Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Cine va mai anima sahul romanesc?

Parerea mea este ca suntem prea prinsi de lucruri gen alegerile de primari in doua sau intr-un singur tur de scrutin, chestiuni fiscale si altele de genul asta, dar uitam multe alte lucruri importante, poate chiar mai importante.

Vestea mortii marii maestre, D-na. Elisabeta Polihroniade, m-a indurerat. Dumnezeu s-o odihneasca in pace!

As dori sa evidentiez aici unul din cele mai importante lucruri pe care le-a facut D-na. Polihroniade in decursul prodigioasei sale cariere: popularizarea sahului in Romania! Un lucru, cred eu, necesar si deosebit de important din punct de vedere cultural. Din pacate, tara noastra trece printr-un declin cultural – lucru ce ar trebui sa se constituie intr-un semnal de alarma – dovedit si prin faptul ca nu mai avem o revista de sah. In trecut era Revista Romana de Sah – remarcabila din multe puncte de vedere. Nu doar pentru faptul ca erau prezentate, cu analize, partide de la diverse concursuri internationale, dar aceasta revista organiza concursuri de probleme de sah, cu participare internationala. Din pacate, dupa Revolutie, Revista Romana de Sah a disparut. Au mai aparut altele, dar s-au stins repede. E marele merit al D-nei. Polihroniade ca a incercat si a reusit pentru o perioada mai lunga de timp revitalizarea Revistei Romane de Sah prin revista Gambit. Din pacate si aceasta revista a disparut. De asemenea dansa a avut carti de sah publicate care s-au bucurat de succes in randul iubitorilor acestui deosebit de frumos sport care se ingemaneaza cu arta.

Or, ceea ce constat eu acum este ca nici revista de sah nu mai avem si nici nu se prea publica carti de sah. Mare pacat! Viata intelectuala are de suferit! Sunt atatea carti de sah extraordinare, scrise de mari maestrii celebri – in alte parti se publica, la noi nu. E un dezinteres ingrozitor, lucru ce ar trebui sa dea de gandit Federatiei Romane de Sah. Si e mare pacat mai ales pentru generatia tanara, pentru ca nu e deloc stimulata sa se aplece asupra acestui extraordinar joc si sa-l cunoasca in profunzime. In Italia exista celebra L’Italia Scacchistica – v. si aici – revista care dateaza din 1911 si care apare si online. Spuneti-mi, poate ca nu sunt eu la curent – mai avem o revista de sah in Romania pe care s-o putem gasi atat online cat si la un chiosc de ziare? Ne plangem de dezinteresul pentru elevatie al tineretului, dar nici nu prea facem ceva ca sa dezvoltam acest interes. As dori sa evidentiez aici acest superb sait – Chessgames – pentru iubitorii sahului! Cu toate acestea, nu mi se pare suficient intrucat contributia noastra nu prea se vede… Din cate vad eu, pe saitul Federatiei noastre au mai aparut cateva reviste, dar local. Avem saituri de sah, ceea ce e bine, dar nu e suficient. As dori sa vad ca se publica mai mult, inclusiv carti de probleme de sah. Poate ca Federatia ar trebui sa se gandeasca la un sait sau la o sectiune pe saitul sau in genul Chessgames, sa se poata rejuca partidele chiar acolo, pe sait. Ar trebui sa fie o informare, inclusiv partide cu analize, din ceea ce se intampla in sahul international.

Sigur, D-na. Polihroniade avea o varsta venerabila, dar nu prea vad tineri care sa se dedice cu pasiune popularizarii sahului in Romania. Slaba implicare… Si nu vad implicarea celor cu dare de mana in sustinerea sahului in Romania. In Statele Unite, de exemplu, sahul a fost sustinut de oameni bogati, dar iubitori ai acestui joc – de pilda Jacqueline Piatigorsky, nascuta Rothschild, cu celebra Piatigorsky Cup, care a promovat mari talente precum Bobby Fischer, Tigran Petrosian, Paul Keres, Boris Spasski si altii. Deschideti, va rog, saitul de pe Wikipedia al Cupei Piatigorsky si veti vedea mari nume ale sahului mondial. Bine, imi veti spune, Rothschild… Dar eu nu cred ca asta, doar asta e problema. E vorba si de bunavointa. Eu n-as crede ca in Romania nu putem gasi oameni care sa sustina aparitia unei reviste nationale de sah, cum a fost Revista Romana de Sah, care sa sustina, sa finanteze si sa promoveze concursuri internationale serioase, cum a fost odata Marele Turneu International al Romaniei, unde venea elita sahului mondial. Este si rusinos: pe vremea comunismului se putea, acum, in libertate, nu se mai poate… Ca de tara corupta, azi, ne stiu toti! Stau si ma intreb: de ce nu se gandeste nimeni la lucrurile acestea? E o enigma pentru mine faptul ca nimeni nu se gandeste la un lucru atat de frumos precum promovarea sahului la noi in tara, popularizarea lui, organizarea de mari turnee in Romania, lucru ce ar imbunatati, fara indoiala, imaginea tarii noastre in lume.

Cei care totusi depun eforturi merita, desigur, remarcati.

As dori sa evidentiez un sait romanesc dedicat istoriei sahului de la noi din tara. Din fericire exista asa ceva! Un sincer BRAVO!! E vorba de saitul STERE.ro. Puteti vedea aici  un omagiu adus marii maestre Elisabeta Polihroniade si o trecere amanuntita in revista a carierei sale (inclusiv cu fotografii!). Insa asa cum aflam de pe saitul Federatiei, in decembrie 2015 STERE.ro implinise doi ani de la lansare. Deci in 2013 a fost lansat. Destul de tarziu, dar mai bine mai tarziu decat niciodata!

Speram sa vedem facandu-se mai mult si mai bine!

Reclame

ianuarie 30, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Ceea ce nu am inteles niciodata in comunism…

Vladimir Tismaneanu are un articol foarte interesant pe saitul Europa Libera:

Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

Se arata ca:

„Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker.

Alături de Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiță Ionescu, Martin Malia și Robert Service, Robert C. Tucker a clădit un aparat interpretativ, riguros, nuanțat și superb documentat, care nu lasă loc pentru iluzii privind natura esențial ilegitimă a sovietismului. Când noțiunea de totalitarism se afla sub asediu din partea direcției revizioniste din sovietologie, Robert C. Tucker a oferit argumente imbatabile în favoarea relevanţei acestui concept (recunoscând, alături de Hannah Arendt, importanța evitării viziunilor împietrite pentru care totalitarismul apărea drept un bloc imuabil). A scris o carte excepțională, The Marxian Revolutionary Idea, unde a dezvoltat tema de-radicalizării regimurilor marxiste, anticipând cu mulți ani momentul Gorbaciov. Școala sovietologică de la Princeton, de la Stephen Cohen (azi profesor la New York University) la Stephen Kotkin, se revendică din moștenirea politologică și istoriografică a lui Robert C. Tucker. Opera lui Tucker a readus în centrul analizei politologice conceptul de cultura politică și a luminat rolul personalității în dinamica acțiunii politice. Cărțile sale despre Stalin și stalinism au drept corespondent in studiile despre Hitler și nazism lucrările esenţiale ale lui Ian Kershaw.

Am fost apropiat de el, de familia sa, inclusiv de Robert English, ginerele său, astăzi profesor de relații internaționale la University of Southern California, autorul unei lucrări remarcabile despre intelectualii de partid din anturajul lui Gorbaciov și rolul acestora în dezintegrarea sistemului leninist. Prima carte de Robert C. Tucker, cea despre filosofie și mit la Marx, am citit-o în franceză când eram student la București. Cursul oficial de istoria marxismului, ținut de politrucul Gh. Al. Cazan, vitupera împotriva poziției lui Tucker. Motto-ul cărții,  preluat de la tânărul Marx, surprindea natura sfâșiată, alienată, a demersului radicalismului hegeliano-marxist: „Filosoful, el însuși o parte înstrăinată a acestei lumi, se așează pe sine ca măsura a lumii”. Apoi, la Caracas, în 1982, am citit absolut fascinat, din biblioteca Sofiei Imber și a lui Carlos Rangel, Stalin as Revolutionary. După 1982, l-am întâlnit la diverse conferințe și simpozioane, dar m-am apropiat de Robert Tucker în 1995, la Princeton. A participat la prelegerea pe care am ținut-o despre miturile politice după comunism. Seara am fost la el acasă împreună cu Ana Seleny, care preda pe-atunci la Priceton. Am conversat câteva ore cu el și Evghenia (Jenia), soția sa de care îl lega o iubire ce începuse la Moscova, în anii războiului. O iubire care s-a confruntat cu aparatele represive ale regimului și cu suspiciunile paranoice ale lui Stalin însuși. Ne-am revăzut apoi de multe ori, am corespondat cu el, vorbeam adeseori la telefon.

Poziția sa privind bolșevismul era diferită de a multor colegi, inclusiv unii amintit mai sus (a se vedea interviul cu George Urban apărut inițial în Encounter și transmis la Radio Free Europe și Radio Liberty). Robert C. Tucker a considerat că stalinismul este definit de un transformism radical. În The Soviet Political Mind, el afirma că „gândirea transformistă este în mod fundamental opusă oricărei concepții conform căreia obiectul care urmează să fie transformat deține capacitatea unei dezvoltări autonome. Acesta din urmă nu are un potențial al evoluției sau schimbării din interior, în mod spontan, de care, apoi, cel care inițiază transformarea din exterior să fie nevoit să țină seama. O asemenea autonomie nu poate fi acceptată deoarece ea ar impune limite asupra nivelului de transformare din afară la care urmează să fie supus subiectul”. Nu este surprinzător așadar că, în momentele în care stalinismul s-a aflat în situații de criză, în acele clipe de cumpănă pe plan intern, el a declanșat proiecte grandioase de transformare a Omului și a mediului înconjurător, sfidand si condamnand genetica drept o pseudo-stiinta reactionara, burgheza. În același timp, acest proiect de remodelare radicală a realității nu este un proces arbitrar. El este fundamentat „pe legi științifice obiective”. Iar Tucker a demonstrat în lucrările sale cum Stalin, printr-un proces de externalizare, a ajuns să fie convins „că propriile idei sunt necesitățile naturale ce guvernează dezvoltarea societății”. Era de fapt o „dezvoltare” perversă a ambiției deterministe a marxismului originar.

Pe de altă parte, Robert C. Tucker a refuzat teleologia istorică absolutistă.  El credea că a existat o pluralitate de drumuri pornind de la Lenin, ca Stalin nu fusese inevitabil. Tot asa cum de la Marx se putea ajunge la Eduard Bernstein, nu doar la Lenin. În interviul cu G. Urban, el afirmă: „nu sunt  de acord cu ideea că totalitarismul stalinist a fost rezultatul logic al doctrinei leniniste”. În opinia sa, evoluția scrierilor lui Lenin justifică o derivare la fel de ‘logică’ către alți ‘discipoli’ ai săi precum Rîkov, Buharin, Tomski. Dar tot el a scris despre cultura politică a bolșevismului și a demonstrat natura intrinsec antidemocratică, despotică a voluntarismului mesianic leninist.

Generații de politologi și istorici din Vest, dar și din statele sovietizate, au fost inspirați de ideile lui Robert C. Tucker. Propriile mele contribuții sunt direct legate de viziunea sa despre stalinism și despre totalitarism în genere. Într-o scrisoare de la sfârșitul anilor ’90 îmi spunea că dacă ar fi să predea din nou (era de-acum Profesor Emeritus la Princeton) ar folosi cartea mea Reinventing Politics drept bibliografie obligatorie. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit de la un intelectual de o asemenea statură.

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor ’20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și  formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.”

Bineinteles, recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

As dori sa propun si eu o tema de cercetare, aratand ceea ce eu nu am inteles niciodata in comunism. Despre ce este vorba? Trebuie spus mai intai ca in comunism o carte trebuia sa contina in prefata sau postfata sa aprecieri laudative la adresa regimului. Asa trebuia pe vremea aceea. Asa se obisnuia. Am o carte, valoroasa in continut, din acea epoca: Partidele alese ale marelui maestru in sah Mihail Botvinnik. Pentru iubitorii sahului o recomand cu caldura pentru ca pot vedea aici partide memorabile, analize sahiste deosebit de fine. Cartea aceasta, celebra de altfel, a aparut la Editura Cultura Fizica si Sport (eu am Editia II) si cuprinde partide jucate de marele campion sovietic intre anii 1926-1946, iar in incheiere sunt doua capitole ce trateaza despre studiile de final si definitia combinatiei. Cartea incepe, dupa Introducere, printr-un articol intitulat Despre scoala sahista sovietica. Putem gasi in acest articol lucruri valoroase din punct de vedere strict sahist. Insa mai gasim si altceva, de exemplu iata cum se incheie acest articol:

„Trebuie sa raspandim si in viitor sahul, in lungul si in latul tarii noastre, atragand spre practicarea lui noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate. Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic si a marelui Stalin.” (subl. mea)

Interesant este ca nu spune, de pilda, „noi grupuri de muncitori si tarani” ci „noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate”, asimiland taranul cu „muncitorul de la sat”, mediul rural avand astfel muncitorii sai, nu tarani.

Ceea ce pot sa inteleg: „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic„. Asta pot sa inteleg. Dar de ce mai trebuia si a cincea roata la caruta: „si a marelui Stalin„, asta nu pot sa inteleg. Adica pentru gloria lui personala, va dati seama? Deci era inclusiv pentru gloria personala a lui Stalin!! Demn de remarcat este ca nu spune ca „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice” pentru gloria lor personala, pentru ca sa se evidentieze ei, sa castige ei mai bine din activitatea sahista. Ci pentru gloria „marelui Stalin”!

Szabo vs. Botvinnik (right), Oberhausen 1961 (sursa: Wikipedia)

Dupa cum lesne se poate observa, cred, Botvinnik era un om serios. Botvinnik a facut studii la Facultatea de Matematica si Electromecanica. Interesant ce propunea el in anii ’80:

„In the 1980s Botvinnik proposed a computer program to manage the Soviet economy. However, his proposals did not receive significant attention from the Soviet government.

During the last few years of his life he personally financed his economic computer project that he hoped would be used to manage the Russian economy. He kept actively working on the program until his death and financing the work from the money he made for the lectures and seminars he attended, despite prominent health problems.” (Wikipedia)

El propunea un program pentru calculator care sa managerieze economia sovietica… A lucrat la acest proiect pana la moartea sa, finantandu-l din surse proprii…

iulie 28, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 41 comentarii

Happy birthday dear mister dictator!

Va mai amintiti de Bobby Fischer? Celebrul, marele jucator de sah american, genialul Bobby!! In 1992 s-a desfasurat in Iugoslavia un meci de sah intre Bobby Fischer si Boris Spassky, revansa meciului pentru titlul mondial desfasurat in 1972 la Reykjavík, in Islanda. Wikipedia a facut o extraordinara prezentare a celor doua meciuri celebre, cu partidele jucate – aici meciul din 1992 si aici cel din 1972.

Bobby Fischer

In 1992 Iugoslavia era sub embargoul impus de Natiunile Unite, iar Bobby a incalcat cu buna stiinta embargoul (va amintiti, cred, cand a scuipat pe actul acela de la ONU), expunandu-se Justitiei din SUA si, desigur, pedepsei legale. Trebuie spus ca acel embargou sanctiona si evenimentele sportive si ne amintim de echipa de baschet a Iugoslaviei careia i-a fost refuzata participarea la evenimentele sportive internationale timp de trei ani (1992-1995).

Dupa acel meci din 1992 Fischer nu numai ca nu s-a mai putut intoarce in SUA, dar a fost haituit de sistemul legal american pana spre sfarsitul vietii, trebuind sa se mute dintr-o tara in alta. Interesant este ca americanii nu l-au iertat usor pe omul care a dus pe mari culmi faima US in lume, reusind sa se impuna ca un mare jucator, dupa razboi, si sa castige titlul de campion mondial in sah, unde hegemonia era detinuta de sahistii sovietici. Iata ce ne arata Wikipedia:

„Serbian grandmaster Ljubomir Ljubojević called Fischer, „A man without frontiers. He didn’t divide the East and the West, he brought them together in their admiration of him.”[437]

Incerc sa traduc:

Bobby Fischer

„Marele maestru sarb Ljubomir Ljubojevic il numea pe Fischer: „Un om fara frontiere. El nu a divizat Estul si Vestul, ci le-a adus impreuna in admiratia pe care o au fata de el””

Si acum sa venim in zilele noastre…

Gandul

Dennis Rodman i-a cântat „La mulţi ani” liderului de la Phenian

Kim Jong Un si Dennis Rodman

Se arata ca:

„Fostul baschetbalist american Dennis Rodman i-a cântat „La mulţi ani” liderului nord-coreean Kim Jong-un, la Phenian, miercuri, după care a jucat într-un meci demonstrativ pentru a celebra evenimentul, relatează AFP.

Fostul mare baschetbalist american, cunoscut pentru excentricităţile sale, i-a adus un omagiu tânărului lider nord-coreean, cântându-i „La mulţi ani” în faţa a câtorva mii de spectatori, după care a jucat într-un meci de baschet demonstrativ, potrivit unei înregistrări video postate pe Internet.

Kim Jong-un, care a împlinit 31 de ani, a asistat la meci în compania soţiei sale, Ri Sol-ju, şi altor oficiali.

Liderul de la Phenian a declarat că vizita echipei americane în Coreea de Nord este binevenită şi „constituie o ocazie bună pentru a promova înţelegerea între cele două ţări”, a precizat Agenţia centrală coreeană.

Fostul baschetbalist american se află de luni în cea de-a patra vizită din ultimele 12 luni în Coreea de Nord. Dennis Rodman este însoţit şi de alţi foşti jucători din NBA, între care Doug Christie, Craig Hodges şi Charles Smith.

El a fost aspru criticat pentru că nu a evocat cu ocazia acestui turneu problema drepturilor omului şi soarta lui Kenneth Bae, un cetăţean american deţinut în Coreea de Nord.

„În circumstanţe adecvate, baschetul poate servi ca punte între comunităţi, dar nu e cazul”, a apreciat marţi Otis Birdsong, preşedintele Asociaţiei naţionale a jucătorilor de baschet retraşi din activitate.

Administraţia americană, care nu întreţine relaţii diplomatice cu Coreea de Nord, a preferat să se distanţeze de acţiunea lui Dennis Rodman.”

Prietenul meu, grasul nord-coreean

de Alina Matis

Se arata ca:

Dennis Rodman

„Undeva, departe-departe de România, există o ţară gri cu un singur gras*. Un copil mare cu jucării periculoase şi nouă milioane de soldăţei, înconjurat de 25 de milioane de oameni slabi şi fricoşi, pentru care el este singurul zeu în viaţă în care au voie să creadă şi la care pot să se închine. Acest gras, pe numele lui Kim Jong Un, fiu al lui Kim Jong Il, are, de un an de zile, un prieten, pe Dennis Rodman.

La prima lui vizită în Coreea de Nord, excentricul Dennis Rodman, fost baschetbalist NBA nemaibăgat în seamă de presă, plin de datorii şi cu probleme legate de consumul excesiv de alcool, era speranţa multor activişti pentru drepturile omului. Fiind singurul american cu acces la liderul suprem de la Phenian, avea cea mai bună şansă de a face ceva, orice, pentru nord-coreeni sau măcar să obţină eliberarea unor cetăţeni băgaţi în lagărele ţării, precum misionarul american Kenneth Bae, închis pentru „acte ostile” la adresa regimului.

Marţi, Rodman a devenit cel mai hulit om din SUA după ce a sugerat, într-un interviu incoerent pentru CNN, că americanul o fi făcut el ceva dacă prietenul Jong Un l-a condamnat la 15 ani de muncă silnică. Dacă vreţi să vedeţi ce se întâmplă în aceste lagăre, citiţi scrisoarea pentru Rodman semnată de Shin Dong-hyuk, singurul nord-coreean născut într-un astfel de loc care a reuşit să evadeze. Este cea mai bună poză a acestei ţări – cuvinte simple, nefinisate, scrise de un om care a reuşit să fugă din Iad.

După episodul CNN, la un meci demonstrativ de baschet la care a adus alţi pensionari din NBA pentru a-l încânta pe Kim Jong Un, mare fan al jocului, de ziua lui, Rodman a oferit un spectacol grotesc, cântându-i un „Happy birthday” a la Marilyn Monroe. Pe urmă, le-a transmis americanilor scuze pentru comentariile despre Bae. Era stresat şi ameţit de alcool când a vorbit cu CNN, a explicat.

Să vezi în Rodman un adept al diplomaţiei sportului în relaţia cu Coreea de Nord este naiv. La fel şi cine crede că grasul suprem de la Phenian va leşina în faţa şarmului de bad boy american şi îi va oferi orice lui Rodman. Din toată afacerea asta, singurii care au de câştigat sunt Rodman şi Jong Un. Rodman, mereu însetat după atenţie, este superstarul adjunct al Coreii de Nord (după Kim, desigur), o reclamă pentru care nu a dat bani, ci cu siguranţă că a primit. Că nu e uşor să te dai prietenul unui terorist de stat precum Kim Jong Un s-a văzut şi din felul în care s-a purtat la CNN.

Mi-l imaginez pe Rodman după ce a decis că va fi tovarăşul lui Kim Jong Un cum s-a dus cu aroganţa occidentalului vedetă într-o ţară care trăieşte într-un univers paralel de restul lumii. Parcă îl văd cum, pe urmă, nu i-a fost deloc uşor să îl învârtă pe degete pe teroristul Jong Un, care trebuie să fie paranoic-nevoie mare la felul în care execută vedete, amărâţi, rude. Nu neapărat la câini sau cu mitraliera, cum zic legendele, dar probabil că i-o fi arătat până acum şi lui Rodman ce se întâmplă când nu mai eşti prietenul lui. Aşa îmi explic tranziţia de la entuziasmul privind „diplomaţia baschetului” şi şansele de a-l elibera pe Kenneth Bae, de anul trecut, la „nu e treaba mea să încerc să îl scot pe Bae sau să fac diplomaţie”, pe care le-am văzut acum.

De departe cel mai câştigat e nou lider al dinastiei Kim, acest Bin Laden al Peninsulei Coreene, şef peste o ţară-lagăr, în care patru din cinci oameni sunt înfometaţi. Cele patru vizite ale lui Rodman în Coreea de Nord din ultimul an au reuşit să legitimeze în ochii cetăţenilor acestei ţări regimul condus de fiul defunctului Jong Il. Un regim terorist, fără dar şi poate, indiferent de câte ori zice Rodman că Jong Un este „un tip foarte de treabă”.

Cu Rodman la masă, despuiat, plin de tatuaje şi cu ochelari de soare cu rame aurite pe ochi, singurul gras din ţara gri are acum pata de culoare (şi nu într-un sens rasist) de care avea nevoie într-o perioadă foarte tulbure pentru regimul lui. Fără ca cineva să poată face ceva, Kim Jong Un a descoperit că, dincolo de propagandă, există miraculosul PR, o armă occidentală foarte utilă, adusă de prietenul lui, americanul.” (subl. mea)

Dennis Rodman nu numai ca nu e haituit de sistemul legal american dar petrece cu un dictator comunist, criminal, mai castiga si bani din chestia asta, e bine mersi, se poate intoarce oricand, desigur, fara nicio problema, bineinteles, in SUA… Ba, mai poate si candida, nu-i asa? Ce parere ati avea daca l-ati vedea pe Rodman candidand pentru un post de primar sau guvernator si, de ce nu, in viitor pentru Presedintia SUA… Morala este ca Rodman, desi are simpatii fata de dictatorii comunisti si, foarte probabil, fata de comunism, n-a incalcat niciun embargou!! 😀 Unul ca Rodman poate ajunge guvernatorul unui stat, dar nu va fi niciodata un Bobby Fischer. Sistemul de Justitie american i-a facut numai probleme lui Fischer, nu atat pentru declaratiile sale antisemite sau impotriva SUA, cat pentru ca a incalcat nenorocitul ala de embargou. Dar eu nu am auzit ca Fischer a stat si i-a cantat ‘Happy birthday’ lui Milosevici.

Insa e de observat si altceva: cat de intransigenta era politica externa americana fata de comunism si fata de dictatori in anii ’90 si cat de relaxata este acum. Iar statul de drept e luat in derizoriu: „o fi făcut el ceva dacă prietenul Jong Un l-a condamnat la 15 ani de muncă silnică”. „Să vezi în Rodman un adept al diplomaţiei sportului în relaţia cu Coreea de Nord este naiv” – da, dar crediteaza dictatorii! Si nu e atat de previzibil rezultatul.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

ianuarie 13, 2014 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 64 comentarii