba in fata o cauza, un ideal pentru care sa militeze. Asa ca oamenii s-au rasculat impotriva comunismului pentru ca nu traiau bine, dar nu ca aceasta actiune ar fi avut la baza credinta intr-o alta cauza mai buna si mai dreapta. Aici, insa, mi se pare ca avem o problema interesanta legata de primul articol.

Practic, primul articol citat ne arata un singur lucru: ca aceasta clasa politica nu prea are ce oferi societatii, decat „galeti goale”. Doamna Ciobanu spune:

„Aceleaşi găleţi goale, la alegerile din 2012, aşadar. Aproape că am nostalgii după anii ’90, când alegătorii se câştigau cu subiecte şi predicate, nu cu recipiente din plastic colorat. În ultimii ani, relaţia dintre clasa politică şi electorat s-a dereglat şi degradat, contractul a fost înlocuit cu pomana şi trocul, dispreţul se manifestă reciproc şi nu sunt semne că legătura se va restabili în curând. Am, totuşi, îndoieli că partidele vor mai împărţi, din casă în casă, găleţi goale sau pline. Nu de-alta, dar în ele strângeau vameşii şpaga pentru „regine”.”

Nu degeaba la noi e un fel de fobie fata de ideologii… Pentru ca poti sa faci un partid si sa-i zici de dreapta sau de stanga, n-are importanta (acel „n-are importanta” al lui Camus…), atata vreme cat totul e formal, adica, mai exact spus, absurd. Si cum sa nu fie asa cand, defapt, interesul in exclusivitate este altul: obtinerea de voturi. Cu alte cuvinte: ce importanta mai are ideologia, linia politica si asumarea acesteia de intregul partid? Voturi sa iasa! In acest fel se relativizeaza rostul, si poate ca nici voturile nu sunt atat de importante… Si asa se face ca un partid de stanga, care se considera asa, ia masuri de dreapta si invers – un partid de dreapta castiga alegerile printr-un discurs de stanga. Si ce observam? Observam existenta unor formatiuni politice fara niciun fel de ideologie, precum PDL, care-si zice de dreapta, precum USL – care, dupa cum spunea Vasile Dancu, este doar o alianta electorala, neinsusindu-si ideologia social-liberala, dar, defapt, nu-si insuseste nicio idelogie care, vorba D-lui Ponta, il ingretoseaza (discutiile despre ideologie). Si atunci nu se poate sa nu-ti pui problema: de ce se intampla asa in societate? Oare pentru faptul ca nu avem niciun fel de cauze si valori in care sa credem cu adevarat? Ca Basescu le-a tot repetat: „Sunteti un partid de dreapta, dar aveti o problema cu coruptia”. Pai de ce sa le spui ca sunt de dreapta, daca, in partid, sau, daca doriti, intregul partid, isi asuma o ideologie de dreapta, o constientizeaza? Iar daca e de dreapta, nu vad de ce nu ar putea avea o problema cu coruptia? Adica coruptia nu se atinge de partidele de dreapta? Astfel de partide nu pot fi atinse de acest flagel? Inteleg ca Presedintele a vrut sa le comunice expres treaba asta. Problema este alta, si din aceasta cauza nu stii la ce sa te astepti de la partidele noastre: ele nu au si nu-si asuma in realitate niciun fel de ideologie, intr-un mod adevarat. Pentru ca daca ar face-o cu adevarat, atunci ai stii la ce sa te astepti din partea lor. PDL devine un exemplu clasic: in 2008, pentru ca nici acum nu are vreo ideologie clar definita si bine articulata, asumata, insusita de intregul partid, era mai putin de dreapta, atunci nu avea dezideratele de acum. Din aceasta cauza: „Majoritatea legilor pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea în Parlament – Legea Educaţiei, Legea pensiilor, a salarizării, Codul Muncii etc. – nu au făcut parte din oferta electorală a PDL în 2008, astfel încât partidul să fie votat în cunoştinţă de cauză, ci au constituit surprize post scrutin, întâmpinate cu proteste de stradă. Şi de această dată, PDL se aşteaptă să fie votat în orb.”. Atunci, in 2008, avea alta oferta electorala, fata de cea de acum. De aia oamenii erau atat de entuziasmati de PDL si Basescu, nu? Acuma Basescu a schimbat foaia sau, cum spune romanul, „si-a dat arama pe fata!”. Nu mai e simpaticul presedinte mai putin de dreapta, cum era in 2008, 2007, …, 2004, care lupta cu burjuii rosii din PSD. Din aceasta cauza partidele nici nu se prea diferentiaza la noi – „toti o apa si-un pamant”, dupa cum spune romanul. PDL a imbracat, odata venit la putere, straiele PDSR, adica se aseamana cu PDSRul anilor 2000-2004 la obiceiuri. Basescu a vrut sa existe o diferenta in acest sens, si de aici aceasta campanie anti-coruptie, un nou statut al PDL, care sa introduca criteriile de integritate. Caci, altminteri, cam toate sunt la fel, indiferent cat s-ar lauda cu ce realizari au avut in trecut, cam toate au acelasi obicei, doar forma piesei din care e facuta „regina” este alta, dar e aceeasi piesa de sah. Ideologia este importanta, privita din aceasta perspectiva. Pentru ca aceasta ar trebui sa faca diferenta si nu justitialismul. Or, la noi s-a ajuns la ceea ce as numi justitialism, care ar trebui sa faca diferenta. Spre exemplu, sa luam un partid social-democrat, cotat bine in sondaje (vorbesc acum la modul general). Asta inseamna ca oamenii au asteptari de la un astfel de partid. Si anume ca acest partid va lua acele masuri in plan economic si social in conformitate cu ideologia din denumirea partidului. Nu inseamna ca oamenii vor comunism, indiferent de nostalgiile contorizate de sondaje (caci aici e cauza alta, si anume acel „Ce, acum e mai bine?”), iar Dl. Ponta, spre ex., mi se pare, printr-un anumit discurs pe care uneori il practica, deci mi se pare spun, ca uita acest lucru. Revin: deci daca un partid social democrat, asa cum am dat exemplul de mai sus (fara sa nominalizez) isi insuseste ideologia social-democrata cu adevarat atunci ai stii la ce sa te astepti din partea acestui partid, deoarece ar actiona in consecinta: conform ideologiei pe care o are. Iar de acest lucru un simplu cetatean poate lua cunostiinta prin programul politic al partidului, prin ceea ce propune acest partid, etc. Sunt multe cai de informare. Dar ar avea siguranta ca asa va fi, daca respectivul partid ajunge democratic la putere. Evident, ceea ce am spus este valabil si pentru un partid de la drepta esicherului politic. Pai altfel la ce ajungem? Si-mi amintesc de cuvintele lui Albert Camus, care spunea undeva: „In acest mare templu parasit de zei, toti idolii mei au picioare de lut„! Ca toate aceste partide sa nu fie altceva decat idoli cu picioare de lut…

martie 3, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Toti oamenii presedintelui

A fost un film extraordinar despre scandalul Watergate din anii ’70 din USA. In regia lui Alan J. Pakula, cu Robert Redford si Dustin Hoffman. Filmul a fost realizat dupa o carte, la fel de celebra, cu acelasi nune – All the President’s men – scrisa de Carl Bernstein si Bob Woodward, adica cei doi jurnalisti de la Washington Post, care au investigat scandalul Watergate. Trebuie spus ca in urma acestui scandal presedintele de atunci al USA – Richard Nixon– a demisionat (9 august 1974). Filmul este realizat dupa celebra carte, iar Robert Redford si Dustin Hoffman joaca in rolul celor doi jurnalisti mai sus pomeniti.

Este absolut evident ca atunci cand a inceput „sa se bage” presa, lucrul asta nu a convenit puterii. Ziarul Washington Post a fost denigrat public de catre putere si s-a mers pana acolo incat sa se spuna ca acest cotidian nu este de partea presedintelui Nixon. Cei doi jurnalisti aveau o „sursa” – Deep Throat – o persoana misterioasa, despre care nu s-a stiut multa vreme prea multe. Ulterior a fost identificat ca fiind adjunctul Directorului FBI, in persoana lui W. Mark Felt,Sr, acesta recunoscand abia in 2005!!

Vedeti, chestiunea aceasta, intamplata cu ani in urma, nu te poate lasa indiferent. Pentru ca se naste o intrebare: de ce puterii de atunci nu i-a placut ca” se baga” doi jurnalisti obscuri de la Washington Post? Raspunsul este unul deosebit de neplacut: pentru ca aflau cum conduc „ei” tara. Si cum conduceau „ei” tara? Pai, prin obstructionarea justitiei, fonduri ilegale, interceptari ilegale de convorbiri telefonice, microfoane puse prin casele „cui trebuie”, amenintari cu moartea, punerea „sub supraveghere” electronica a celor care „deranjau” si controlul asupra opozitiei… S-ar mai putea pune, totusi, o intrebare: cine erau ei ? Ai putea sa-ti imaginezi ca erau acele persoane foarte importante, imbracate in costume elegante, in masinile lor scumpe, stand la birou cu picioarele pe masa si rasfoind nu stiu ce document, vorbind scurt la telefon, iar la sfarsit folosind expresia uzuala : ” yes sir”, zambitori in birourile lor luxoase… Totusi, cine erau ei ? Ei, aici e aici? Ei erau toti. Adica toti erau  in treaba asta. Dar cine a aprobat totul? Nu ghiciti? Pai, insusi presedintele!! Si ce-a facut presedintele dupa ce a demisionat? Pai, iata ce a facut:

🙂

Citeam un articol din Adevarul:

Presa din Europa de Est, sub papuc

Hai sa citim ce a putut sa declare un premier dintr-o tara europeana, membra UE (parca nici nu-ti vine sa crezi!!!):

„După venirea la putere a guvernului Borisov, satira politică a cam dispărut de la posturile TV. Premierul Borisov a declarat că el ar putea închide cu uşurinţă presa deranjantă, dar nu a făcut acest lucru până acum din cauza posibilelor complicaţii cu UE.”

Guvernul de dreapta din Ungaria se inspira din legi din 1913… care ar putea sa arunce Ungaria cu 100 de ani in urma. Toti vor sa controleze presa asta nabadaioasa, ar vrea sa controleze si gandurile oamenilor. Adica nu mi se pare deloc absurda aceasta ipoteza. De ce nu? Pur si simplu sa te seteze sa votezi cu ei. Eu am crezut ca I.L. Caragiale a exprimat in geniala sa proza doar stari de fapt romanesti. Mi se pare ca m-am inselat… Clasicul de-acuma „sa nu ma combaaaaati” se cam aplica in toata lumea, daca nu ma insel. A, uitasem, se face apel la responsabilitate: adica presa poate fi libera, dar responsabilitatea? Eeeeee, dar responsabilitatea? Eu, marturisesc, nu ma consider infailibil. Orice om poate gresi. Mai cu intentie, mai fara intentie. A exacerba responsabilitatea inseamna sa faci trimitere la fiintele perfecte. Dar cu fiintele perfecte (sau, ma rog, cat pot fi ele de perfecte…) e o problema. Am citit mai demult in Dostoievski despre un barbat care nimerise intr-o societate de bune moravuri. Era acolo o femeie ce se pretindea, cel putin asa vroia ea, sa fie considerata un inger printre oameni. Era si foarte frumoasa. In fata unei asemea „sfintenii” – am pus in ghilimele, dar ceilalti nu stiau ce se ascunde sub aceasta sfintenie – toate celelalte femei tremurau, pentru ca „ingerul” le punea sub „palosul necrutator” al „dreptei judecati „. Pentru ca nimeni nu putea dovedi ca ea ar avea vreo pata morala, deci toate celelalte erau „patate”, sau, cel putin, incercau, trudind din greu, cu teama insa ca sa nu fie denigrate public in raport cu „sfintenia” respectivei, sa se ridice la norma impusa de „inger”. Acel barbat a cunoscut-o mai bine insa, adica pe „ingerasa” noastra, care inspira teama in societate prin sfintenia ei. Cred ca si ei i-a placut de el, intelegeti dumneavoastra. Si… Eeeeee, a urmat o noapte de iubire de n-ai fi crezut ca „neprihanita” e in stare de o asa de tulburatoare senzualitate, la care celelalte n-aveau dreptul, sub ochiul intransigent al „ingerasei” noastre.  Ma gandeam la o paralela cu premierii, presedintii si dictatorii nostri – spun asa pentru ca ma consider cetatean la Pamantului. Ah, ce tentatii au ei… Ei vor sa fie cel putin semizei, daca nu chiar zei, ca si imparatii romani, vor sa fie „mari preoti” ce se imbraca cu dreptate, pentru ca sa judece popoarele, iar bietele popoare sa li se inchine ca unor „parinti ai parintilor”, ca unor „mari patriarhi” ai intregii umanitati… Ceausescu, altminteri un om simplu, de la tara, se vroia in rand cu marii conducatori ai neamului – Burebista, Decebal, Traian, Mircea cel Batran, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare… Cata slava desarta !! Ce sa-i faci, daca n-ar fi si musca, vorba lui Sartre, adica, pardon, vuvuzelele, ca tot e la moda. Ele bazaie! Ti se baga in urechi, in nari, in ochi, iti mai atrag atentia bietele muste ca esti si tu om ca toti oamenii. Iti mai aduc aminte ca si altii sunt oameni, ca toti oamenii, si, implicit, ca tine. Si ca poate ca nu are rost sa-i ameninti si sa utilizezi arma nucleara… Ca poate si acolo sunt oameni carora, ca si tie, li se mai baga mustele prin urechi, prin nas, prin ochi… mai poposesc bietele muste si pe o felie de paine pe care o mananci pe urma… Ce tampenie: exista unii oameni care, dupa ce o musca a poposit pe o felie de paine, iau painea si o arunca. Nu stiu ce-i aia foamete!! Eu de asta zic: hai sa-i iertam pe conducatorii nostrii! Noi am fi mai breji ca ei?

Vedeti… asa ajungem sa avem ceea ce Albert Camus numea: complexul zavorului… Complexul zavorului e o chestiune care se defineste foarte simplu. Cum o definea marele scriitor francez? Permiteti-mi sa citez:

„Ati inchis bine usa? Da. Va rog sa controlati. Iertati-ma, am complexul zavorului. Chiar in clipa in care sunt pe cale sa adorm, ma intreb intotdeauna daca am tras sau nu zavorul. In fiecare seara trebuie sa ma ridic si sa verific usa. V-am mai spus, nu poti sa fi sigur de nimic. „

Cam asa traieste omul contemporan de multa vreme. Nu e sigur de nimic. Camus ne precizeaza ca nu e vorba de o reactie de proprietar infricosat. Ba chiar spune ca odinioara nu-si incuia nici apartamentul, nici masina, nu pastra banii sub cheie, nu tinea la avere. Ii era chiar rusine ca e bogat. Exclama, in timpul tiradelor lui, „Proprietatea, domnilor, e o crima!” (ah.. seductia stangii politice – nota mea 🙂 ). Dar atunci de ce se incuia asa, si mai si verifica? Iata rapunsul:

„Astazi, de altminteri, nu mai am nimic. Nu ma grabesc, asadar, sa-mi pun la adapost avutul, ci pe mine insusmi si propria-mi prezenta de spirit. Tin, astfel, sa ma asigur ca nu va mai intra nimeni pe poarta micului univers bine inchis din toate partile, in care sunt rege, papa si judecator” (subl. imi apartin)

Cu totii vrem sa ne asiguram aceasta stare de securitate in care suntem simultan, doar noi, rege, papa si judecator. Sa nu cumva sa ne-o tulbure cineva, ca sa putem adormi linistiti. Sa ne facem iluzia unui somn bun, sanatos. Si ca a doua zi vom privi cu seninatate cerul, plaja, femeile frumoase. Pentru ca sa ne imaginam ca suntem nemuritori… Asta ca sa nu fim atacati din toate partile…Iata ce spune Camus:

„Fiindca doream viata vesnica, ma culcam cu tarfe si beam nopti intregi. Dimineata, bineinteles, simteam in gura gustul amar al conditiei mele de faptura muritoare. Dar ore in sir plutisem, preaferice, la mari inaltimi. „

Si tot marele scriitor francez spunea:

” Dar pe podurile Parisului am aflat si eu ca ma temeam de libertate. Traiasca, deci, stapanul, oricare ar fi el, inlocuind legea cerului. „Tatal nostru carele esti pentru un timp aici… O, conducatorii nostri, sefii nostri minunat de aspri, o, carmuitorii nostri cruzi si prea iubiti…” Vedeti, ca esentialul e sa nu mai fii liber si sa te poti supune cu cainta unuia si mai ticalos decat tine. Cand vom fi cu totii vinovati, vom avea adevarata democratie. Fara sa mai punem la socoteala, draga prietene, ca trebuie sa ne razbunam pentru faptul ca fiecare moare singur. Moartea e solitara, in timp ce servitutea e colectiva. Ceilalti dau socoteala si ei, si o data cu noi, si asta-i lucrul cel mai important. Toti impreuna, dar in genunchi, si cu capul plecat.

Nu-i oare mai bine sa traiesc dupa chipul si asemanarea societatii, si pentru asta nu trebuie oare ca societatea sa-mi semene? Amenintarea, dezonoarea, politia consfintesc asemanarea aceasta. Batjocorit, haituit, siluit, pot, in sfarsit, sa-mi dau intreaga masura, sa ma bucur de ceea ce sunt, sa fiu asa cum firea mea o vrea. Iata de ce, iubite prieten, dupa ce am salutat solemn libertatea, am hotarat pe ascuns ca trebuia data, fara intarziere, pe mana primului venit. Si ori de cate ori imi sta in putinta, incep sa predic in biserica mea din „Mexico-City”, indemnand poporul sa se supuna si sa caute cu umilinta confortul servitutii, chiar daca i-o infatisez sub numele adevaratei libertati” (subl. imi apartin)

Si marele Camus recunoaste:

„Acoperit cu cenusa, zmulgandu-mi incet parul din cap, cu fata brazdata de unghii, dar cu privirea patrunzatoare, stau in fata omenirii intregi, recapitulandu-mi rusinea, fara a pierde din vedere efectul pe care-l produc si spunand: ” Eram cel mai rau dintre cei rai”. Apoi, pe nesimtite, trec de la „eu” la „noi”. Cand ajung la „iata ce suntem”, le-am jucat festa si pot sa le spun adevarul in fata. Sunt ca ei, bineinteles, toti fierbem in aceeasi oala. Totusi, am asupra lor o anumita superioritate, aceea de a sti, care-mi da dreptul sa vorbesc. Sunt sigur ca vedeti avantajul unei asemenea situatii

…………………………………………………………………………………………………………………….

Voi astepta, asadar, oricat va fi nevoie, sa veniti sa ma salutati la „Mexico-City”. Luati de pe mine aceasta patura, vreau sa respir. O sa veniti, nu-i asa? Am sa va arat tehnica mea pana in cele mai mici amanunte, caci simt o afectiune pentru dumneavoastra. Ma veti vedea vorbindu-le cat e noaptea de lunga, facandu-i sa priceapa cat sunt de ticalosi. Chiar din seara asta o voi lua de la inceput. Nu ma pot lipsi de asta, dupa cum nu ma pot lipsi nici de acele clipe cand unul dintre ei se prabuseste la pamant, beat, izbindu-se cu pumnii in piept. Atunci, preaiubite prietene, ma inalt, ma inalt tot mai sus, respir in voie, ma aflu pe munte, campia se intinde la picioarele mele. Ce betie te cuprinde atunci! Esti Dumnezeu tatal, si imparti pentru vecie certificate de rea purtare. Tronez printre ingerii mei rai, in slava cerului olandez, si privesc cum urca spre mine, iesind din ceruri si ape, multimile ce se indreapta catre Judecata de apoi. Se inalta incet, si iata, il vad venind pe cel dintai. Pe fata-i ratacita, pe care si-o ascunde pe jumatate cu mana, citesc tristetea conditiei umane si deznadejdea de a nu afla scapare. Iar eu ii plang fara sa-i dezleg, ii inteleg fara sa-i iert, si mai cu seama simt, in sfarsit, cum ma adora!” (subl. imi apartin)

Stau si ma intreb daca nu cumva la asta se reduce conditia umana: sa ne asiguram securitatea. Adica, vorba lui Albert Camus, sa ne zavoram. Nu ne ataca nimeni, fireste. Dar suntem inconjurati de multe pericole, din toate partile. Daca tu ma vei ataca? Sa inchidem bine usa. Si sa verificam o data, si inca odata, sa fim siguri! Totul, chiar si presa cu bietele ei campanii denigratoare si vesnic opozanta, chiar si exprimarea libera, pot fi un atac la adresa securitatii noastre. Ne punem la adapost. Privesc la dusman si ma uit in mine insumi. Asa m-am instrainat de omul acela, asa s-a instrainat el de mine, ca am ajuns dusmani. Cu o probabilitate vecina cu siguranta – ca sa reiau o expresie a lui Heinrich Böll, daca nu ma insel la ora asta – m-am instrainat si de mine insumi si nu ma mai recunosc.

Dar… vorba lui Camus…”poate o sa vina o zi cand, spre nenorocirea si invatatura oamenilor, ciuma isi va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara intr-o cetate fericita„.

Doamne fereste!

iunie 24, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii