Nationalismul

Legat de toata aiureala asta ce poarta amprenta de neconfundat a lui Liviu Dragnea, concesiile facute UDMR – 15 martie zi nationala si alte aberatii – numai ca UDMR sa voteze ca sa-i aprobe motiunea, n-am vazut comentatori care sa atinga in dezbatere un subiect important despre care, nu stiu de ce, nu se prea discuta: nationalismul.

A-ti cunoaste Istoria pentru a impiedica niste actiuni antinationale e necesar. Nu si suficient. Pentru ca lipseste abordarea politica. Dupa parerea mea, nationalismul are ca rol apararea si promovarea intereselor nationale. De aceea este important sa existe un filon nationalist intr-o tara.

Problema, desigur, este foarte ampla. Eu mi-am propus s-o tratez aici cat se poate de concis si succint. Inainte de 1989, regimul comunist, prin partidul unic si cultul personalitatii conducatorului „iubit”, a confiscat nationalismul, iar dupa Revolutie am avut, practic, un singur partid nationalist – Partidul Romania Mare – si un filon ardelenesc – Vatra Romaneasca, care a avut un partid: PUNR (Partidul Unitatii Nationale Romane, dar de mai mica anvergura decat PRM, ulterior fiind absorbit in PC (Partidul Conservator)). Dar aceste organisme politice erau pe langa partidul dominant de atunci: FSN/FDSN/PDSR. Cu toate ca acel nationalism al anilor ’90 pastra, desigur, amprente ceausiste puternice, pe vremea aceea n-ai fi vazut ce s-a intamplat zilele acestea in Romania. Un scandal urias, exprimandu-si dezaprobarea chiar membri marcanti ai PSD fata de actiunile sefului lor de partid, chiar in ajunul votarii motiunii de cenzura. Insa nationalismul acela era unul ce-si tragea seva din comunism, fara sa evolueze intelectual prea mult odata cu trecerea timpului. Evident, un astfel de nationalism care gravita pe o orbita politica in jurul PDSR – va amintiti de Patrulaterul Rosu -, desi PRM si-a pastrat intotdeauna o anumita autonomie, era un partid distinct, totusi, de PDSR, a fost cu timpul respins. Actualmente PRM a disparut, practic de pe marea scena a politicii. PRM prezenta similaritati cu Frontul National al lui Jean-Marie Le Pen, totusi trebuie sa facem si deosebirile cuvenite (nu insist aici).  Corneliu Vadim Tudor a confiscat practic acest partid pentru ca nu a vrut sa admita ca altcineva sa conduca partidul. Treptat-treptat, dupa un varf la alegerile din 2000, partidul a regresat continuu, multi dintre membri sai trecand la PSD.

Ar trebui spus ca dupa Revolutie, dreapta politica nu si-a asumat o asemenea idee politica care, de altfel, a gravitat doar in jurul stangii, cum aratam mai sus.

Actualmente nu avem un partid nationalist cu pondere semnificativa pe esicherul politic romanesc, desi reactiile inflamate de impotrivire la trocul lui Dragnea erau toate in acelasi ton: nationalist.

Chestiunea aceasta a nationalismului nu e una simpla, mai ales in contextul Uniunii Europene. Spuneam mai sus de Frontul National din Franta, dar nu e singurul partid nationalist. Sa remarcam Brexitul care s-a produs tot pe un fond nationalist. Insa adeptii multiculturalismului si globalizarii trebuie sa adimita un adevar ontologic: existenta natiunilor si faptul ca Uniunea Europeana este o Uniune a natiunilor europene. David Cameron observa corect: nu exista un demos european. In schimb putem vorbi despre poporul francez, poporul englez, poporul german etc. Si sa ne gandim la faptul ca tarile europene au limbi diferite – spre exemplu este o diferenta mare intre limba spaniola si cea portugheza, desi ambele tari sunt iberice, nu mai vorbesc de cate probleme au fost si cu bascii. Si nu mai vorbesc despre faptul ca aceste populatii erau la origine vorbitoare ale unei limbi neindo-europene. Deci problema e complicata in Europa, unde sunt atatea state si natiuni, cu o istorie vasta, care au contribuit la mersul inainte, ca sa zic asa, al Planetei noastre.

Atata vreme cat multiculturalismul si globalizarea s-au impus iar nationalismul nu a reusit sa evolueze din punct de vedere intelectual, capatand deseori in Istoria Europei forme sangeroase, nu doar in Romania – la noi sa ne gandim la Miscarea Legionara, sa ne gandim la fascismul si nazismul european, la criza iugoslava – este destul de clar, as zice eu, ca s-a ajuns la o situatie de criza pe continentul nostru. Fara indoiala si datorita faptului ca avem o Europa nu prea coerenta din punct de vedere economic. Or, din acest punct de vedere, odata cu Criza economica, fiecare tara a (re)descoperit ca trebuie sa-si apere interesele. Spre exemplu, sa ne amintim in ce situatie grea s-a aflat si se afla Grecia, membra a Zonei Euro, cu o datorie guvernamantala imensa si supusa la foarte dure masuri de austeritate care au lovit in poporul grec. Intr-o astfel de situatie s-a dezvoltat o forta politica neonazista si ultranationalista – Zorii Aurii – purtand numele celebrei societati ezoterice, care a si castigat cateva locuri in Parlamantul grec dar si in cel european. Nu spun ca evolutia intelectuala a nationalismului trebuie sa se inspire neaparat din ideile celebrului Ordin Hermetic.

Problema, la noi, este ca Dl. Liviu Dragnea n-are capacitatea intelectuala de a aborda o asemenea chestiune complexa in relatia cu UDMR si cu Budapesta. Dl. Liviu Dragnea n-a reusit decat sa inflameze scena politica si sa aduca prejudicii propriului sau partid prin capriciile si interesele sale politice. Insa absenta nationalismului – observati ca nu spun a ultranationalismului – in politica romaneasca, iar subtirimea manualelor de istorie, ca s-a discutat despre acest subiect, este consecinta urmarii unei linii multiculturale si globalizante, as spune chiar extremiste, conduce la fenomene politice de genul la care am asistat ieri si astazi. Ar trebui spus si faptul ca PSD a castigat pentru prima data alegerile in Transilvania. Fieful electoral al PSD nu e acolo si interesul PSD-ului in Ardeal ramane, pare-mi-se, redus. Din aceasta cauza, prin concesiile pe care dorea sa le faca UDMR, Liviu Dragnea nu s-a sinchisit prea mult ca ii jigneste si ii nesocoteste pe ardeleni. De aici se vede calibrul politic redus al sefului PSD, pe care unii dintre pesedisti si nu putini doresc sa-l urmeze orbeste. Liviu Dragnea nu cred ca se astepta la o reactie atat de vehementa din interiorul partidului sau, crezand ca lucrurile vor merge ca unse, dar iata ca nu a fost asa. Pierderea sprijinului UDMR in sustinerea motiunii maresc probabilitatea ca motiunea sa nu fie adoptata. Cu alte cuvinte, din dorinta prea mare de victorie, Liviu Dragnea si-a dat cu stangul in dreptul, cum se spune. De aceea si vrea sa amane citirea motiunii si supunerea la vot.

Interesant este ca ceea ce s-a intamplat dauneaza mai ales PSD. PRM, care prin Traian Basescu a avut o pozitie foarte vehementa la inflamia dragnista, PNL si USR au sanse mari sa creasca in sondajele de opinie. PSD are sanse mari sa scada.

Intrebarea care s-ar pune ar fi daca nu cumva in mod intentionat s-a creat aceasta criza pentru scoaterea PSD de la guvernare, insa e numai o speculatie. Mai degraba putem vorbi de doua miscari gresite facute de presedintele PSD, Dl. Liviu Dragnea: chestiunea cu motiunea impotriva propriului sau guvern, lucru care pune PSD intr-o situatie ridicola si absurda, si concesiile facute UDMR pentru ca motiunea sa fie adoptata fara emotii.

In incheiere un articol pe care doresc sa-l evidentiez

N-are legatura cu subiectul postarii, dar cred ca noi ar trebui sa ne gandim serios si la astfel de lucruri ca cele din articol de mai jos semnat de Andreea Paul:

Unde ne este placa de surf pentru noul val tehnologic? (I)

„Inovaţia, automatizarea şi robotizarea nu sunt doar generatoare de productivitate şi de competitivitate a unei afaceri, ci valul care va genera cea mai puternică schismă economică și socială. Europa cu mai multe viteze reprezintă răspunsul la noua competiție globală tehnologică. Ce face România pentru a nu fi înghițit de acest val? Unde ne este placa de surf? 

Cum ne pregătim economia, educația, populația, societatea în ansamblu pentru lumea afacerilor și meseriilor viitorului? Ceilalți ce fac? Think-tank-ul INACO – Inițiativa pentru Competitivitate cheamă la dezbatere și acțiuni ferme. Numărul de roboți industriali din întreaga lume va crește până la aproximativ 2,6 milioane de unități până în 2019, cu un milion de unități mai mult decât în anul 2015, dar densitatea lor la mia de angajați în România este sub nivelul țărilor vecine.

„A patra Revoluţie Industrială”: provocări și oportunități

Lumea de astăzi se confruntă nu numai cu schimbări demografice și politice, dar şi cu apariţia de tehnologii inovatoare care ne situează în cea de-a „patra Revoluţie Industrială”. Aceste procese cu implicaţii sociale și economice majore prezintă avantaje, dar și inconveniente.

„Ne aflăm la începutul unei transformări globale, ce se caracterizează prin convergența tehnologiilor digitale, fizice și biologice”, declarau experţii Forumului Economic Mondial (World Economic Forum, The Global Competitiveness Report 2016-2017, http://reports.weforum.org/global-competitiveness-index/box-1-the-fourth-industrial-revolution/), „iar schimbările tehnologiilor sunt uimitoare în ceea ce privește dimensiunea acestora, viteza și domeniul de aplicare”.

Experţii Forumului Economic Mondial definesc „A patra Revoluţie Industrială” drept „trecerea la noile sisteme care sunt construite pe infrastructura revoluției digitale”, şi nu drept „emergenţa unui nou set de tehnologii.” Potrivit acestora, schimbările tehnologice se reflectă deja în standarde mai înalte de viaţă sau prin creşterea capacităţii umane în paralel cu noile modalităţi de raportare la muncă. Dat fiind că astfel de tehnologii au devenit omniprezente, ele vor modifica fundamental modul în care producem, consumăm, comunicăm, ne mişcăm, producem energie și interacționăm. Mai mult, având în vedere noile competențe în ingineria genetică și neuro-tehnologii, acestea pot avea un impact direct asupra a ceea ce suntem, asupra felului cum gândim și ne comportăm, deci pot duce la schimbări de mentalitate. Pe lângă avantajele economice, această nouă revoluție generează însă şi noi amenințări la adresa pieței muncii și viitorului muncii, afectează veniturile și securitatea geopolitică, precum și sistemele de valori sociale și etice (World Economic Forum, The Fourth Industrial Revolution, http://reports.weforum.org/global-competitiveness-index/box-1-the-fourth-industrial-revolution/).

Printre îngrijorările cele mai mari produse de inovaţie, se numără distrugerea locurilor de muncă aşa-zis „tradiţionale” şi înlocuirea acestora cu altele noi corespunzătoare schimbărilor tehnologice actuale. Acest proces de reprofilare a locurilor de muncă şi de transformare a competenţelor are implicaţii asupra veniturilor, ducând la polarizarea societăţii, afectând astfel coeziunea socială. Potrivit unui document din 2016 al Comisiei Europene, profesiile cele mai afectate sunt estimate a fi administrația, industria prelucrătoare și agricultura (Mariana Bechir, Atenţie la structura forţei de muncă: România – cea mai vulnerabilă la automatizare, 62% din locurile de muncă actuale se vor pierde / 30.05.2017, http://cursdeguvernare.ro/atentie-la-structura-fortei-de-munca-romania-cea-mai-vulnerabila-la-automatizare-62-din-locurile-de-munca-actuale-se-vor-pierde.html).

Managementul schimbărilor tehnologice prin exploatarea oportunităţilor celei de-„a patra Revoluţii Industriale” şi reducerea riscurilor este una dintre cele cinci provocări majore care vor determina evoluţia globală în următorii 10 ani şi care necesită mai multă acţiune şi atenţie, avertizează experţii Forumului Economic Mondial în ediţia din 2017 a Raportului cu privire la Riscurile globale (The World Economic Forum, The Global Risks Report 2017, 12th Edition, https://www.weforum.org/reports/the-global-risks-report-2017).

Măsura în care economiile sunt pregătite pentru „A patra Revoluție Industrială” a fost de altfel una dintre cele cinci probleme majore discutate de peste 3.000 de participanți din 100 de țări la reuniunea anuală din ianuarie 2017 a Forumului Economic Mondial, alături de consolidarea cooperării la nivel mondial, revitalizarea creșterii economice, reformarea capitalismului și restaurarea unui sentiment de identitate comună (World Economic Forum, Annual Meeting 2017: Responsive and Responsible Leadership / 17-20 January, 2017, Davos-Klosters, Switzerland, http://www3.weforum.org/docs/WEF_AM17_Report.pdf). Pe lângă această problematică, experţii Forumului Economic Mondial au atras atenţia cu privire la cele mai semnificative riscuri pe termen lung la nivel mondial, identificând inegalitatea economică, polarizarea socială și problemele de mediu printre primele trei tendințe globale care vor contura dezvoltarea globală în următorii zece ani (The Global Risks Report 2017, https://www.weforum.org/reports/the-global-risks-report-2017) şi au dedicat un raport creşterii economice, mai precis instrumentelor şi stimulentelor politice și mecanismelor instituționale ce pot fi puse în practică pentru o creștere economică favorabilă incluziunii sociale (World Economic Forum, Inclusive Growth and Development Report 2017, http://www3.weforum.org/docs/WEF_Forum_IncGrwth_2017.pdf). În plus, considerând că trecem printr-o perioadă de creștere a inegalității veniturilor, a tensiunilor sociale și politice și a unui sentiment general de incertitudine cu privire la viitor, experţii Forumului Economic Mondial au evaluat şi peisajul de competitivitate pentru 138 de economii, respectiv modul în care țările asimilează noile provocări tehnologice ale celei de-a „patra Revoluții Industriale” (World Economic Forum, The Global Competitiveness Report 2016–2017, http://www3.weforum.org/docs/GCR2016-2017/05FullReport/TheGlobalCompetitivenessReport2016-2017_FINAL.pdf).

Din cauza spectrului larg de implicaţii ale noii revoluţii tehnologice la nivelul societății, răspunsul la aceste transformări trebuie să fie integrat și cuprinzător, să implice toate părțile interesate din sistemul politic la nivel mondial, din sectorul public și cel privat până la mediul academic și societatea civilă, iar creativitatea și spiritul antreprenorial pot fi un răspuns la noile provocări tehnologice.

Pentru a fi competitive şi a-şi spori şansele de a rămâne pe piaţă, companiile trebuie să fie inovative şi, în acelaşi timp, să se adapteze cerinţelor pieţei, de proiectare a produselor şi lansare în fabricaţie în concordanţă cu cererea care este adesea fluctuantă, de a creşte diversitatea şi complexitatea produselor fără însă a face compromisuri de calitate.

„Producătorii de astăzi se confruntă cu presiunea costurilor, diversificarea tot mai mare a produselor şi cererile fluctuante. Chiar și acolo unde muncitorii sunt accesibili, noua generație de produse complexe necesită adaptabilitate la asamblare, precizie și fiabilitate care este dincolo de competențele muncitorilor umani. Pentru a fi pregătiți să răspundă acestei epoci ’high-mix’ şi ’lowvolume’, metodele de fabricație trebuie să fie flexibile și automatizate, declara Daniel Friis, Director Comercial la Direcţia de Roboți Universali (Editorial, https://ifr.org/downloads/press/02_2016/Editorial_WR_Industrial_Robots_2016.pdf).

Creşterea eficienţei şi productivității companiilor este strâns legată de capacitatea acestora de inovaţie, de implementare a noilor tehnologii software şi hardware, de automatizare şi robotizare a proceselor de fabricaţie, de adaptare la nevoile globale de evoluţie a pieţei. Altfel spus, pentru a obţine avantaje competitive, companiile vizează să producă la standarde înalte, însă fără a ridica nivelul costurilor de producţie.

Cum pot răspunde companiile provocărilor actuale generate de cea de-a patra revoluție industrială?

„Roboții industriali tradiționali continuă să evolueze pentru a satisface nevoile de automatizare de astăzi, îndeplinind sarcini multiple și având capacităţi diverse. Noi oportunități de automatizare sunt în curs de dezvoltare pentru a răspunde unor medii variabile şi semi-structurate, în special în întreprinderile mici și mijlocii.”, afirma Daniel Friis în editorialul cu privire la automatizarea industriei și utilizarea de roboți (Editorial, https://ifr.org/downloads/press/02_2016/Editorial_WR_Industrial_Robots_2016.pdf).

Potrivit lui Daniel Friis, „roboţii colaboratori” – cobots –, care lucrează alături de angajați, permit automatizarea în zone considerate cândva prea complexe sau prea costisitoare. Îşi găsesc aplicabilitate mai ales în cazul proceselor de fabricație ale IMM-urilor, facilitând producţia pe termen scurt şi reducând decalajele dintre asamblarea complet manuală și automatizarea totală. Asocierea roboților colaboratori cu roboţii industriali tradiționali permite întreprinderilor mici să concureze mai eficient.

Până în 2019, peste 1,4 milioane de noi roboți industriali vor fi instalați în fabricile din întreaga lume – aceasta este cea mai recentă prognoză a Federației Internaționale de Robotică (IFR).

Potrivit Raportului „World Robotics”, ediția 2016, Uniunea Europeană ocupă poziția de vârf în cursa automatizării globale: 65% din țările cu un număr de roboți industriali mai mare decât media la 10 000 de angajați sunt situate în UE.

Cei mai puternici factori de creștere pentru industria robotică se regăsesc în China (The International Federation of Robotics – IFR, World Robotics Report 2016: European Union occupies top position in the global automation race, Press Release, Frankfurt, Sep 29, 2016, https://ifr.org/ifr-press-releases/news/world-robotics-report-2016).

Aproximativ 70% din roboții industriali lucrează în prezent în industria de automobile, industria electrică / electronică și cea de prelucrare a metalelor. În anul 2015, cea mai puternică creștere a numărului de roboți a fost înregistrată în industria electronică, cu 18% mai mult decât în perioada anterioară. Industria metalurgică a înregistrat o creștere de 16%, iar sectorul auto 10%.

Numărul de roboți industriali din întreaga lume va crește până la aproximativ 2,6 milioane de unități până în 2019, cu un milion de unități mai mult decât în anul 2015.

Cea mai mare creștere a vânzărilor a fost înregistrată de statele din Europa Centrală și de Est: de aproximativ 25% în 2015. De asemenea, în 2016 se prognozează o rată similară de creștere (29%). Se așteaptă ca acest trend pozitiv să continue. Creșterea medie va rămâne constantă la aproximativ 14% pe an (2017-2019). Cele mai mari vânzări de roboți industriali au fost în Republica Cehă și Polonia. În perioada 2010-2015, numărul de noi instalații de roboți a crescut în Republica Cehă cu 40% (rata anuală de creștere compusă), iar în Polonia – cu 26% (CAGR).

Pe ansamblu, Statele-membre ale Uniunii Europene sunt extrem de avansate în ceea ce privește automatizarea, statistică evidențiată nu numai de densitatea numărului de roboți din industria automobilelor (jumătate din primele 10 națiuni cu cei mai mulți roboți industriali la 10.000 de angajați aparținând Uniunii Europene), dar și a industriei prelucrătoare (dintre cele 22 de țări cu o densitate a roboților peste medie, 14 fiind situate în UE).

Topul mondial al roboţilor industriali multifuncţionali la 10.000 de angajaţi din industria prelucrătoare se prezintă astfel: Republica Coreeană (531), Singapore (398), Japonia (305), Germania (301), Suedia (212), Taiwan (190), Danemarca (188), Statele Unite (170), Belgia (169), Italia (160), Spania (150), Austria (128), Franţa (127), Finlanda (126), Olanda (120), Elveţia (119), Slovenia (110), Republica Cehă (93), Australia (85), Slovacia (79), Marea Britanie (71).

Comparativ cu cea mai mare densitate a roboţilor la nivel mondial (Republica Coreeană, cu 531 de roboţi), respectiv în cadrul UE (Germania, cu 301 de roboţi industriali) sau raportată la densitatea medie de roboţi industriali la nivel mondial (de 69 la 10.000 de angajaţi din industria prelucrătoare), în România automatizarea este destul de slabă. Densitatea roboţilor industriali corespunzătoare anului 2016 era în România de 11 roboţi la 10.000 de angajaţi. Sub densitatea medie, dar deasupra României, se mai situează doar Ungaria cu 57, de roboţi 10.000 de angajaţi din industria prelucrătoare şi Polonia cu 28, iar sub capacitatea de automatizare a României sunt Croaţia, cu 5 roboți / 10.000 salariați şi Estonia – 8.

Densitatea roboților din marile economii din Europa de Vest este cu mult înaintea Chinei, țară care, prin programul „Made in China 2025”, și-a definit drept scop să devină una dintre națiunile industriale tehnologice de vârf în doar câțiva ani. Cea mai mare diferență înregistrată de China este față de Germania (301 vs. 49 unități) – cea mai mică fiind comparativ cu Marea Britanie (71 vs. 49 unități). (The International Federation of Robotics – IFR, Press Release / Sep 29, 2016, https://ifr.org/ifr-press-releases/news/world-robotics-report-2016).

Republica Coreeană se află pe locul al doilea ca piață de vânzare pentru roboți industriali (dar pe locul întâi la nivel mondial la automatizare), fiind urmată de Japonia (pe locul 3 la nivel mondial la automatizare). Numărul de unități vândute în 2015 a crescut cu 55% în Republica Coreea și cu 20% în Japonia. Împreună cu Singapore, aceste două țări conduc clasamentul economiilor globale automatizate în industria prelucrătoare. Având o situație economică stabilă, se prognozează o creștere medie anuală de 5% la vânzările de roboți între 2016 și 2019, atât în Coreea, cât și în Japonia.

Statele Unite, pe locul 8 în topul mondial în privinţa automatizării, este în prezent cea de-a patra piață majoră pentru vânzarea de roboți industriali din lume. În SUA, Canada și Mexic, numărul total al roboților industriali nou instalați a crescut cu 17%, până la un nou record de aproximativ 36.000 de unități (2015). Cu o situație economică stabilă, se poate aștepta ca America de Nord să înregistreze o creștere anuală medie de 5 până la 10% în vânzările de roboți între 2016 și 2019.

Statele Unite joacă un rol principal în ceea ce privește automatizarea în industria automobilelor. Producătorii de mașini din SUA se află pe locul trei la densitatea roboților, în urma Japoniei și Republicii Coreea (The International Federation of Robotics – IFR, Press Release / Sep 29, 2016, https://ifr.org/ifr-press-releases/news/world-robotics-report-2016).”

Din acest punct de vedere sunt la unison cu Andreea Paul!

Spuneam si in postarea trecuta ca noi trebuie sa ne gandim la viitor, ceea ce, din pacate, nu prea se vede. Articolul Andreei Paul ne vorbeste despre transformarile ce au loc in prezent in lume si despre provocarile viitorului. Progresul tehnic, dezvoltarea cu o repeziciune ce in trecut nici nu s-a visat a tehnologiei ne va influenta viata, prezinta riscuri la nivel mondial, dar si oportunitati. Andreea nu ne spune niste basme – subliniez asta ca sa fie clar pentru ca unora s-ar putea sa le para asa. Ci ne vorbeste despre realitati in schimbare pe plan mondial si pune in mod absolut justificat problema daca tara noastra e pregatita pentru asa ceva. Iar daca nu, ce ar trebui facut? Pentru ca A patra Revolutie Industriala ne va influenta in continuare viata, iar Romania trebuie sa vada cum poate valorifica oportunitatile si evita riscurile, care pot sa insemne saracie si marirea decalajelor fata de tarile dezvoltate. Avem strategii in acest sens?

In loc de aceasta penibila balacareala damboviteana care a inflamat inutil scena politica mai bine ne-ar fi preocupat astfel de probleme, pentru ca lumea merge inainte si noi riscam sa ramanem mult in urma. Observati ca despre un astfel de subiect nu prea se discuta la televiziunile de stiri, desi ar trebui. E o problema extrem de complexa care vizeaza inclusiv generatiile viitoare.

Un articol foarte bun!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Suferinta morala

Am citit un articol foarte interesant in Convorbiri Literare:

Bogdan MANDACHE – Nihilismul și timpurile sale

Se arata ca:

„Nihilismul este specific modernităţii sau este o constantă a tuturor epocilor şi a perioadelor de răscruce? Decadenţa, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea raţiunii, dispariţia idealurilor, prăbuşirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparţin umanităţii dintotdeauna şi diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iaşi, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, şi nu numai, care cronologic aparţine modernităţii, dar consideraţii filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistenţă întîlnim încă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile şi scrierile sale strălucite, vădind o înclinaţie spre paradox, spre combaterea dogmei şi a rigidităţii rutinei; printre scrierile sale deseori este citat şi astăzi tratatul său Despre nonexistenţă în care susţine că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternanţelor argumentelor despre existent şi nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărţii sale şi cîţiva filosofi şi teologi care, paradoxal, au găsit punct de susţinere al argumentaţiei lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Deşi termenul nihilism este cunoscut de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cel care a susţinut că a creat termenul „nihilist” este scriitorul rus Turgheniev, care îl foloseşte în romanul Părinţi şi copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un „negator” al valorilor şi ordinii sociale existente; dacă atribuirea paternităţii este exagerată, trebuie recunoscut că scriitorul rus a popularizat în epocă termenul de nihilist. La mijlocul secolului al XIX-lea termenul de nihlism era folosit în culturile germană şi franceză; el fusese folosit izolat şi în teologia medievală, dar acolo nu era vorba despre o conceptualizare a termenului. Aceasta s-a produs, în opinia lui Franco Volpi, o data cu Pascal care dă măsura transformării pe care cosmologia a adus-o în raport cu poziţia metafizică a omului în univers: „ Totul e o sferă infinită al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gînd. (…) Să ne cunoaştem deci puterile; sîntem ceva şi nu sîntem nimic. Deşi sîntem ceva, nu vedem bine primele principii care se nasc din nimic; şi fiindcă nu sîntem nimic nu putem vedea nemărginirea”. Pe marginea acestei tulburătoare priviri asupra omului şi a lumii, Franco Volpi notează că în universul cosmologiei moderne, omul „nu mai poate locui şi nu se mai poate simţi acasă, aşa cum se simţea în cosmosul antic şi medieval. Universul este perceput ca fiind străin destinului său individual. În faţa tăcerii eterne a stelelor şi a spaţiilor infinite care îi rămîn indiferente, omul este singur cu el însuşi. Şi fără patrie”.

Şcoala idealistă foloseşte frecvent termenul de nihilism, după cum acelaşi termen este utilizat pentru critica tezelor idealismului, aşa cum o face Jacobi într-o scrisoare adresată lui Fichte; una dintre descrierile expresive ale experienţei asupra Nimicului îi aparţine lui Jean Paul: „Nu există nici Dumnezeu, nici timp. Eternitatea nu face decît să se macine pe sine şi să roadă haosul. Curcubeul irizat al fiinţelor se arcuieşte fără soare deasupra abisului şi se dizolvă picătură cu picătură – asistăm la îngroparea mută a naturii sinucigaşe şi sîntem îngropaţi în acelaşi timp cu ea. Cine-şi mai ridică privirea către ochiul divin al Naturii? Ea vă fixează cu nemărginita ei orbită şi neagră”. Dinspre romantism şi idealism, nihilismul capătă un sens social şi politic descriind starea unei societăţi care trebuie depăşită, cazul cel mai grăitor fiind cel al gîndirii ruse de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd termenul de nihilism a ajuns să desemneze o mişcare de rebeliune socială şi ideologică, o revoltă antiromantică şi antimetafizică, dar fără o construcţie înlocuitoare: „Mişcarea nihilistă rusă a fost adesea mai curînd dogmatică şi rebelă decît critică şi sceptică (…) renega aşadar trecutul, condamna prezentul, dar fără capacitatea de a se deschide unei configurări concrete şi pozitive a viitorului”, scrie Franco Volpi.

Intrarea triumfală a nihilismului în gîndirea europeană o datorăm lui Friedrich Nietzsche, un vestitor al timpurilor nihilismelor, filosoful care scria că nihilismul este în faţa uşii, dar nu era un oaspete care cerea ospitalitate, ci figura stranie care anunţa deja prezenţa nihilismelor în casele noastre. Nihilismul, scria filosoful german pe la 1885/6, era în faţa uşii, nu se ştia „de unde venea acest cel mai neliniştitor dintre toţi oaspeţii”, dar mai cu seamă nu se ştia cît va rămîne.  Cu Nietzsche, „analiza fenomenului atinge apogeul, ajungînd la o conştiinţă istorică deplină cu privire la rădăcinile sale cele mai îndepărtate, platonismul şi creştinismul, alimentînd în acelaşi timp exigenţa critică a unei depăşiri a relelor care derivă din acestea. Nu este aşadar o exagerare să-l considerăm pe Nietzsche drept cel mai mare profet şi teoretician al nihilismului”, consideră Franco Volpi. Discursul lui Nietzsche despre nihilism merge mînă în mînă cu cel despre decadenţă, aici întîlnindu-se cu ideile lui Paul Bourget, care analiza societatea sfîrşitului de secol XIX prin conceptele de decadenţă, pesimism, cosmopolitism, nihilism. Filosoful german duce mai departe analiza şi deschide un orizont mai vast al interpretării sale asupra nihilismului: „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei”, pentru ca în Voinţa de putere să ducă gîndul mai departe: „De ce pînă la urmă venirea nihilismului este de acum necesară? Pentru că valorile noastre precedente sînt cele care poartă în ele concluzia ultimă; pentru că nihilismul este o logică gîndită pînă în străfundul marilor noastre valori şi idealuri – pentru că trebuie mai întîi să trăim nihilismul, pentru a înţelege care a fost propriu-zis valoarea acestor valori”.

În secolul al XX-lea gîndirea lui Nietzsche a suscitat controverse şi interogaţii, unul dintre cei mai temeinici cunoscători ai operei sale fiind tot un filosof german, Martin Heidegger, care avea să consacre la Universitatea din Freiburg, între anii 1936-1940, cursuri asupra gîndirii fundamentale a lui Nietzsche, într-un spirit al interogării lămuritoare, al „confruntării fructuoase”. Aceasta dovedeşte tenacitatea cu care Heidegger s-a aplecat asupra operei nietzsceene; în aceeaşi perioadă Heidegger frecventa Arhiva Nietzsche, şi pentru un timp a făcut parte din comitetul ştiinţific pentru editarea operelor lui Nietzsche. Este şi perioada în care Heidegger acordă atenţie nihilismului, negativităţii care devin categorii centrale pentru a înţelege metafizica şi istoria fiinţei înseşi. Heidegger a avut cu Nietzsche o confruntare filosofică pe două mari teme: voinţa de putere şi eterna reîntoarcere a aceluiaşi; dar despre nihilism va avea o confruntare memorabilă cu Ernst Junger, considerată de Franco Volpi „analiza contemporană cea mai pătrunzătoare a problemei nihilismului, un itinerarium mentis in nihilo pe măsura secolului XX”. Disputa este despre linia nihilismului, dacă trebuie trecută, cum îndemna Junger, sau dacă acest lucru este încă prematur, cum sugera Heidegger, cel care spunea că refuzînd apropierea nimicului rămîi „definitiv şi fără speranţă în afara filosofiei”. Junger scria în Jurnalul său că dezbaterea sa cu Heidegger a fost un „eveniment epocal”.

Cartea lui Franco Volpi, amplu documentată, este o solidă mărturie „că nihilismul reprezintă ceva mai mult decît un simplu curent al gîndirii contemporane sau o sumbră aventură a avangardelor sale intelectuale”. Nihilismul este expresia unei stări a conştiinţei europene a ultimelor două secole, un indice al prăbuşirii unor viziuni, valori şi orientări tradiţionale, a unor iluzii, un semn al unei crize morale, sociale, intelectuale şi al uniformizării lumii, al pierderii unor repere, al lipsei răspunsurilor la căutările neîncetate într-un spaţiu care şi-a pierdut centrul, iar marginile sînt tot mai vagi şi îndepărtate. Din prag ne priveşte enigmaticul oaspete a cărui prezenţă ne-a vestit-o Nietzsche; pe uşa larg deschisă unii au pornit spre zările neantului, alţii către orizonturile sensului…”

Dar pentru a intelege exact lucrurile va propun sa cititi: Kondratiev wave cat si Nihilism.

Daca pana-n 1780 putem vorbi de o societate omeneasca in care era predominanta agricultura, dupa aceasta epoca a urmat ceea ce se cheama Revolutia industriala (1780-1880). Omul, pana pe la 1780, era diferit de omul de astazi. Inclusiv in plan moral. Intr-o societate bazata in exclusivitate pe agricultura se dezvolta o morala specifica. Asa cum intr-o societate bazata pe industrie, unde industria ia avant, incepe sa se construiasca o alta baza etica si morala decat in precedenta. Trecerea de la o societate bazata pe agricultura la una in care industria devine predominanta provoaca in individul acelei societati o suferinta morala. Valorile vechi pe care era bazata societatea incep sa paleasca, in locul lor aparand alte valori, dar si un alt mod de viata. Evident ca societatea pe aceasta perioada de 100 de ani (1780-1880) nu era intru totul industriala. Adica nu a aparut industria maine si a inflorit poimaine, pentru ca raspoimaine sa straluceasca. Ci a fost o trecere lenta spre industrializare, lucru ce nu a decurs in acelasi mod in toata Europa. Insa vechile valori, cu care multi oameni au fost obisnuiti in vechea societatea bazata doar pe agricultura (doar agricultura e una din ocupatiile stravechi ale omului) au inceput sa paleasca in fata valorilor impuse de un nou mod de viata si de alte relatii de productie. Nu intamplator Marx si-a scris teoria in sec. XIX. Si nu e doar o simpla intamplare Revolutia de la 1848. Aceste transformari au produs suferinte morale membrilor societatii, caci trecerea de la anumite valori pe care se intemeia societatea la altele noi produc aceasta suferinta. In felul acesta a aparut in sec. XIX nihilismul modern, ca sa-i zic asa. Poate pentru prima oara omul a simtit in forul sau interior un vid existential, nimicul. Revolutia industriala s-a accentuat si atunci se punea problema definirii clare a unor noi valori societale. A definirii, cum spunea Hannah Arendt, citata de Vladimir Tismaneanu, persoanei morale si a persoanei juridice a omului. Perioada fiind marcata de instabilitate, inclusiv politica, lucrurile nu erau foarte clare. Revolutia industriala s-a accentuat, industriile incepusera sa se dezvolte cu repeziciune. De aceea spre sfarsitul sec. al XIX-lea incepu sa se arate o noua era: cea a Revolutiei Tehnologice. Problema pe care ne-o punem este daca omul, si ma refer in special la cel european, era pregatit in plan moral pentru acest lucru. Negarea vechilor valori, ca o consecinta a aparitiei altora noi, dar neputina de a accepta usor noile valori impuse de dezvoltarea tehnologica rapida, a accentuat fenomenul nihilismului, al negarii aproape totale si vidul interior in individ, de care vorbeam mai sus. „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei” – oamenii au vazut in aceasta trecere catre o societate pragmatica si capitalista o decadenta, inclusiv in plan moral si spiritual. Nu e vorba doar de prejudecati. E vorba, cred, de faptul ca omul trece cu greu de la valorile cu care el e obisnuit, la altele noi, impuse de realitatile cotidiene. Aceasta este, de fapt, o suferinta morala foarte profunda care se desfasoara necontenit in om, incapabil sa gaseasca o cale, incapabil sa se adapteze macar usor. Ajuns in acest punct, ma indrept catre excelentul articol scris de Andrei Plesu in Adevarul:

O dezbatere blocată

Se arata ca:

„Preşedintele ţării a promulgat, de curînd, o lege (217/2015), care incriminează cultul persoanelor vinovate de legionarism, fascism, rasism, xenofobie, precum şi promovarea unor simboluri, concepţii, doctrine, aparţinînd aceluiaşi spectru ideologic.

Legea a fost propusă de trei liberali şi a beneficiat, pentru redactare, de concursul Institutului ”Elie Wiesel”. În principiu, niciun om cu mintea întreagă nu poate contesta legitimitatea unui act normativ care condamnă manifestările de extremă, care amendează glorificarea unor fanatici şi care penalizează orice fel de propagandă pentru idei de natură să submineze statul de drept. Din păcate însă, la noi şi aiurea, dezbaterea publică privind cei doi demoni ai veacului trecut (cel brun şi cel roşu) este blocată. Orice ai spune ”la mijlocul terenului”, adică în teritoriul argumentelor, al faptelor, al judecăţii lucide, stîrneşte furie, obnubilare agresivă, stigmat.

Aşa se întîmplă şi cu dezbaterea stîrnită, în ambianţa autohtonă, de noua lege promulgată de Klaus Iohannis. Cei dintîi au reacţionat, cu parapon, cu obidă, cu vehemenţă ameninţătoare, simpatizanţii dreptei radicale, asumat (neo)legionari, (încă) admiratori ai Căpitanului. Ciudat este însă că şi nostalgicii (cripto)comunişti s-au simţit la fel de vizaţi (şi ofensaţi) de o lege în corpul căreia cuvîntul ”comunism” lipseşte cu desăvîrşire. De vină este, cred, un comentariu neinspirat al dlui Andrei Muraru, consilier prezidenţial, care s-a grăbit să evidenţieze, cu toată greutatea funcţiei sale, caracterul anti-ceauşist al legii (”deşi nu s-a observat acest lucru”). Cum era să se observe? Unde îşi are locul, în text, figura preşedintelui judecat în decembrie 1989? ”Păi Ceauşescu a fost încadrat (la fel ca, de pildă, unii membri ai guvenului Antonescu) la rubrica ”genocid”! Care va să zică e o ţintă proeminentă a legii!” (Să nu uităm că procesul lui Ceauşescu a fost calificat drept neîntemeiat juridic. Dar procesele orchestrate de ”tribunalele populare” din anii `40-50 erau?).

Pe scurt: dinspre dreapta, legea în discuţie e ”anti-legionară”, iar dinspre stînga e anti-comunistă! E interesant că şi unii şi ceilalţi o socotesc ne-patriotică…Am văzut un politician hiper-volubil, care apare (aproape simultan!) şi la România TV şi la B1 TV, deplîngînd, revoluţionar, orbirea legiuitorilor faţă de ”realizările” lui Ceauşescu şi faţă de cei 67% dintre români care încă tînjesc după frumoasele vremuri ale socialismului multilateral dezvoltat.Dincolo de abuzive (dar inevitabile) forme de partizanat (vitejesc sau lăcrămos), trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, sursa confuziilor se află în însuşi textul legii. E un text dezechilibrat, neatent la nuanţe, ambalat într-un limbaj neinspirat, astfel încît tonul şi stilul documentului nu evocă sunetul justiţiei, ci pe acela al unei ”înfierări” tovărăşeşti. În felul acesta şi ceea ce e sustenabil în desfăşurarea lui (incriminarea rasismului, a xenofobiei, a intoleranţei etc) îşi pierde rigoarea juridică, pentru a adopta tonul unui soi de ”declaraţie politică”.

Sunt întru totul de acord că fascismul, sub toate chipurile sale, a fost una din marile catastrofe ale secolului 20. N-am nici o simpatie pentru Mişcarea Legionară. Am mai spus-o: mi se pare scadentă exact la nivelul principiilor sale: e neromânească şi neortodoxă, printr-o supra-evaluare (mai curînd musulmană) a morţii (”Legionarul iubeşte moartea…”) şi printr-o primejdioasă inaptitudine de a doza, în plan lumesc, patosul absolutului. Într-o religie a Întrupării, Legiunea a adus duhul destrupării eroice, într-o religie a iubirii, a adus duhul pedepsei necruţătoare. ”Elanul” antisemit al Mişcării e, desigur, o evidenţă. Dar nici Nicolae Iorga, nici I.G.Duca, nici Virgil Madgearu, nici Armand Călinescu nu erau evrei. Şi nici ”comilitonul” Mihai Stelescu.

”Cum erau, Părinte, legionarii?” – mi-am permis să-l întreb, odată, pe extraordinarul Arsenie Papacioc (il en savait quelque chose!). ”Erau formidabili!” – mi-a răspunsul dînsul. ”Dar aveau o problemă: omorau oameni!”

Pe de altă parte, mă declar inapt să accept vinovăţii ”pauşale”. Nu cred că toţi aderenţii sau simpatizanţii legionari erau potenţial asasini şi nu cred într-un antisemitism ireductibil, dacă mă gîndesc la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu etc. La fel, nu cred că toţi membri partidului comunist, sau toţi ”adepţii” filosofiei marxist-leniniste (dl. Radu Florian, de exemplu, sau dl. Ion Ianoşi, sau unii scriitori care au plătit, cu talentul lor, preţul ”literaturii” omagiale, sau mulţi, mulţi alţii, angrenaţi, de voie de nevoie, în ”sistem”…) sunt neapărat vinovaţi de abuzurile regimului totalitar. Şi, mai ales, nu vreau să mai trăiesc o dată sub flagelul interdicţiei culturale, sub care am crescut in anii regimului trecut. Nu vreau să fiu suspect nici dacă citesc Sartre, nici dacă citesc Ezra Pound, Céline, sau Heidegger, nici dacă admir talentul lui Cioran, mintea lui Noica, graţia atotştiutoare a lui Mircea Vulcănescu. Nu am nevoie să ader la biografia lor, la opţiunile discutabile ale vieţii lor publice, pentru a mă lăsa sedus de prestaţia lor intelectuală şi, da, pentru a-i omagia fără rezerve şi în orice fel, pentru rolul pe care l-au dobîndit, pe merit, în cultura ţării şi a veacului.

În fine, discuţia e lungă şi complicată. Parcă aud dojana unora (cum că sunt, de fapt, un apologet al Legiunii) şi a altora (cum că sunt un bolşevic nepatriot, dacă nu cumva vreo liftă subversivă). Un fapt e cert: dacă e nevoie de condamnarea fascismului, e inadmisibil să nu vorbim, în textul legii cu pricina, şi despre sîngeroasa catastrofă simetrică, aceea a comunismului. De altfel, cele două au colaborat, cum ştim, mai mult decît se crede. Reamintesc cazul celebrei Margarete Buber Neumann, soţie a unui comunist neamţ, refugiată în 1937, împreună cu soţul ei, în ”protectoarea” şi luminata URSS, dar arestată apoi de Stalin şi livrată Gestapo-ului în 1940, pe baza acordului sovieto-german… Condamnăm rasismul? Ia auziţi: ”Clasele şi rasele (subl. mea, A.P.) care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă vor fi înfrînte!”. A spus-o Karl Marx, cel care îl numea, în băşcălie, pe eminentul social-democrat german Lassalle, ”Baronul Iţic”. Să adăugăm că, pentru acelaşi Marx, popoarele slave sunt nişte ”gunoaie etnice”. Iată şi înţelepciunea lui Engels: ”Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pămîntului popoarele reacţionare. Iar aceasta va însemna un progres!”

Una peste alta, e mai uşor să scrii legi, decît să le aplici. Dar chiar şi cînd le scrii, e bine să te gîndeşti şi la libertăţile pe care le ai de menajat. Şi să-ţi aminteşti că ne-a priit la fel de puţin răul fascist, de care am scăpat acum 70 de ani ca şi cel comunist, de care ne-am eliberat, cu vărsare de sînge, abia acum 25…„

Sunt de acord cu ceea ce a scris Andrei Plesu. Dar eu stau si ma intreb daca  la noi sunt intelese fenomenele. Fenomenul acesta numit nihilism, de care vorbeam mai sus, s-a desfasurat pe cale naturala. Iar aceasta „decadenta” trebuia cumva indreptata. Suferinta morala a omului atinge apogeul spre sfarsitul sec. al XIX-lea. Sinteza acesteia o vom vedea in prima jumatate a sec. XX. Spre exemplu esecul politic, economic si social al mariilor imperii, cum au fost Imperiul Austro-Ungar si cel Tarist, lucru ce a condus la Primul Razboi Mondial. Si pe acest fond politic instabil, aparitia ideologiilor totalitare: fascismul si nazismul pe de o parte, comunismul pe de alta parte. Acestea au fost consecinte ale trecerii de la Revolutia Industriala la Revolutia Tehnica. Aceasta trecere a bulversat umanitatea, inca obisnuita cu o societate mai mult agrara, cu valorile acestui tip de societate. Fascismul si nazismul au fost rapid anihilate. Comunismul s-a intins in toata Europa de Est pana in 1989 si inca mai exista in lume. Aceasta bulversare a insemnat milioane de morti. In razboaie, in lagere de concentrare sau in Gulagul comunist. Este de remarcat aici o consecinta importanta, manifestata dupa razboi: lumea bipolara, razboiul rece.

Aici mai trebuie sa spunem, apropo si de un comentariu recent de pe blog, ca mai cu seama ideologia comunista a facut victime. Ideologia comunista era una exterminatorie, iar persoanele care au imbratisat aceasta ideologie au pus-o in aplicare. Nihilismul, de care vorbeam mai sus, nihilismul acelor vremuri, deci unul cu determinari istorice, a condus spre asa ceva. In plan moral, comunismul este expresia unei suferinte morale si citez din primul articol:

„Cu Nietzsche, „analiza fenomenului atinge apogeul, ajungînd la o conştiinţă istorică deplină cu privire la rădăcinile sale cele mai îndepărtate, platonismul şi creştinismul, alimentînd în acelaşi timp exigenţa critică a unei depăşiri a relelor care derivă din acestea. Nu este aşadar o exagerare să-l considerăm pe Nietzsche drept cel mai mare profet şi teoretician al nihilismului”, consideră Franco Volpi. […]

Filosoful german duce mai departe analiza şi deschide un orizont mai vast al interpretării sale asupra nihilismului: „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei”, pentru ca în Voinţa de putere să ducă gîndul mai departe: „De ce pînă la urmă venirea nihilismului este de acum necesară? Pentru că valorile noastre precedente sînt cele care poartă în ele concluzia ultimă; pentru că nihilismul este o logică gîndită pînă în străfundul marilor noastre valori şi idealuri – pentru că trebuie mai întîi să trăim nihilismul, pentru a înţelege care a fost propriu-zis valoarea acestor valori”.

Este limpede ca nihilismul a fost o criza a valorilor la trecerea de la unele valori la alte valori. De aici suferinta in plan moral. Negarea valorilor crestinismului, pe care era si este bazata Europa, a determinat crima, omorul. Spun negarea valorilor crestinismului – observati ca nu spun nimic despre Biserica (fie ea catolica sau ortodoxa!!). Iar ambele curente – fascismul si comunismul – s-au dorit a fi revolutionare. Ceea ce se traduce: impotriva lui Hristos. Asta era, de fapt, marea revolutie. Fascismul romanesc, adica legionarismul, a imbracat haina religioasa ca sa castige adepti. Intr-o societate agrara, de regula, valorile religioase predomina. Comunismul a dorit sa le indeparteze cu totul din lumea rurala dar si din societate, in general vorbind.

Nihilismul azi

Traim o forma de nihilism si astazi? Este si astazi prezent nihilismul. Eu cred ca da. Trecerea de la Revolutia Tehnico-Stiintifica la Revolutia Informationala si a Telecomunicatiilor, de la valorile Revolutiei Tehnico-Stiintifice la valorile Revolutiei Informationale si a Telecomunicatilor este imposibil sa nu provoace o noua suferinta in plan moral individului modern. Legalizarea casatoriilor intre homosexuali in SUA sau violurile care se produc – v. aici un articol din Evenimentul Zilei – inclusiv cazuri de atacuri armate in scoli realizate de copii, cum s-au intamplat in SUA, sunt consecintele acestei suferinte morale a individului. Este o negare evidenta a unor norme morale, pana acum unanim acceptate in societate. Trebuie spus ca societatea de azi nu mai este una capitalista in sensul clasic al cuvantului pentru ca valorile acesteia sunt diferite de cele ale unei societati capitaliste, cum era bunaoara, de exemplu, la sfarsitul sec. al XIX-lea. Inclusiv criza economica, climatul international incarcat de astazi sunt tot o consecinta a acestei treceri catre o alta faza de dezvoltare in Istoria umanitatii.

Revenind la realitatile romanesti, eu cred ca legionarismul s-a inscris intr-un cerc mai vast, cel al aparitiei fascismului in Europa. Romania este, fara indoiala, o tara europeana. Legionarii, intr-adevar, aveau o problema: omorau oameni. Insa legionarismul, cu tot aspectul sau antisemit evident prin fapte, cu toate ca omorau oameni, a izvorat din necesitatea obiectiva de a gasi o cale de progres unei societati agrare, cum era societatea romaneasca. La mijlocul celei de a doua jumatati a sec. XX nu se intrezarea o cale de progres a tarii noastre. Progres din toate punctele de vedere: social, economic, cultural si chiar politic. De aceea si mari intelectuali au aderat la acest curent de extrema dreapta, dar poate si din teama. Legionarismul s-a inscris intr-un curent european, foarte la moda in acei ani. Comunismul a fost impus de tancurile sovietice. Comunismul nu era conceput, nici macar ideologic, sa fie implementat in societati agrare. El a fost un curent care a aparut in Occident si era destinat Occidentului. Insa el s-a salasluit in societatile agrare din Estul Europei, fortand trecerea acestora catre societatea industriala si, prin dezvoltarea tehnologiei, catre societatea tehnologica. A fost din acest punct de vedere un accelerator de proces, ca sa zic asa. Dar care nu a tinut cont nici de persoana morala si nici de persoana juridica. La fel au facut si fascismul, si nazismul. Cel de-al Doilea Razboi Mondial, provocat de aceste totalitarisme, a fost un soi de revolutie, daca se poate spune asa, ce a avut drept scop distrugerea societatii interbelice si pregatirea umanitatii spre Revolutia Tehnico-Stiintifica. Duritatea cu care s-a actionat, reprobabila in plan moral, a fost si o expresie a unei mari suferinte morale pe care individul a trebuit s-o suporte, datorita trecerii cu repeziciune a unor etape de dezvoltare importante. S-a dorit distrugerea vechilor valori, inclusiv prin asasinarea oamenilor in razboi, in lagare, caci oamenii sunt purtatori de valori, pentru ca sa-si poata face loc o noua societate, bazata pe alte valori, caracteristice Revolutiei Tehnico-Stiintifice.

Trecerea de la Revolutia Tehnico-Stiintifica la Revolutia Informationala si a Telecomunicatiilor s-a produs mai lin. A insemnat sfarsitul comunismului, deoarece comunismul nu mai putea sa corespunda acestei noi etape, bazata pe informatie si telecomunicatie. In China comunismul s-a reformat, in sensul economiei de piata, ca o solutie pentru mentinerea lui. O solutie temporara. In Rusia s-a incercat o reforma prin peretroika si glasnost, dar a esuat, lasand Rusia intr-o mare problema de adaptabilitate la noile conditii. Observati ca incep sa se dezvolte curente care dau putere serviciilor secrete: controlul comunicatiilor, al internetului – tot o consecinta a trecerii, pentru ca politicul nu mai poate controla fenomenele societale. Observati si fenomenul terorist, framantarile din lumea musulmana. Putem sa punem la capitolul consecinte si razboiul din fosta Iugoslavie, razboiul din Irak, conflictele inghetate din spatiul ex-sovietic au inceput sa se desfasoare – cine si-ar fi imaginat asta in urma cu 50 de ani? Observati ca multi oameni au probleme de adaptabilitate si spune si Andrei Plesu: „67% dintre români care încă tînjesc după frumoasele vremuri ale socialismului multilateral dezvoltat”, cred ca nu putini considera bun comunismul, rai oamenii care au condus s.a. de genul acesta.

Fenomenul e in plina desfasurare.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.