Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Ceea ce nu am inteles niciodata in comunism…

Vladimir Tismaneanu are un articol foarte interesant pe saitul Europa Libera:

Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

Se arata ca:

„Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker.

Alături de Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiță Ionescu, Martin Malia și Robert Service, Robert C. Tucker a clădit un aparat interpretativ, riguros, nuanțat și superb documentat, care nu lasă loc pentru iluzii privind natura esențial ilegitimă a sovietismului. Când noțiunea de totalitarism se afla sub asediu din partea direcției revizioniste din sovietologie, Robert C. Tucker a oferit argumente imbatabile în favoarea relevanţei acestui concept (recunoscând, alături de Hannah Arendt, importanța evitării viziunilor împietrite pentru care totalitarismul apărea drept un bloc imuabil). A scris o carte excepțională, The Marxian Revolutionary Idea, unde a dezvoltat tema de-radicalizării regimurilor marxiste, anticipând cu mulți ani momentul Gorbaciov. Școala sovietologică de la Princeton, de la Stephen Cohen (azi profesor la New York University) la Stephen Kotkin, se revendică din moștenirea politologică și istoriografică a lui Robert C. Tucker. Opera lui Tucker a readus în centrul analizei politologice conceptul de cultura politică și a luminat rolul personalității în dinamica acțiunii politice. Cărțile sale despre Stalin și stalinism au drept corespondent in studiile despre Hitler și nazism lucrările esenţiale ale lui Ian Kershaw.

Am fost apropiat de el, de familia sa, inclusiv de Robert English, ginerele său, astăzi profesor de relații internaționale la University of Southern California, autorul unei lucrări remarcabile despre intelectualii de partid din anturajul lui Gorbaciov și rolul acestora în dezintegrarea sistemului leninist. Prima carte de Robert C. Tucker, cea despre filosofie și mit la Marx, am citit-o în franceză când eram student la București. Cursul oficial de istoria marxismului, ținut de politrucul Gh. Al. Cazan, vitupera împotriva poziției lui Tucker. Motto-ul cărții,  preluat de la tânărul Marx, surprindea natura sfâșiată, alienată, a demersului radicalismului hegeliano-marxist: „Filosoful, el însuși o parte înstrăinată a acestei lumi, se așează pe sine ca măsura a lumii”. Apoi, la Caracas, în 1982, am citit absolut fascinat, din biblioteca Sofiei Imber și a lui Carlos Rangel, Stalin as Revolutionary. După 1982, l-am întâlnit la diverse conferințe și simpozioane, dar m-am apropiat de Robert Tucker în 1995, la Princeton. A participat la prelegerea pe care am ținut-o despre miturile politice după comunism. Seara am fost la el acasă împreună cu Ana Seleny, care preda pe-atunci la Priceton. Am conversat câteva ore cu el și Evghenia (Jenia), soția sa de care îl lega o iubire ce începuse la Moscova, în anii războiului. O iubire care s-a confruntat cu aparatele represive ale regimului și cu suspiciunile paranoice ale lui Stalin însuși. Ne-am revăzut apoi de multe ori, am corespondat cu el, vorbeam adeseori la telefon.

Poziția sa privind bolșevismul era diferită de a multor colegi, inclusiv unii amintit mai sus (a se vedea interviul cu George Urban apărut inițial în Encounter și transmis la Radio Free Europe și Radio Liberty). Robert C. Tucker a considerat că stalinismul este definit de un transformism radical. În The Soviet Political Mind, el afirma că „gândirea transformistă este în mod fundamental opusă oricărei concepții conform căreia obiectul care urmează să fie transformat deține capacitatea unei dezvoltări autonome. Acesta din urmă nu are un potențial al evoluției sau schimbării din interior, în mod spontan, de care, apoi, cel care inițiază transformarea din exterior să fie nevoit să țină seama. O asemenea autonomie nu poate fi acceptată deoarece ea ar impune limite asupra nivelului de transformare din afară la care urmează să fie supus subiectul”. Nu este surprinzător așadar că, în momentele în care stalinismul s-a aflat în situații de criză, în acele clipe de cumpănă pe plan intern, el a declanșat proiecte grandioase de transformare a Omului și a mediului înconjurător, sfidand si condamnand genetica drept o pseudo-stiinta reactionara, burgheza. În același timp, acest proiect de remodelare radicală a realității nu este un proces arbitrar. El este fundamentat „pe legi științifice obiective”. Iar Tucker a demonstrat în lucrările sale cum Stalin, printr-un proces de externalizare, a ajuns să fie convins „că propriile idei sunt necesitățile naturale ce guvernează dezvoltarea societății”. Era de fapt o „dezvoltare” perversă a ambiției deterministe a marxismului originar.

Pe de altă parte, Robert C. Tucker a refuzat teleologia istorică absolutistă.  El credea că a existat o pluralitate de drumuri pornind de la Lenin, ca Stalin nu fusese inevitabil. Tot asa cum de la Marx se putea ajunge la Eduard Bernstein, nu doar la Lenin. În interviul cu G. Urban, el afirmă: „nu sunt  de acord cu ideea că totalitarismul stalinist a fost rezultatul logic al doctrinei leniniste”. În opinia sa, evoluția scrierilor lui Lenin justifică o derivare la fel de ‘logică’ către alți ‘discipoli’ ai săi precum Rîkov, Buharin, Tomski. Dar tot el a scris despre cultura politică a bolșevismului și a demonstrat natura intrinsec antidemocratică, despotică a voluntarismului mesianic leninist.

Generații de politologi și istorici din Vest, dar și din statele sovietizate, au fost inspirați de ideile lui Robert C. Tucker. Propriile mele contribuții sunt direct legate de viziunea sa despre stalinism și despre totalitarism în genere. Într-o scrisoare de la sfârșitul anilor ’90 îmi spunea că dacă ar fi să predea din nou (era de-acum Profesor Emeritus la Princeton) ar folosi cartea mea Reinventing Politics drept bibliografie obligatorie. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit de la un intelectual de o asemenea statură.

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor ’20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și  formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.”

Bineinteles, recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

As dori sa propun si eu o tema de cercetare, aratand ceea ce eu nu am inteles niciodata in comunism. Despre ce este vorba? Trebuie spus mai intai ca in comunism o carte trebuia sa contina in prefata sau postfata sa aprecieri laudative la adresa regimului. Asa trebuia pe vremea aceea. Asa se obisnuia. Am o carte, valoroasa in continut, din acea epoca: Partidele alese ale marelui maestru in sah Mihail Botvinnik. Pentru iubitorii sahului o recomand cu caldura pentru ca pot vedea aici partide memorabile, analize sahiste deosebit de fine. Cartea aceasta, celebra de altfel, a aparut la Editura Cultura Fizica si Sport (eu am Editia II) si cuprinde partide jucate de marele campion sovietic intre anii 1926-1946, iar in incheiere sunt doua capitole ce trateaza despre studiile de final si definitia combinatiei. Cartea incepe, dupa Introducere, printr-un articol intitulat Despre scoala sahista sovietica. Putem gasi in acest articol lucruri valoroase din punct de vedere strict sahist. Insa mai gasim si altceva, de exemplu iata cum se incheie acest articol:

„Trebuie sa raspandim si in viitor sahul, in lungul si in latul tarii noastre, atragand spre practicarea lui noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate. Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic si a marelui Stalin.” (subl. mea)

Interesant este ca nu spune, de pilda, „noi grupuri de muncitori si tarani” ci „noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate”, asimiland taranul cu „muncitorul de la sat”, mediul rural avand astfel muncitorii sai, nu tarani.

Ceea ce pot sa inteleg: „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic„. Asta pot sa inteleg. Dar de ce mai trebuia si a cincea roata la caruta: „si a marelui Stalin„, asta nu pot sa inteleg. Adica pentru gloria lui personala, va dati seama? Deci era inclusiv pentru gloria personala a lui Stalin!! Demn de remarcat este ca nu spune ca „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice” pentru gloria lor personala, pentru ca sa se evidentieze ei, sa castige ei mai bine din activitatea sahista. Ci pentru gloria „marelui Stalin”!

Szabo vs. Botvinnik (right), Oberhausen 1961 (sursa: Wikipedia)

Dupa cum lesne se poate observa, cred, Botvinnik era un om serios. Botvinnik a facut studii la Facultatea de Matematica si Electromecanica. Interesant ce propunea el in anii ’80:

„In the 1980s Botvinnik proposed a computer program to manage the Soviet economy. However, his proposals did not receive significant attention from the Soviet government.

During the last few years of his life he personally financed his economic computer project that he hoped would be used to manage the Russian economy. He kept actively working on the program until his death and financing the work from the money he made for the lectures and seminars he attended, despite prominent health problems.” (Wikipedia)

El propunea un program pentru calculator care sa managerieze economia sovietica… A lucrat la acest proiect pana la moartea sa, finantandu-l din surse proprii…

Reclame

iulie 28, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 41 comentarii

Despre ideea de „a te separa critic de comunism”…

Dl. Cristian Preda ne propune o tema interesanta pe blog, prezentata in detaliu pe celalalt blog al dansului, din Adevarul:

Puţin anticomunism, vă rog!

Desigur, recomand citirea integrala si in original a intregului articol. Dar iata ce

Romanian president Nicolae Ceauşescu during a ...

Romanian president Nicolae Ceauşescu during a visit to US president Jimmy Carter, April 12, 1979. ARC Identifier: 178831 (Photo credit: Wikipedia)

se arata printre altele:

„Principalul obstacol în calea unei memorii plauzibile şi coerente e raportul tenebros al actualei clase politice cu istoria regimurilor Dej şi Ceauşescu.

Admit că, pentru stânga, e mai greu decât pentru ceilalţi.

Fiindcă stânga nu a purtat doliu după comunism, nici nu s-a separat critic de el.” (subl. mea)

Dupa parerea mea, chestiunea nu vizeaza numai stanga politica de la noi ci intreaga societate romaneasca. In primul trebuie sa spun ca, dupa parerea mea, notiunea de „a te separa critic de comunism” are trei dimensiuni:

– a te separa critic de comunism cand ai trait comunismul,

– a te separa critic de comunism fara sa fi trait comunismul (deci fara sa ai experienta proprie a comunismului),

– a te separa critic de comunism, legat de romanii din diaspora (plecati in strainatate dupa Revolutie).

Pentru majoritatea celor care au trait comunismul – indiferent daca acum sunt de stanga sau de dreapta –  a se separa critic de acesta e un lucru foarte dificil. Generatiile nascute dupa 1947 nu au cunoscut alt sistem politic, parcursul lor in viata desfasurandu-se in comunism. Asta e unul din motive. Dar, pe de alta parte, si nu mai putin important, pentru marea majoritate a oamenilor comunismul a insemnat scolarizare gratuita, loc de munca garantat de catre stat, locuinta data de stat, realizari profesionale de care si acum isi amintesc cu placere, posibilitatea de a avea o cariera profesionala frumoasa, conditii civilizate de trai. Sa discutati cu un om mai in varsta si veti vedea ce va va spune, cum se imbraca cu haine cumparate de la Romarta, cum facea revelioane la Cina, si nu e vorba de privilegiati ai regimului cum gresit ar crede unii. Pentru ca privilegiatii regimului comunist faceau parte din nomenclatura comunista, ceea ce e cu totul altceva. Or, conditiile economice noi, de dupa Revolutie, care au influentat si influenteaza, bineinteles, viata oamenilor, nu justifica, pentru foarte multi, sa se separe critic de comunism.

Pentru cei care nu au trait comunismul situatia este diferita. Ei cunosc comunismul din cartile de istorie si din ceea ce le-au povestit parintii, care se separa critic destul de greu de comunism din motivele aratate mai sus. Multi dintre ei considera bun comunismul, pentru ca, spre exemplu, iti garanta locul de munca, dar si rau pentru ca nu aveai libertate. In orice caz, nu este o generatie care sa fie convinsa ca este necesara o prezenta minimala a statului in economie. Totusi, daca pentru cei din prima categorie chestiunea libertatii, desi importanta, nu e chiar atat de stringenta, pentru cei din a doua categorie libertatea e mult mai importanta, e o chestiune care ocupa un loc insemnat in viata lor. De aceea generatia tanara e mult mai liberala – uitati-va numai cum se imbraca tinerii, cum se comporta, cum vorbesc: toate acestea demonstreaza un apetit pentru independenta, pentru a face ceea ce vor, e vorba de un stil eminamente liberal, fara sa fie conservator, deschis noului, mult mai putin traditionalist. Poate ca cineva va spune ca asa sunt, in general, tinerii. Da, dar eu ma refeream la, repet, un stil pe care nu-l intalneai pe vremea comunismului datorita restrictiilor impuse de regimul comunist, care nu incuraja astfel de atitudini si de faptul ca tineretul actual nu e indoctrinat, cum era pe vremuri tineretul, cu lectii politice comuniste. Toate lucrurile acestea isi pun amprenta asupra stilului tinerilor de azi.

Din motivele de mai sus nici nu e de mirare succesul inregistrat de USL. Totusi, generatia mai varstnica a facut Revolutia… Deci s-a opus comunismului. De aceea cred ca generatia mai varstnica e in marea ei majoritate social-democrata, pe cand generatia tanara e una social-liberala. Ei, impreuna, au respins o dreapta cu valente conservatoare, cum s-a dorit a fi PDL, pentru ca viziunile lor sunt altele.

Referitor la cei din diaspora, situatia e diferita. Pentru ca de ani buni ei traiesc in alte tari, care nu au cunoscut comunismul. Lucrul acesta incepe sa te influenteze, bineinteles. Legaturile cu tara mama sunt mai slabe, evident. Pe de alta parte, sunt dintre ei, si nu putini cred eu, care si reusesc sa o duca mai bine acolo decat daca ar fi ramas in Romania. Pentru acestia poate ca e mai simplu, mai ales daca au un trai bun acolo, sa se separe critic de comunism. Pentru copiii lor, nascuti acolo, problema aceasta nici nu cred ca se mai pune. Totusi, nici acestia, cred eu, nu se pot separa total critic de comunism, chiar daca unii doresc cu putere lucrul asta, chiar daca unii isi imagineaza ca intr-adevar s-au separat critic de comunism pentru totdeauna. Faptul ca sunt departe de tara, de unde si dorul de tara, si faptul ca simt un sentiment de mahnire fata de situatia economica precara a tarii noastre nu cred ca sunt de natura sa-i faca sa se separe de comunism intr-un mod foarte clar, total si hotarator. Dar ei au avantajul de a vedea cum functioneaza o societate care nu a cunoscut convulsii sociale majore in ultimii 25 de ani, cum s-au petrecut in tara noastra (spre ex.: Revolutia din 1989), o societate care nu a cunoscut schimbari bruste si violente de regim politic, si, drept consecinta, pot face comparatii in deplina cunostiinta a experientei personale intre ceea ce e acolo si ceea ce e aici. Daca o sa auziti pe cineva din diaspora spunand „ca il apuca scarba” de ceea ce e aici in tara, lucrul acesta e rezultatul comparatiei facute, exprimate brutal. O astfel de sinceritate brutala contine, cred, si formula unui regret fata de situatia precara de aici. De aceea ei nu se separa critic de comunism, cat privesc, la modul comparativ, doua situatii: cea de aici si cea din tara in care isi duc traiul.

Cei care cu adevarat se separa critic de comunism, privind acest lucru dintr-o experienta personala, sunt cei care au avut de a face cu fata hidoasa a comunismului. De fapt, cred ca se poate spune ca romanii, in marea lor majoritate, se separa critic de fata hidoasa a comunismului. Insa cei care sunt mai in varsta au ajuns s-o si cunoasca.

Pana acum am vorbit ce insemna sa te separi critic de comunism datorita experientei personale. Dar ce inseamna a te separa critic de comunism? Inseamna a face o critica comunismului. In general vorbind, la noi, critica comunismului s-a facut insistand preponderent pe ororile comunismului. Genul asta de critica a fost popularizat intens in media – spre exemplu: Memorialul Durerii. Cu alte cuvinte, acest gen de critica suna asa: „De ce e rau comunismul? Pentru ca a facut orori!”, insistandu-se pe orori. Deci daca nu ar fi facut orori, comunismul era foarte bun. Un astfel de mesaj tinteste faptul ca omul nu poate fi de acord cu orori si deci daca comunismul a facut orori, nu poate fi de acord nici cu comunismul. Cu toate acestea, critica comunismului trebuie sa insemne si altceva. Si anume ca trebuie sa arati in aceasta critica superioritatea, spre exemplu, unei ideologii liberale fata de cea comunista. In critica pe care au adus-o liberalismului, comunistii tocmai asta au facut: au incercat sa arate superioritatea comunismului fata de liberalism si capitalism. Or, interesant este ca pana acum nu s-a incercat o astfel de critica decat in sensul ingust al neoliberalismului. Spun ingust pentru ca a proclama, spre exemplu, libertatea e una si a face o critica comunismului e cu totul altceva. De fapt nici neoliberalii nu au facut o critica comunismului, o critica in adevaratul sens al cuvantului. Sa ne gandim la relatiile Reagan – Gorbaciov: atunci nici nu s-a pus problema renuntarii la sistemul comunist din Uniunea Sovietica si din tarile comuniste ale Europei de Est, ci la reformarea sistemului comunist. Gorbaciov a dorit reformarea sistemului comunist, nu renuntarea la comunism. Iar Reagan nu a insistat pe ideea renuntarii la comunism: dorea un comunism care sa nu fie ostil, vrajmas SUA si nimic mai mult. Pe vremea aceea nici Reagan si nici Gorbaciov nu-si imaginau ca se va prabusi sistemul comunist in URSS si Europa de Est. Iar Gorbaciov credea ca Glasnost si Perestroika vor da un sens nou, modern comunismului, aducand in prim plan lideri noi, cu viziuni noi (cei vechi datand mai toti din perioada stalinista).

Reagan – Gorbaciov

Revenind la o idee anterioara, a critica comunismul numai referitor la ororile facute sub acest sistem inseamna a-l critica doar din punct de vedere moral, pe baza experientei istorice traite de popoarele ce au stat sub comunism. Interesant este ca, in marea majoritate a cazurilor, intalnim numai acest gen de critica a comunismului. Pe de alta parte, sa spui doar ca „nu e bun comunismul” nu inseamna sa-i aduci o critica. In ultima perioada se remarca faptul ca sunt criticate persoane, nu comunismul. Spre exemplu e criticat Adrian Paunescu pentru ca a fost „bardul” lui Ceausescu sau Sergiu Nicolaescu, un fel de Paunescu in domeniul cinematografiei. Nu discut aici cat de intemeiate sunt aceste critici. Repet insa: toate acestea nu inseamna a critica comunismul. Si nici nu scot in evidenta, prin critica, superioritatea liberalismului, a capitalismului.

Interesant este si faptul ca daca, spre exemplu, fascismul este stigmatizat de toata lumea, comunismul nu mi se pare a fi atat de stigmatizat. Daca fascismul, nazismul au facut cu adevarat orori, lucruri ingrozitoare, si comunismul, in egala masura, a facut orori, lucruri ingrozitoare. Cu toate acestea comunismul nu e infierat atat de puternic precum fascismul sau nazismul. Lucru care indica faptul ca (inca) nu exista o separare critica neta fata de comunism la scara mondiala. Si mai indica faptul ca ramane in picioare critica sistemului capitalist, liberal, desi facuta, as zice, intr-o alta forma si continut decat critica marxista. Oricum, sa nu uitam, marxismul a revenit in actualitate cu ocazia crizei economice globale.

In sens hegelian privind lucrurile, daca liberalismul si capitalismul reprezinta teza, comunismul reprezinta antiteza, iar daca asa stau lucrurile, o separare critica de comunism in adevaratul sens al cuvantului, la scara mondiala privind lucrurile, nu va avea loc niciodata. Deoarece nu ar fi posibila sinteza. Capitalismul trebuie sa aiba in fata antiteza sa, altminteri el nu s-ar mai putea raporta la ceva, totul ar fi, s-ar reduce numai la capitalism fara vreo viziune critica fata de acesta. Si nici liberalismul, capitalismul nu ar mai avea ce sa critice, creand iluzia ca am ajuns la societatea perfecta pe plan mondial, in care toata lumea este fericita, lucru pe care l-a dorit si comunismul.

ianuarie 18, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 97 comentarii

Albert Camus omorat de KGB…?

Am descoperit un articol foarte scurt pe blogul D-nei Lavinia Stan in legatura cu acest subiect si care face trimitere la ceea ce titreaza The Guardian:

Albert Camus might have been killed by the KGB for criticising the Soviet Union, claims newspaper

Va invit sa cititi acest articol, foarte interesant!

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Image via Wikipedia

N-ar fi exclus sa fi fost ucis de catre KGB, datorita opozitiei pe care marele ganditor si scriitor francez a manifestat-o fata de totalitarism si fata de interventia sovietica in Ungaria din 1956… Totusi… Totusi, Albert Camus, din cate stiu eu, nu a avut o functie politica, nu a fost membru al vreunui partid politic, desi era un om de stanga. Faptul ca a criticat comunismul nu i-a atras, desigur, simpatia si prietenia partidelor comuniste… Nu numai Camus a protestat impotriva interventiei sovietice. Au fost si alti intelectuali care au luat atitudine in acest sens, spre exemplu istoricul Emmanuel Le Roy Ladurie, care era membru al Partidului Comunist Francez si care a parasit partidul dupa violenta reprimare a Revolutiei Maghiare din 1956. Este adevarat, Camus luase Premiul Nobel pentru literatura in 1957 si era de multa vreme o mare personalitate a vietii culturale franceze. Insa chiar si Jean-Paul Sartre, tovaras al Partidului Comunist, i-a criticat pe sovietici in articolul Le Fantôme de Staline, in Situations VII. Interesant este sa aruncam o privire asupra alegerilor legislative din 1956: Partidul Comunist Francez a obtinut 150 de locuri in Adunarea Nationala, cei care au votat cu PCF au fost in numar de 5.514.403, adica 25,36%. Nu cred ca se poate spune ca a obtinut un scor rau la aceste alegeri… Sa se fi gandit rusii ca pozitia lui Camus ar influenta negativ, din punct de vedere electoral, Partidul Comunist Francez? Alegerile din 1958 arata victoria deplina a Gaullistilor! Insa in alegerile din 1962, stanga franceza are o revenire, castigand 152 de locuri. De observat ca atat in 1956, cat si in 1958, Partidul Comunist Francez ocupa primul loc in ceea ce priveste votul popular. In 1962 este pe locul 2, dar are un procent insemnat 21,8% in preferintele electoratului francez de atunci. Dar iata ce arata The Guardian:

„”The order was given personally by [Dmitri Trofimovic] Shepilov [the Soviet foreign minister] as a reaction to an article published in Franc-tireur [a French magazine] in March 1957, in which Camus attacked [Shepilov], naming him explicitly in the events in Hungary.” In his piece, Camus had denounced the „Shepilov Massacres” – Moscow’s decision to send troops to crush the Hungarian uprising of 1956.

A year later, Camus further angered Soviet authorities when he publicly supported the Russian author Boris Pasternak, a fellow Nobel laureate and author of Doctor Zhivago, a work banned by Stalin. Corriere della Sera concludes that there were enough reasons for „Moscow to order [Camus’s] assassination, in the usual professional style of its KGB agents”. If true, it would reopen wounds among the millions of devotees of Camus’s work. At the burial of the author of L’Etranger (The Outsider), La Peste (The Plague) and Le Mythe de Sisyphe (The Myth of Sisyphus) in the Lourmarin Cemetery near Vaucluse on the Côte d’Azur, one of Camus’s coffin-bearers was a celebrated anarchist. The local football team also turned out, demonstrating his status as a man of the people as well as an intellectual. Even last year, Nicolas Sarkozy, the French president, and a Camus fan, tried unsuccessfully to have his remains moved to the Panthéon, the last resting place of France’s great and good.”

Albert Camus in 1957

Image via Wikipedia

Jean-Paul Sartre (um 1950)

Image via Wikipedia

Ernesto Che Guevara reunido con Simone de Beau...

Image via Wikipedia

Daca au facut-o intr-adevar, au facut o greseala sinistra… O prostie mai mare nici ca se poate imagina! In primul rand pentru ca asasinarea lui Camus n-ar fi putut sa conduca la o intarire a miscarii comuniste pe plan european. Nu numai Camus a criticat comunismul. Dar Camus era un om de stanga, desi nu era comunist. Nu era activist de partid si nu avea nicio obligatie fata de PCF sau fata de Moscova. Cu astfel de actiuni de forta, cum a fost cea indreptata impotriva Revolutiei Maghiare din 1956, rusii nu aveau cum sa castige simpatia intelectualitatii occidentale, si nu numai a intelectualitatii. Trebuiau sa se astepte la reactii de impotrivire si protest. Pentru ca Uniunea Sovietica a demonstrat atunci ca actioneaza ca o mare putere imperialista, iar comunistii criticau imperialismul! Or, ce a demonstrat URSS? Ca este adepta imperialismului in haine comuniste? Partea proasta cu rusii este ca mai tot timpul au falsificat idei pentru a-si pune in aplicare planurile de marire, ambitiile de hegemonie, daca nu pe plan mondial, cel putin pe plan european. Este cat se poate de clar ca nu Camus, prin atitudinea pe care a avut-o, a slabit Partidul Comunist Francez, ci chiar rusii, prin interventia lor brutala in Ungaria, prin felul in care au inteles comunismul, adica prin doctrina stalinista si pentru faptul ca, ascunsi dupa aceasta doctrina, ca dupa o perdea politica, au dovedit ca pot fi cat se poate de amenintatori fata de Occident si valorile occidentale, in dorinta lor absurda de a ocupa toata Europa. Sau, cel putin, Europa toata sa fie subordonata Kremlinului. Este clar ca in asemenea conditii increderea cetateanului occidental in miscarea comunista a avut de suferit, s-a micsorat din ce in ce mai mult, cand a vazut ca in spatele doctrinei comuniste stau de fapt planuri de cotropire. Rusii n-au stiut, nu s-au dovedit in stare sa coaguleze o miscare comunista europeana. Pana la urma chiar liderii comunisti din Occident au inceput sa se distanteze de Moscova, cand au constientizat faptul ca fata de „marele prieten” trebuie sa fii foarte precaut, foarte vigilent si prudent. Pentru ca politica de forta a Moscovei nu a folosit la nimic bun. A semanat numai neincredere si teama. In orice caz, o politica respingatoare din toate punctele de vedere. Iar cel mai rau lucru este ca aceasta politica a rusilor a slabit stanga europeana, pentru ca nu mai puteai vedea un prieten in URSS. Mai degraba un agresor…

august 24, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu