Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Greu de inteles…

Gandul

Avertismentul ministrului francez de interne: Riscul unui atentat terorist în ţările UE este „foarte probabil”

Se arata ca:

Ameninţarea teroristă la adresa ţărilor membre ale Uniunii Europene este „reală”, riscul unui atentat fiind „foarte probabil”, avertizează ministrul francez de Interne, Bernard Cazeneuve, cerând identificarea şi neutralizarea islamiştilor reveniţi din ţări precum Siria şi Irak.

„Există riscuri care sunt reale şi care necesită o mobilizare generală”, a declarat Bernard Cazeneuve, conform AFP, după reuniunea miniştrilor de Interne din statele UE, la Bruxelles, pe tema combaterii terorismului.

„Riscul producerii unui atentat pe teritoriul Uniunii Europene este foarte probabil. Motivele adoptării Jihadului (războiul sfânt islamic) vor exista cât timp vor continua conflictele în Siria şi Irak”, a declarat un oficial european, sub protecţia anonimatului.

Numărul europenilor angajaţi în conflicte islamiste nu s-a diminuat, ci chiar a crescut în unele ţări, precum Germania, a declarat ministrul german de Interne, Thomas de Maizière.

„În Franţa, numărul tinerilor deveniţi islamişti a crescut cu 89% de la începutul anului 2014”, a confirmat Cazeneuve.” (subl. mea)

Romania Libera

Surse: Asasina profesoarei americane de origine română a acționat singură

Se arata ca:

„Femeia din Emiratele Arabe Unite (EAU) arestată joi pentru uciderea unei americane de origine română a comis „un act terorist personal”, a declarat duminică un reprezentant al serviciilor de securitate, relatează AFP, conform Mediafax.

„Crima comisă de către acuzată a fost un act terorist personal”, a declarat acesta citat de agenţia oficială Wam.

„Nu s-a stabilit până în prezent că acuzata ar avea legături cu organizaţii teroriste sau partide politice care ar fi putut să o incite să comită această crimă”, a adăugat el.

Oficialul a sugerat astfel că femeia a acţionat ca o „lupoaică solitară”, în stilul acţiunilor violente comise de către islamişti, fără să aibă neapărat legături cu o grupare radicală, ca de exemplu Al-Qaida sau organizaţia jihadistă Statul islamic (SI).

Atunci când au anunţat, joi, arestarea femeii, autorităţile de la Abu Dhabi nu au catalogat acţiunile acesteia ca „teroriste” şi nici nu au făcut legătura cu participarea EAU la coaliţia internaţională antijihadistă condusă de către Washington.

Femeia a ucis-o luni pe profesoara americană de origine română Ibolya Ryan, în vârstă de 47 de ani, pe care a înjunghiat-o într-o toaletă la un centru comercial din bu Dhabi. După aceea ea a încercat să „plaseze o bombă artizanală în faţa casei unui medic american, pe care poliţia a reuşit să o dezamorseze”, potrivit autorităţilor.

Acuzata, în vârstă de 36 de ani, a vizitat recent „anumite site-uri teroriste, pe care a aderat la ideologia teroristă şi a învăţat cum să fabrice explozivi”, a declarat duminică oficialul din domeniul securităţii citat.

„Ea nu avea niciun plan să omoare un cetăţean de naţionalitate americană sau de altă naţionalitate, ci căuta pur şi simplu pe cineva a cărui limbă sau culoarea (pielii) sugera că era străin”, a mai declarat el. „Ea şi-a ales victimele la întâmplare”, a conchis oficialul.” (subl. mea)

UPDATE. Profesoară americană de origine română, omorâtă în Abu Dhabi. Femeia care a ucis-o, reținută

Se arata ca:

„UPDATE 16.12: Femeia care ar fi omorât-o pe profesoară a fost arestată, joi, relatează NBC News, conform Mediafax.

Saif Bin Zayed, ministrul de Interne din Emiratele Arabe Unite (EAU), a anunţat într-o conferinţă de presă că suspectul „cu faţa acoperită”, observat în imaginile înregistrate de camerele de securitate în timp ce părăsea locul crimei, este cetăţean EAU şi se află în custodia poliţiei.

Femeia arestată este de asemenea suspectată că a amplasat o bombă lângă locuinţa unui medic american din Abu Dhabi, potrivit poliţiei. Anchetatorii ar fi descoperit de asemenea materiale necesare fabricării bombelor la locuinţa femeii.

O profesoară de origine română, cu cetățenie americană, care muncea în Abu Dhabi, a fost înjunghiată mortal de o persoană cu un văl negru, relatează Fox News, potrivit Mediafax.

CEO-ul firmei Footprints Recruiting cu sediul în Canada Ben Glickman a confirmat pentru postul american Fox News că victima a fost identificată ca fiind Ibolya Ryan, în vârstă de 47 de ani, mama unor băieţi gemeni în vârstă de 11 ani. Ryan era cetăţeană americană şi a fost formată în Statele Unite, fiind repartizată în Emiratele Arabe Unite (EAU) în septembrie 2013, a precizat Glickman.

Tatăl băieţilor, de care femeia era divorţat, a luat un zbor către EAU pentru a lua băieţii, a adăugat el.

Concomitent, autorităţile din Abu Dhabi au publicat o înregistrare video, într-un efort de căutare a persoanei suspecte care ar fi folosit un obiect ascuţit, confiscat de poliţie.

Crima a fost comisă după ce Ambasada Statelor Unite din Abu Dhabi a postat la sfârşitul lui octombrie un avertisment în care-i informa pe americani în legătură cu „o postare recentă anonimă pe un site jihadist care încurajează atacuri asupra profesorilor la şcoli americane şi internaţionale din Orientul Mijlociu”.

„Misiunea nu cunoaşte vreo ameninţare specifică şi credibilă vizând vreo şcoală sau individ american în EAU”, se arată în avertisment, „însă cooperează cu şcoli locale americane pentru revizuirea securităţii lor”.

În înregistrarea video, persoana suspectă, care poartă o robă tradiţională neagră, văl integral şi mănuşi specifice întregii regiuni a Golfului, este surprinsă deplasându-se liniştită în mallul scump Reem Island din Abu Dhabi. Ea ia un ziar şi dispare pe un hol. O oră şi jumătate mai târziu, reapare şi fuge către un lift. O femeie încearcă să o oprească să intre în lift, dar se retrage. Persoana suspectă iese apoi grăbită din mall.

Un oficial de rang înalt din cadrul poliţiei a declarat pentru AP că atacatorul rămâne în libertate, iar poliţia face investigaţii cu privire la mobilul şi genul atacatorului. El a declarat că o „luptă” a avut loc între victimă şi atactor în toaleta femeilor chiar înainte de înjunghiere.

Ambasada Statelor Unite în EAU a anunţat că este la curent cu incidentul care a avut loc pe 1 decembrie şi se află în contact cu autorităţile, adăugând că este pregătită să ofere orice servicii consulare.

Emiratele Arabe Unite, o federaţie de şapte state, este un aliat al occidentalilor, o ţară în care numărul străinilor este mai mare ca al populţiei locale şi care se prezintă ca un „paradis” într-un Orient Mijlociu afectat de conflicte. EAU face parte din coaliţia condusă de Statele Unite împotriva grupării Statul Islamic (SI) în Irak şi Siria.”

Tinerii…? Este foarte ciudat, cel putin asa mi se pare mie, ca tinerii sunt atrasi de Islam. De observat ca in articolul din Gandul se arata ca ar fi vorba de tineri deveniti islamisti. Deci ei nu erau islamisti dar au devenit asa… Pot sa inteleg actiunea de revolta a unui tanar pentru ca locurile de munca sunt in scadere. Este un lucru care il priveste in mod direct si, desigur, il afecteaza. Dar ca sa devina islamist, ba chiar militant pentru Islam, cred ca e mai greu de inteles… In cele doua articole din Romania Libera nu ni se vorbeste despre o crima efectuata de un descreierat, ci despre „un act terorist personal”, acuzata fiind o femeie in varsta de 36 de ani… Si ca „si-a ales victimile la intamplare”… Ciudata este adeziunea aceasta la o religie – aspectul religios, vreau sa spun – intr-o tara in care se promoveaza valori laice, precum Franta. Si in trecut in Occident au existat tot felul de mode, ma gandesc de pilda la sfarsitul anilor ’60 cu tineri militanti stangisti de inspiratie comunista sau chiar maoista… Fara sa cunoasca bine lucrurile, fara sa aiba habar despre cum era de fapt in comunism. Acum lucrurile par a se repeta cu islamismul. Ca sa vedeti cum se schimba, daca se poate spune asa, lucrurile, va recomand sa cititi acest articol din Revista 22 despre acel Mai ’68, din care eu voi cita doar ce spunea Jacques Rupnik:

„JACQUES RUPNIK*

Cele doua primaveri 1968

La patruzeci de ani de la evocarea „cea­­surilor fierbinti” ale „primaverilor” de la Paris si Praga, fara sa uitam Varsovia sau Berlinul, colocviile, dezbaterile si pu­bli­catiile ofera un contrast frapant intre Est si Vest, ca sa ne intoarcem la termi­no­lo­gia epocii. La Paris, comemorarile „psiho­dramei” (Stanley Hoffmann dixit) din mai 1968 gazduiesc si certificatul de autosa­tis­factie pe care si-l atribuie o generatie, si dorinta generatiei urmatoare de a pune mana pe mostenirea acestui mai, dorinta cu atat mai arzatoare, cu cat „luna” cu pri­ci­na a fost incriminata de un nou prese­din­te al republicii – pe care totusi Daniel Cohn- Bendit l-a taxat de saizecioptist fara stirea lui (se pare ca din mai 1968 n-ar fi retinut decat celebrul „sa profitam fara limite”). Praga pare mai putin dispusa sa co­me­mo­re­ze o infrangere dureroasa si pe un Ale­xandr Dubcek induiosator, fara discutie, dar care simbolizeaza o speranta cu ari­pi­le frante si o capitulare care promitea doua­­zeci de ani de „normalizare”. Multa vreme ocultat, aruncat peste bordul me­mo­riei co­lec­­tive, iata ca 1968 revine in dez­batere, la Praga, prin republicarea, dupa patru­zeci de ani, in Literarni No­viny, a doua texte de referinta scrise in focul eveni­men­te­lor, chiar dupa ocupatia ope­rata de „ta­­rile fratesti”: unul de Milan Kundera, celalalt de Vaclav Havel.1 Pri­mul spunea, in esen­ta, ca, desi a fost un esec, Primavara de la Praga va pastra o an­vergura inter­na­tionala, fiind prima ten­ta­tiva, dintre mo­de­lele in vigoare in Est si in Vest, de a im­­pa­­ca socialismul cu de­mo­cra­tia. La care Havel raspundea ca marile victorii ale Primaverii de la Praga (des­fiin­­­ta­rea cen­zu­rii, restabilirea libertatilor indi­vi­duale si colective) nu faceau decat sa puna la loc ceea ce existase cu treizeci de ani mai ina­inte in Cehoslovacia si era inca funda­men­­tul pentru majoritatea tari­lor democratice. In acest sens, 1989 a fost un anti-1968: refuzul oricarei reforme in cadrul socia­lis­mu­lui si alipirea cat mai grab­nica de un Oc­cident care trebuia imi­tat pana la ama­nunt. Dupa douazeci de ani, grila de lec­tu­ra s-a schimbat: in con­tex­tul unei mon­dia­lizari economice, ale carei efecte per­ver­se incep sa apara la lu­mi­na zilei si al unei crize premature de re­pre­zentare de­mo­cratica, chestiunile lega­te de demo­cra­tie, de piata si de „a treia cale”, pe care le ridica primavara cehoslo­va­ca din 1968, par sa se trezeasca la o noua actualitate.

Dincolo de asemanarile aparente

In aceasta perspectiva, Primavara de la Praga depaseste sistemul comunist din Europa de Est si capata o dimensiune trans­europeana, care a fost, uneori, aso­cia­ta cu revoltele tinerilor care au inflorit cam peste tot in lume in 1968. Mai 1968 sau Primavara de la Praga par sa fie raz­me­rite care, in contexte politice, de­si­gur, di­ferite, semnifica o contestare a statu quo-ului impus de Razboiul Rece si de o cau­tare de modele de societate alter­na­tive.

Comparatia se datora, in mare parte, simultaneitatii „evenimentelor” din 1968. Faptul ca locomotivele lor au fost intelec­tua­lii si o generatie de studenti care, de la Praga la Paris (dar si la Berlin, la Ber­keley sau la Varsovia), arbora aceeasi ti­nuta vestimentara, asculta aceeasi mu­zi­ca si exprima aceeasi neincredere fata de institutiile puterii trimite la un „conflict de generatii”, intr-un moment de „excita­tie globala” si de „fraternitate incoeren­­ta”2 care avea sa stea la originea unei con­vergente ulterioare intre disidentii din Est si stanga antitotalitara din Vest.

Cealalta paralela care se face se refera la unitatea in infrangere. Desigur, uto­piile „saizecioptiste” sunt diferite, dar ele incearca sa conteste o ordine interna si internationala mostenita de la al doilea razboi mondial. De unde contorsiunile ideologice pe cat de bine intentionate, pe atat de indepartate de realitati (Praga, „re­vo­lutia consiliilor muncitoresti”3), care au re­prezentat tot atatea reactii la „restabi­li­rea ordinii” (Milan Simecka4) si la impar­ti­rea Europei.

Si totusi, simultaneitate nu inseamna si­militudine. Pentru a ne convinge, e de ajuns sa mentionam cateva contraste in­­tre cele doua „primaveri”, care se prelun­gesc dincolo de 1989. In cartea sa despre perceptiile Primaverii de la Praga de ca­tre stanga franceza, Pierre Grémion a stu­diat chestiunea din perspectiva discur­su­lui si a referintelor ideologice5. Ramane tema centrala, se accentueaza decalajul ideo­logic si se adauga socantul contrast de parcurs al „saizecistilor”: de aproxi­ma­tiv trei decenii, francezii se mentin pe cul­mi­le influentei in establishment-ul cultural si mediatic, in timp ce omologii lor cehi apar­tin generatiei sacrificate, care nu a re­des­coperit libertatea decat in 1989 si posibilitatea de a reinnoda firul unei istorii intrerupte decat in jurul varstei de cinci­zeci de ani, cand o reorientare personala si profesionala fata de tanara generatie – cu ambitiile ei, cu capacitatea ei de adap­tare si mai cu seama cu dispretul ei pen­tru iluziile Primaverii – nu mai este la inde­ma­na orisicui.

Prima diferenta este de ordin politic sau „ideologic”: „societatea de consum”, con­testata de miscarea pariziana, nu avea nimic reprehensibil pentru cei care as­pirau sa iasa din douazeci de ani de pe­nu­rie socialista. Libertatile asa-zis „bur­ghe­ze” si alegerile, aceasta „capcana” care trebuia aratata cu degetul, in locul ca­rora trebuia instalata democratia di­rec­ta, nu erau defel de dispretuit pentru cei care, iesind din totalitarism, incercau sa restabileasca drepturile civice si liber­ta­tile elementare de exprimare si de aso­cie­re, ca o conditie prealabila pentru re­com­­punerea unei ordini politice. Piata si capitalismul erau respinse de gosismul francez, in timp ce la Praga, Ota Sik pro­punea o „a treia cale” intre etatismul so­cia­list oriental si capitalismul occidental. Incercarea de a depasi acest clivaj ideo­lo­gic si economic era in ultima in­stanta un alt mod de a depasi divizarea Europei. „Intoarcerea in Europa”, sloganul „re­vo­lu­tiei de catifea” din 1989 exista deja in aspiratiile cehoslovace din 1968. Filosoful Ivan Svitak, unul dintre copiii teribili ai Pri­ma­verii de la Praga, formulase aceasta pre­zenta in felul urmator: „La intrebarea de unde, cu cine si unde mergem, se poa­­te raspunde concis: din Asia catre Eu­ropa, singuri”6. Or, pentru gosistii pari­zieni, cuvintele „Europa” sau „Occident” mi­roseau a colonialism sau a „piata co­mu­na”. Orizontul lor international era inde­fec­tibil intors spre Lumea a Treia, cu refe­rin­te care mergeau de la Vietnam (Ho) pana la Cuba (Che), trecand prin revolutia cul­turala chineza (Mao).

Libertate pentru unii, revolutie pentru ceilalti

Forta motrice a Primaverii de la Praga a fost aspiratia catre libertate, in vreme ce la Paris momentul libertar se retragea in umbra in fata mitului revolutiei. Milan Kundera subliniaza, si pe buna dreptate, aceasta dimensiune: „Mai-ul parizian a fost o explozie de lirism revolutionar. Pri­mavara de la Praga era explozia scep­­ticismului postrevolutionar. De ace­ea, studentul parizian privea spre Pra­ga cu mefienta (de fapt, cu indi­fe­ren­­ta), iar praghezul trata cu un zam­bet iluziile pariziene pe care (pe drept sau pe nedrept) le considera discre­di­ta­te, comice sau primejdioase (…) Mai-ul parizian era radical. Ceea ce ani in sir pregatise explozia Primaverii de la Praga era o revolta populara a mo­de­ra­tilor. (…) radicalismul ca atare gene­ra alergie, caci, in subconstientul majo­ri­ta­ti­lor cehilor, era legat de cele mai ura­te amintiri ale lor”7.

Lirismul revolutionar si vocabularul lui Mai ’68 ii aminteau lui Kundera de instau­ra­rea regimului socialist in 1948 si de des­tinul poetului Jaromil, eroul romanului sau Viata este aiurea, in vreme ce saize­cistii cehi erau mai aproape de ironia si de scepticismul personajului principal al unui alt roman al lui Kundera, aparut la Praga in 1968, Gluma. De unde si deca­la­jul dintre spiritul unei revolte juvenile la Paris si maturitatea adulta de la Praga. Kundera adauga: „Mai-ul parizian punea in discutie ceea ce numim cultura eu­ro­peana si valorile ei traditionale. Pri­ma­vara de la Praga era o aparare pa­sio­nata a traditiei culturale europene in sensul cel mai larg si cel mai tolerant al termenului (aparare a crestinismului, dar si a artei moderne, ambele negate de catre autoritatile instalate la putere). Cu totii am luptat pentru a avea drep­tul la aceasta traditie amenintata de me­sianismul antioccidental al totali­taris­mu­lui rus”.

Desuetudinea limbajului politic folosit la Paris nu usura comunicarea intre cele doua capitale. Cu toate ca, in ambele ca­zuri, referinta era un socialism in disi­den­ta fata de modelul sovietic, vulgata mar­xista a gosismului occidental avea o re­zonanta prea asemanatoare cu aceea propovaduita de puterea instalata in Europa de Est. Cand, in aprilie 1968, Rudi Dutschke, figura de prim plan a mis­carii studentesti berlineze, a vizitat Praga in cadrul dialogului intre crestini si mar­xisti, organizat de filosoful Milan Macho­vec, falia despartitoare a aparut cu toata claritatea. Iata cum s-au petrecut lu­cru­ri­le, povestite de tanarul, pe atunci, istoric Milan Hauner: „Dutschke dispune de un vo­cabular politico-economic gandit si ra­finat. Isi mitraliaza auditoriul cu ter­meni ca: productie, reproductie, manipu­­lare, represiune, transformare, obstruc­tie, circulatie, integrare, contrarevo­lu­tie… pe care il elaboreaza sistematic si sarguincios”8.

Si atunci, care sunt motivele lipsei de succes ale liderului contestatiei berlineze pe langa studentii cehi? „Rudi era incon­tes­tabil un orator fara pereche; dis­cur­sul lui avea un plan logic, clar. Dar toc­mai aceasta rationalitate ridicata la rangul de utopie te nelinistea. In dis­cur­sul lui perfect desfasurat nu mai ra­manea loc pentru o gluma sau pentru o slabiciune omeneasca. Fara aceasta rationalitate critica, l-ai fi luat spontan drept un demagog milenarist – si pe deasupra neamt: adica ceva déjà vu. Dar ar fi fost nedrept, pentru ca era in­credibil de sincer”.

Au trebuit sa treaca zece ani pentru ca, doar cu cateva zile inainte de a muri, Rudi Dutschke sa revina asupra orbirii go­sis­mului occidental fata de primenirea ceha; iar pentru el, „imperialismul” nu putea sa fie decat american: „N-am mare lucru de spus despre mai ’68 in Franta; in primul rand pentru ca eram in spital si mai ales pentru ca, gan­din­du-ma retrospectiv, evenimentul im­por­tant din 1968 nu a fost Parisul, ci Praga. Pe vremea aceea nu eram in stare sa ne dam seama”9.

In timp ce „noua stanga” occidentala voia sa revigoreze marxismul, curatandu-l de mizeriile staliniste, cehii se cazneau, dim­potriva, sa-l dilueze la maximum. So­cialismul „cu fata umana” putea sa se im­­pace cu marile curente de gandire la moda in anii ’60: de la psihanaliza la struc­tu­ralism, de la crestinismul pro­gresist la „noul roman”, de la „revolutia stiintifica si tehnica” si de la „teoria convergentei” a lui Radovan Richta10 la redefinirea euro­pe­nitatii.

Mostenirea culturala

Mai-ul parizian a voit sa puna cultura si Universitatea in slujba unui proiect po­li­tic. Anii ’60 cehi marcau, dimpotriva, un pro­ces de emancipare (provizorie) a cul­turii din menghina structurilor politice la putere si au fost un preludiu la zguduirile din 1968. Aceasta distantare a culturii, in ra­port cu ideologia puterii, avea o dimen­siu­ne eminamente politica. Criza politica a regimului nu incepe odata cu alegerea lui Dubcek in fruntea partidului, la 5 ia­nua­rie 1968, ci cu discursurile de ruptura ti­nute la Congresul scriitorilor din iunie 1967 de Ludvik Vaculik, de Milan Kun­de­ra sau de Antonin Liehm. Ziarul emble­ma­tic al lui Mai 1968 era Action, cel al Pri­ma­verii cehoslovace era Literarni No­viny, organul Uniunii Scriitorilor, care se vindea in 250.000 de exemplare intr-o tara de 15 milioane de locuitori. Anii ’60 vor ramane o „varsta de aur” in cultura ceha – fie ca vorbim de literatura (Josef Skvorecky, Ludvik Vaculik, Milan Kun­de­ra, Ivan Klima), de teatru (Vaclav Havel, Pavel Kohout, Otomar Krejca) sau de „noul val” in cinematografie (Milos For­man, Ivan Passer, Jaromil Jires, Vera Chy­tilova, Jan Nemec, Jiri Menzel)11 – in care se deseneaza alta paralela cu ceea ce se impunea in momentul acela in Fran­ta. Extraordinara bogatie a vietii culturale a fost inlesnita de circumstante excep­tio­na­le, in care creatia s-a emancipat de cen­zura, fara sa se lase vrajita nici de sirenele pietei. Este o vitalitate care contrasteaza frapant cu relativa sterilitate culturala (de la Praga, dar si de la Paris) din cele doua decenii de dupa 1989.

Aceasta mostenire culturala asociata lui 1968 a cunoscut un destin diferit dupa infrangerea celor doua „primaveri”: la Praga a fost sistematic distrusa de regi­mul „normalizarii”, iar principalii ei repre­zen­­tanti au fost haituiti, interzisi sau obli­gati sa se exileze. In Franta, dimpotriva, si in general in Occident, aceasta mos­te­ni­re s-a prelungit mult dincolo de esecul uto­piei radicale a lui Mai: ecologia poli­ti­ca, feminismul, multiculturalismul, dar si con­testarea modelului traditional al fa­mi­liei sau noua pedagogie antiautoritara in in­­vatamantul secundar – tot atatea semne ale influentei durabile pe care le-a lasat aceasta mostenire unei generatii care s-a instalat la posturile de comanda ale prin­ci­pa­lelor institutii culturale si mediatice ale tarii. Saizecistii cehi sunt o generatie pier­duta. Atunci cand, dupa douazeci de ani, s-a produs schimbarea, ei isi cautau un al doilea suflu improbabil. Omologii lor fran­cezi au stiut sa converteasca esecul po­litic al lui Mai 1968 intr-o victorie cultu­rala ale carei etichete „bobo” (burghez-boem) si „lib/lib” (liberal/libertar) nu sunt altceva decat o prescurtare pentru a de­sem­na mutatiile inregistrate de o gene­ra­tie autosatisfacuta de „hegemonia” (in sens gramscian!) pe care a reusit sa o exercite asupra elitelor culturale si politice ale tarii.

Posteritatea celor doua „primaveri”

Dincolo de neintelegeri, mai exista si o posteritate diferita a miscarilor din 1968. Cea a Primaverii de la Praga inseamna, in primul rand, esecul reformei din interior a regimului comunist, care a discreditat definitiv perspectiva „revizionista” dubce­kia­­na in Est, dar a inspirat euroco­mu­nis­mul in Vest (de care a incercat, intr-un tar­ziu, sa-si agate vagonul si PCF, aflat in cautare de credibilitate pentru aderarea lui la „Programul comun” – care va fi in anii ’70 referinta partidelor de stanga).

Ce ramane din esecul de la Praga 1968 este „moartea clinica a mar­xis­mu­lui in Europa” (Kołakowski) si perestroika lui Gorbaciov, care a intarziat douazeci de ani. Mai ramane cealalta Primavara 1968, a primenirii societatii civile si a „ce­ta­teniei regasite”, evocata de Vaclav Havel12. Ivan Svitak rezuma astfel „ce­la­lalt” program din 1968: „De la dictatura to­talitara spre societatea deschisa, lichi­da­rea monopolului puterii, controlul efec­tiv asupra elitei puterii printr-o pre­sa libera si o opinie publica. De la ges­tionarea birocratica a societatii si de la cultura prin «capcanele liniei ofi­cia­le» (termenul ii apartine lui C. Wright Mills) spre aplicarea drepturilor fun­damentale ale omului”13.

Aceasta mostenire, care depaseste ca­drul marxismului oficial, si-a gasit pre­lun­girea, un deceniu mai tarziu, in disi­den­ta.

Prin asezarea in chiar miezul demer­su­lui ei a drepturilor omului, a societatii civile si a culturii europene, disidenta cen­tral-europeana (ceha mai cu seama) a avut un impact defel neglijabil asupra stan­­gii antitotalitare din Franta, intr-un con­text politic si intelectual nou de post-1968. Aceasta stanga a descoperit ca, re­tro­spectiv, Mai ’68 avea si o componenta anticomunista, in masura in care o mis­ca­re gosista contesta strategia PCF, ramas credincios dincolo de orice considerent preocuparii moscovite de a apara „or­di­nea”, adica diviziunea Europei. Punandu-si intrebari despre originile totalitarismelor din secolul XX, despre Gulag si despre „bar­baria cu fata umana” (B.-H. Lévy), „noii filosofi” postsaizecioptisti au facut dru­mul inapoi pe filiatiile intelectuale si po­li­tice, de la bolsevismul ruso-sovietic, pana la „maestrii ganditori” germani (An­dré Glucksmann) si pana la Iluminism si au regasit pe acest drum unele dintre pre­o­­cuparile ganditorilor disidentei cehe – in­­cepand cu Jan Patocka si Vaclav Ha­vel. Altii, ca Alain Fikielkraut si Danièle Sal­le­nave (in Mesagerul european), s-au aratat sensibili, in anii ’80, la redes­co­pe­ri­rea Europei centrale ca „occident kid­na­pat” (Kundera) si au fost dispusi sa regan­deasca Europa in dimensiunile ei de cultura si civilizatie, si nu doar de „piata co­muna”. Astfel, antitotalitarismul, dreptu­ri­le omului, redescoperirea societatii civile si a ideii europene au favorizat reintal­ni­rea tardiva a saizecioptistilor de la Paris si de la Praga. Paradoxal, reintalnirea nu a supravietuit prabusirii blocului comunist si extinderii Uniunii Europene – tocmai pentru ca a fost o „extindere” a Uniunii Eu­ropene mai mult decat o reunificare a Europei14.

* Jacques Rupnik este director de cercetare la CERI – Sciences-Po.

  1. Milan Kundera, Cesky udel (Destinul ceh) si Vaclav Havel, Cesky udel?, in Literarni Noviny (52/1), 27 decembrie 2007. De la publicarea acestor texte din 1968, saptamanalul a publicat vreo douasprezece contributii. Redactorul sef, Jakub Patocka, se intreaba, in introducere, cand va ajunge dezbaterea ceha acolo unde a fost acum patruzeci de ani.
  2. Paul Berman, Revoltele din 1968. O fraternitate incoerenta, in F. Fejtö si J. Rupnik (dir.), Primavara cehoslovaca 1968, Bruxelles, Complexe, 1999, p. 267; cf. de asemenea cartea sa consacrata mostenirii intelectuale si politice a lui 1968, The Tale of Two Utopias. The political journey of the generation of 1968, New York, Norton, 1996.
  3. Cf. Capitolul introductiv al lui J.-P. Faye la Praga, revolutia Consiliilor muncitoresti, Seghers/Laffont, 1977, p. 8-56 (culegerea de documente selectate de V.-C. Fisera ofera elemente importante pentru intelegerea dinamicii Primaverii de la Praga, care si-a atins dimensiunea mai radicala prin miscarea consiliilor dupa invazia sovietica).
  4. Milan Simecka, Restabilirea ordinii, La Découverte, 1979.
  5. Pierre Grémion, Paris/Praga. Stanga in fata cu reinnoirea si cu regresiunea cehoslovaca, 1968-1978, Julliard, 1985.
  6. In Student (Praga), 10 aprilie 1968.
  7. Milan Kundera, prefata la romanul lui Josef Skvorecky, Miracol in Boemia, Gallimard, 1978, p. 4.
  8. Milan Hauner, in Student (Praga), 24 aprilie 1968.
  9. Intrebat la Frankfurt, cu cateva zile inaintea mortii sale, in aprilie 1978, care este mostenirea lui 1968, Rudi Dutschke a insistat asupra faptului ca important a fost nu Mai-ul parizian, ci ceea ce se petrecuse la Praga si ca eroarea majora a miscarilor contestatare a fost ca nu au inteles acest lucru. Interviu cu J. Rupnik realizat in mai 1978 si publicat intr-un dosar despre Bilantul 1968-1988 de catre L’Autre Europe, nr. 20 (1989), p. 115-117.
  10. Cf. Radovan Richta, Civilizatia la rascruce, Paris, 1969.
  11. Antonin Liehm, Filme vazute de-aproape, experienta cehoslovaca, White Plains, N. Y., International Arts and Sciences Press, 1974.
  12. Vaclav Havel, Cetatenia regasita, introducere la F. Fejtö si J. Rupnik (dir.), Primavara cehoslovaca 1968, op. cit., p. 11-13.
  13. Student, 10 aprilie 1968.
  14. N.R. Ii invitam pe cititorii care doresc sa continue aceasta reflectie sa se refere la J. Rupnik si F. Fejtö, Primavara cehoslovaca din 1968, Editura Complexe, nr. ed. 2008 ca si la excelenta lucrare a Alexandrei Laignel-Lavastine, Spirite din Europa. In jurul lui Czeslaw Milosz, Jan Patocka, Istvan Bibo, Calmann-Lévy, 2005.

Traducere din Études, nr. 4.085, mai 2008, de Luminita Braileanu”

Aminteste ce spunea Dl. Cazeneuve – „În Franţa, numărul tinerilor deveniţi islamişti a crescut cu 89% de la începutul anului 2014″ – de miscarile tineretului francez de la sfarsitul anilor ’60? E un soi de „revolutie” sau ce anume? Un aprig conflict intre generatii, generator de adanci frustrari in randul tineretului? Interesant este ca tinerii din acel Mai ’68 doreau abolirea claselor sociale, „Putere consiliilor muncitoresti!”… Se orienteaza acum spre un Islam pe care ei il vad avand aceleasi idealuri…? De asemenea este de reamrcat ca la Praga lucrurile erau percepute altfel decat la Paris. Si acum, mi se pare, in Estul Europei perceptia asupra Islamului e diferita fata de cea din Vest (inclusiv SUA). Dupa parerea mea, in Estul Europei, Islamul nu reprezinta o cale de urmat pentru ca el, de fapt, nu-i aduce in sine nimic. Dar in Vest, spre exemplu in Franta, Islamul cum e vazut? Ca o modalitate de elevare spirituala oare?

Trebuie sa spunem totusi ca fenomenul se produce intr-o Europa care, din punct de vedere politic, este uniformizata ideologic. Stanga si Dreapta politica sunt cam acelasi lucru. Pe de alta parte, daca ne referim la Vestul Europei se observa inca de multa vreme o scadere a influentei catolicismului dar si a protestantismului de asa maniera incat oamenii nu prea mai cred in Dumnezeu. De asemenea putem vorbi de o populatie islamica ce traieste in tarile occidentale de pana in 10% din totalul populatiei tarii respective. In 2010 se estimeaza ca musulmanii reprezentau 6% din populatia Europei, asta  insemnand in jur de 44 de milioane de locuitori (fara Turcia), estimata in usoara crestere pana in 2030. In Uniunea Europeana in 2009 numarul musulmanilor era estimat la 19 milioane. De vazut si aceste statistici – aici si aici, dar si aici. Foarte multi din Vestul Europei cred intr-un fel de spirit sau forta vitala… Privind statisticile ar rezulta ca putini sunt cei care cred in mantuirea omului. Islamul a fost adus in Europa mai ales prin imigratie. Va reusi oare Islamul, printr-o politica legata de statul de drept si regula legii, sa se diminueze in Europa…? Sau va prinde si mai mult teren? Islamul nu este compatibil cu civilizatia europeana. Insa mi-e teama ca o diminuare a Crestinismului in Europa de Vest face sa slabeasca in intensitate tocmai forta spirituala care i s-ar putea opune cu succes. Se vede destul de clar ca a fost o greseala acceptarea in Europa a imigratiei islamice. Tocmai pentru ca nu e o cultura compatibila cu cea europeana va exista intotdeauna o sursa permanenta de conflict. Daca ne referim la valorile laice, care fac parte tot din cultura europeana, Islamul le va accepta cu greu sau, si mai probabil, deloc. Defularea acestor frustrari pe care omul islamic le indura in Europa, unde nu e la el acasa, se materializeaza prin atentate teroriste. Pe de alta parte, asa cum stau lucrurile dupa aceste statistici, tineretul nu este destul de intarit spiritual pentru a respinge Islamul, lucru ce constituie un mare pericol. Poate asa se explica de ce multi tineri sunt atrasi de Islam.

Este regretabil ca accentul se pune actualmente pe casatoria intre homosexuali sau pe dreptul persoanelor lgbt si nu se reactualizeaza vechile concepte „Love, not war„, „Flower Power„, bazate pe ideologia nonviolentei, in care sa fie antrenate si persoanele de religie islamica, stimularea nonconformismului, spre exemplu daca un tanar vrea sa se casatoreasca cu o fata de religie islamica, fata sa admita ca tanarul sa nu treaca la religia ei si casatoria sa se desfasoare in fata ofiterului starii civile, ca o noua revolutie Free Love. Un astfel de modernism poate ar diminua Islamul si conceptele sale in Europa. Poate ca in felul acesta multi islamici traitori in Europa ar vedea pana la urma ca, de pilda, ISIS e un lucru rau. Cum poti sa schimbi mentalitatile daca nu se schimba perceptiile? Islamul trebuie injectat cu o doza de libertarianism, anti-autoritarism, ca sa se dilueze. Cum sa faci altfel ca femeile islamice sa nu mai poarte celebrul voal pe fata? Le impui prin lege? Nu stiu daca e calea cea mai eficace… Ma gandesc si la concepte de genul „ISIS is not LOVE, ISIS is WAR” sau „Flower Power in Syria!”, „Bashar al-Assad is against LOVE!”. De asemenea ar trebui actionat si in moda in sensul abaterii de la moda traditional islamica, scotand in evidenta ca aceasta este anacronica. Spre exemplu, un titlu: De ce sa-ti pui voal pe fata si sa nu arati asa:

Elizabeth Berkely

Si un titlu mare: „New way of fashion for muslim women!”, „You are muslim? Be modern!”.  Pentru ca eu vad ca nu facem nimic, doar ne razboim cu ei si rezultatele sunt ca avem parte de atentate teroriste! Trebuie gasite, experimentate si alte modalitati de a dialoga cu ei si ai aduce pe drumul cel bun. Bineinteles ca sunt de acord atat cu Papa cat si cu Preafericitul Bartolomeu ca nu putem admite ca sa fie omorati crestini in Siria. Dar tare mi-e teama ca daca nu putem admite lucrul asta, sa nu se transforme intr-un razboi de proportii care nu stiu cat de eficace ar fi. Violenta naste violenta. Nu ar fi mai inteligent sa diluam Islamul pana la dizolvarea lui completa? 😉  Pana acum s-a experimentat doar solutia fortei sau sprijinirea gruparilor extremist islamice in ideea ca sa vada ei ca suntem binevoitori si rezultatele, e clar, nu sunt prea grozave: Islamul a devenit extremist si a trecut la actiune. Integrarea lor in Europa este inca greoaie si, se vede, ineficienta in acest sens. Pe de alta parte, daca le spui ca esti crestin nu poti avea nici macar o discutie civilizata cu ei… Pe de alta parte, din pacate, tot mai multi tineri devin islamisti. De aceea trebuie gasite si alte modalitati.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Anunțuri

Decembrie 8, 2014 - Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: