Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

O atmosfera din a doua jumatate a sec. XIX…

Ma numar printre cei ce cred ca Eminescu trebuie citit si aprofundat chiar si in zilele noastre. Eminescu a fost un mare poet, cu sclipiri de geniu. Acest lucru se vede nu doar din subiectele abordate (atat in proza cat si in poezie), dar si in constructia frazei poetice si melodia acesteia. De unde se vede ca omul a fost inzestrat cu un talent rar si cu un har iesit din comun.

In zilele noastre de erodare a spiritualitatii si, pe cale de consecinta, de evident declin cultural, eu va propun sa-l (re)citim pe Eminescu si ne vom simti mai bine. O asemenea experienta spirituala iti poate deschide noi orizonturi pe care s-ar putea sa nu le fi cunoscut niciodata inainte. Dar, cine stie?, poate si acel ceva uitat si ingropat undeva sub un strat gros de timp poate fi adus la iveala, cand poate nici nu te asteptai…

Ma gandeam sa pun pe blog o poezie de Eminescu. Dar nu una care sa trateze un profund subiect filozofic sau o suava poezie de dragoste. Ci o poezie care sa evoce o atmosfera specifica acelei epoci. Cum am putea sugera mai bine cititorului modern o atmosfera din a doua jumatate a sec. XIX? Cum i-am putea inspira mireasma unei epoci? Sigur, ai putea spune ca parca e mai usor in arta vizuala intrucat privind un tablou de epoca sau chiar o fotografie veche iti poti da seama destul de bine. Dar tabloul, totusi, nu vorbeste. Cuvantul este sublimat in imagine. Pe cand poezia poate crea imagini si chiar tablouri, dar nu cu ajutorul culorilor si pensulei, ci cu ajutorul cuvintelor. Si chiar citind, spre exemplu, un roman, vedem cu ochii mintii scena descrisa acolo. Poezia are darul de a sugera mult mai mult – parafrazandu-l pe Baudelaire: asa cum o sticluta veche cu un parfum de mult uitat, odata redescoperita si deschisa, raspandeste in atmosfera actuala balsamul unei alte vremi, asa si poezia ne aduce in actualitate aroma unei alte epoci. Si iata la ce m-am gandit:

Din Berlin la Potsdam

Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe.
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie,

C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși…
Și de gât cu blonda Milly,
C-ochi albaștri, buze roși.

Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decât arderea-unei jertfe
Într-o vecinică cățuie.

Am aprins și eu luleaua
Și jertfesc lui tata Brahma,
Lângă mine-un șip cu Kümmel!
Ș-o bucată de păstramă.

Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuță ­
Am picior de maimuțoi,
Milly-nsă de pisicuță.

Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.

Ș-acum șuieră mașina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümmel mă invită,
Milly-mi râde. ­ Ce-mi mai pasă!”

Mihai Eminescu

Uluitoare poezie!! 🙂 Foarte frumos!

Ianuarie 15, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Momentul de poezie

Apropo de ce se discuta pe la noi zilele acestea, ca se tot discuta, si nu de ieri de alaltaieri, despre justitie, dreptate etc va propun o poezie din lirica renasterii italiene. Dar, atentie, poezia pe care o veti citi nu a fost scrisa in zilele noastre ci, probabil, pe la inceputul sec. al XVI-lea, iar asemanarile cu ce se intampla in sec. XXI probabil ca nu sunt chiar intamplatoare. De unde se vede ca Eminescu avea dreptate: „Toate-s vechi si noua toate” si ca astfel de lucruri s-au intamplat mai din totdeauna…

„- Dreptate, spune-mi de ce fugi anume?
– Favoarea si minciuna si dinarii
S-au inteles cu totii ca talharii
Sa ma alunge din aceasta lume.

– Cum, ratiunea nu te-ajuta? – Scrum e:
A sucombat de mult! – Dar carturarii
Ca Bartolo si Baldo? – Vai, maimarii
I-alunga si cu legea lor fac glume!

– Vad totusi multi barbati de-nsemnatate
La curte, in senate si la teatru,
Ce legi invoca si impart dreptate!

– Sunt bune, sfinte legile in sine,
Dar ei le sfasaie, le taie-n patru,
Le trag de par asa cum le convine…

– Sunt deci talhari, nici unul nu-i integru?!
– Talhari nu sunt, dar stie orisicine:
Cand vor fac adevarul din alb negru…

Galeotto del Carretto

Lirica Renasterii Italiene – Editura Tineretului, 1966

Cateva cuvinte despre autor, citez tot din cartea de mai sus:

„Nascut in Piemont spre sfarsitul secolului al XV-lea dintr-o familie foarte cunoscuta, Galeotto del Carretto a dus viata de curtezan. A murit in 1531. Este cunoscut mai ales prin lucrarea in proza Cronaca di Monfereato (Cronica lui Monferrato) pe care a prelucrat-o mai tarziu in octave. A mai scris poezii, cateva compozitii dramatice si o comedie.”

Nu-i interesant? 🙂

Ianuarie 13, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

Despre sentimentul patriei…

In zilele noastre se vorbeste foarte putin despre astfel de lucruri, traind intr-o lume destul de bulversata, neclara in vremuri neguroase. Cred ca putini romani se gandesc la asa ceva, iar in ceea ce priveste sentimentul el pare a fi din ce in ce mai rarefiat si confuz.

Ce putem spune noi, cei din zilele noastre, despre sentimentul patriei? Cum il simtim noi, cei de astazi? Se vorbeste, e adevarat, despre nationalism, despre miscarile nationaliste din Europa, despre extremism. Insa acest nationalism nu are repere foarte clare. Ce repere ar avea nationalismul pentru noi, romanii, astazi? De aici o tulburare a sufletului si un sentiment mai curand confuz…

Gresesc?

De aceea as dori sa pun aici pe blog ce a gandit Nichita Stanescu despre acest subiect. Eu cred ca veti avea prilejul sa (re)cititi, sa (re)citim un eseu realmente impresionant si maret:

Sentimentul Patriei

– Iata, imi spune tanarul, mi s-a aratat aievea divinul Balcescu si barbatul atat de nobil si de daruit, Alexandru Ioan Cuza. Figuri legendare, cu fete prelungi si palide, intrerupte in altitudinea lor de luciul intens de stea cazatoare al ochilor; acei frumosi si din cale-afara barbati, Balcescu si Voda Cuza, cu frunti inalte si ovale semanand cu aurora boreala vazuta uneori din Muntii Carpati.

Sufletele voastre fluturau ca o panza imensa, pe care iubitele lor fapturi se lasau modulate asemenea stemelor. Auzeam in sirul curgator al boltilor o dulce muzica: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”. Versul lung asemenea unui val de cometa saltandu-mi si coborandu-mi torsul, invaluindu-mi-l si legandu-mi-l cu un odgon.

Am vrut sa cant si mi-am dat seama deodata ca ei niciodata nu au fost cantareti pentru ca ei au fost intotdeauna insesi cantecele.

Am vrut sa infloresc si m-am asezat pe ramurile lor, si am inflorit si m-am scuturat in vara si am reinflorit din nou pe ramurile lor eterne.

La temelia sentimentelor noastre, acolo unde bataia inimii ia nastere din ea insasi, si unde vremea incepe a se naste, acolo la radacina arborelui genealogic al sentimentului tarii, fapturile nemuritoare ale lui Balcescu si ale lui Voda Cuza stau de veghe.

Voi, barbati frumosi, neasemuit de inteligenti, voi eroilor!

Iata, mi s-au aratat ca intr-un ritual de iarna, de primavara si de anotimpuri neasemuitii barbati, Balcescu si Voda Cuza.

Forta de munca, puterea creatoare a acestui vechi si incercat popor isi gaseau un nume mare printre ei, isi gasesc cea mai curata dintre amintiri in ei.

Prezentul vostru dinamic isi afla in istorie mareti precursori, in fiintele lui Balcescu si Voda Cuza.

Fete inalte, fete prelungi, palide pe care foamea de ideal si-a ridicat stemele; maini prelungi, cu degete prelungi si subtiri facute sa stea stranse pe manerele unor mari idei, cum au si stat; trupuri daruite pamantului tarii si mai ales locuitorilor ei; ochi intensi prelungind vederea tarii pana acum in prezentul dinamic.

Chipul dumneavoastra, Nicolae Balcescu, asemenea „icoanei stelei ce-a murit”, ni s-a aratat inca; Voda Cuza, chipul dumneavoastra, asemenea „icoanei stelei ce-a murit” ni se arata inca.

Chipurile voastre sunt vii, atat de vii in noi de parca nu in istorie au existat, ci in prezent, si, de aici, din prezent, iradiaza inapoi in istorie cautandu-va fapturile.

Voi nu ati fost cantareti, voi sunteti insesi cantecele”

Nichita Stanescu

1972

Amintiri din prezent, Editura Sport-Turism, 1985, Bucuresti

De observat anul in care a fost scris acest mic eseu: 1972.

N-a scris despre comunism si nu e vorba de Ceausescu. Interesant este ca, referindu-se la sentimentul patriei, nu ne-a vorbit nici despre Stefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Mircea cel Batran sau alt mare voievod, Iancu de Hunedoara, de exemplu. Se stie ca Ceausescu se vedea printre marii voievozi ai neamului iar propaganda comunista care ii faurea cultul personalitatii marsa, desigur, in aceasta directie. Totusi, nu ar fi fost gresit sa se refere la marii nostri voievozi, de ce nu?

Ci a scris despre Balcescu si Alexandru Ioan Cuza.

Si despre Eminescu.

Puteti, spre exemplu, oare, sa-l vedeti in Balcescu pe Ceausescu? 🙂 Eu cred ca nu.

Este extraordinar ca sentimentul patriei l-a simtit gandindu-se la cei care au pus bazele Romaniei moderne, conectata la Occident, si in persoana celui ce a faurit pentru prima data Unirea, conturandu-se de atunci Romania Mare. „Neasemuitii barbati, Balcescu si Voda Cuza” sunt expresia intrupata, personificata, daca se poate spune asa, a acestui sentiment: cel al patriei. Iar aceste cuvinte:

„Chipurile voastre sunt vii, atat de vii in noi de parca nu in istorie au existat, ci in prezent, si, de aici, din prezent, iradiaza inapoi in istorie cautandu-va fapturile.”

mi se par mai actuale ca oricand pentru ca si azi dezideratul national al tarii noastre este modernizarea tarii, conectarea ei la Occident, si Unirea! „Voi sunteti insesi cantecele” – bine zis!

Iar bogatia spirituala a acestui „atat de nebalcanic popor roman” – este opinia lui Nichita Stanescu – cu care contribuim la imbogatirea spirutala a Europei o reprezinta colindele si plugusorul care „aidoma Mioritei, definesc sufletul de floare de zapada al acestei tari”. „Doinele nu sunt altceva decat colinde de vara si colinde de toamna”.

„Ritual iar nu arta, geniu iar nu talent, viziune iar nu vedere, noblete iar nu superbenie, putere iar nu vigoare, stea ale carei raze noi sintem, colinda si doina spun despre noi cu necuvinte, cuvintele noastre.

Colindele, ale tuturor pentru toti, si doinele ale unuia catre singurul, nu sunt niciodata prilej de veselie, ci numai incoronare cu frig.”

Incoronat cu frig voi spune si eu precum Nichita:

„Colinda s-ar putea incepe cu „leru-i ler”, iar doina cu „frunza verde.””

Noiembrie 23, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 42 comentarii

La multi ani!!

La cumpana dintre ani eu am cautat sa dau mesaje tonice pentru ca omul are nevoie, zic eu, sa inceapa noul an cu speranta si credinta ca va reusi in tot ceea ce-si propune bun sa faca. Oamenii, in general vorbind, se distreaza la cumpana dintre ani si eu cred ca bine fac. Ai nevoie sa te incarci cu o, hai sa-i zic asa, energie pozitiva si sa privesti pozitiv lucrurile.

Cu toate acestea sunt intrebat de ce lucrurile merg atat de prost… Acuma depinde si ce intelegem prin „lucrurile merg atat de prost”. Mi-a atras atentia urmatorul lucru:

„Toti oamenii vor pacea, dar nu stiu cum sa ajunga la ea. Maniindu-se intr-o zi Paisie cel Mare si rugandu-se Domnului sa-l izbaveasca de iutime, Domnul i S-a aratat si i-a zis: „Paisie, daca vrei sa nu te manii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, nu uri pe nimeni si atunci nu te vei mania”

(Cuviosul Siluan Athonitul – Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei – Editura Deisis, Sibiu, 2000)

Anton Pann, despre care Nichita Stanescu spunea ca e dat in Paste, ar fi zis:

„Daca nu esti vrednic sa-l duci, nu te incarca peste masura,

Cum a zis tiganul:

Daca nenai puterinta, la ce chichirezi galceava?”

De ce merg lucrurile atat de prost? Am citit aceasta poezioara si vreau s-o pun si aici:

Povestea vorbii

Un nerod, sa zic, sau prost,

Ca intelept el n-a fost,

Temandu-si muierea rau,

Ca un neghiob natarau,

Intr-o zi un om vazand,

Mergand pe drum si cascand,

Si nevasta-i s-a-ntamplat

In acel ceas d-a cascat;

El intra in banuieli

Ca au amandoi tocmeli

Si d-aceea a cascat,

Prin cascat raspuns i-a dat.

Astfel necajit el foc,

Vrand s-o spanzure pe loc.

Far-a zice catre ea,

O funie-ndata ia

Si o cheama dupa el,

Zicand:  – Ai colea nitel.

Deci impreuna mergand

Si-n ograda intrand,

Din loc in loc o purta

S-un pom lesnicios cata;

Ea gandu-i necunoscand,

Stand il intreba, zicand:

– Ce ma porti din pom in pom

Ca cascat din om in om?

– Dar ce, – o intreba el –

Cascatul umbla asfel?

Zise ea: – Dar au nu stii?

Geaba dar esti intre vii!

El privind-o a raspuns:

– Asa, bine ca mi-ai spus,

Ca eu asta n-o stiam

Si sa te spanzur umblam.”

Da… deci n-ar strica sa meditam de ce oare lucrurile merg atat de prost…! 😉 De aceea:

„Scriptura si sfanta lege

D-a-ndoaselea n-o-ntelege.”

Precum si:

Despre nerozie

Eu ii cer ca sa-mi dea mie,

Si el iti intinde tie.

Pentru ca:

Nerodul si cu nebunul

Amandoi sunt frati ca unul

Sau

Unul s-altul tot un drac,

Amandoi un ban nu fac.

Precum e o vorba:

S-a-ntalnit in drum Pacala

Cu frate-sau, nea Tandala

Totdauna

Nerodu-ntai o corieste

S-in urma sa socoteste.

Si

Nerodul la orce fie

Pe loc zice ca il stie.

 

Nerodului i se pare

Ca toate-n palma le are.

El e

Barba lunga pana-n burta

Si minte pana-n gat scurta.

 

Cate le gandeste

Rau le ispraveste.”

De ce merg toate atat de prost? Nu cumva pentru ca intai am croit si in urma-am socotit…? 🙂 Iata si ce temenea facea Nichita Stanescu la Anton Pann

Temenea la Anton Pann

Imi aplec sira spinarii

Doar in fata ta si-a marii

Adica

Te sarut cel mai cuminte

Pann Antoane pe cuvinte,

Pentru ca

Dumneata te tii calare

Peste substantivul mare.

Si

Stai maret si-ndragostit

Cu fesul cazut in mit.

Precum e o vorba:

Rupe coada la cometa

Ca se face stea cocheta

Sau:

Unde pupi si unde crapa

Zice o icoana – fata.

Caci

Cine le gindeste

Rau le ispraveste

Asadar

Anton Panne, Pann Antoane

Te sarut peste icoane

Deci

Ca sa am parte de glorii

Eu iti pup sira spinarii”

(1972)

Asa ca n-ar strica, inainte de a face „profunde” analize despre cum a fost anul 2015 si cum va fi anul 2016, sa-l sarutam, vorba lui Nichita, pe Anton Pann peste icoane

Ca sa avem parte de glorii!

La multi ani, numai bine si voie buna!! 🙂

Decembrie 31, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

Si putina poezie

Scriam in precedenta postare cate ceva despre literatura si ca oamenii nu prea mai citesc in ziua de azi. De aceea m-am gandit sa pun si putina poezie pe blog. Chiar daca din alte vremuri… Trebuie sa va spun ca mie imi place poezia. Aceasta poate condensa, cu arta, in putine cuvinte foarte multe… Asa cum, de pilda, doar o simpla privire sau chiar tacerea pot spune multe. Sper sa nu se inteleaga ca as fi impotriva romanelor. In niciun caz. Dar cateodata se poate intampla ca putine cuvinte sa te puna pe ganduri mai multe decat zeci de pagini citite… Am putea sa descoperim niste lucruri inedite pe care nu le-am putea afla asa cum trebuie in alt mod…

De aceea va propun sa (re)citim doua poezii scrise de Maria Banus din volumul Portretul din Fayum (1969).

Am cerut samînta

Am cerut samînta

si ea s-a dovedit prea usoara

Rana se face lumina de zi,

totul e limpede

cand Buna Vestire coboara,

dar ce poate face ingerul,

semanatorul,

acum, cand vine o seara,

plina de spaime?

Vizita

In intimitatea odaii, cu televizor,

latra șacalii.

Asa pe neasteptate,

vin, se aseaza roata,

pe fundul lor slab, jigarit,

si ne latra,

in intimitatea, cu televizor, a odaii.

Se spune despre Maria Banus ca s-a incadrat in doctrina realismului socialist. Mi-au venit in minte aceste doua poezii, ma intreb in ce doctrina se incadreaza… Seara plina de spaime, sacalii… Si sa nu uitam anul in care au fost scrise: 1969… Inteleg ca poeziile acestea au fost scrise in Romania…

Am pus la tag-uri „Exercitii de normalitate” si „normalitate” insa, tinand cont de toate intepretarile posibile si imposibile, mi-e teama ca in aceste poezii e vorba de altceva, ca autoarea a vrut sa exprime altceva. O frantura de realitate, un sentiment, o traire. Ceva cu totul opus…

Februarie 27, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 37 comentarii

Despre Eminescu…

Citeam pe blogul D-nei. Birchall aceasta postare:

Eminescu

In care D-na. Birchall ne destanuie ca: „Pentru mine Eminescu  a fost si ramane poetul copilariei mele. Pentru voi?”

Imi amintesc de faptul ca Nichita Stanescu zicea (citez din memorie): „Cand am vazut „Pieta” de Michelangelo, am devenit om cult„.

Ce as putea spune despre Eminescu…? As spune, parafrazandu-l pe Nichita, ca „citindu-l pe Eminescu, am devenit matur„.

Eminescu este poetul maturitatii mele.

Ianuarie 16, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 26 comentarii

Mircea Albulescu

La multi ani!!

Mircea Albulescu – un mare actor!

Octombrie 4, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Despre o interpretare a unui subiect…

… de la Bac-ul de anul acesta. Iata ce am citit in Gandul:

Româna – ca matematica

de Cristian Tudor POPESCU

Iata ce spune reputatul jurnalist:

„Subiectul al II-lea prezenta o anume dificultate legată de ideea că tot ce spune un clasic e adevărat, greu de scos din capul unui elev. Asta pentru că, în opinia mea, afirmaţia lui Nichita Stănescu „a avea un ideal înseamnă a avea o oglindă” este cât se poate de falsă şi n-aş fi avut cum să comentez decât în acest fel.

Oglinda este simbolul consacrat al reflectării aparenţei. În oglindă nu vezi decât cum arăţi, nu cum eşti. Or, idealul nu ţine de aparenţă, ci de esenţă. Dacă ceea ce vezi în oglindă înseamnă ideal, atunci ai mari şanse să te numeşti Adolf Hitler, Nicolae Ceauşescu sau Oana Zăvoranu, căci şi ea are oglindă.

Cunoaşterea de sine se poate încerca nu privind o oglindă, ci o lumânare aprinsă, într-o cameră întunecată şi pustie, după ce te-ai ciocnit de viaţă.

Uitându-te în tine însuţi la ce nu-ţi arată oglinda poţi să găseşti ceea ce se numeşte ideal. Sau să nu.

Ca reflexie fidelă a fiinţei tale materiale, doar că inversată optic, oglinda nu poate da seamă decât despre scopuri, nu despre idealuri. A năzui să mănânci pe săturate, să nu fii strivit şi să te acuplezi cu cât mai multe femele sunt şi scopurile unui şobolan adult. Ideal înseamnă să trăieşti sub semnul unei idei, ceva ce depăşeşte conturul fiinţei tale, condiţionările biologice şi contravine, de multe ori, scopurilor tale. Un şobolan cu ideal, dacă se trezeşte cu o bucată de salam căzută din cer la botul lui, nu se repede s-o înghită, deoarece nu a alergat pentru ea, nu a trecut prin primejdii, nu a visat-o îndeajuns înainte s-o vadă.

A avea un ideal înseamnă a arunca toate oglinzile din casă.” (subl.mea)

si:

PS

Pentru cei care obiectează cum că oglinda nu-i oglindă deoarece emiţătorul zicerii este de meserie poet şi, deci, trebuie să „poetizăm” afirmaţia ca la cenaclul Ienăchiţă Văcărescu din Ţăndărei: în această ipoteză, „poetică”, cugetarea lui Nichita Stănescu, într-adevăr, nu mai e doar falsă, e o filosofeală nici măcar gingirlie, cu aromă de inepţie. În acelaşi spirit, vă propun şi eu să interpretăm maxima „a avea dreptate înseamnă a avea un geam termopan”, ştiut fiind că ea aparţine autorului liric Eduard Mangâru.”

 Dar trebuie vazut si subiectul:

Deci cerinta era sa se scrie un text despre cunoasterea de sine, pornind de la afirmatia lui Nichita Stanescu: „A avea un ideal inseamna a avea o oglinda”.

In primul rand ceea ce remarc este interpretarea materialista a lui Cristian Tudor Popescu: oglinda e chiar obiectul oglinda in aceasta interpretare si nu poate fi altceva decat acest obiect – oglinda – pe care, desigur, il stim cu totii. Dar chiar pornind astfel, cred ca se pot face unele consideratiuni care sa arate ca Nichita Stanescu a avut, in felul sau, dreptate.

Este adevarat ca o oglinda imi arata cum sunt din punctul de vedere al aspectului meu. Oglinda poate fi, desigur, obiectul oglinda, dar poate fi, spre exemplu, si apa unui lac linistit. Daca n-as avea nicio oglinda la indemana, niciodata, nu mi-as putea cunoaste niciodata chipul, decat prin pipaite, nu mi-as putea vedea ochii si nici macar spatele. Deci, cu alte cuvinte, n-as putea sti cum arat, si nu mi-as putea face decat o idee incompleta (hai sa spun asa!) despre mine insumi. As putea spune ca ma cunosc din punctul de vedere al aspectului meu fizic? Complet?

Dar iata ce afirma CTP: „Cunoaşterea de sine se poate încerca nu privind o oglindă, ci o lumânare aprinsă, într-o cameră întunecată şi pustie, după ce te-ai ciocnit de viaţă. Uitându-te în tine însuţi la ce nu-ţi arată oglinda poţi să găseşti ceea ce se numeşte ideal. Sau să nu.”. Experienta ai putea s-o faci si fara lumanarea aprinsa (la ce te-ar ajuta o lumanare aprinsa, intr-o camera intunecata si pustie, in ceea ce priveste cunoasterea de sine?). Dar chiar si asa, cu lumanare sau fara, „uitându-te în tine însuţi  la ce nu-ţi arată oglinda” ai putea vedea o mare parte din tine insuti, insa in felul acesta nu ti-ai putea privi niciodata ochii spirituali si nici n-ai vedea cum este de fapt faţa ta, profilul tau spiritual si nici spatele tau. Faptul ca ai un ideal inseamna ca te cunosti pe tine insuti? Daca stai intr-o camera pustie si intunecata meditand e oare o garantie ca te-ai cunoaste in mod complet pe tine insuti? Atata vreme cat nu stii, decat din pipaite sau din ce spun altii, cum arata ochii tai spirituali, cum arata profilul tau spiritual cu adevarat nici n-ai putea spune ca te cunosti pe tine insuti pe deplin. Ar fi o cunoastere imperfecta sau (cum sa spun?) aproximativa (poate ca e mai bine spus asa). Si atunci, pentru ca sa te cunosti pe tine insuti, ai avea nevoie de un altfel de oglinda – de una spirituala, care sa te redea, privindu-te in ea, exact asa cum esti, spiritualmenete vorbind.

A te cunoaste pe tine insuti poate sa te conduca spre un ideal. Insa nu oricine are idealuri se cunoaste pe sine. Pentru ca poti avea, de pilda, idealuri la care, pe parcurs, sa renunti, idealuri nestatornice, tocmai pentru ca nu te cunosti cu adevarat. Dar Nichita Stanescu cred ca a vrut sa spuna altceva: daca te cunosti pe tine insuti, atunci ai si un ideal! Adica el conditioneaza idealul de cunoasterea de sine. Sau, altfel spus, nu poti avea idealuri daca nu te cunosti pe tine insuti. Bineinteles, ideal-idealuri trebuie privite la modul general, de exemplu: nu este vorba numai de idealuri politice. De aici rezulta ca aceasta cunoastere de sine, completa, il ilumineaza pe individ, deoarece este conditia sine qua non pentru ca sa ai idealuri. Dar, repet, o cunoastere completa si exacta, pentru care ai nevoie de o oglinda care sa nu deformeze realitatea. Intrucat o realitate deformata de o oglinda care deformeaza, induce o deformare a idealurilor, un fals, o anomalie. Dar daca oglinda spirituala e una corecta, ca sa spun asa, atunci si cunoasterea de sine va fi una corecta, la fel si idealurile – adica vor fi in conformitate cu structura ta interioara, cu ceea ce esti tu cu adevarat. Multi oameni, spre exemplu, se considera buni, sau ca ar avea drept ideal bunatatea. In schimb, adevarul e ca fug numai dupa bani, sa castige cat mai mult. Pentru ca niciodata nu s-au vazut pe de-a-ntregul, pe deplin, asa cum sunt defapt. Sau unii se considera milostivi, cand de fapt sunt hrapareti. E mare lucru sa fi milostiv! Dar esti cu adevarat asa? Dar Nichita nu a vorbit despre o oglinda corecta, ci doar despre oglinda. Pentru ca s-ar putea intampla ca felul in care e oglinda sa nu depinda de tine. Cred ca a vrut sa spuna ca indiferent cum ar fi oglinda, simpla oglindire a sinelui conduce spre un ideal, corect daca oglinda e corecta, incorect daca oglinda nu este corecta. Dar pentru a avea un ideal sinele trebuie sa se oglindeasca intr-o oglinda spirituala. Pentru ca sa se vada pe sine, pentru ca sa se cunoasca pe sine. Aceasta simpla oglindire a sinelui in oglinda il conduce pe individ catre un ideal sau, poate mai corect spus, determina in individ un ideal. Poate ca idealul e tocmai acest narcisism al sinelui fata de imaginea sa oglindita spiritual. Poate ca nu. Poate ca nu. Hmm… greu de spus…dar nu cred ca e vorba de narcisism aici (dar asta nu inseamna ca nu s-ar putea ajunge la asa ceva!). Nichita a descris doar fenomenul: nu este vorba de admiratia de sine, pe care sinele ar avea-o privindu-se in oglinda, ci de faptul ca numai aceasta oglindire spirituala a sinelui da nastere idealului. Un sine neoglindit spiritual nu poate avea un ideal.

CTP spune asa: „Ideal înseamnă să trăieşti sub semnul unei idei, ceva ce depăşeşte conturul fiinţei tale, condiţionările biologice şi contravine, de multe ori, scopurilor tale.”. Dar acest lucru- ca un ideal sa contravina scopurilor tale – nu este posibil, cel putin daca ne luam dupa una din definitiile acestui cuvant – aici si pe care o voi cita:

IDEÁL, -Ă,ideali, -e,adj., IDEÁL,idealuri,s. n.1.Adj. Care atinge perfecțiunea; perfect, desăvârșit. 2.Adj. Care ține de domeniul ideilor, privitor la gândire; care există numai în mintea, în închipuirea omului; spiritual, imaterial. 3.S. n. Scopul suprem spre care se îndreaptă în mod conștient și metodic năzuințele și activitatea creatoare umană în toate domeniile ei, gradul cel mai înalt și mai greu de ajuns al perfecțiunii într-o direcție. [Pr.: -de-al] – Din fr.idéal,lat.idealis.
Sursa: DEX ’98 | Adăugată de gall | Greșeală de tipar | Permalink „

De observat ca vorbeste de scopul suprem… Daca ai un ideal, acesta nu poate sa contravina scopurilor tale, deoarece el este chiar Scopul! Si inca cel suprem! Pe de alta parte, luat in sens de adjectiv, vezi punctul 1 al definitiei, perfectionarea de sine nu poate fi posibila fara cunoasterea de sine. Trebuie sa te cunosti pe tine insuti, mai intai, pentru ca, mai apoi, sa te poti perfectiona pe tine insuti, spre a tinde catre desavarsire. Si, din nou, urmand si aceasta cale, ajungem la cunoasterea de sine completa care nu este posibila fara o oglinda spirituala in care sinele sa se oglindeasca…

In general, asta cred ca a vrut sa spuna Nichita Stanescu.

Iulie 8, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

Tema de discutie: despre vesnicia neamului romanesc

Atunci cand ne referim la vesnicia neamului romanesc trebuie sa avem in vedere latura metafizica a chestiunii si sa facem un efort de a evada in metafizic. Nu este vorba numai de faptul ca am fost aici, pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri. Ca ne-am luptat pentru fiinta nationala si apararea gliei strabune.

De ce Lucian Blaga spunea : „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”?  Dupa parerea mea, aceasta sintagma: „vesnicia neamului romanesc” contine in sine elementul existential si spiritual, dat de Dumnezeu, al poporului nostru. Suntem. Suntem un popor printre atatea alte popoare ale lumii acesteia. Si avem o spiritualitate proprie. Evident, randuri de oameni, buni sau rai, au populat aceste meleaguri. S-au perindat pe aici generatii intregi si apoi alt rand de oameni… Dar spiritualitatea poporului nostru a ramas si vom ramane prin aceasta. Este un lucru care transcede existenta fizica si care va ramane, ca si cum ar ramane scris, de-a pururi undeva. In Ceruri. Vreau sa spun ca sintagma nu se refera numai la existenta fizica a neamului nostru. Ci la ceea ce va ramane etern din noi. Blaga exprima cu o unda de senzualitate acest sentiment in poezia Sufletul satului:

„Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred că vesnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
si dacă ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

Vedeti ce frumos spune: sufletul satului… care ramane etern, dincolo de morminte, ce ne amintesc de efemeritatea existentei noastre. Iar satul il inteleg in spiritul lui Rebreanu, care a zis: „Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar atarna, in aceeasi masura si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.” In acest fel, Lucian Blaga, a inteles prin sat, tara, iar prin „sufletul satului”, sufletul poporului nostru. Cineva mai prozaic ar putea sa spuna: „bine, bine, dar cum stam cu orasul, dat fiind faptul ca oamenii traiesc si in orase, nu?”. Iata ce spune Rebreanu, foarte interesant:

„Totusi cultura adevarata, prin care neamul romanesc sa-si justifice rostul in lume , numai orasul poate s-o creeze si s-o desavarseasca. Literatura romaneasca nu e pentru tarani […]. Taranul isi face singur literatura pe care o pofteste inima lui, cum isi confectioneaza cele trebuincioase pentru trupul si sufletul sau. Cartile cu tarani le citesc numai orasenii, ca si pe celelalte. Taranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator ci doar subiect de literatura.

Orasul insa trebuie sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebuie sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n-o mai infranga si nici s-o nesocoteasca. Intre sat si oras trebuie sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre.

De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebuie sa ne intoarcem necontenit. Fiindca, precum Anteu castiga puteri si devenea invincibil cand atingea pamantul, tot astfel creatorii romani, pastrand contactul spiritual cu taranul roman, vor produce opere universale pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinului neamului…”

Ma gandesc la Marin Preda acum, care „s-a achitat” extraordinar de aceasta sarcina trasata de Rebreanu, vezi monumentalul roman Morometii. Si tot Rebreanu spunea ca : „Literatura fara tara nu exista, cum nu exista planta fara pamant„.  Dar sa revenim la subiect. Vesnicia romaneasca, asadar, s-a nascut la sat, unde curgerea timpului e mai lenta, unde inima bate mai rar, si nu in piept parca, „ci adanc in pamant undeva”. Setea de mantuire se vindeca simplu si este legata tot de pamant: picioarele sangerate ti le asezi pe un podmol de lut. Omul se spiritualizeaza si existenta unui neam intreg trece, spiritual vorbind, in eternitate, trecere care ar putea fi simbolic exprimata prin cuvantul „seara”. Mormintele, desi inalte nu ajung bolta vesniciei si nu reprezinta decat o dovada despre efemeritatea existentei noastre, dupa cum am spus mai sus. Iezii care se joaca pe morminte, ar putea simboliza „tineretea noastra” (v. Rebreanu, mai sus), dar si legatura biunivoca dintre nastere si moarte: daca te nasti trebuie sa mori, iar cel ce moare, trebuie sa se fi, mai intai, nascut. Spiritualitatea este proiectia acestei existente in eternitate. Adica valorile eterne, despre care vorbea Rebreanu. Sigur, s-ar putea interpreta si in sensul ca existenta nu se limiteaza la doar ce-i aici ci dainuieste odata cu vremurile… Sintagma are o deosebit de mare generalitate, daca pot sa ma exprim asa. Este cosmica si depaseste mereu Cosmosul, atemporal, pentru ca spiritualitatea este deasupra a ceea ce este existenta fizica, care o emana totusi, si nu se opreste odata cu ea. Dar exprima ceea ce este caracteristic si ne defineste. Adica rostul, cum spunea Rebreanu, cunoscut in profunzimea sa doar de Dumnezeu.

Timpul se scurge lent, fara griji. Incetineala reprezinta trecerea, adica constiinta eternitatii si a intrebarii fundamentale asupra rostului. Timpul fizic trece in vreme si in vremuri… Iata Marea Trecere la care filozofa Blaga… Stau si ma intreb de ce Blaga si-a inceput poezia cu „Copilo, puneti mainile pe genunchi mei” si a terminat-o astfel: „ca un joc de iezi pe morminte inalte”? Care sa fie sensul profund al acestora? Ce resorturi sufletesti interioare l-a facut sa gandeasca asa? Eu cred ca Blaga a vrut sa arate prin acestea cele doua limite ale existentei noastre fizice: nasterea si moartea, unind acestea prin exprimarea din final: iezii care se joaca pe mormintele inalte. Dar aceasta scurta poezie condenseaza in continutul ei un timp atemporal, daca pot sa ma exprim astfel. Un timp ce trece din aceasta lume intr-un alt timp… Un alt timp… care isi va deschide gura si va vorbi despre acesta de aici… Pururea…

P.S.

Trebuie facuta o remarca asupra a ceea ce a zis Rebreanu in celebrul sau discurs, Lauda taranului roman, rostit la 29 mai 1940, despre tarani si oraseni, din care am citat, pentru a nu se intelege gresit. Iata ce spunea Mircea Gafita in articolul Laus populi aparut in „Tribuna”, X (1969), nr.37 (11 sept.), p.4:

„..in momentul cand se vestea discursul si care era al unei insistente presiuni politice si spirituale straine – exact: fasciste – asupra Romaniei, intoarcerea spre taran insemna revenirea la elementul national cel mai vechi, definitoriu pentru specificul romanesc, iar acesta era, fireste, taranul. Trebuie inlaturata presupunerea  unui antagonism, teoretic, intentionat de catre scriitor, intre taran si orasean, intre taran si celelalte straturi sociale, chiar daca in litera textului ele exista. „

Mai spune ca Liviu Rebreanu „este strigatul unei constiinte profund cinstite, care intuia drama ce avea sa se declanseze curand, sub presiunea externa hitlerista”. Si, foarte interesant, mai spune ca interpretarea textului: „trebuie sa imprumute mijloacele analizei poetice, nu pe ale exegezei teoretice, caci el este un poem – singura, probabil, lucrare literara a lui Rebreanu care apartine domeniului poeziei. Ceea ce face, in acest caz, obiectul unei puneri la punct stiintifice, adica impreciziile, generalizarile aparent grabite, sunt tot atatea argumente in sprijinul poeziei din elogiul scriitorului, facand farmecul acestuia.” (subl. autorului)

Iata ce spune si Perpessicius intr-o scrisoare:

„Nu-ti pot ascunde, scumpe Domnule Rebreanu, fericirea de a fi auzit, formulate, de cel mai adanc cunoscator al taranului, in raspicata fraza a adevarurilor ce irump din adancuri si sub bolta uneia din cele mai protocolare institutii, judecatile severe cu care ai sfasiat pacla ipocriziilor conventionale. Pricini ce nu se cuvin inca a fi judecate au pus o surdina de plumb pe mult-putina noastra viata politica. Cu vigoarea d-tale caracteristica ai smuls aceasta surdina si ai redat adevarului intreaga lui rezonanta. Intre cei ce se vor fi bucurat si pentru aceasta, fa-mi cinstea – rogu-te, sa ma prenumeri.”(1940)

(Unde nu este specificat altfel, subl. imi apartin)

Noiembrie 8, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Adrian Paunescu, un personaj controversat?

Am fost azi la Uniunea Scriitorilor pentru a-i aduce un ultim salut lui Adrian Paunescu, cel care saluta „generatia in blugi”. Erau acolo oameni pe care ii stiam, erau si multi pe care nu-i stiam. Au venit, ca si mine, oameni simpli. Vreau sa va spun ca au fost si care au plans in fata sicriului cu corpul neinsufletit al poetului…

Am primit ieri un comentariu absolut incalificabil si pe care nu pot sa-l reproduc, legat de moartea poetului. L-am sters, bineinteles. Dar… m-a facut sa si meditez la faptul ca sunt oameni care nu inteleg Istoria despre care Adrian Paunescu spunea: „Istorie, vezi-ti de treaba/Istorie, lasa-ma-n pace!”. Si poate ca nu sunt ei de vina pentru asta. Poate ca suntem cu totii de vina. Pentru ca mai mereu Istoria s-a scris ba cu omisiuni, ba ca sa nu deranjam pe altii. Sau s-a scris dupa cum le-a placut altora. In felul asta se spala creiere. Nu ca asta ar fi fost neaparat intentia… Unde mai pui ca sunt documente care se scot la iveala din arhive dupa minim 30 de ani, din cate am inteles. Asa ca, obiectiv vorbind, este si greu sa intelegi… Trebuie sa deduci, si poate ca nu o facem intotdeauna bine in atari conditii.

In primul rand voi porni de la afirmatia Presedintelui Romaniei, Dl. Traian Basescu, care spunea, despre Ceausescu, ca daca statea doar 10 ani era un mare presedinte din istoria romanilor. Ar trebui sa meditam la ceea ce a zis. Si ar trebui sa ne gandim la acel an, 1968, cand Ceausescu a condamnat invazia sovietica in Cehoslovacia, un lucru fara precedent in istoria postbelica: o tara comunista condamna actiunea marii Uniuni Sovietice in mod public, deschis, pe fata, fara menajamente. Popularitatea lui Ceausescu, atunci, a crescut exponential. Ceausescu era in topuri, nu numai pe plan intern, dar si pe plan international pentru neobisnuita sa atitudine fata de marea putere care conducea lumea comunista. Si, este de retinut, nu a facut-o printr-o declaratie de birou sau comunicat de presa, ci in fata unei pieti pline ochi de oameni, in gura mare, tipand cat se poate de tare!! Chiar si cei mai anticomunisti intelectuali din vremea respectiva cred ca au ramas perplecsi in fata unui asemenea act neobisnuit, de mare curaj, desigur. O tara ca Romania sa sfideze in felul acesta o superputere mondiala, conducatoarea lagarului comunist, era ceva nemaivazut. Inutil sa spun ca, in tara, pe langa o stare fireasca de teama, de temeri, entuziasmul a atins cote fantastice. Ceausescu, cum era de asteptat, a obtinut o imagine excelenta pe plan international, in special in SUA. Ulterior relatiile cu SUA au inceput a fi cordiale, iarasi un lucru foarte neobisnuit, dat fiind faptul ca Romania era de partea cealalta a Cortinei de Fier, o tara comunista, membra a Tratatului de la Varsovia. Chiar stau si ma gandesc la faptul ca o asemenea prietenie era chiar neobisnuita, date fiind conditiile politice si realitatile de atunci. Ceausescu, pe fond, avea dreptate. Pentru ca era chiar inadmisibil ca o tara comunista, fie ea si o mare putere, sa se amestece brutal, cu forta armata, in treburile interne ale altei tari comuniste. Prietenie, fie ea si comunista, cu interventia armata… parca nu mai seamana a prietenie… Chiar deloc.

Trebuie inteles foarte bine acest context mai intai, pentru a intelege de ce multi intelectuali ai vremii, dar nu numai intelectuali, desigur, au crezut in Ceausescu, ca lider, si l-au sprijinit atunci. Sigur, Romania nu a trecut Cortina de Fier. Nu a abdicat atunci comunismul, nici nu se putea atunci lucrul acesta. Dar atitudinea pe care a avut-o Ceausescu i-a atras o simpatie foarte mare. Pe de alta parte trebuie spus ca nivelul de trai din tara era unul foarte bun. Romania se dezvolta economic. As sublinia faptul ca una este sa vorbesti, spre exemplu, de mecanizarea agriculturii si alta este sa faci mecanizarea agriculturii. Oamenii n-o duceau rau. Dezvoltarea industriala crea locuri de munca. Deci din punctul asta de vedere oamenii o duceau bine. Si nu se putea sa nu te gandesti ca dezvoltarea economica va conduce spre un si mai bine, spre mai multa prosperitate. Climatul economic ii era favorabil lui Ceausescu, pentru ca popularitatea sa sa creasca. Cine se gandea, pe vremea aceea, ca in numai 12 ani, la anii ’80 ma refer, tara va ajunge intr-un declin economic prelungit? Cred ca nici Ceausescu nu se gandea la o asa sumbra ipoteza si ca avea s-o sfarseasca in fata plutonului de executie.

Date fiind aceste conditii nu ar trebui sa fie de mirare ca Paunescu l-a sustinut pe Ceausescu, mai ales ca era si tanar pe atunci, in plina afirmare. Poet tanar, de mare talent. Eu nu l-as banui de nesinceritate pe Paunescu, la vremea respectiva. A crezut despre Ceausescu ca este un mare presedinte al romanilor, din toata Istoria acestei tari. Iata cum ne „intalnim” cu vorbele spuse de Basescu. Eu stau si ma intreb: de ce e rau, totusi, sa spui despre cineva, chiar si in versuri, ca face lucruri bune, mari pentru poporul sau, cand chiar le si face? A exprima admiratia pentru cineva este un lucru rau? Lucrurile, pe atunci, incepusera sa se (cum sa zic?) liberalizeze, hai sa-i zic asa, desi e mult spus totusi. Dezvoltarea economica a atras dupa sine dezvoltarea culturala a tarii. Pentru ca aveai din ce sustine cultura. Paunescu a ajutat tineri de talent sa se afirme, a cautat talente si Cenaclul Flacara a fost, la vremea respectiva, o pepiniera de tinere talente. A sprijinit pe multi. Pentru ca e greu ca sa te afirmi in arta. Mai ales cand esti tanar, necunoscut si neluat in seama de nimeni. Iar acest om, Adrian Paunescu, a facut treaba asta. Dar sa nu uitam ca povestea odata ca a fost cu Marin Preda la Ceausescu, impotriva introducerii realismului socialist in arta. L-a sprijinit pe Preda. Preda i-ar fi zis lui Ceausescu urmatoarele cuvinte memorabile: „Daca introduceti realismul socialist in arta eu, Marin Preda, ma sinucid!”, lucru care l-a uluit pe Ceausescu. Dar Paunescu a crezut ca va fi bine cu Ceausescu. Erau premise pentru asa ceva, asa cum am aratat mai sus. Sigur, se poate spune ca succesul mare de care s-a bucurat Cenaclul Flacara i se cam urcase la cap. Insa lucrul acesta mi se pare neesential. Oricui i se poate intampla ca, avand un mare succes, sa i se urce la cap (mai mult sau mai putin, fireste) si sa se creada mare si tare. Adevarul este ca Paunescu era mare, adica reusise sa se impuna ca o personalitate pregnanta a vietii culturale dar si politice din Romania. Insa asta nu inseamna ca Paunescu nu a fost critic fata de regim. Una este sa consideri ca va fi bine cu Ceausescu, lucru, pe atunci, justificat intr-un mod sau altul, si alta este sa nu ai niciun spirit critic. Paunescu a fost o voce critica la adresa regimului. Sunt de acord cu Ion Iliescu, care posteaza pe blog doua poezii ce stau marturie pentru acest lucru :

REMEMBER ADRIAN PAUNESCU

Poezia Analfabetilor este scrisa in 1979, iar poezia Regresam este scrisa in 1988. Deci sa retinem anii, ca perioade istorice. Caci in acei ani intreaga intelectualitate romaneasca incepuse a nu mai fi de acord cu Ceausescu. Desi, poate, sperante de mai bine inca mai aveau oamenii. Deci cand a trebuit sa fie critic, din punct de vedere politic, Paunescu a fost deosebit de critic. Analfabetilor mi se pare o critica usturatoare la adresa lui Ceausescu insusi! Uitati-va numai la urmatoarele versuri:

„V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul – servitor,
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimând tumulturi,
Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.
V-am spus şi am puterea să mai spun
Că nu încape muntele în seră,
Că prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx
Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura
Şi voi , întruna, fără să-l citiţi ,
Îl pomeniţi până vă doare gura.”

 Si acuma sa ne intrebam: cui i-a spus poetul sa nu-l fetisizeze pe Marx? Cui oare? Cui oare spunea poetul ca „lumea nu se poate cucerii umfland cifre si mimand tumulturi”? Cui oare daca nu lui Ceausescu!! Cineva, mai tanar poate, ar putea sa spuna: „ei si ce mare lucru, i-a spus lui Ceausescu, mare smecherie..” Eu vreau sa ne reamintim ca pe vremea aceea, o astfel de zicere se putea solda cu una sau mai multe vizite pe la Securitate. Si, de ce nu, chiar in beciurile sus amintitei institutii. Poate chiar si cu un accident produs intr-o intamplare intamplacioasa, banala… asa.. un accident care sa te cam bage la 3 metrii sub pamant. Treaba era chiar pericluoasa. Si… stiti cum e… mai bine taceai din gura. Dar Paunescu nu a tacut! Si Bravo lui ca nu a tacut! Vorbeam acuma de Paunescu, dar au fost si altii care au luat atitudine. In general, incepand din anii ’80 atitudinea intelectualitatii fata de Ceausescu se schimbase, dobandise nuante. Numai era entuziasmul frenetic provocat de acel 1968… Sa nu uitam si poezia Ordinea de zi, cu acel faimos refren:

„Viata noastra, unde e?

Viata noastra, ce-ati facut cu ea?

Viata noastra, unde e?

Viata noastra, ce-ati facut cu ea?”

O poezie militanta nu inseamna, neaparat, sa-i fi spus lui Ceausescu in fata: „Ceausescu, esti un  analfabet si un dobitoc!”. O astfel de exprimare nu insufleteste pe nimeni. Este plata. Pe cand o critica asa cum e aceasta exprimata in poezia Analfabetilor sau Ordinea de zi este cu mult mai subtila si mai usturatoare. Si, lucrul cel mai important, ii invioreaza pe oameni, ii anima. Citez din Ordinea de zi: ” Viata noastra n-are, parca, niciun rost,/Viata noastra e un ban de schimb./Pe pamant noi, oamenii, o ducem prost/Si murim absurd si la netimp.” si „Haideti sa uitam ca vietuim urat,/Mai avem pe lume ce iubi/Si satui de surogate pana-n gat, /Sa refacem ordinea de zi.” Despre ce ordine de zi vorbea poetul, ce insemna „refacerea ordinii de zi”? Sa ne gandim ca o asemenea poezie a fost scrisa in vremea comunismului, unde oamenii trebuiau sa fie toti fericiti, „sub conducerea inteleapta a partidului si statului nostru, a tovarasului secretar general Nicolae Ceausescu, a tovarasei Elena Ceausescu”. Va mai amintiti, nu? Deci Paunescu, intr-un astfel de climat politic, a scris o asemenea poezie!! Iar „refacerea ordinii de zi” il viza in mod direct si subtil pe Ceausescu si regimul lui!

Orice om traieste intr-un context istoric, la care se raporteaza. Intr-un fel sau altul. Si acum sa ne gandim la afirmatia lui Traian Basescu…Mult mai generala. Adevarul este ca si comunismul romanesc este un subiect controversat. Cu bunele si cu relele lui este o parte din Istoria noastra. Sunt destui anticomunisti acum dar care pe atunci nu au miscat un deget, doar s-au dezis la Revolutie. Asa cum multi comunisti de pe vremuri, au ajuns azi oameni de afaceri, oameni de dreapta. Nu judec pe nimeni. Vreau doar sa spun ca asta este proiectia istorica a existentei noastre contemporane. Paunescu nu si-a negat niciodata idealurile, si-a asumat trecutul cu bunele si cu relele lui. El doar a vrut sa contribuie la cresterea acestei tari! Si a facut tot ce i-a stat in putinta pentru asta, fara sa se dea la o parte, fara sa se dezica de ceva. Nimeni nu-si alege vremea, sau vremurile in care sa se nasca si este absurd sa denigrezi un mare pictor, sa zicem, doar pentru faptul ca s-a nascut intr-o anume tara, intr-o anume perioada istorica, cand la conducerea acelei tari era un rege tiran si ca l-a pictat pe acesta, desi portretul este genial executat. Din punctul asta de vedere Paunescu este ca si noi toti. Care am avut de indurat un sistem socio-politic, cel comunist, fara voia noastra. Stabilit de Marile Puteri ca sa fie asa. Numai ca punctul central al poeziei lui este Tara. Care nu admite plural. Si noi, cu toate ale noastre.

Este usor sa vorbesti acum despre comunism… Mai ales pentru cei care nu l-au trait. Acum e libertate, te poti duce unde vrei… Stau si ma gandesc la acea vreme, cu Ceausescu, cand nu aveai voie sa vorbesti sau sa iei contact cu cetateni straini. Si cand te gandesti ca acum e situatia schimbata la 180 de grade. Uite, pot sa merg pe ce blog vreau, pot sa fac orice comentarii. Discutam despre varii subiecte. Pe cand atunci trebuia, pentru asta, sa dai explicatii la Securitate. Sa scrii rapoarte absurde. Chiar daca cetateanul respectiv, cu care ai luat contact, era dintr-o tara comunista!! Cred ca tinerii nici nu-si imagineaza cum a fost, sau poate ca o fac, dar o fac… foarte vag, cred. Paunescu a cantat, atunci, libertatea. Cititi Oda libertatii! Si trebuie inteles ca pe atunci era mare lucru sa spui asa ceva. Ma gandeam ca, poate, atunci cand o ai, libertatea pare ceva banal. Dar cand nu o ai… atunci vezi cat de pretioasa este, cat de importanta este. Si trebuia sa fie o astfel de voce care sa ne aminteasca mereu de reperele fundamentale. Asta nu inteleg, din pacate, unii oameni. Ca dincolo de proiectia istorica a existentei sale, creatia lui vorbeste de repere! Repere pe care le uitam repede, dar pe care trebuie sa ni le reamintim tot timpul.

Paunescu a scris Oda libertatii. Important este ca un astfel de om a existat. Si acel om s-a numit Adrian Paunescu.  El a animat dorinta oamenilor de libertate, oameni care traiau sub un regim totalitar! Deci un reper este Tara, un alt reper este Eminescu, un alt reper este Libertatea. Sa alaturam aceste cuvinte: „Tara, Eminescu, Libertate” si vom obtine o poezie foarte frumoasa. Si noi denigram aceste lucruri? Nu avem nici macar o minima recunostinta fata de cel care, prin poezia sa, in vremuri totalitare, le-a promovat?

Noiembrie 7, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii