Pentru o politica inteligenta!

Mediafax

CRIZA IMIGRANŢILOR: România va primi 2.475 de refugiaţi, potrivit deciziei JAI, totalul până acum fiind 4.837

Se arata ca:

„România ar urma să primească 2.475 de refugiaţi din 66.000 de extracomunitari distribuiţi din Italia şi Grecia, conform sistemului provizoriu de cote aprobat marţi de Consiliul JAI, numărul total de imigranţi alocat până în prezent Bucureştiului fiind de 4.837.

Consiliul UE a aprobat marţi distribuirea în prima etapă, potrivit unor cote obligatorii, a 66.000 de refugiaţi extracomunitari ajunşi în Italia şi Grecia. Uniunea Europeană va stabili ulterior, pe baza aceleiaşi formule, distribuirea a încă 54.000 de refugiaţi.

Potrivit schemei de repartizare, din cei 50.400 de refugiaţi aflaţi în Grecia, România ar urma să primească 1.890. Din alţi 15.600 de extracomunitari aflaţi în Italia, România ar urma să primească 585. Numărul total al refugiaţilor care ar urma să ajungă în România conform deciziei Consiliului JAI din 22 septembrie ar fi de 2.475.

României îi revin alţi 2.362 de refugiaţi potrivit deciziei Consiliului JAI din 14 septembrie, privind distribuirea a 40.000 de refugiaţi.

Potrivit deciziei luate marţi seară, Franţa va primi 3.064 de imigranţi din Italia şi 9.898 din Grecia, în timp ce Germania 4.027 din Italia şi 13.009 din Grecia. Ungariei i-ar reveni 306 refugiaţi din Italia şi 988 din Grecia.

Alţi 54.000 de refugiaţi urmează să fie distribuiţi conform aceleiaşi formule după o propunere în acest sens făcută de Comisia Europeană şi aprobată de Consiliul pentru Justiţie şi Afaceri Interne.

Potrivit propunerii precedente a Comisiei Europene, care se referea la distribuirea a 40.000, respectiv a 120.000 de refugiaţi, România urma să primească în total 6.351 de refugiaţi. Este foarte probabil ca aceasta cifră să fie atinsă prin repartizarea restului de 54.000 de refugiaţi.

Miniştrii de Interne ai statelor UE au aprobat, în reuniunea de marţi, un sistem controversat propus de Comisia Europeană privind distribuirea a încă 120.000 de refugiaţi, a anunţat Preşedinţia luxemburgheză a Consiliului UE. „Reprezentanţii statelor UE au aprobat marţi, la Bruxelles, cu o largă majoritate, o decizie de relocare a încă 120.000 de refugiaţi”, a anunţat preşedinţia luxemburgheză a Consiliului Uniunii Europene.

Principalii oponenţi au fost depăşiţi în sistemul cu majoritate calificată după ce Polonia a renunţat la obiecţii. România, Cehia, Slovacia şi Ungaria au votat împotriva sistemului de relocare a imigranţilor conform unor cote obligatorii. Finlanda s-a abţinut de la vot.

Ministerul Afacerilor Interne a comunicat marţi seară că vicepremierul Gabriel Oprea a votat, în Consiliul JAI, împotriva proiectului deciziei de aplicare a cotelor obligatorii, reiterând poziţia de principiu conform căreia România nu susţine relocarea de refugiaţi pe baze obligatorii. Vicepremierul Gabriel Oprea a prezentat marţi în Consiliul extraordinar JAI mandatul încredinţat de preşedintele Klaus Iohannis şi de premierul Victor Ponta.

„Vicepremierul Gabriel Oprea a transmis miniştrilor de interne europeni şi reprezentanţilor Comisiei Europene faptul că România este solidară cu statele membre afectate de un aflux foarte mare de refugiaţi şi, tocmai de aceea, încă de la primele dezbateri pe tema solidarităţii şi responsabilităţii, Guvernul României şi-a manifestat disponibilitatea şi a decis preluarea prin relocare a unui număr de 1.705 refugiaţi din Italia şi Grecia şi 80 refugiaţi din afara Uniunii Europene (în total 1.785 refugiaţi)”, se menţionează în comunicat.

„România susţine eforturile vizând identificarea unor soluţii viabile şi durabile în gestionarea fenomenului migraţiei cu care se confruntă Uniunea Europeană şi reiterează angajamentul faţă de principiul solidarităţii. Reamintind Concluziile Consiliului European din 25-26 iunie 2015, prin care statele membre şi-au manifestat solidaritatea faţă de persoanele aflate în nevoie de protecţie internaţională, pe baza principiului voluntariatului, România consideră că impunerea unor cote obligatorii nu reprezintă o soluţie viabilă la problema refugiaţilor. Sunt tratate, astfel, doar simptomele imediate şi nu cauzele fenomenului. O provocare de asemenea anvergură nu poate fi rezolvată prin impunerea unui sistem automat de redistribuire a imigranţilor. Este absolut necesar să se ţină seama de specificităţile fiecărui stat membru şi de capacitatea sa efectivă de primire şi integrare a imigranţilor”, a afirmat vicepremierul Gabriel Oprea în intervenţia sa din cadrul Consiliului JAI, potrivit comunicatului.

De asemenea, vicepremierul Oprea a reafirmat disponibilitatea de a creşte contribuţia României la activităţile Frontex şi a apreciat ca „imperios necesară” intensificarea măsurilor de combatere a traficului ilegal de migranţi, de identificare a unor soluţii concrete în ţările de origine şi de tranzit, prin intermediul Europol, Frontex şi a Biroului de Ajutor European pentru Azil. Totodată, acesta a subliniat nevoia unei mai mari implicări din partea Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM), Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), dar şi din partea societăţii civile prin ONG-urile specializate.

„Având în vedere supunerea la vot a proiectului deciziei de aplicare a cotelor obligatorii, reprezentantul României a votat împotriva unei astfel de măsuri, reiterând poziţia de principiu conform căreia România nu susţine relocarea de refugiaţi pe baze obligatorii. Totodată, vicepremierul Gabriel Oprea a depus o declaraţie care motivează raţiunile poziţiei ţării noastre, pentru a fi ataşată la minuta reuniunii Consiliului JAI”, se mai arată în comunicatul transmis de MAI.

După votul în Consiliul JAI, Slovacia a anunţat că nu va aplica planul Uniunii Europene privind distribuirea imigranţilor conform cotelor obligatorii. „Cât timp voi fi prim-ministru, cotele obligatorii nu vor fi implementate pe teritoriul slovac”, a declarat premierul Robert Fico.

La rândul său, Cehia va contesta la Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) decizia Uniunii Europene de distribuire a imigranţilor pe baza unor cote obligatorii, anunţă Preşedinţia luxemburgheză a Consiliului UE. „Niciun stat membru UE nu poate refuza o decizie aprobată cu majoritate. Însă au dreptul să o conteste, iar Cehia intenţionează să se adreseze Curţii Europene de justiţie”, a declarat Jean Asselborn, ministrul luxemburghez de Externe.

Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene, a declarat că ţările care se opun cotelor obligatorii trebuie să accepte rezultatul votului din Consiliul JAI. „Ştiu că unele state membre nu au fost în favoarea propunerii, dar acele ţări au anunţat că vor accepta votul”, a spus Timmermans. „Noi ne vom asigura că deciziile sunt implementate”, a explicat Timmermans.

Grupul Conservator şi Reformist a avertizat că votul de marţi riscă „să alieneze statele UE şi să îngreuneze găsirea soluţiilor comune”.”

CRIZA IMIGRANŢILOR: Consiliul JAI a aprobat un sistem de distribuire a 120.000 de refugiaţi pe bază de cote. MAI: România a votat împotriva măsurii

Se arata ca:

„Miniştrii de Interne ai statelor UE au aprobat, în reuniunea de marţi, sistemul propus de Comisia Europeană privind distribuirea a încă 120.000 de refugiaţi, anunţă preşedinţia luxemburgheză a Consiliului UE. MAI precizează, într-un comunicat că, la Consiliul extraordinar JAI, vicepremierul Gabriel Oprea a votat împotriva proiectului deciziei de aplicare a cotelor obligatorii.

UPDATE 22:06 – România va primi 2.475 de refugiaţi, potrivit deciziei JAI, totalul până acum fiind 4.837

România ar urma să primească 2.475 de refugiaţi din 66.000 de extracomunitari distribuiţi din Italia şi Grecia, conform sistemului provizoriu de cote aprobat marţi de Consiliul JAI, numărul total de imigranţi alocat până în prezent Bucureştiului fiind de 4.837.

Mai multe informaţii, AICI.

UPDATE 21:06 – Cehia va contesta la CEJ decizia Consiliului UE privind cotele obligatorii

Cehia va contesta la Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) decizia Uniunii Europene de distribuire a imigranţilor pe baza unor cote obligatorii, anunţă Preşedinţia luxemburgheză a Consiliului UE.

Mai multe informaţii, AICI.

UPDATE 20:57 – Slovacia va refuza să accepte imigranţi conform cotelor obligatorii

Slovacia nu va aplica planul Uniunii Europene privind distribuirea imigranţilor conform cotelor obligatorii, anunţă premierul Robert Fico.

Mai multe informaţii, AICI.

UPDATE 20:40 – MAI: România a votat împotriva măsurii cotelor obligatorii

MAI precizează, într-un comunicat transmis marţi, că, la Consiliul extraordinar JAI, vicepremierul Gabriel Oprea a votat împotriva proiectului deciziei de aplicare a cotelor obligatorii, reiterând poziţia de principiu conform căreia România nu susţine relocarea de refugiaţi pe baze obligatorii.

Potrivit sursei citate, vicepremierul Gabriel Oprea a prezentat marţi în Consiliul extraordinar JAI mandatul încredinţat de preşedintele Klaus Iohannis şi de premierul Victor Ponta.

„Vicepremierul Gabriel Oprea a transmis miniştrilor de interne europeni şi reprezentanţilor Comisiei Europene faptul că România este solidară cu statele membre afectate de un aflux foarte mare de refugiaţi şi tocmai de aceea, încă de la primele dezbateri pe tema solidarităţii şi responsabilităţii, Guvernul României şi-a manifestat disponibilitatea şi a decis preluarea prin relocare a unui număr de 1705 refugiaţi din Italia şi Grecia şi 80 refugiaţi din afara Uniunii Europene (în total 1785 refugiaţi)”, se menţionează în comunicat.

În intervenţia sa, ministrul de Interne a susţinut că România îşi menţine punctul de vedere conform căruia mecanismul de relocare internă a refugiaţilor trebuie să aibă un caracter voluntar, fapt pentru care va vota împotriva impunerii unor cote obligatorii.

„România susţine eforturile vizând identificarea unor soluţii viabile şi durabile în gestionarea fenomenului migraţiei cu care se confruntă Uniunea Europeană şi reiterează angajamentul faţă de principiul solidarităţii. Reamintind Concluziile Consiliului European din 25-26 iunie 2015, prin care statele membre şi-au manifestat solidaritatea faţă de persoanele aflate în nevoie de protecţie internaţională, pe baza principiului voluntariatului, România consideră că impunerea unor cote obligatorii nu reprezintă o soluţie viabilă la problema refugiaţilor. Sunt tratate, astfel, doar simptomele imediate şi nu cauzele fenomenului. O provocare de asemenea anvergură nu poate fi rezolvată prin impunerea unui sistem automat de redistribuire a imigranţilor. Este absolut necesar să se ţină seama de specificităţile fiecărui stat membru şi de capacitatea sa efectivă de primire şi integrare a imigranţilor” a afirmat vicepremierul Gabriel Oprea în intervenţia sa din cadrul Consiliului JAI, potrivit comunicatului.

De asemenea, vicepremierul Oprea a reafirmat disponibilitatea de a creşte contribuţia României la activităţile FRONTEX şi a apreciat ca „imperios necesară” intensificarea măsurilor de combatere a traficului ilegal de migranţi, de identificare a unor soluţii concrete în ţările de origine şi de tranzit, prin intermediul EUROPOL, FRONTEX şi a Biroului de Ajutor European pentru Azil. Totodată, acesta a subliniat nevoia unei mai mari implicări din partea Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM), Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), dar şi din partea societăţii civile prin ONG-urile specializate.

„Având în vedere supunerea la vot a proiectului deciziei de aplicare a cotelor obligatorii, reprezentantul României a votat împotriva unei astfel de măsuri, reiterând poziţia de principiu conform căreia România nu susţine relocarea de refugiaţi pe baze obligatorii. Totodată, vicepremierul Gabriel Oprea a depus o declaraţie care motivează raţiunile poziţiei ţării noastre, pentru a fi ataşată la minuta reuniunii Consiliului JAI”, se mai arată în comunicatul transmis de MAI.

Surse citate de BBC News online anunţau, anterior, că România, Cehia, Slovacia şi Ungaria au votat, în Consiliul UE pentru Justiţie şi Afaceri Interne, împotriva sistemului de relocare a imigranţilor conform unor cote obligatorii, dar schema a fost aprobată.

„Reprezentanţii statelor UE au aprobat marţi, la Bruxelles, cu o largă majoritate, o decizie de relocare a încă 120.000 de refugiaţi”, a anunţat preşedinţia luxemburgheză a Consiliului Uniunii Europene.

Principalii oponenţi – Cehia, Ungaria şi Slovacia – au fost depăşiţi în sistemul cu majoritate calificată după ce Polonia a renunţat la obiecţii, relatează EUObserver. Ministrul de Interne al Cehiei a criticat atitudinea Poloniei.

În analizarea propunerilor făcute de Comisia Europeană sau de Înaltul reprezentant UE pentru Afaceri Externe şi Politici de Securitate, Consiliul UE ia decizii pe baza „dublei majorităţi calificate” – 55% din statele membre UE (16 din 28), reprezentând cel puţin 65% din populaţia totală a UE. Astfel, minoritatea care poate bloca decizia trebuie să fie de cel puţin patreu state reprezentând peste 35% din populaţia UE.

Săptămâna trecută, Consiliul UE pentru Justiţie şi Afaceri Interne nu a reuşit să ajungă la o decizie privind distribuirea imigranţilor conform cotelor propuse de Comisia Europeană. Parlamentul European a aprobat joi propunerea Comisiei Europene privind repartizarea a 120.000 de imigranţi din Italia, Grecia şi Ungaria între statele membre UE. O reuniune extraordinară a Consiliului UE este programată marţea viitoare, urmată de un summit special al Consiliului European, miercuri.

În contextul afluxului de refugiaţi, Comisia Europeană a propus, în 9 septembrie, o serie de măsuri: distribuirea de urgenţă a 120.000 de refugiaţi ajunşi deja în Grecia, Ungaria şi Italia în alte state UE. Această cifră se adaugă celor 40.000 de refugiaţi propuşi pentru a fi redistribuiţi în mai din Malta, Italia şi Grecia; un mecanism permanent de distribuire a imigranţilor destinat tuturor statelor membre, care să poată fi activat oricând pentru a veni în ajutorul statelor membre confruntate cu situaţii de criză; elaborarea unei liste cu „ţări de origine sigure”, precum Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Turcia, în care pot fi repatriaţi solicitanţii de azil; un plan de acţiune comun pentru repatrierea extracomunitarilor şi constituirea unui fond de încredere de 1,8 miliarde de euro pentru îmbunătăţirea situaţiei din Africa prin abordarea cauzelor imigranţiei clandestine.

Potrivit acelei propuneri a Comisiei Europene, România ar urma să primească 6.351 de refugiaţi, Germania, 31.443, iar Franţa 24.031. Pentru Spania, propunerea era de 14.931 de extracomunitari, în Polonia ar urma să ajungă 9.278, iar în Olanda 7.214.

Conform celei mai recente forme a proiectului de acord discutat luni de ambasadorii statelor UE, tot în Consiliul JAI, România ar urma să primească 2.475 de refugiaţi din cei 120.000 şi 2.362 din cei 40.000, adică un total de 4.837.”

Slovacia va refuza să accepte imigranţi conform cotelor obligatorii, anunţă premierul Robert Fico

Se arata ca:

„Slovacia nu va aplica planul Uniunii Europene privind distribuirea imigranţilor conform cotelor obligatorii, anunţă premierul Robert Fico, citat de site-ul agenţiei Reuters.

„Cât timp voi fi prim-ministru, cotele obligatorii nu vor fi implementate pe teritoriul slovac”, a declarat Robert Fico.

România, Cehia, Slovacia şi Ungaria au votat, în Consiliul UE pentru Justiţie şi Afaceri Interne, împotriva sistemului de relocare a imigranţilor conform unor cote obligatorii, dar schema a fost aprobată.”

Cehia va contesta la CEJ decizia Consiliului UE privind cotele obligatorii

Se arata ca:

„Cehia va contesta la Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) decizia Uniunii Europene de distribuire a imigranţilor pe baza unor cote obligatorii, anunţă Preşedinţia luxemburgheză a Consiliului UE.

„Niciun stat membru UE nu poate refuza o decizie aprobată cu majoritate. Însă au dreptul să o conteste, iar Cehia intenţionează să se adreseze Curţii Europene de justiţie”, a declarat Jean Asselborn, ministrul luxemburghez de Externe.

Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene, a declarat că ţările care se opun cotelor obligatorii trebuie să accepte rezultatul votului din Consiliul JAI.

„Ştiu că unele state membre nu au fost în favoarea propunerii, dar acele ţări au anunţat că vor accepta votul”, a spus Timmermans. „Noi ne vom asigura că deciziile sunt implementate”, a explicat Timmermans.„

Dupa cum se poate constata, Uniunea Europeana, dupa criza economica, este in fata unei noi crize, cea a imigrantilor, care tinde sa o dezbine. Este o perioada dificila pentru intreaga Uniune Europeana. Romania trebuie sa duca o politica inteligenta: trebuie sa fie pentru UE si nu impotriva UE. In acest sens, tara noastra, desi a votat impotriva masurii Consiliului JAI, totusi, odata adoptata, Romania trebuie sa aplice aceasta masura. E dificil de spus daca putem in mod practic s-o aplicam. Totusi, nu trebuie s-o respingem. O politica inteligenta ar fi sa nu procedezi precum Cehia si Slovacia, deoarece in acest mod te pui singur in afara UE. Tara noastra nu are un astfel de interes, mai ales ca a luptat din greu sa realizeze conditiile de integrare in Uniunea Europeana. Noi trebuie sa demonstram ca suntem pro Europa si un factor de stabilitate in Uniunea Euroepana si in intreaga zona a Balcanilor.

Este in interesul tarii noastre sa arate, sa demonstreze ca are un stat puternic capabil sa raspunda si la provocarile dificile cu care se confrunta UE. Castigul in ceea ce priveste imaginea tarii noastre ar fi urias si noi trebuie sa urmarim atent acest lucru! Politica externa a tarii noastre nu poate avea decat doua componente principale: NATO si UE. De aceea noi trebuie sa demonstram ca suntem parteneri de nadejede aliatilor nostri in ambele.

Faptul ca Romania accepta cotele obligatorii e un gest de tarie, nu de slabiciune. Nu ca nu l-ar putea refuza. Putem sa facem oricand acest lucru. Dar prin acceptarea cotelor obligatorii, Romania isi intareste pozitia in interiorul UE. Or, aceasta e o directie strategica pe care Romania trebuie s-o urmareasca in continuare. Daca Romania va gestiona cu bine aceasta criza si va demonstra ca nu are incidente teroriste in urma primirii imigrantilor, se va afla pe o pozitie extrem de tare, ca cel ce-si cladeste casa pe stanca, nu pe nisipuri miscatoare. Va fi un aliat de nadejede si inseparabil al SUA, demonstrand ca putem, ca avem profesionalismul necesar, sa gestionam o situatie dificila mai bine decat altii. Daca, in acelasi timp, tara noastra isi va dezvolta capacitatile militare asa cum trebuie, nu cred ca gresesc prea mult daca spun ca am putea ajunge o forta de temut in aceasta zona. Important este sa ne urmarim interesele. Sa avem un parteneriat si mai strans cu SUA. Romania trebuie sa fie puternica si un factor de stabilitate in zona aceasta. Este o cale unica si pentru indeplinirea dezideratului nostru national: unirea cu Republica Moldova.

Unirea cu Republica Moldova nu poate fi abordata decat in context european si nord-atlantic. O Romanie slaba nu poate sa-si indeplineasca o asemenea vrere. De aceea noi trebuie mai intai sa consolidam pozitia noastra in UE si NATO pentru a putea avea influenta necesara in Republica Moldova spre a ajunge la unire. De asemenea trebuie sa intelegem ca o Romanie corupta, cu un stat corupt, iarasi nu poate sa-si indeplineasca o asemenea dorinta, mai ales ca aceasta coruptie slabeste si economic tara noastra.

Sa privim putin ce fel de zona e aceasta in care suntem, cu abordarile filoruse ale lui Viktor Orban (gresesc?), cu o Serbie care face exercitii militare comune cu Belarus si Rusia si o Grecie care e intr-o situatie tragica din punct de vedere economic, ajunsa la mana unui partid comunist precum Syriza. De aceea Romania, ca partener al SUA si tara membra NATO si UE, trebuie sa fie aici o tara puternica, o tara care sa-si elimine slabiciunile pe care inca, din pacate, le mai are.

Un alt lucru important pe care tara noastra ar trebui sa-l faca e acela de a identifica solutii la aceasta criza a imigrantilor si impartasirea acestora statelor membre UE spre discutare. Tara noastra trebuie sa faca mai mult in aceasta privinta si trebuie sa fie un jucator activ in UE. Solidaritatea se manifesta si astfel. Nu putem sa stam pasivi in fata unei asemenea situatii si trebuie sa propunem masuri preventive.

Adevarul este ca aceste cote obligatorii, cu care, initial, nici eu nu am fost de acord, pot fi o mare sansa pentru tara noastra spre a-si consolida pozitia in UE si NATO.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Despre ISIS si lupta geopolitica…

Un deosebit de interesant articol in Gandul:

Opinia unui fost agent MI6: Toată lumea foloseşte „Statul Islamic” în propriul interes. Iar ei se folosesc acum de noi

Se arata ca:

„Alastair Crooke, fost agent al serviciului secret britanic MI6 şi consilier al unor înalţi oficiali europeni pe probleme privind Orientul Mijlociu, consideră că principalii actori internaţionali, de la preşedintele SUA Barack Obama la Putin şi Rusia, se raportează la gruparea teroristă „Statul Islamic”, din Irak şi Siria, pentru a-şi atinge propriile interese. De fapt, din cauza acestei încrengături de interese, gruparea teroristă a ajuns să întoarcă roata şi să se folosească de Occident pentru a-şi atinge scopurile şi o face deocamdată eficient.

„Se pare că toată lumea caută să se folosească de ISIS (gruparea teroristă Statul Islamic) în propriul interes”, scrie Alastair Crooke, fost spion MI6 şi oficial al diplomaţiei UE, în Huffington Post. El aminteşte, citând-o pe analista libanezo-americană Raghida Dergham, de schizofrenia care a lovit ţările din Golf, în ce priveşte raportarea la SUA, referindu-se la faptul că ţările arabe din Golf văd ISIS ca pe un instrument necesar pentru a confrunta Iranul şi ambiţiile sale regionale, mai ales în războiul din Siria, şi nu ca terorişti. „Este remarcabilă candoarea subită în a exprima disensiuni radicale, de exemplu între faptul că guvernele din Golf au caracterizat ameninţarea ISIS ca pe una existenţială şi faptul că o mare parte din public simpatizează cu ISIS şi motivele sale, iar ISIS este văzut ca ceva necesar în balanţa de putere şi cea a terorii”, scrie Dergham.

În ciuda retoricii ţărilor arabe, viziunea de mai sus se traduce şi în sprijinul armat cu care contribuie la campania de atacuri aeriene din Siria: 4 avioane F-16 din Arabia Saudită, 4 avioane de luptă din Emiratele Arabe, două din Bahrain şi un Mirage din Qatar, care nu au luat practic parte la atacuri.

Dacă ţările arabe vor să folosească războiul anti-ISIS pentru a-i forţa mâna preşedintelui sirian Assad, Rusia şi Iranul urmăresc un alt scop, mai scrie Crooke. Ele doresc ca ofensiva să ţintească strict ISIS în Irak şi Siria. Ministrul de Externe rus Serghei Lavrov a încurajat atacurile americane împotriva ISIS, însă a insistat ca acestea să ţintească într-adevăr ISIS şi nu guvernul Assad, iar acestea să fie coordonate împreună cu guvernul de la Damasc.

Ca reacţie la atacurile SUA în Siria împotriva ISIS şi la contrele lui Obama cu Assad pe această temă, Rusia a mutat şi ea, ameninţând că va spori livrările de armament către guvernul sirian, dacă SUA ar ataca direct poziţii ale Damsacului. Au apărut ştiri că nave Sumoum ruseşti, care au capabilităţi antiaeriene, au sosit în portul siriran Latakia. Rusia şi Iran vor coopera cu SUA în operaţiunea anti-ISIS din Siria, doar dacă sunt stabilite coridoare aeriene, ţinte clare ale atacurilor aeriene şi garanţii că SUA nu vor încerca să creeze zone de control pentru opoziţia siriană.

Astfel, SUA se află între ciocan şi nicovală, crede fostul oficial MI6. Arabia Saudită vrea capul lui Assad şi se oferă să finanţeze efortul de război, iar agrearea condiţiilor ruso-iraniene l-ar întări pe Assad şi ar crea scandal printre ţările din Golf. Dacă SUA l-ar ataca pe Assad, aşa cum vrea Golful, asta ar însemna să escaladeze relaţia cu Iran, Rusia şi Hezbollah, ceea ce ar complica şi mai mult ofensiva anti-ISIS.

Turcia vrea şi ea să se folosească de războiul cu ISIS, iar scopul imediat este să ajute ISIS să submineze regiunea semiautonomă a kurzilor sirieni, care se află la graniţa cu regiunea turcească locuită de kurzi. Turcia îi împiedică pe kurzi să treacă graniţa în Siria, pentru a lupta cu ISIS. Controlul ISIS asupra acestui teritoriu sirian ar crea un coridor logisitic cu Turcia, unde preşedintele Erdogan a sprijinit ISIS în lupta pentru răsturnarea regimului Assad. Turcia a încercat să menţină relaţii bune cu toate părţile din regiune – cu baath-iştii, cu kurzii din Irak, cu liderii sunniţi ai triburilor şi cu ISIS, pentru a-şi asigura un rol de mediator al viitorului sunniţilor din regiune.

Israelul are şi el un interes în acest război, scrie Alastair Crooke. A sprijinit insurgenţii din zona Golan, împotriva lui Assad, în schimb sperând să câştige un cuvânt de spus în războiul cu Frăţia Musulmană şi Hamas.

SUA urmăreşte nu doar să distrugă ISIS, ci şi să-l submineze pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Drept răspuns, Putin încearcă să deschidă comunicarea cu Oabama, pentru a se pune de acord în Siria şi Irak şi pentru a dezescalada tensiunea cu Washingtonul, în general.

Aici, SUA şi Obama se află în faţa unei dileme, crede Crooke. Au nevoie într-adevăr de cooperarea lui Putin şi a Iranului, dacă vor să ţină sub control instabilitatea din Orientul Mijlociu, însă a căuta ajutorul Rusiei pe faţă l-ar pune pe Obama în faţa unor critici vehemente, în contextul alegerilor preliminare pentru Congres. Secretarul de Stat John Kerry s-a exprimat astfel: nu ne coordonăm, cu Damascul, ci deconflictualizăm! Este o contradicţie de politică externă care nu are cum să dureze, crede fostul spion MI6.

Ca efect, deja opoziţia siriană, sprijinită de Occident, strigă că a fost discreditată  de atacurile americane în Siria. Extremiştii Nusra spun că cine negociază cu Vestul devine parte a Vestului, iar mulţi sirieni de rând îi acuză că sunt trădători.

Mai sunt şi alte părţi interesate în acest conflict. Sunniţii din Anbar, Saladin şi Ninive (provincii din Irak) se folosesc de ISIS pentru a pune presiune pe Baghdad, să le facă favoruri. Kurzii procedează la fel. Consiliul de Cooperare din Golf foloseşte acest război pentru a forţa Qatar să urmeze linia impusă de saudiţi şi să extindă războiul către Frăţia Musulmană, regele Abdullah al Arabiei Saudite foloseşte situaţia pentru a-i forţa pe clericii Wahhabi să împiedice o revigorare a mişcării wahhabiste în rândul populaţiei.
Sunt atât de multe părţi interesate să folosească ISIS în propriul interes, încât te poţi întreba ce s-ar face fără ISIS. Poate că nu s-ar descurca, mai scrie Crooke.

ISIS a fost poate un instrument, chiar prin crearea sa, al multora care au crezut că îl vor folosi, dar poate că acum roata s-a întors. Nimic din ce a făcut ISIS până acum nu a fost la întâmplare, ci a reflectat o planificare serioasă şi o intenţie. Există o hartă, din 2006, a teritoriilor cu puţuri de petrol pe care ISIS spera încă de pe atunci să le controleze. Strategia lor de a cuceri Mosul a fost pusă la cale timp de 2 ani (ISIS a evoluat din mişcarea irakianului al Zarqawi şi stabilise deja o operaţiune clandestină în Siria, prin extremiştii Al-Nusra, până când cele două grupări s-au rupt).

Membrii ISIS cred în profeţia că o mare bătălie cu Vestul va avea loc în Siria (bazată pe un citat din Hadith cu învăţăturile lui Mohammed) şi speră că alianţa occidentală se va lăsa atrasă într-un război terestru. Ei speră să se întâmple ceva similar conflictului Israel-Hezbollah din 2006, când după ce ofensiva aeriană israeliană nu a reuşit să distrugă mişcarea teroristă, au existat acţiuni militare care au forţat invazia terestră israeliană.

Deja grupuri afiliate al Qaeda şi alte grupări jihadiste se adună sub steagul ISIS, pentru a se lupta în „războiul crucii”, lansat împotriva lor. Deja grupările rebele, sprijinite de Occident, sunt considerate acum trădătoare şi colaboratoare ale Vestului. Nu era asta uşor de prevăzut?, se întreabă fostul spion MI6. ISIS se foloseşte de Occident pentru a obţine ce vrea: mobilizare islamică extinsă, delegitimarea liderilor arabi şi un război lipsit de strategie şi finalizare. La acest proces contribuie acum Barack Obama.

Până la urmă, la o analiză mai atentă, marea inconsistenţă şi cauza care va transforma acest demers într-un eşec este un paradox simplu: aliaţii Vestului nu vor fi şi nu pot fi parteneri adevăraţi în acest război. Sunt prea contaminaţi de aceeaşi ideologie salafistă, de zeci de ani, sunt parte a acestei ideologii. Vestul a fost complice la ea prea mult timp, s-a aliat cu ea, iar acum nu îşi poate abandona aliaţii compromişi, dar nici nu se poate aştepta ca aceştia să trimită trupe pe teren.

Este un război fără trupe, fără mijloace de a obţine un rezultat. ISIS s-a folosit de noi inteligent, este concluzia lui Alastair Crooke.”

Un articol foarte interesant, pe care il recomand a fi citit integral si in original, si care pune punctul pe „i”, cum se spune, aratand ca acest razboi este, in principal, un razboi intre SUA si Rusia, cu conotatii geopolitice foarte complexe.

Daca va veti uita pe harta, Siria reprezinta o miza esentiala: daca ar fi sub influenta americana ar izola Iranul de Orientul Mijlociu (Irakul, tara vecina Siriei, este deja sub influenta americana in urma razboiului castigat de SUA care l-a indepartat de la Putere pe Saddam Hussein). Siria este un cap de pod pentru Iran, prin organizatia siita si antisionista Hezbollah, sprijinita de Iran si care ataca Israelul. Pe de alta parte, aliatul Iranului este Rusia, care il sprijina pe actualul Presedinte al Siriei, Bashar al-Assad. Fiind omul rusilor, blocheaza influenta americana in Siria. Din aceasta cauza americanii au vrut sa-l alunge insa rusii s-au opus si l-au ajutat pe Al-Assad, care a reusit in felul acesta sa se mentina in functie. Pe de alta parte, daca rusii pierd influenta in Siria s-ar putea spune fara prea mare teama de a gresi ca ar pierde o mare parte din influenta pe care o au in Orientul Mijlociu, pentru ca Tarile din Golf sunt proamericane si nu numai ca nu vad cu ochi buni, dar le e si frica de dezvoltarea Iranului ca mare putere in aceasta zona…

ISIS este, in mod ciudat, un rau necesar… SUA nu actioneaza direct in Siria, pentru schimbarea prin razboi direct a lui Bashar al-Assad, pentru ca se opune Rusia. Fara ISIS si mentinerea starii de tensiune in zona, regimul lui Bashar al-Assad n-ar avea, practic, nicio problema. ISIS creeaza premisele unei interventii militare. Dar cum se va desfasura aceasta…? Atragerea Iranului de partea SUA ar fi o modalitate originala de a interveni insa e destul de dificil de realizat. Iranul este legat, ca sa zic asa, de Rusia prin Organizatia pentru Cooperare de la Shanghai (Iranul este observator) si, de ce nu, prin Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva, cu care Organizatia pentru cooperare de la Shanghai a semnat un agreement, unde Iranul ar fi un posibil candidat (Serbia are statut de observator). Din acest punct de vedere, problema Iranului este urmatoarea: el nu poate ramane in afara unei organizatii care sa-i asigure si, de ce nu, sa-i garanteze securitatea. O cooperare a Iranului cu SUA ar fi vazuta rau de catre Rusia si Iranul si-ar putea pierde un aliat caruia, cel putin pana acum, nu are ce sa-i reproseze… De asemenea Iranul nu-si poate permite sa ramana izolat nici in ceea ce priveste cooperarea economica…

Acest razboi geopolitic nu se poarta numai in Orientul Mijlociu, el e prezent si in Europa. Evenimentele din Ucraina, care au dus la indepartarea de la Putere a lui Viktor Ianukovich, omul Kremlinului, au facut ca Ucraina sa sara de pe orbita Rusiei. Gravitarea Ucrainei pe orbita UE inseamna pierderea influentei Rusiei asupra acestei tari. Drept raspuns Rusia doreste sa pastreze niste capete de pod – regiunea Donetk- Lugansk, Crimeea si chiar Transnistria, pe care sa le poata controla. De asemenea Rusia este interesata sa-si mareasca influenta in Balcani prin Serbia. De asemenea, nu trebuie sa neglijam nici Ungaria, regimul lui Viktor Orban avand o orientare prorusa, dar Ungaria e membra a UE si NATO. Pe cand din fostul Spatiu Iugoslav doar Croatia si Slovenia sunt membre NATO.

Din punct de vedere economic, si legat de pozitia Romaniei, aratam in acest comentariu urmatoarele:

@Marian
Uite ce face Ponta in SUA: s-a dus in Houston, Texas, la compania Halliburton:
Evenimentul Zilei

CORESPONDENȚĂ DIN SUA: Ponta a mers în Texas, de unde speră să atragă noi investiții americane în domeniul energetic din România

Iata ce ne spune Wikipedia:
Halliburton

“Type Public
Traded as NYSE: HAL
S&P 500 Component
Industry Oilfield services & equipment[1]
Founded 1919, Duncan, Oklahoma, USA[2]
Founders Erle P. Halliburton
Headquarters Houston, Texas, USA, (Main Headquarters)
Dubai, UAE
Area served Worldwide
Key people David Lesar
(Chairman and CEO) and Jeff Miller
(President)
Products Products and services to the energy industry[3]
Revenue Increase US$24.8 billion (2011)[4]
Operating income Increase $4.7 billion (2011)[4]
Net income Increase $3.0 billion (2011)[4]
Total assets

Increase US$ 29.223 billion (2013) [5]
Increase US$ 27.41 billion (2012) [5]

Total equity Increase $7.725 billion (2008)[6]
Employees 68,000 (January 2012)[7]
Website Halliburton.com”

Predecesorul lui David Lesar a fost Dick Cheney!

Pomeneam de Hunt Oil Company in postarea trecuta, tot din Texas, in Dallas. N-o merge si p-acolo…?

Observa ce profituri mari, foarte mari au aceste companii petroliere din SUA si, de notat asta, in crestere!!!!

Pe de alta parte, iata ce titreaza Romania Libera :

Compania americană Stratum Energy, al treilea producător de gaze din România

Se arata ca:

“Compania americană Stratum Energy va deveni al treilea producător de gaze din România, după ce va investi 150 de milioane de dolari anul viitor în țara noastră, a declarat, vineri, pentru Agerpres, ministrul delegat pentru Energie, Răzvan Nicolescu.

Nicolescu face parte din delegația premierului Victor Ponta în Statele Unite ale Americii, iar, vineri, oficialii români s-au întâlnit cu reprezentanții companiilor petroliere americane.

‘Compania Stratum Energy va deveni al deveni al treilea producător de gaz din România după Romgaz și Petrom cu o producție anuală de peste 0,5 miliarde mc, după ce va investi peste 150 milioane de dolari anul următor în țară noastră în dezvoltarea descoperirii de gaz convențional făcută, recent, de companie în zona Moinești, județul Bacău’, a spus Nicolescu.

El a subliniat că investițiile americane vor avea un rol crucial în obținerea independenței energetice a țării noastre, în anul 2020.

‘Cred foarte mult că atragerea de investiții și tehnologie din SUA în domeniul energetic românesc va ajuta țara noastră să devină, în preajma anului 2020, independentă energetic. În plus, consumatorii vor beneficia de prețuri cât mai bune, noi locuri de muncă vor fi create și taxe suplimentare vor fi colectate la buget’, a susținut Nicolescu.

Compania americană ExxonMobil explorează, alături de OMV Petrom, un perimetru de mare adâncime în Marea Neagră, iar descoperirile recente de acolo vor asigura României independența energetică începând cu anul 2020, potrivit estimărilor companiilor petroliere.”

Inteleg, deci, ca miza este independenta energetica a Romaniei.

Si acum cate ceva despre jocul geopolitic:

Bloomberg: Rusia riscă să intre în recesiune, din cauza preţului scăzut al petrolului

Se arata ca:

“Rusia riscă să intre în recesiune, din cauza celui mai redus preţ al petrolului din ultimii doi ani, potrivit analiştilor intervievaţi de Bloomberg, relatează Mediafax.

Rusia are nevoie ca petrolul Urali, principala marcă de ţiţei pe care o exportă, să fie tranzacţionat la 100 de dolari pe baril, pentru a evita recesiunea, consideră 58% dintre cei 19 analişti participanţi la sondaj.

Luând în considerare nivelul sancţiunilor americane şi europene impuse Rusiei din cauza Ucrainei, cel puţin 19% dintre analişti cred că actualul nivel al preţului este suficient de scăzut pentru a pune în pericol stabilitatea financiară a Rusiei.

Declinul preţurilor petrolului îşi pune amprenta asupra celui mai mare exportator de energie din lume, care obţine aproximativ jumătate din veniturile bugetare din vânzările de petrol şi gaze. Acest fapt limitează capacitatea Rusiei de suporta sancţiunile, prin epuizarea finanţelor publice, al căror deficit, excluzând veniturile din industria energiei, depăşeşte 10% din PIB.

“Chiar dacă preţul petrolului îşi va reveni la un nivel de trei cifre, Moscova are mâinile legate într-un fel, bugetul are deja probleme, iar necesarul de finanţare al sistemului bancar ar putea consuma rapid resursele disponibile”, a declarat Wolf-Fabian Hungerland, analist la Berenberg Bank în Hamburg.

În urmă cu trei ani, Ministerul rus al Economiei estima că numai o scădere a preţului petrolului la 60 de dolari pe baril ar opri creşterea economică a Rusiei.

Preţul contractelor futures pentru ţiţeiul Brent, utilizat pentru stabilirea preţului în cazul a circa jumătate din petrolul mondial, inclusiv pentru petrolul Urali, a scăzut cu 16% de la un maxim înregistrat în iunie şi a atins un minim al ultimilor doi ani pe 15 septembrie.

Vineri, contractele pentru petrolul Brent cu livrare în noiembrie au fost tranzacţionate în stagnare la 96,97 dolari pe baril, la bursa ICE Futures Europe.

Creşterea cererii mondiale de petrol este cea mai scăzută din 2011, în timp ce producţia din afara statelor membre ale OPEC înregistrează cel mai mare avans după anii ’80, în special datorită exploatării zăcămintelor de şist în SUA, potrivit Agenţiei Internaţionale pentru Energie.

Preţul petrolului Urals a coborât sub 100 de dolari pe baril pe 18 august, iar în perioada 15 august-14 septembrie a înregistrat un nivel mediu de 98,28 dolari, a arătat Alexandr Sakovici, consilier în Ministerul rus de Finanţe.

Este pentru prima oară după iunie 2012 când preţul mediu al petrolului se află sub 100 de dolari pe baril, într-un interval de patru săptămâni.

Bugetul Rusiei pentru 2015 este conceput pentru un preţ al petrolului de 96 de dolari pe baril, a declarat săptămâna trecută Maxim Oreşkin, şeful departamentului de planificare strategică din Ministerul de Finanţe. Pentru anul viitor, guvernul estimează un deficit bugetar de 0,6% din PIB.

O scădere de 1 dolar a cotaţiei petrolului privează bugetul Rusiei de venituri de circa 80 de miliarde de ruble (2,1 miliarde dolari), a arătat Oreşkin.

Dependenţa Rusiei de petrol a crescut puternic în 2013, a afirmat pe Facebook Tatiana Nesterenko, secretar de stat în Ministerul de Finanţe. Deficitul bugetar, excluzând veniturile din petrol, a crescut anul trecut la 10,3% din PIB, cel mai ridicat nivel după 2010, dovedind faptul că Rusia este dependentă de factorii externi.

Probabilitatea intrării Rusiei în recesiune, anul viitor, a scăzut la 60%, de la 65% în august, potrivit estimărilor a 27 de analişti.

Criza din Ucraina a provocat ieşiri de capital din Rusia, a dus la deprecierea rublei şi a limitat accesul la finanţarea în străinătate. Rubla s-a depreciat în acest an cu peste 14% faţă de dolar, înregistrând a doua cea mai slabă performanţă în rândul a 24 de monede emergente analizate de Bloomberg.

Tatiana Orlova, economist la Royal Bank of Scotland, consideră că Rusia poate intra în recesiune şi dacă preţul petrolului Urals ar fi de 110 dolari pe baril, dacă blocarea accesului la pieţele de finanţare externe va continua o perioadă lungă de timp.

Potrivit estimărilor Băncii Mondiale, Produsul Intern Brut al Rusiei va creşte cu 0,5% în 2014, comparativ cu 1,3% în anul precedent. În 2015 şi 2016, PIB-ul va avansa cu 0,3%, respectiv 0,4%.”

Interesul manifestat de companiile americane din domeniul petrolier si al gazelor naturale in Romania slabesc influenta economica a Rusiei. Mai mult decat atat, scaderea pretului petrolului impinge Rusia spre o recesiune economica care, impreuna cu sanctiunile impuse de catre UE si SUA, va lovi regimul Putin. O posibila intrare in recesiune a Rusiei va lovi destul de puternic Rusia, o tara emergenta care a inregistrat sub Putin cresteri economice mari prin cooperarea cu Vestul. Tatiana Nesterenko are dreptate: Rusia este dependenta de factorii externi!! Doar Vladimir Putin pare a ignora, in mod pagubos am zice noi, acest aspect important… O Rusie instabila din punct de vedere financiar ii va face mari probleme lui Putin…

Ceea ce este de retinut: SUA incearca o slabire a Rusiei, atat din punctul de vedere al sferelor de influenta cat si din punct de vedere economic, ultimul aspect lucrand in favoarea primului. Scutul antiracheta face si el parte din aceasta strategie.

Iata inca doua articole, cred eu interesante, asupra cooperarii dintre Iran si SUA in chestiunea legata de ISIS si despre implicarea Rusiei in Balcani:

The Washington Post

The fight against the Islamic State must include Iran

By Fareed Zakaria

Se arata ca:

„If President Obama truly wants to degrade and destroy the Islamic State, he must find a way to collaborate with Iran — the one great power in the Middle East with which the United States is still at odds. Engagement with Iran — while hard and complicated — would be a strategic game-changer, with benefits spreading from Iraq to Syria to Afghanistan.

We are now in the air-power phase of the campaign against the Islamic State. This part usually goes well — think of the air wars against Afghanistan, Iraq and Libya. The United States has the world’s most advanced planes, rockets and drones, and an extraordinarily capable military. But what follows is usually messy — think of Afghanistan, Iraq and Libya. Ground forces have to fight locals and guerrillas in irregular combat. The most important questions turn out to be political. Are the local groups, tribes and sects fighting with the Americans or against them? What kind of power-sharing deals need to be in place to get them to support American efforts?

In Iraq, the central problem remains that the Sunnis do not feel represented in the Baghdad government. Obama keeps saying that there is a new government in Iraq, but the implication that it is inclusive is false. Sunnis continue to have ceremonial posts with little power. The army continues to be dominated by Shiites at the upper echelons. The result is visible on the ground. A recent article in the New York Times pointed out that “after six weeks of American airstrikes, the Iraqi government’s forces have scarcely budged the Sunni extremists of the Islamic State from their hold on more than a quarter of the country, in part because many critical Sunni tribes remain on the sidelines.”

The United States has some influence with the Iraqi government, but Iran has far more. The Shiite religious parties that today run the country have been funded by Iran for decades. Their leaders lived in Tehran and Damascus during their long exiles from Saddam Hussein’s regime. When Washington sought to remove the previous prime minister, Nouri al-Maliki, Iran provided the push that made it happen. If the goal is to get the Iraqi government to share more power with the Sunnis, Iran’s help would be invaluable, perhaps vital.

In Syria, Washington’s strategy is incoherent. It seeks to destroy the Islamic State there and attack Jabhat al-Nusra and the Khorasan group but somehow not strengthen these groups’ principal rival, the Bashar al-Assad regime. This is impossible. As these terrorist groups lose ground, the army that will most easily take advantage will be that of the Syrian regime, not the disorganized and weak Free Syrian Army. If there is some way to make this strategy less contradictory, it would be to work toward some power-sharing deal in Syria that includes elements of the Assad government — such as generals and intelligence heads. But Washington has no contact or credibility with anyone in the Assad regime. The government that does is in Tehran.

In Afghanistan, Washington’s and Tehran’s interests have always coincided. Iran opposed the Taliban, helped oust it and cooperated with the United States at the Bonn Conference, held after the fall of the Taliban, to install the new Afghan government of Hamid Karzai. As Afghanistan faces an uncertain future with a shaky power-sharing deal, Iran’s assistance would be a major stabilizing force.

Engagement with Iran would have to be carefully coordinated with Saudi Arabia and other Arab states. But now those nations also share a common enemy with Iran in the Islamic State and groups like it. And engagement will not be a rapprochement; Iran and the United States have too many issues that divide them, unless things really change in Tehran.

Iranian President Hassan Rouhani told me this week that, in their phone conversation last year, he and Obama had agreed “that there were many areas where Iran and the United States could cooperate” but that “first we must get past the nuclear issue.” I asked him to describe the contours of such cooperation — assuming that the nuclear deal happened — and he quoted an Iranian proverb that says roughly, “First take care of the child you have before you start thinking about the next one.”

When Richard Nixon and Henry Kissinger decided in the 1970s that Iran would be one of their “regional policemen,” they did so out of recognition of Iran’s geostrategic importance, not simply because they supported the shah. Vali Nasr, a leading scholar of Iran, told me that if the United States “wants to limit its micromanagement of the Middle East, it will have to find countries that are stable, influential and effective with which it can work. And potentially, Iran is one of those countries.” But, as Rouhani made clear, all of this waits on the nuclear deal.”

Lasand la o parte chestiunile de natura ideologica e interesant si acest articol din World Socialist Web Site:

US pressures Balkan countries to cut ties with Russia

By Paul Mitchell
24 July 2014

Se arata ca:

„US President Barack Obama conducted a four-day trip to Europe last month, during which he sought to intensify the campaign against Russia that began with the US-backed fascist-led coup in Ukraine in February.

The aim was to pressure Washington’s European allies, who have been reluctant to impose sweeping economic sanctions on Russia because of the consequences for their own economies.

Further US sanctions were imposed on July 17 targeting major banks, defence companies and energy corporations, including Rosneft, Russia’s largest publicly traded oil company.

US pressure is also being stepped up in the Balkans region. Although it has intervened continuously in the region going back to the breakup of the former Yugoslavia and the NATO war in the 1990s, there is added urgency given that many of the Balkan countries maintain close economic and political relations with Russia.

Efforts for a renewed offensive in the Balkans to counter Russian influence will increase at the August 28 top level conference dedicated to the integration of the Balkans into the European Union (EU), and at the September NATO summit in Wales.

The August 28 conference is being organised by Germany, which is determined to retain and extend its interests in the Balkans. It was the first Western country to recognise the independence of Slovenia and Croatia, which precipitated the disintegration of Yugoslavia and the Balkan Wars. German Chancellor Angela Merkel declared, “Germany will invite all Balkan states to a conference at the end of August to make it clear that we want to support each other and look to the future together.”

Speaking about the Balkans conference, Corina Stratulat, senior policy analyst at the Brussels-based European Policy Centre, told the online news-site EurActiv that there was a “pressing need to deal with the unfinished business in the Balkans”.

“Although peace has taken hold of the region, Balkan countries are still not all in [the EU] and certainly they are not all transformed as we had envisioned,” she added.

Stratulat explained that the EU enlargement policy had stalled since the accession of the Eastern bloc in the mid-2000s, and that the crisis in Ukraine “might also be another reason that Germany and the EU are renewing their interest in the Balkans, where Moscow is also lurking.”

More forceful than Stratulat’s comments were those penned in a June 26 Foreign Affairs article, “Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans”, by Edward P. Joseph and Janusz Bugajski.

Joseph is a former Deputy Head of the Organisation for Security and Co-Operation in Europe Mission in Kosovo and a Senior Fellow at the School of Advanced International Studies at John Hopkins University. Bugajski is the former Director of the New European Democracy Program at the Center for Strategic and International Studies. He has been an adviser on East European affairs for the US Department of Defense and chairs the South-Central Europe area studies programme at the Foreign Service Institute of the US Department of State.

The authors declare, “Instead of deferring to the hesitant position on the Balkans favored by European nations—such as Germany—…Washington needs to spur the continent to action, pressing the case for serious engagement on both broad geopolitics and regional stability.”

They insist that, “Intensified cooperation in the Balkans between the United States and its European partners—as well as the inclusion of all remaining Balkan states within NATO—will help to stabilize a still-uncertain region while containing Russia’s geopolitical appetite.”

“Further indecisiveness and the absence of stronger US leadership will only embolden Russian President Vladimir Putin to pursue his options in the Balkans”, they conclude.

Joseph and Bugajski criticise the EU for allowing Serbia’s continued progress towards membership of the bloc, even though it has refused to impose Western sanctions on Russia and praised Russian President Vladimir Putin’s public initiatives for resolving the violence in eastern Ukraine. Following his July 7-8 meeting in Moscow with Putin, Serbian Prime Minister Aleksandar Vucic repeated his government’s intention to pursue EU membership at the same time as maintaining “its good, friendly relations with Russia.”

The authors point out that, “Moscow largely controls Serbia’s oil industry and has its sights on neighboring Croatia’s state energy company, which could give it command over the flow of natural gas from the Adriatic Sea into Central Europe.”

The sabotaging of the South Stream pipeline that will bring that natural gas from Russia, bypassing Ukraine, is a major US aim. In June, Bulgaria was forced to suspend construction of its section of the pipeline after threats of sanctions from the EU and US.

However, Bulgaria has now reversed its decision, Serbia has just signed an agreement to start construction and Italy, Hungary, Greece, Slovenia, Austria and Croatia are still backing the project.

Joseph and Bugajski contrast the EU treatment of Serbia with its attitude to “little” Montenegro, which imposed sanctions “in the face of withering criticism” from Russia. Last year it rejected Moscow’s calls for a new strategic relationship, including a new Russian naval base at Bar. They call for Montenegro to be allowed to join NATO—its application was rejected again last month—in order to “stave off a potential Moscow beachhead on the Adriatic” with a “dejected and disappointed” Montenegro more susceptible to Russia’s “dubious financial enticements.”

With regard to Macedonia, Joseph and Bugajski insist, “with so much at stake, it is high time for a revived international effort at breaking the stalemate that keeps it out of NATO and the EU.” They call for “strong-arm” pressure on Greece to drop its veto on accession because of a dispute over the name Macedonia, which it wants reserved for a region in Greece.

In Bosnia-Herzegovina, Joseph and Bugajski call for a “concerted push” from the US in the country, which is split into two virtually independent entities—the Bosniak-Croat Federation and the Serb Republic. The two authors declare, “Now is the time for Washington to select from among the many suggested reforms and spur Berlin to present concrete options to Bosnian party leaders.”

They call for increased pressure on Milorad Dodik, the “divisive” leader of the Serb Republic, whom Russia has “courted…with an award for advancing “the unity of Orthodox nations” and a credit line of about 95 million dollars.”

Whether Joseph and Bugajski’s demands will come to fruition is difficult to determine. The major European imperialist powers have so far backed the US aggression against Russia but there is no doubt that this is creating tensions and fissures across Europe which are of an explosive character. The major powers with the US to the fore are exerting massive pressure on the Balkan countries and in the process inciting the same sort of ethnic and nationalist divisions that set the fuse for the first imperialist world war.”

Si pentru ca e vorba de o zona vecina cu a noastra, iata si articolul din Foreign Affairs:

Long March to Brussels

Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans

By Edward P. Joseph and Janusz Bugajski

Se arata ca:

„Imagine that you lead a small Balkan country that ardently aspires to join Western institutions. But your country also has long-standing cultural and economic ties to Russia, akin to those that have riven Ukraine in recent months. Then, the West imposes sanctions on Moscow and you are pushed to choose: Are you with the West, or against it?If your country is Serbia, the largest state in the former Yugoslavia, you claim neutrality, refusing to join the sanctions regime crafted by Brussels and Washington, despite the fact that you have a pending application for membership in the European Union. On the other hand, if you are the leader of tiny Montenegro, you stand with the West and agree to impose the sanctions in the face of withering criticism from Moscow.

Yet following this courageous display of solidarity, Montenegro has received very little appreciation from the NATO alliance, the organization that continues to play a vital stabilizing role in the Balkans despite, for the most part, deploying few troops. For the recently independent and still vulnerable countries in the region, NATO membership delivers both external and internal security, severely curtailing the potential for interethnic strife while anchoring new members in Western democratic values. Although it had been conducting membership talks with Montenegro for five years, NATO has decided to once again postpone the country’s admission. In a baffling display of short-sightedness, key European capitals are willing to expose not only Montenegro but also neighboring Bosnia and Macedonia to Russia’s opportunism, risking potential regional instability.

In the wake of the Ukrainian crisis, Washington should do everything it can to advance these three countries toward Western institutions. Through its actions in Georgia and Ukraine, Moscow has made clear its determination to cripple, by direct means if necessary, any country in its neighborhood that dares to move toward a formalized relationship with NATO and the EU. To expand its political influence in the Balkans, Russia can exploit political links, intelligence penetration, financial means, and, most crucially, its energy relationships. Moscow largely controls Serbia’s oil industry and has its sights on neighboring Croatia’s state energy company, which could give it command over the flow of natural gas from the Adriatic Sea into Central Europe. The need to stave off a potential Moscow beachhead on the Adriatic is one reason that Slovenia and Croatia vigorously advocate for Montenegro’s admission to NATO.

Concerns about the Kremlin’s intentions in the Adriatic are not hypothetical. In late 2013, Moscow pressed Montenegro for establishing a new strategic relationship, including opening a Russian naval base in the port of Bar. The plucky Montenegrin government rejected the bid – but now faces the Kremlin’s wrath outside NATO’s protective umbrella. And should Moscow want to pressure the country, it has an array of tools to deploy. The Kremlin can manipulate its disgruntled Serbian minority, reviving their grievances against the government that broke away from Serbia eight years ago. Moreover, Montenegrin officials expect tourism from Russia to plunge in direct retaliation for its staunch pro-Western stance.

Russia’s gambits are by no means limited to Montenegro. In recent years, Moscow has already upped its role in Bosnia’s restless Serb Republic. Likewise, unease is growing in Macedonia, another state NATO continues to leave on the doorstep of membership. If discontent mounts in this weak, ethnically divided state, it could easily bleed over to neighboring Kosovo – a country with a significant presence of NATO forces, including U.S. troops. In short, Russia is well placed to exploit the region’s ethno-national divisions and the vulnerability of states excluded from NATO and the EU. Further indecisiveness and the absence of stronger U.S. leadership will only embolden Russian President Vladimir Putin to pursue his options in the Balkans.

A STABILIZING AMBIT

Instead of deferring to the hesitant position on the Balkans favored by European nations – such as Germany, which has shown little appetite for bringing Montenegro into the fold – Washington needs to spur the continent to action, pressing the case for serious engagement on both broad geopolitics and regional stability. Weary European capitals, including Berlin, lament the persistently high levels of corruption in Montenegro (as well as among its neighbors) and cite flagging support among its citizens for joining the alliance. But in this last aspect, Montenegro’s experience does not substantially differ from that of many surrounding states, where public opinion toward the EU and NATO had likewise been mixed until a concrete offer to join materialized. For example, support for NATO membership in Croatia soared once the public saw that the alliance genuinely wanted to include Zagreb and was not merely dangling potential membership as a means to extract concessions.

As for the struggle against corruption, the proven way to make headway against this epidemic is to enact the reforms needed to enter NATO and the EU. Giving a red light to Montenegro’s NATO entry will only weaken its commitment to further reform. Even worse, a dejected and disappointed Montenegro could find itself more open to Russia’s dubious financial enticements.

In addition to these fears, a strong case can be made for Montenegro’s NATO membership this year based on its work in fulfilling the requite criteria. The country has made great strides in reforming its security and intelligence sectors and has qualified for EU candidate status. It has repaired its relationship with all neighbors – never an easy task in the querulous Balkans. Podgorica has also contributed troops to the NATO operation in Afghanistan and offered to boost its assistance to the alliance in Adriatic coastal patrols, intelligence sharing, and anti-smuggling efforts. And despite the significant reforms that its government has yet to complete, Montenegro certainly matches, if not exceeds, several other recent NATO members in overall progress. Granting Montenegro NATO membership is a low-cost investment in regional stability that carries little risk.

Macedonia is a harder case to crack. But with so much at stake, it is high time for a revived international effort at breaking the stalemate that keeps it out of NATO and the EU. For the past eight years, the country has had a standing offer to join the organizations once it resolves its dispute with Greece over its name. (Athens insists that Macedonia’s name is an affront to its own history and claims that the name implies territorial claims on Greece.) Because NATO and the EU operate on the principle of consensus, Athens has been able to veto Macedonia’s advances toward membership, even though Macedonia qualifies for accession in every other aspect.

Until recently, the Greek position has merely been an irritant to the West. Now Russia’s aggressive challenge to the post-Cold War order has turned it into a mounting security concern. Resolving the disagreement is purely a matter of political will rather than law. In 2011, the International Court of Justice backed Macedonia’s claim that Athens violated its formal commitment to Skopje not to block its membership in international organizations. A number of countries – including the United States, many fellow NATO members, and even Russia – recognize Macedonia by its constitutional name. What is more, the country does not even insist on joining NATO by its moniker. It has repeatedly made clear that it is willing to enter under the demeaning and outdated reference “The Former Yugoslav Republic of Macedonia.”

For the past six years, European countries and the United States have left the problem in the care of a UN mediator. But breaking the deadlock will require more than watching from the sidelines. Berlin, London, Paris, and Washington must formulate a set of penalties to be applied to Athens and Skopje, should either reject the UN mediator’s final proposal to resolve the dispute. Without a negative inducement, the standoff between Greece and Macedonia will only deteriorate. Indeed, it already has, with the Macedonian government taking recent provocative steps on cultural issues seemingly designed to annoy the Greeks.

Despite the blustering nationalism of Nikola Gruevski, Macedonia’s prime minister, the small and weak country is relatively easy to pressure. It is harder, but not impossible, to strong-arm Greece. One option is to put Athens on notice that NATO allies could turn to the UN General Assembly to back the recognition of Macedonia’s constitutional name. The European Union could also announce its intention to open a high-level dialogue with Skopje – an important procedural step that Greece cannot block. And Washington could propose revisiting the consensus rules within NATO in cases where one country’s veto is undermining a neighbor’s domestic stability and threatening broader regional security. With this kind of political backing, the UN mediator could get the parties’ attention and finally bring this long-overdue dispute to a close, allowing increasingly shaky Macedonia to proceed toward the stabilizing ambit of NATO and the EU.

HIGH TIME FOR LEADERSHIP

In contrast to the external pressures dogging Macedonia, Bosnia-Herzegovina’s long-standing problems are almost wholly internal – and deeply aggravated by the recent catastrophic flooding. The disaster cost dozens of lives and inflicted severe damage on an already weak economy. The impact of the deluge was compounded by the political incompetence of a longstanding dysfunctional administration.

In an ironic but fortunate twist, Bosnia has been in such poor institutional shape for so long that there are plenty of thoughful reform proposals to draw on. These ideas range from revising the country’s constitution to reforming the unwieldy Bosniak-Croat Federation to tasking international organizations with privatizing Bosnia’s moribund state-owned enterprises that are captive to political parties. To help matters, Bosnian civil society has finally awakened to the need to confront its corrupt, entrenched leaders, providing another source of public pressure.

But change will not come to Bosnia without a concerted push from the United States. German Chancellor Angela Merkel has agreed to host Balkan leaders in a parley next month. Now is the time for Washington to select from among the many suggested reforms and spur Berlin to present concrete options to Bosnian party leaders. The United States and Germany must also engage Bosnia’s civil society in the reform effort both prior to and after the national elections in October. Another specific, feasible goal is to press Milorad Dodik, the divisive leader of Bosnia’s autonomous Serb Republic, on the lone issue – allocation of the country’s defense property – that currently blocks Bosnia from obtaining its NATO membership action plan.

The need to counterbalance the disruptive influence of Dodik – whose recurrent threats to secede from Bosnia stoke tensions within the loosely unified country – is particularly urgent. At the height of the crisis in Crimea in March, Russia courted him with an award for advancing “the unity of Orthodox nations” and a credit line of about 95 million dollars. His coffers replenished, Dodik is in a strong position ahead of this fall’s national elections. His return to office could doom Bosnia’s prospects for NATO membership for the foreseeable future, making high-level engagement on Bosnia’s NATO prospects urgent.

Since the crisis in Ukraine erupted in February, Russia has at times confounded the West and exposed its weaknesses. Yet at the same time, Moscow’s recent adventurism can reinvigorate the transatlantic alliance. Intensified cooperation in the Balkans between the United States and its European partners – as well as the inclusion of all remaining Balkan states within NATO – will help to stabilize a still-uncertain region while containing Russia’s geopolitical appetite.” (subl. mea)

Insa aici, dupa parerea mea, ar mai trebui adaugat ceva: Berlinul nu are interesul sa supere Rusia si de aceea nu va actiona cu hotarare si convingere pentru atragerea unor noi tari din fosta Iugoslavie in NATO si UE. De aceea ceea ce arata articolul referitor la un puternic leadership din partea SUA este adevarat. Iar ceea ce am subliniat cu rosu referitor la Muntenegru cred ca se aplica pentru intreaga regiune.

DE citit si…

Europa Libera

Cristian Preda: „Moscova nu mai este partenerul nostru strategic”

Un interviu de la Strasbourg cu europarlamentarul român, coordonator al grupului PPE din Parlamentul European în domeniul afacerilor externe.

Se arata ca:

„Marți, 16 septembrie, într-o demonstrație publică de solidaritate și parteneriat, unică în istoria UE, Parlamentul European și Rada supremă de la Kiev au ratificat, simultan, Acordul de Asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană. Un gest politic acordat la întreaga strategie a Uniunii Europene de reconfigurare a relațiilor sale cu vecinătatea estică, în care, printre altele, rolul Rusiei nu va mai fi acela de partener strategic, după cum afirmă în interviul acordat Europei Libere europarlamentarul român Cristian Preda.

Europa Liberă: Dle Preda, sunteți coordonatorul în domeniul afacerilor externe al celui mai puternic grup politic din legislativul european. Dincolo de ratificarea Acordului de Asociere, știți, desigur, Rada de la Kiev a adoptat o serie de legi care acordă o autonomie lărgită celor două regiuni problemă din estul Ucrainei, Luhansk și Donețk. Însă  situația este asimetrică, având în vedere că potrivit acelorași înțelegeri aplicarea prevederilor Acordului de Comerț liber și Aprofundat dintre UE și Ucraina va fi amânată. Ce câștigă Ucraina din această înțelegere?

Cristian Preda: „Aș începe amintind că ziua de marți, 16 septembrie, a fost o zi foarte importantă, pentru că atât Parlamentul European, reunit la Strasbourg, cât și Rada de la Kiev au ratificat, concomitent, Acordul de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană. Este, de altfel, un gest unic în istoria parlamentarismului, de a avea o ratificare simultană făcută de două parlamente și cu un scor foarte clar, atât la Strasbourg, cât și la Kiev.

Cu patru zile înainte de votul de care vorbesc, ca urmare a unor negocieri care s-au derulat începând din 27 iunie,  data la care președintele Poroșenko a semnat acordul, și până pe 12 septembrie, negocieri care au angajat partea rusă, partea ucraineană și Comisia Europeană, s-a convenit asupra unei amânări a intrării în vigoare a prevederilor Acordului care privesc partea ucraineană. Ucrainienii înțeleg că sunt foarte satisfăcuți de această amânare. Atunci când am fost la Kiev cu colegii mei din PPE,  am discutat cu președintele Poroshenko inclusiv despre această negociere, care a avut loc de-a lungul verii cu partea rusă. Este clar că după ratificare Acordul nu mai poate fi modificat. Această ratificare este un semn clar de angajament că toate prevederile acordului vor fi aplicate. Europenii vor permite marfurilor ucrainene să intre pe piața europeană, nu și invers, deocamdată.”

Europa Liberă: Cum se vor aplica prevederile acestui acord în estul Ucrainei?

Cristian Preda: „Sperăm ca toate zonele care sunt acum afectate de incursiunile rusești să revină cât de curând sub autoritatea Kievului. Eu personal consider că Kievul trebuie să restabilească autoritatea și în Crimeea. Atât eu cât și ceilalți membri ai grupului PPE nu vom accepta vreodată ideea că peninsula Crimeea a fost anexată de Rusia. Sper că Kievul va recâștiga toate teritoriile în ciuda tuturor dificultăților.”

Europa Liberă: Simbolistica semnării acordurilor simultan la Kiev și Strasbourg este foarte frumoasă. Însă pare că UE a răspuns bâtei militare rusești cu muzică de Beethoven. Asta pe de o parte. Pe de alta, v-am auzit în plenul PE spunând:„ Moscova a fost partenerul nostru strategic. Nu mai e.” E doar un discurs, sau UE face pași către o atitudine mai fermă față de Rusia?

Cristian Preda: „Eu cred că atitudinea UE a fost dură, în ciuda multor dificultăți venite din partea unor state membre. S-au adoptat în ultimele săptămâni sancțiuni importante. E drept că și Moscova a reacționat introducând sancțiuni care vizează sectorul agricol din UE. În ciuda dificultăților, s-a ajuns la un acord comun pentru cele 28 de state membre. Tocmai de aceea, am spus că Moscova nu mai este partenerul nostru strategic, așa cum ne-a plăcut să credem până la intervenția rusă în afacerile ucrainene, ocuparea Crimeii, și intervenția din Donețk, Luhansk, și acum în partea de sud a Ucrainei cu intenția de a merge spre brațul Chilia.

Toate astea ne arată că Rusia a acționat într-un mod diferit fată de cum ne-a obișnuit. Rusia a inițiat un război în Europa. Este foarte greu pentru politicienii europeni să spună acest lucru, dar trebuie spus foarte clar și deschis. Ucraina fiind pământ european, intervenția rusă în Ucraina este primul război în Europa după războiul din fosta Iugoslavie. Si de aceea cred că trebuie să avem un plan foarte clar de contracarare a acestei agresiuni rusești.

Trebuie sa fim pregătiți atât politic cât și militar pentru o situație pe care nu o anticipa multă lume în urmă cu un an. Trebuie să ne pregatim pentru depășirea diverselor dificultăți care vin din faptul ca unele state membre UE au o atitudine față de Rusia influențată masiv de chestiunea energetică sau de alte domenii de cooperare cu Moscova. Cu toate acestea, în ciuda acestor dificultăți, UE a avut o abordare destul de coerentă, chiar dacă toți ne-am fi dorit să avem măsuri mai dure și mai rapid luate.”

Europa Liberă: Exista un clivaj între abordarea  țărilor din centrul sau estul Europei (Polonia, România, țările baltice) și țările vestice, membre ale UE. Sunt alarmiste primele dintre acestea cand spun: „Ne e teamă de Rusia, vrem să fim apărați de NATO!”?

Cristian Preda: „Știți, Parlamentul European este o comunitate foarte diversă, sunt aproape 200 de partide, e greu să găsești o sensibilitate poltică nereprezentată în PE. Întreaga diversitate a UE este aici și e firesc să fie lecturi diferite. Nu suntem într-o logică de unanimitate partizană.”

Europa Liberă: Da, dar ne aflăm într-un moment critic. Ce se întâmplă seamănă izbitor cu intrarea trupelor sovietice în Polonia în anii 30…

Cristian Preda: „Știu că s-au facut aceste comparații și că ele pot să alimenteze temeri la nivel eurpean. Eu cred însă că e mai ințelept să asumăm aceste diferențe și să vedem cum putem construi o atitudine clară și lucidă în raporturile noastre cu Rusia. Exista clivaje și intre est și vest, si între deputați care vin din aceeași tară.

Ce este interesant este că regăsim în PE o întâlnire a extremelor, stânga și dreapta legate de interesele Rusiei. Avem în PE avocați ai Rusiei cum nu găseam în mandatul trecut, și avem această șocantă și absolut  dezolantă situație, pentru un moderat ca mine: întâlnirea extremiștilor de stânga și a celor de dreapta în sprijinul pe care îl dau Rusiei. Este efectul ultimelor alegeri din UE, când conflictul din Ucraina  era în desfășurare.

Sigur că, așa cum a arătat-o un sondaj al German Marschall Fund, există o majoritate europeană care dorește sancțiuni împotriva Rusiei și o apropiere a Ucrainei de UE. Problema  este că din pricina unor atitudini sceptice în privința lărgirii UE, a transformării unor tări din vecinatate în țări membre, există un discurs mai  moale vizavi de Ucraina. Ăsta-i paradoxul.

Dacă în timpul lui Ianukovici puteam invoca art. 49 din Tratatul european care dă dreptul oricărui stat european să adere la UE fără probleme, astăzi este aproape imposibil. Asta în conditiile in care ucrainienii și-au dat viața pentru ca țara lor să intre în Europa.

De aceea am spus, si cred ca trebuie să verbalizăm această nouă situație: Rusia nu mai este partenerul nostru strategic. Aceasta este linia PPE,  transferată, dacă vreți la nivel european, unde filozofia generală este o combinație de diplomație și sancțiuni în raport cu Rusia. Doza în care sancțiunile și diplomașia au fost utilizate a variat in funcție de moment și circumstantele din teren. Sper ca PE va trimite o importantă misiune în Ucraina la alegeri, la fel cum sper că vom face și la alegerile din Moldova. Trebuie să discutăm și despre posiblitatea ratificării Acordului de Asociere cu Moldova.”

Europa Liberă: Până la alegeri?

Cristian Preda: „Să sperăm că vom găsi cea mai potrivită dată.””

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Amalgam

Iata o serie de stiri interesante din Gandul, Romania Libera si HotNews care descriu o complexa realitate geopolitica:

Barack Obama, discurs istoric în Germania: „Atât timp cât vom avea arme nucleare, nu vom fi niciodată în siguranţă”

De ce Rusia nu consideră serioase propunerile SUA privind dezarmarea nucleară

Agitatie in Transnistria, Parlamentul Republicii Moldova intra in sedinta speciala. Plus: problema Moldovei si Transnistriei a fost discutata la intalnirea lui Ponta cu Merkel – surse

Chişinăul avertizează că este pregătit să riposteze unui eventual atac separatist transnistrean

România „se deschide“ spre Rusia când americanii „se închid“

e titlul editorialului semnat de Cristian Campeanu in Romania Libera.

Şeful CIA, la Bucureşti: „SIE şi SRI sunt remarcabile”

Siria: Bashar al-Assad AMENINŢĂ Europa

Băsescu: România cere Rusiei şi ţărilor vestice să nu aprovizioneze cu armament taberele din Siria

Preşedintele Traian Băsescu s-a întâlnit cu premierul sârb. „Felicitări că aţi găsit resurse pentru acord cu Priştina,înţeleg cât vă e de greu”

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Se remarca la Vladimir Putin o mare dorinta de refacere al fostului imperiu sovietic sub egida Rusiei. Lucrurile sunt destul de clare, dupa parerea mea. Rusia doreste o restabilire deplina a influentei sale in Republica Moldova si in acest sens foloseste, drept unealta, regimul separatist din Transnistria. Daca Serbia, impreuna cu Kosovo, se vor integra in Uniunea Europeana influenta Rusiei asupra Serbiei se va diminua si mai mult. Practic, Rusia isi va pierde influenta in Balcani. Acelasi lucru daca Republica Moldova se va integra in UE: inraurirea Rusiei se va diminua si mai mult.

Un alt punct nevralgic pe harta lumii il reprezinta Siria. Actualul razboi civil este expresia confruntarii geopolitice dintre Rusia si SUA. O eventuala indepartare de la putere al lui Bashar al – Assad ar insemna o restrangere a influentei Rusiei in zona Orientului Mijlociu.

Chestiunea care se pune e urmatoarea: ce consecinte pentru securitatea SUA si a intregii Lumi Libere ar avea ducerea la indeplinire a refacerii fostului imperiu sovietic, sub hegemonia de necontestat a Rusiei, chiar daca acest imperiu n-ar fi neaparat unul comunist? In prezent relatiile dintre SUA si Rusia sunt cele mai tensionate de la terminarea Razboiului Rece. Este destul de limpede ca Putin nu mai vede in NATO un partener, ci un adversar. Sistemul antibalistic face destul de dificila o negociere cu Rusia. De asemenea Rusia e impotriva extinderii NATO spre Est, caz in care Alianta Nord-Atlantica ar putea curpinde: Republica Moldova, Ucraina, Georgia.

In discursul rostit la Berlin, langa Poarta Brandenburg, Obama a reiterat principalele linii ale doctrinei sale. Discursul are si o semnificatie simbolica intrucat, inainte de caderea Zidului Berlinului, Poarta Brandenburg separa doua lumi: cea Comunista de cea Libera. In momentul actual ne aflam in plina confruntare intre SUA si Rusia deoarece acestea isi pun, reciproc, probleme dificil de rezolvat. Ne indreptam spre o noua Poarta Brandenburg, spre o noua Cortina de Fier? Putin pare a ramane in continuare tributar conceptiilor sovietice si din aceasta cauza el este o frana in ceea ce priveste occidentalizarea Rusiei. Pe de alta parte, Obama pare sa doreasca depasirea mentalitatilor din timpul Razboiului Rece: considerarea Rusiei drept adversar. Barack Obama a spus:

„”Ameninţările la adresa libertăţii nu vin neapărat din exterior, ci din interior, din propriile noastre temeri. În ultimii 10 ani, America a fost în război, dar s-au schimbat multe de-a lungul acestei perioade. Războiul din Irak s-a încheiat, cel din Afganistan se va încheia în curând, Osama Bin Laden nu mai există”.” (din Gandul; subl. mea)

Si atunci intrebarea care se pune ar fi urmatoarea: pot fi aceste temeri inceputul unui nou Razboi Rece? Observati ca folosesc termenul confruntare, nu conflict. Pentru ca, de fapt, problema cu care ne confruntam este elaborarea unei noi arhitecturi politice, sociale, economice si militare pe plan mondial, care sa asigure pacea si prietenia intre toate popoarele si tarile lumii. De la prabusirea comunismului in Europa de Est problema aceasta a ramas „in aer”, cum se spune. Inlocuirea unei lumi bipolare cu altceva (cu una multipolara!?) prezinta numeroase dificultati. O conceptie foarte clara nu a existat in acest sens de la sfarsitul Razboiului Rece. Obama spunea la Berlin:

„Fie că trăim în Cleveland, Washington, Belfast, Berlin, Atena sau Madrid, toată lumea merită o şansă, dreptul la o economie prosperă pentru toţi, nu doar pentru cei din vârful piramidei, mai spune preşedintele SUA, descriind „insulta unei inegalităţi crescânde”.” (din Gandul; subl. mea)

Si cum s-ar putea realiza lucrul acesta: o economie prospera pentru toti? Se tot vorbeste despre o Noua Ordine Mondiala (v. si aici) dar aceasta nu trebuie sa afecteze libertatea individului. Presedintele George H. W. Bush spunea (cf. Wikipedia):

„Until now, the world we’ve known has been a world divided—a world of barbed wire and concrete block, conflict and cold war. Now, we can see a new world coming into view. A world in which there is the very real prospect of a new world order. In the words of Winston Churchill, a „world order” in which „the principles of justice and fair play … protect the weak against the strong …” A world where the United Nations, freed from cold war stalemate, is poised to fulfill the historic vision of its founders. A world in which freedom and respect for human rights find a home among all nations.” (subl. mea)

„O lume in care libertatea si respectul pentru drepturile omului sa-si gaseasca o casa printre toate natiunile.„

La Berlin, Angela Merkel, in urarea de bun venita adresata lui Barack Obama, spunea:

„Angela Merkel: „Parteneriatul transatlantic continuă să fie cheia pentru libertate şi prosperitate pentru toţi. Nu poate fi un parteneriat mai bun decât cel dintre SUA şi Europa. Draga Barack, îţi urez bun-venit printre prieteni!„” (din Gandul; subl. mea)

iar replica lui Obama a fost:

” Am venit în acest oraş pentru că provocările vremii noastre au nevoie de aceleaşi trăsături definitorii pentru Berlin, spune Obama mulţimii. Preşedintele american aminteşte despre vizita lui John F. Kennedy în urmă cu 50 de ani şi despre provocările de acum, una dintre ele fiind pericolul armelor nucleare.

Obama: „De-a lungul istoriei, soarta acestui oraş s-a redus la o simplă întrebare: Vom trăi liber sau în lanţuri?„” (din Gandul; subl. mea)

De asemenea, Obama a mai aratat ca (citez tot din articolul din Gandul):

„Când apărăm libertatea fraţilor homosexuali şi surorilor lesbiene, ne apărăm libertatea noastră, spune Obama, care descrie diverse forme de libertate şi non-discriminare.” (subl. mea)

Trebuie observat ca Angela Merkel este raspicat in favoarea unui parteneriat transatlantic: SUA – Europa, nu Rusia – Europa. Iar Obama, tot raspicat, a spus: „Am venit în acest oraş pentru că provocările vremii noastre au nevoie de aceleaşi trăsături definitorii pentru Berlin„. Ce a vrut sa spuna cu asta? Totusi, pe vremea lui JFK Berlinul era divizat, incepuse sa se construiasca Zidul Berlinului (1961). Acum situatia este cu totul alta si atunci de ce: „provocările vremii noastre au nevoie de aceleaşi trăsături definitorii pentru Berlin„? Trecand peste astfel de dificultati, Obama conchide ca avem nevoie de „pace si dreptate”!! Si prosperitate pentru toata lumea!!

Romania ramane, cum arata Paul Morand, „locul de intalnire dintre Orient si Occident”. Sefii serviciilor secrete din SUA si Rusia s-au intalnit la Bucuresti. Cu Traian Basescu!

Cat economisim…?

Iata ce ne spune Gandul:

STUDIU: Românii economisesc lunar la fel de mult ca austriecii, cehii şi germanii. Ce „detaliu” ne deosebeşte

Se arata ca:

„Românii economisesc 9% din venitul lunar, la fel de mult ca austriecii, cehii şi germanii, însă în termeni nominali sumele economisite de români sunt cele mai reduse din 12 ţări europene, având în vedere diferenţele mari între salarii, reiese din cel mai recent barometru Erste Group.

Cel mai mult economisesc polonezii, care pun deoparte lunar 16% din venit, slovacii, sârbii şi turcii, care strâng 13% în fiecare lună.

În termeni nominali, românii economisesc 39 de euro pe lună, cea mai scăzută sumă din ţările analizate. Germanii conduc din punct de vedere al sumelor economisite lunar (178 euro), urmaţi de austrieci (164 euro), polonezi (90 euro), slovaci (83 euro) şi cehi (78 euro). Ungurii, ucrainenii, sârbii, croaţii şi muntenegrenii pun deoparte mai puţin de 50 de euro pe lună.

Barometrul Erste Group privind economisirea, realizat de IMAS International pentru Erste Group, cuprinde 12 ţări din Europa Centrală şi de Est (ECE), respectiv Croaţia, Republica Cehă, Germania, Ungaria, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Turcia, Ucraina şi Austria. Cu excepţia Austriei, unde au fost intervievate circa 900 de persoane, în toate celelalte state la sondaj au participat aproximativ 500 de persoane.

Numai 20%-30% dintre cetăţenii ECE sunt multumiţi de suma pe care reuşesc să o economisească în prezent, faţă de peste jumătate dintre austrieci sau germani. Ucrainenii sunt cel mai puţin mulţumiţi, urmaţi de români, sârbi şi unguri.

„Această percepţie reflectă proporţional situaţia financiară a oamenilor. Dacă majoritatea austriecilor şi germanilor cred că situaţia lor financiară personală este destul de bună, doar 16% din populaţia ECE este multumită de propria situaţie financiară, iar 40% dintre aceştia spun că au o situaţie «aşa şi aşa»”, se menţionează în sondaj.

Românii sunt cei mai pesimişti dintre ţările analizate şi când vine vorba de aşteptările privind economisirea în următorii cinci ani, astfel că 52% consideră că vor pune mai puţini bani deoparte. Doar 22% dintre persoanele intervievate din România spun că vor economisi mai degrabă mai mult în următorii cinci ani, iar 27% estimează că vor pune deoparte aceeaşi sumă de bani ca în prezent.

Spre deosebire de români, mai mult de jumătate dintre cehi, slovaci, croati şi sârbi consideră că vor economisi mai mult sau la fel ca în prezent şi peste cinci ani. În prezent, opt din zece sârbi, români şi unguri se simt personal afectaţi de situaţia economică negativă din ţările lor, în timp ce mai puţin de jumătate dintre cehi şi austrieci au resimţit impactul crizei financiare globale.

Barometrul a analizat şi în ce măsură sunt dispuşi cetăţenii din ţările analizate să se îndatoreze pentru achiziţia unei locuinţe.

Rezultatele au arătat că românii sunt cel mai puţin dornici să se împrumute pentru a-şi cumpăra o locuinţă, în contrast cu trendul din celelalte state.

„Mai bine de jumătate dintre locuitorii din ECE spun că sunt foarte atenţi când vine vorba de îndatorare. Majoritatea acestora s-ar îndatora numai pentru a cumpăra un apartament sau o casa şi ar apela pentru acest lucru fie la o bancă, fie la împrumuturi de la membrii familiei. Slovacii şi cehii sunt cei mai dispuşi să se împrumute pentru achiziţia unei locuinţe (peste 70%), la polul opus situându-se românii (41%). Cu toate acestea, unele tradiţii nu sunt afectate de lipsa banilor. Aproape o treime dintre polonezi spun că ar lua un credit sau ar plăti în rate pentru organizarea nunţii”, se precizează în barometru.

La nivel global, una din două persoane din ECE este obişnuită să pună periodic bani deoparte, iar două treimi dintre cehi, slovaci, unguri, români, croaţi şi sârbi economisesc de îndată ce au bani disponibili.

Majoritatea persoanelor intervievate în cadrul studiului, inclusiv din România, au declarat că economisesc pentru a avea rezerve financiare, pentru pensie, pentru achiziţia unei locuinţe sau pentru renovări.

Carnetele de economii şi economiile pentru locuinţe sunt cele mai populare produse, în timp ce trei sferturi dintre cei care economisesc în ECE sunt îngrijoraţi că monedele locale se vor deprecia şi, prin urmare, că economiile vor fi mai puţin rentabile pe viitor. Astfel, 85% dintre români şi aproape trei sferturi dintre polonezi, austrieci şi germani sunt îngrijoraţi de deprecierea monedelor naţionale, creşterea inflaţiei şi scăderea puterii de cumpărare.” (subl. mea)

Dupa parerea, mea studiul acesta, desi interesant, este, ca sa zic asa, incomplet. Adica nu ofera toate informatiile spre a ne putea face o imagine clara asupra realitatii din punct de vedere economic. Nu se spune nimic despre venituri (decat ca sunt diferente mari intre salarii), rata consumului, despre inclinatia populatiei de a economisi sau de a cheltui… Daca in cazul germanilor, austriecilor ar fi cat de cat clar de ce reusesc sa econimiseasca mai mult decat noi (diferentele mari intre salarii), nu e foarte clar de ce reusesc sa economiseasca mai mult decat noi sarbii sau ucrainenii… Insa ar rezulta, totusi, o concluzie, si anume ca, in general vorbind, populatia tinde sa economiseasca intrucat se asteapta ca veniturile sa scada. Perceptia populatiei (mai putin, poate, Austria si Germania), asa cum o vad eu din acest studiu, este ca situatia economica se va inrautati. In Austria si Germania, si poate si in Cehia, e mai mult optimism. Austria si Germania apar ca o insula de optimism intr-o Europa destul de pesimista: „Dacă majoritatea austriecilor şi germanilor cred că situaţia lor financiară personală este destul de bună, doar 16% din populaţia ECE este multumită de propria situaţie financiară, iar 40% dintre aceştia spun că au o situaţie «aşa şi aşa»”, se menţionează în sondaj„. Se observa pe cine afecteaza si pe cine nu afecteaza (sau afecteaza mai putin) austeritatea…

Update

Gandul

România, poziţie RUŞINOASĂ într-un top privind prosperitatea, după Sri Lanka şi Mongolia

Iata ce se arata:

„România se află pe locul 60 din 142 de ţări, după Sri Lanka şi Mongolia, într-un top privind prosperitatea realizat de institutul independent de studii şi analize sociale Legatum din Londra.

Între ţările est-europene, România este devansată de Cehia (locul 28), Polonia, (32) Ungaria (39), dar şi de Bulgaria, care ocupă poziţia 48.

Pe primele cinci locuri în acest clasament se află Norvegia, Danemarca, Suedia, Australia şi Noua Zeelandă, în timp ce Statele Unite ocupă abia poziţia a 12-a, urmate în ordine de Marea Britanie şi Germania. Franţa se află pe locul 21, iar Spania pe 23.

La realizarea clasamentului a fost calculat un indice care a luat în considerare factorii economie, antreprenoriat şi oportunităţi, guvernanţă, educaţie, sănătate, siguranţă şi securitate, libertate personală şi capitalul social.

România a obţinut cea mai bună poziţie la capitolul siguranţă şi securitate (47), urmat de domeniile educaţie şi antreprenoriat, ambele pe locul 49.

Cea mai slabă poziţie, respectiv 113, a fost înregistrată de România în cazul capitalului social.

România s-a plasat pe locul 94 în privinţa economiei, pe 71 în domeniul guvernanţei, pe 64 în cel al sănătăţii şi abia pe locul 81 în cazul libertăţii personale.

În urma României s-au plasat state precum Rusia (66) şi Ucraina (71).

Institutul a inclus în acest an în clasament încă 32 de ţări, astfel că numărul total al statelor evaluate a ajuns la 142. Studiul acoperă 96% din populaţia lumii, în încercarea de a evalua sănătatea economică a unei naţiuni dincolo de indicatori precum Produsul Intern Brut.”

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Nationalismul populist revine in Serbia…

Mediafax

Alegerile prezidenţiale din Serbia: Tomislav Nikolici îl devansează pe Boris Tadici – estimări preliminare

Boris Tadici şi-a recunoscut înfrângerea în alegerile prezidenţiale din Serbia

Romania Libera

UE anticipează printr-o eroare victoria naţionalistului sârb Tomislav Nikolici

 

Despre Kosovo…

Interesant articol! Merita citit, zic eu!

CORINA CRETU

În Parlamentul European, săptămâna trecută, au fost votate rezoluții non-legislative – așadar, cu valoare de opinie a Parlamentului European – referitoare la procesul de integrare europeană a Serbiei, Muntenegrului, Turciei și Kosovo. Dintre documentele votate, a atras atenția presei noastre cea privind Kosovo, în special pentru că 17 eurodeputați români am votat în favoarea rezoluției asupra căreia căzuseră de acord toate grupurile politice europarlamentare. 

Spun că am votat în favoarea rezoluției și nu a recunoașterii independenței Kosovo, așa cum eronat s-a susținut, pentru că votul și textul vizat nu au legătură cu recunoașterea statalității Kosovo. Rezoluția salută progresele făcute de Kosovo în procesul de integrare europeană, critică dur numeroasele eșecuri și face doar referire la problema recunoașterii independenței kosovare.

Pentru a evita orice fel de interpretări, redau integral acest paragraf: Parlamentul European ” ia act de faptul că declarația de independență a Kosovo a fost recunoscută de 88 de țări…

Vezi articolul original 795 de cuvinte mai mult

Lucruri importante despre Serbia

Romania Libera

UE acordă Serbiei statutul de candidat conform unui proiect de declaraţie comună

Ponta, pus la colţ de Năstase şi Corlăţean în privinţa Serbiei: Guvernul are dreptate!

Gandul

Serbia A SEMNAT cu România PROTOCOLUL privind minorităţile şi VA FI SUSŢINUTĂ pentru candidatura de membră UE

Off Topic

E OFICIAL: Toţi cei peste 1.500 de angajaţi ai Mic.Ro VOR FI CONCEDIAŢI. Numărul păgubiţilor este de 2.521. Cui îi datorează bani Mic.ro

De citit si…

Gandul

UE amână decizia privind aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen până în septembrie

Un articol care m-a pus pe ganduri…

Iata un articol care nu se poate sa nu te faca sa meditezi indelung, cu luare aminte:

Mediafax

Serbia se poate orienta spre Rusia dacă nu obţine statutul de candidat la aderarea UE

Iata ce spune acest articol:

Image via Wikipedia

„Uniunea Europeană va purta responsabilitatea unei eventuale instalări de baze militare ruse în Serbia, dacă va refuza să acorde acestei ţări statutul de candidat la aderare, a avertizat miercuri vicepremierul sârb Ivica Dacic într-un interviu.

„Europa ar comite o mare greşeală dacă Serbia nu va obţine în martie statutul de candidat”, a declarat Dacic pentru cotidianul Vecernje Novosti.

Dacic a afirmat că dacă Bruxelles şi Washington vor ţine departe Belgradul, va fi „normal să se aştepte ca o formaţiune politică ce se va îndrepta spre Rusia să poată veni la putere” în Serbia.

Alegerile legislative sunt prevăzute pentru această primăvară în Serbia, unde pro-europenii de la putere se vor confrunta cu opoziţia ultranaţionalistă, eurosceptică şi în mod deschis pro-rusă.

„Astfel, pentru ca ideea de a oferi ruşilor (posibilitatea) de a construi o bază militară aici să nu vină nimănui, UE şi SUA ar trebui să aibă o politică imparţială faţă de noi”, a continuat acesta.

„Ce se va întâmpla, spre exemplu, dacă o bază militară rusă ar fi construită în Serbia?” se întreabă Dacic. „Ar fi asta o problemă pentru Statele Unite? Cu siguranţă”, a răspuns el.

UE trebuie să se pronunţe în martie asupra statutului de candidat solicitat de Belgrad, însă cere în schimb progrese în negocierile pe care le sponsorizează între Serbia şi Kosovo. Responsabilii politici sârbi apreciază cu toate acestea că UE susţine cauza Priştinei şi nu ţine cont de interesele legitime ale Serbiei.

Kosovo şi-a proclamat independenţa la 17 februarie 2008, recunoscută de 22 din 27 de state UE şi de către Statele Unite. Susţinută de Rusia, Serbia refuză să o recunoască, considerând Kosovo ca fiind provincia sa sudică.” (cu rosu, subl.mea)

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

Mi se pare grav… Destul de grav… Implicatiile sunt serioase daca e asa cum spune Dacic. Pentru ca eventualele baze militare rusesti instalate in Serbia ar fi in imediata vecinatate a Romaniei, tara membra NATO. Si sa nu uitam de Scutul Antiracheta de la Deveselu, care nu este pe placul rusilor…   Apoi, ar fi in imediata vecinatate a Uniunii Europene si a NATO. Sa nu uitam ca si Croatia e tara membra NATO (2009) si urmeaza a face parte din Uniunea Europeana. Adevarul este ca refuzarea statului de tara candidat la aderare ar fi o grea lovitura pentru fortele politice pro-europene din Serbia. Practic, n-ar mai fi sprijinite, dar nu numai! Faptul ca li se intoarce spatele, ar fi sinonim cu discreditarea acestora in ochii populatiei: vor zice cu totii ca „aia nu sunt buni de nimic”.  Eu cred ca decat sa respingi, mai bine ajuti! Si chiar asa: de ce nu s-ar da o sansa europeana Serbiei? De ce ar fi rau lucrul asta?

Pe de alta parte, in varianta in care pro-europenii ar claca si scenariul lui Dacic se va adeveri, Rusia isi va spori influenta in Europa. De care Vestul va trebui sa tina seama, chit ca vrea, chit ca nu vrea.  Sa ne gandim la faptul ca nu se poate face nimic in Siria, pentru ca Rusia se opune. Eu stau si ma intreb ce ar fi daca Rusia chiar va patrunde spre centrul Europei in felul acesta. Si e posibil ca cetatenii sarbi sa voteze cu acele forte ultranationaliste, eurosceptice si pro-ruse, pentru ca in felul acesta Serbia sa poata avea sansa recuperarii Kosovo! Nu mai vorbesc de faptul ca lucrul asta ar da apa la moara sarbilor din Republika Srpska. Iar greselile pe care le-a facut Vestul in Spatiul Iugoslav, inclusiv continua marginalizare si izolare a Serbiei, care a suferit grele amputari teritoriale, se poate razbuna. Ceea ce vreau sa spun este ca nu-mi place deloc scenariul pe care ni-l propune Dacic. Nu-mi place! Insa nu pot sa nu constat ca e unul realist si trebuie tinut cont de o asemenea posibilitate, in cazul in care Serbia nu va primi statutul de tara candidat la aderare, cu implicatii imprevizibile.

Dupa parerea mea, atat Vestul Europei cat si SUA n-au inteles cum trebuie aceasta Zona a Balcanilor. Iata Grecia, care da dureri de cap liderilor din Zona Euro si SUA… Insa datoria publica a Greciei nu e cel mai periculos lucru care i s-ar putea intampla Europei si intregii lumi. De aceea democratia si europenismul in Balcani trebuie sprijinite de catre Vest. Din aceasta cauza si consider ca Serbia nu trebuie respinsa de catre Uniunea Europeana.  In caz contrar, tinand cont si de scenariul lui Dacic, consecinta va fi ca va spori in intensitate nationalismul si intoleranta. Citeam ceva foarte interesant, in acest sens, pe Wikipedia, despre Kosovo:

„Relations between Albanian and Serb communities

The relations between Kosovo’s ethnic Albanian and Serb populations have been hostile since the rise of nationalism in the Balkans during the 19th century, rivalry which became strong after Serbia gained Kosovo from the Ottoman Empire in 1913 and after Albania became independent in the same year.^[8] During the Ottoman period however, Serbs and Albanians within Kosovo enjoyed good-neighbourly relations, working together to oppose foreign meddling in the territory on many occasions^[169] During the Tito-era of communist rule in Yugoslavia, the ethnic Albanian and Serb populations of Kosovo were strongly irreconcilable with sociological studies during the Tito-era indicating that ethnic Albanian and Serb peoples in Kosovo rarely accepted each other as neighbours or friends and few held interethnic marriages.^[170] Ethnic prejudices, stereotypes and mutual distrust between ethnic Albanians and Serbs have remained common for decades.^[170] The level of intolerance and separation between the ethnic Albanian and Serb communities during the Tito-period was reported by sociologists to be worse than that of Croat and Serb communities in Yugoslavia which also had tensions but held some closer relations between each other.^[170]„

Iar despre nationalismul sarb, un articol foarte interesant tot de pe Wikipedia:

Serbian nationalism

Cititi cu mare atentie acest capitol:

”

Yugoslavia

In 1920, the centralized vision of Yugoslavia as supported by Serbian nationalists was enacted in the Constitution of the Kingdom of Serbs, Croats, and Slovenes passed on Saint Vitus Day that became known as the „St. Vitus Day Constitution” (Vidovdanski ustav).^[3] Antagonism which rose between Serbian nationalists versus Croatian and Slovenian nationalists culminated in the 1928 assassination of Stjepan Radić on the floor of the Yugoslav parliament and the subsequent deterioration of parliamentary democracy in the country.^[3] In the aftermath King Alexander discarded the St. Vitus Day Constitution, proclaimed a royal dictatorship, and officially renamed the country Kingdom of Yugoslavia.^[3] King Alexander pursued a policy of encouraging modern Yugoslav nationalism which caused dissatisfaction amongst Serbian nationalists who saw Yugoslav nationalism as a disavowal of Serbian nationalism.^[3] Serbian nationalists were outraged at the Cvetković–Maček Agreement between Serb and Croat political leaders that created the Banovina of Croatia, an autonomous province within the kingdom which gave Croatia virtual autonomy.^[3] In response, Serbian nationalists founded the Serb Cultural Club which attacked the new Yugoslav nationalism under the motto of „Strong Serbdom, Strong Yugoslavia”.^[3]

Draža Mihailović, World War II senior Chetnik leader.

Yugoslavia was invaded and occupied by the Axis Powers during World War II, with Nazi Germany establishing puppet states throughout occupied Yugoslavia.^[3] Serbian nationalism rose in a militant response by the Chetnik forces of Draža Mihailović against both the Axis forces and the communist Yugoslav Partisans.^[3] The war saw the rise of an extreme anti-Muslim variant of Serbian nationalism practised by the Chetniks who massacred Bosnian Muslims during the war.^[3]

In the aftermath of World War II and the seizure of power by the Yugoslav Partisans, Josip Broz Tito‘s communist Yugoslavia was established. The new regime repressed nationalism of any culture that was deemed to be a threat to the state.^[3] Serbian nationalism then developed during the 1960s by intellectuals such as Dobrica Ćosić and challenged the state-sponsored policies of Yugoslavism and „Brotherhood and Unity„.^[3] Tito’s later expulsion of the nationalist-leaning Serbian communist official Aleksandar Ranković in the 1960s was perceived as an attack on Serbian nationalism.^[3] After the ousting of Ranković, Serbian nationalist intellectuals increasingly began viewing Yugoslavia as a detrimental experience for the Serb nation.^[3]

Serbian nationalism escalated following the death of Tito in 1980.^[4] Serbian intellectuals began breaking a number of taboos – for example, Branko Petranović identified Mihailović, the Chetnik rival of Tito during World War II as being an important „anti-fascist„.^[4] Dobrica Ćosić joined other Serb political writers in writing the highly controversial Memorandum of the Serbian Academy of Sciences and Arts of 1986.^[5] The Memorandum claimed to promote solutions to restore Yugoslav unity, but it focused on fiercely condemning Titoist Yugoslavia of having economically subjugated Serbia to Croatia and Slovenia and accused ethnic Albanians of committing genocide against Serbs in Kosovo.^[6] The Memorandum was harshly condemned by the ruling League of Communists of Yugoslavia as well as the government of Serbia led by Ivan Stambolić.^[7] Members who would later support Serbian nationalism chose follow the party line and denounced the Memorandum as well. Slobodan Milošević, at the time a Serbian communist official, did not speak publicly about the issue, but in a meeting with members of the secret police he formally endorsed the official government denouncement of the Memorandum, stating:

The appearance of the Memorandum of the Serbian Academy of Arts and Sciences represents nothing else but the darkest nationalism. It means the liquidation of the current socialist system of our country, that is the disintegration after which there is no survival for any nation or nationality. … Tito’s policy of brotherhood and unity … is the only basis on which Yugoslavia’s survival can be secured.^[7]„

Dupa cum se poate usor observa, nationalismul e foarte inradacinat in aceasta tara. Nici Tito, cu toate arestarile si expulzarile pe care le-a facut, nu l-a putut invinge. Nationalismul a continuat si a inceput sa ia aspecte virulente in perioada post-Tito, ajungandu-se, in vremurile din urma, la razboi.

Image via Wikipedia

Dupa parerea mea, nu forta poate invinge acest nationalism. Nu l-a invins niciodata. Ci, pentru ca sa-l poti anihila, trebuie ca sa-i opui o alta idee, cum sa zic, care sa genereze in popor o alta conceptie. Lucrul asta e greu de facut si e si vina sarbilor, dar nu numai a lor. Continua marginalizare a Serbiei de catre Occident, faptul ca a suportat amputari teritoriale grele, lucrurile astea sunt de natura sa amplifice nationalismul, nicidecum sa-l domoleasca sau sa-l anihileze. De aceea trebuie o alta idee, de asa natura incat sa schimbe o mentalitate ce nu mai poate corespunde vremurilor moderne si care face rau Serbiei, de asa natura incat sa faca sa dispara aceasta traditie a nationalismului in Serbia, formata inca de pe vremea otomanilor. Or, aceasta alta idee nu poate fi alta decat europenismul si Uniunea Europeana, si, bineinteles, Drepturile Omului. Or, daca respingi Serbia, astfel de idei vor fi respinse si ele, la randul lor, de catre societatea sarba. Evident, trebuie timp ca sa schimbi astfel de mentalitati nationaliste, cu radacini vechi. Dar, in timp, lucrul e posibil. O eventuala prezenta militara ruseasca in Serbia ar putea avea efectul contrar si ar putea sa nasca chiar nemultumiri din partea populatiei sarbe. Situatia s-ar complica inutil. Aceasta alta idee, europenismul, de care am amintit mai sus, are nevoie de timp pentru a putea fi absorbita de catre societatea sarba. Procesul acesta de absorbtie poate fi de durata, in niciun caz nu se poate imediat. Si chiar cred ca intr-o Europa Unita, dar, totusi, eterogena, europenismul are o culoare locala, in functie de tara respectiva, de cultura tarii respective. Deci nici acest europenism nu poate fi unul omogen, oricat ne-am stradui sa-l facem asa. Nu se poate. Insa pentru o tara ca Serbia, cu vechi traditii nationaliste, foarte inradacinate in constiinta publica, europenismul, promovat in societatea sarba, ar putea fi un mare pas inainte. Si, cine stie, poate ca si procesul de absorbtie, de care aminteam, ar putea fi chiar unul de scurta durata. Lucrul asta, absorbtia ideii de europenism, nu trebuie fortata ci incurajata. Adevarul este ca pana acum nu s-a actionat asa in Serbia. Insa violenta razboiului a aratat esecul conceptiei nationaliste, si Serbia trebuie ajutata sa mearga pe un alt drum: cel european.

Off Topic

Gandul

Vizita lui Victor Ponta în SUA: cu cine s-a întâlnit şi care a fost mesajul USL pentru americani

Recomand citirea integrala a articolului.

Update

Romania Libera

Etnicii sârbi din nordul Kosovo deblochează două puncte de trecere a frontierei, la solicitarea UE

Românii din jurul nostru

Va propun sa cititi acest interviu deosebit de interesant luat de Adevarul Domnului Eugen Tomac, Secretar de stat pentru romanii de pretutindeni:

„250.000 de români sunt lipsiţi de drepturile elementare în Valea Timocului”

Dar si acest articol din Romania Libera:

Analist politic: Ucraina trebuie să bată Bucureştiul cu propriile lui arme