O lege care trebuie neaparat retrasa!!

As incepe foarte direct prin a spune ca mari personalitati ale culturii romane precum Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, Radu Gyr, Petre Tutea si altii nu pot fi dati afara din cultura romana. Tot asa cum, de pilda, admiratia si respectul pentru maresalul Antonescu nu pot fi izgonite din inima multor romani. De asemenea lupta anticomunista, cea din munti, cu semnificatii profunde pentru sufletul romanesc, nu poate fi separata de Miscarea Legionara, de membri acestei Miscari.

Ce s-a intamplat? Klaus Iohannis a promulgat Legea 217/2015, supranumita si „Legea antilegionari”, initiatorii acesteia fiind: Crin Antonescu, Andrei Gerea si George Scutaru (o afacere liberala!?) consiliati, din cate inteleg, de Alexandru Florian, reprezentantul Institutului „Elie Wiesel”. Inainte de a se promulga aceasta lege, pe sest, adica sa fii pus in fata faptului implinit si fara nicio dezbatere publica,, eu nu cred ca se citea la noi „Mein Kampf” de Hitler. Pe cand acum, fiind atat de intens dezbatuta problema, aceasta Lege face in realitate o propaganda nemaipomenita cartii lui Hitler! Avea nevoie Romania de asa ceva? Eu nu cred. Legea aceasta are efecte adverse periculoase, iar cei care spun ca este un atentat la libertate nu gresesc. Legea porneste de la premise fundamental gresite! Spre exemplu, ca interzicerea manifestarilor extremiste de natura legionara sau chiar neonazista in spatiul public (foarte mare atentie: in spatiul public, subliniez asta!!) ar fi solutia pentru ca ele sa dispara din societate. Legea, bineinteles, da si pedepse penale: inchisoare sau amenda. Trebuie spus ca mult mai periculos ar fi daca astfel de manifestari, de natura extremista, se vor face in spatiul privat, unde e libertate prin definitie si nu poti sa interzici. Spre exemplu, nu e atat de periculos sa gasesti Mein Kampf (carte pe care eu nu am citit-o si nici nu intentionez, nu ma trage inima s-o citesc) la orice chiosc si altceva este (atentie mare!!) ca aceasta carte sa circule pe sub mana, ca ceva interzis: e mult, mult mai periculos daca circula pe sub mana, ca ceva interzis!!
Nu e deloc periculos sa gasesc la orice chiosc opera completa a lui Cioran – inclusiv lucrarile care contin idei legionare, fata de care pot sa am rezerve si o parere crtica – decat sa fie interzis si atunci marea majoritate va cauta sa citeasca aproape in exclusivitate doar lucrarile lui cu idei legionare!!

Exact la fel se pune problema si cu comunismul. Pot sa condamn comunismul, dar asta nu inseamna sa interzic pe piata lucrarile lui Marx sau Engels, sau altii, chiar si Stalin.

In fond, e treaba fiecaruia ce viziuni sau conceptii are, dar a atenta la libertate are intotdeauna efecte nocive, toxice sau chiar mortale.

De ce in lege nu se face referire la comunism? Pentru ca evreii au fost mari comunisti, poate cei mai mari comunisti! Ei, neamul iudeu, nu vor sa-si asume aceasta responsabilitate si nu vor sa recunoasca faptul ca au contribuit la producerea unor crime impotriva umanitatii prin promovarea la scara mondiala a comunismului!! Se pare ca cei de la „Elie Wiesel” si Alexandru Florian uita lucrul acesta.

In privinta Holocaustului – daca prin holocaust intelegem uciderea in masa a unor grupuri mari de oameni din motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om – provocat de nazisti (trebuie subliniat lucrul asta, pentru ca mai e si celalalt Holocaust, cel comunist, la care evreimea a contribuit din plin si si-a patat mainile cu sange!!) as dori sa spun ca eu nu-l neg, si chiar mai mult: il condamn!! Dar daca in ceea ce a determinat acest Holocaust impotriva evreilor e amestecat un singur evreu, mai putem vorbi de Holocaust…? Deoacere adevarul este ca noi nu stim inca care au fost cauzele. De pilda, cauzele ascensiunii lui Hitler, cum a putut ajunge el la Putere in Germania acelor ani. Pana nu vom sti tot adevarul, pana la capat, despre evenimentele acelor ani, care au condus in Europa la ivirea a doua mari curente totalitare, cu caracter criminal: fascismul/nazismul si comunismul (in acesta din urma fiind implicati din belsug evrei), nu putem avea certitudinea Holocaustului, ci doar a unor crime impotriva umanitatii provocate de nazisti. Mie mi se impune sa cred ca evreimea nu a avut niciun amestec cu nazismul, dar a demonstrat cineva, oare, ca nu au fost evrei care sa sprijine acest curent si chiar pe Hitler? Adevarurile unanim acceptate nu inseamna ca sunt adevaruri pana la capat.

De asemenea eu condamn si Holocaustul comunist, la care evreimea de extrema stanga a participat! Aici lucrurile sunt foarte clare: evreii au fost calaii sau au facut parte din grupul calailor!!

Asa ca eu sunt impotriva oricarei forme de totalitarism. Dar si impotriva ipocriziei, fie ea si iudaice!

Iar daca ii condamn pe evreii extremisti, am toata stima pentru cei moderati, care-si vad lungul nasului.

In final, un articol interesant aparut in Cotidianul:

Iată de ce Legea 217/2015, antilegionară, nu condamnă comunismul: Directorul Institutului „Elie Wiesel” este fiul odiosului ideolog stalinist Radu Florian

Se arata ca:

„Klaus Iohannis a promulgat în aceste zile Legea 217/2015, supranumită „Legea antilegionari”, prin care oricine face o apreciere la adresa lui Constantin Noica sau Mircea Vulcănescu riscă 3 ani de închisoare. Iniţiatorii acestei legi sînt Crin Antonescu (!!!), ministrul Andrei Gerea şi George Scutaru, fost consilier al lui Iohannis, actualmente client al DNA. Fie-le numele uitat!

Ce surprinde în mod absolut este că, din toţi cei aproape 600 de parlamentari, nu a existat nici măcar unul care să voteze împotriva acestui act normativ. La fel s-a întîmplat şi la Cotroceni, unde Klaus Iohannis, atît de grijuliu în privinţa Codului fiscal, nu s-a gîndit nici măcar o clipă la consecinţele acestei aberaţii legislative. Parcă toţi vor să se pună bine cu cineva care dă certificate de bună purtare!

Dintre cei trei parlamentari ce au iniţiat Proiectul Legii 217/2015, cel mai mult surprinde Crin Antonescu, care este profesor de istorie şi ar fi trebuit să fie ceva mai prudent, ştiind că faptele istorice nu pot fi „îngurgitate” oricum, ci necesită o cercetare atentă, astfel încît Adevărul istoric să nu fie acoperit de interese străine de o cercetare obiectivă. L-am avut invitat într-o emisiune TV pe Crin Antonescu şi mi s-a părut că este ceva mai „dezgheţat” în opinii, din moment ce am putut discuta despre Heidegger, pe care, într-o anumită perioadă, unii l-au considerat simpatizant al ideologiei fasciste doar pentru că a fost numit rector în vremea lui Hitler (în mod penibil, într-o intervenţie telefonică, Antonescu a spus că Heidegger era „hitlerist cu acte în regulă”, confundînd, probabil, „Sein und Zeit” cu „Mein Kampf”)!

Nu aveam speranţe de la George Scutaru, pe care Klaus Iohannis l-a vrut consilier prezidenţial şi care ulterior a ajuns să fie cercetat pentru fapte de corupţie. L-am auzit de cîteva ori vorbind şi mi-am dat seama că limitele gîndirii sale se opresc la uşa unei biblioteci comunale dezafectate. Pe Andrei Gerea, ministrul Economiei, nici măcar nu mi-l imaginam să fie în stare să emită o opinie în materie de istorie, nicidecum să-i treacă prin minte să iniţieze o astfel de lege.

În privinţa lui Klaus Iohannis, ce să mai spunem? Atunci cînd a fost vorba despre patrimoniul organizaţiei fasciste Deutsche Volksgruppe, Iohannis a declarat Forumul Democratic German, ca fiind succesorul acestuia, astfel încît tot patrimoniul organizaţiei declarate ca fiind nazistă să treacă la Forumul Democratic German, pe care-l conducea chiar Iohannis, organizaţie în numele căreia a cîştigat toate mandatele de primar al Sibiului. Adăugăm faptul că nimic din patrimoniul legionarilor nu a trecut în patrimoniul vreunei organizaţii născute după Revoluţie, deşi Mişcarea legionară nu a fost inclusă între organizaţiile naziste la Nürnberg, aşa cum a fost Deutsche Volksgruppe!

Înainte de a sublinia cîteva lucruri periculoase, chiar ilegale din această lege, care încalcă şi Constituţia României şi Carta Drepturilor Omului, precum şi legislaţia Uniunii Europene, este nevoie să fac precizarea că nu am absolut nimic în comun cu vreo organizaţie de tip fascist, nu mi-a trecut prin cap să neg vreodată holocaustul, pe care-l consider cea mai mare crimă din existenţa omenirii, şi nu am făcut vreodată propagandă pentru vreuna din chestiunile la care face referire Legea 2017/2015.

Toate aceste precizări sînt necesare pentru că am observat în spaţiul public tendinţa extrem de periculoasă de a eticheta pe cineva că este antisemit, fascist, legionar, rasist sau xenofob numai pentru faptul că opiniile sale contrazic opiniile altora, iar acest lucru nu este deloc în regulă.

„Legea antilegionari” nu conţine nici măcar o dată cuvîntul „comunism”

Primul lucrul care a trezit reacţii împotriva acestei legi a fost faptul că ea nu condamnă comunismul, alături de celelalte doctrine incriminate: fascism şi legionarism. Comunismul a căzut în România în urma unei Revoluţii sîngeroase, şeful statului comunist fiind condamnat la moarte şi executat sub acuzaţie de „genocid”, iar aceste fapt este menţionat explicit în actuala lege! Să înţelegem din această observaţie că autorii acestei legi consideră legitim comunismul, din moment ce acest cuvînt nu figurează niciodată în Legea 217/2015, iar sentinţele date în timpul comunismului reprezintă baza juridică a sancţiunilor propuse?

Andrei Pleşu a sintetizat foarte corect această lipsă a legii: „Un fapt e cert: dacă e nevoie de condamnarea fascismului, e inadmisibil să nu vorbim, în textul legii cu pricina, şi despre sîngeroasa catastrofă simetrică, aceea a comunismului”. Pleşu a taxat şi formularea lui Andrei Muraru, alt consilier al preşedintelui Iohannis, pe care a numit-o cu blîndeţe „un comentariu neinspirat”, în care acesta spunea: „Păi Ceauşescu a fost încadrat (la fel ca, de pildă, unii membri ai guvenului Antonescu) la rubrica ”genocid”! Care va să zică e o ţintă proeminentă a legii!” Reacţia lui Andrei Pleşu merită, de asemenea, adusă în prim-plan: „Să nu uităm că procesul lui Ceauşescu a fost calificat drept neîntemeiat juridic. Dar procesele orchestrate de ”tribunalele populare” din anii `40-50 erau?”. Şi, într-adevăr, aceasta este marea problemă a acestei legi, că permite presupuneri de genul formulate de Andrei Muraru (care a fost -culmea! – director al Institutului de cercetare a crimelor comunismului), ceea ce, ca principiu, anulează din start orice lege! Şi un copil de grădiniţă ştie că un principiu de drept spune clar: ceea ce legea nu interzice, este permis, deci exprimările de genul celei formulate de Muraru nu pot duce decît la demisia sa urgentă pentru că tocmai acest personaj trebuia să-i atragă atenţia Preşedintelui că nu e bine să promulge această lege aberantă.

Dar, adevăratul motiv pentru care această lege nu conţine cuvîntul comunism este acela că reprezentantul Institutului „Elie Wiesel”, care a contribuit decisiv la redactarea acestei legi, este Alexandru Florian, fiul unuia dintre cei mai odioşi propagandişti ai comunismului, Radu Florian! Şi, ca atîţia alţi fii de nomenclaturişti, ar face orice pentru ca nimeni să nu aducă vorba despre originile educaţiei sale comuniste.

Răutatea cu care acest Alexandru Florian vorbeşte despre Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea te face să crezi că dumnealui urăşte din rărunchi cultura românească şi este total complice tăcerea intelectualilor care, cu excepţia lui Andrei Pleşu, acum tac de parcă ar sta cineva cu pistolul la tîmpla lor!

Alexandru Florian vrea execuţia publică a marilor intelectuali, dar îşi apără tatăl stalinist

Cine crede însă că directorul Institutului „Elie Wiesel” Alexandru Florian este exponentul unei moralităţi totale se înşală, căci, în timp ce pune la zid tot grupul de mari intelectuali români din perioada interbelică, atunci cînd vine vorba de tatăl său, stalinistul Radu Florian, îl apără în faţa celor care l-au criticat!

În nr. 226 din iunie 2014 al revistei „Observator cultural”, Alexandru Florian a scris un articol imens, în care, practic, încearcă lamentabil să-l prezinte pe tatăl său, propagandistul stalinist Radu Florian, ca pe un mare disident anticomunist! În acelaşi timp, îi pune la punct pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Dinescu sau Mircea Mihăieş care „îl denigrau numai pentru că a fost şi a rămas de stînga”! Acest intransigent „călău” al lui Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea mărturiseşte în articol că aştepta de la opinia publică să-i ia apărarea tatălui său, deşi acum se revoltă cînd cineva ia apărarea marilor intelectuali români din perioada interbelică: „Mărturisesc că, de cîte ori aflam de vreuna dintre manifestările detractorilor săi, speram ca, în numele solidarităţii de breaslă, al sincerităţii sau corectitudinii, se va gasi un fost student sau coleg care să dea o replică normală. Nu a fost să fie”. Deci, cînd e vorba de tatăl lui, criticii sînt detractori şi ar vrea o solidaritate de breaslă cu stalinistul, dar cînd e vorba de cei mai mari intelectuali ai României, aceştia trebuie puşi la zid, iar cei care sînt solidari cu ei trebuie băgaţi la puşcărie!

Dar să trecem în revistă o parte din „monitorizarea” făcută chiar de către Alexandru Florian în articolul citat:

– „Invitat la Serata muzicală a lui Iosif Sava, Gabriel Liiceanu, nemulţumit de faptul că sub îndrumarea lui Radu Florian se editase „Ideea care ucide”, o antologie de articole legionaroide din presa interbelică semnate Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Radu Gyr, Petre Tutea s.a., punea sentinţa: „La Facultatea de filozofie, prin anii ‘60, era un profesor de socialism ştiinţific, Radu Florian, care acum conduce un institut de politologie… [care] scoate o revistă sau o colecţie [!] care se numeşte „Idei care ucid”… Cine face asta? Radu Florian era cel care ne învaţa pe noi despre «etapa violentă» şi «etapa paşnică» a luptei de clasă. Prin minţile noastre de copii de 18-19 ani el făcea să treacă «idei care ucid» şi care efectiv ucideau. E chemat un asemenea om să publice textele care au ucis de partea cealaltă? Nu cred”.

– „Într-o emisiune TV, la începutul anului 1997, Vladimir Tismăneanu se arată şi el sincer îngrijorat de faptul că statul cheltuieşte bani de la buget pentru a ţine în funcţie, la un institut academic, un director ce editează o revistă deschisă valorilor stîngii democrate. El propunea mesianic, probabil în numele libertăţii de exprimare, ca astfel de oameni să facă institute private pentru a-şi mediatiza ideile sau concepţiile”.

– „În noiembrie 2003, „România literară” publică un articol semnat Mircea Mihăieş, în care autorul spune, de o manieră categorică, fără să mă cunoască, că sînt „fiul unuia dintre cele mai sinistre personaje din aparatul filozofiei de partid bolşevic”.

– „La sfîrşitul discuţiilor [de la CNSAS], Mircea Dinescu declara presei: „el [Radu Florian] considera că a făcut doar lucruri bune, că s-a ocupat mai mult de Învăţămînt şi Sănătate şi, în opinia lui, Securitatea nu a făcut ceva rău după 1965“.

Alexandru Florian face referire în acel articol la dosarul de urmărire al tatălui său de către Securitate şi face o sinteză corectă, însă concluzia pe care o trage este halucinantă: „A fost considerat un potenţial analist politic ce ar putea furniza informaţii dincolo de Cortina de fier. A trecut rînd pe rînd drept evreu complotist, marxist liberal şi tendenţios, gata de un complot antiromânesc pus la cale cu sprijinul Occidentului. Şi asta numai pentru că a vrut să gîndească singur”!

Adăugăm aici o caracterizare a lui Radu Florian, făcută de Vladimir Tismăneanu pe site-ul contriburors.ro, care, fiind şi el evreu, nu poate fi bănuit de vreo nuanţă de antisemitism: „Ion Ianoşi găseşte alibiuri pentru un Radu Florian, ideolog al PCR specializat în discursul de tip “eurocomunist”. Ce materie predă Radu Florian la Facultatea de Filosofie? Din cîte ştiu (şi ştiu bine), era vorba de socialism ştiinţific. Că nu repeta stupid lozincile oficiale, e adevărat. Radu Florian era un apologet al fundamentelor bolşevismului, nu trebuia să cînte osanale conjuncturale. El era un zelot pe lungă durată, cum s-a văzut şi după 1989”.

Cîtă ipocrizie! Cînd e vorba de tatăl lui, Alexandru Florian scrie că instituţiile statului comunist au greşit, dar cînd e vorba de sentinţele judecătoreşti ale aceloraşi instituţii de stat faţă de marii intelectuali, acestea sînt bune şi, conform legii pe care Florian a promovat-o alături de cei trei senatori inconştienţi, ele trebuie să fie baza interzicerilor, a scoaterii din manuale, din planul de edituri şi chiar din viaţa publică! Pe deasupra, în baza aceloraşi sentinţe date de justiţia stalinistă, oricine scrie pozitiv despre Noica, Cioran, Eliade, Vulcănescu trebuie băgat la puşcărie!

Şi acestui personaj lamentabil ni se impune prin Legea 215/2015 să-i ascultăm peroraţiile ca şi cum în gura lui ar sta toată înţelepciunea lumii? Alexandru Florian, în acelaşi articol, îl cita pe tatăl lui care, la rîndul său, îl cita pe Hegel: „Ceea ce în genere pune în mişcare lumea este contradicţia“! Şi atunci, de ce nu manifestă aceeaşi înţelegere şi faţă de marii intelectuali români pe care-i vrea scoşi din spaţiul public, aşa cum face cu stalinistul său tată? Sau contradicţia hegeliană este bună numai pentru a-i spăla păcatele tatălui său?

Legea Antonescu-Iohannis îngrădeşte libertatea exprimării libere a opiniilor

Să vedem însă care sînt, pe fond, aberaţiile acestei legi. Două articole duc la îngrădirea libertăţii de expresie, încălcînd unul dintre drepturile fundamentale garantate atît de Constituţia României, cît şi de toate documentele europene ce rezidă din Carta Drepturilor Omului: LIBERTATEA CONŞTIINŢEI. Iată textul art. 29 din Constituţia noastră:

Aliniatul 1 al art. 29 al Constituţiei nu lasă loc de interpretări: „libertatea gîndirii şi a opiniilor nu pot fi îngrădite SUB NICI O FORMĂ”, iar al. 2 al aceluiaşi articol GARANTEAZĂ această libertate a conştiinţei. Mai mult chiar, la al. 1 se precizează că NIMENI NU POATE FI CONSTRÎNS SĂ ADOPTE O OPINIE CONTRARĂ CONVINGERILOR SALE.

În ciuda acestor prevederi constituţionale foarte clare, Legea Antonescu-Iohannis interzice oricărui cetăţean să judece cu mintea lui evenimente consemnate în unele hotărîri judecătoreşti din perioada stalinistă, chiar dacă istoria a condamnat acea perioadă neagră, definită ca adevăratul genocid împotriva poporului român! Iată două dintre articolele acestei legi neconstituţionale:

Această lege, după cum se vede, este un atac la libera exprimare, căci presupune că orice referire la vreuna dintre persoanele care au fost acuzate de genocid, crime de război poate fi considerată ca infracţiune, deşi în sentinţele tribunalelor populare din perioada stalinistă întîlnim nenumărate cazuri de condamnări care ulterior s-au dovedit a fi false, cum este aceea a lui Nechifor Crainic! În sentinţă se invoca infracţiunea de „crimă de război”, sentinţa fiind ulterior anulată.

De asemenea, legea interzice promovarea ideilor „fasciste, legionare sau xenofobe”, însă nu ne spune care sînt aceste idei şi ce organism stabileşte dacă o anumită idee se încadrează în tiparele textului de lege! În acest fel se deschide uşa către posibile abuzuri, căci oricine poate să facă la fel ca în perioada stalinistă, acuzîndu-şi vecinii sau cunoştinţele că ar avea simpatii fasciste sau legionare doar pentru, că, de exemplu, ar spune că vrea o Românie care să strălucească ca soarele de pe cer sau, pur şi simplu, fără să dea vreun exemplu!

Sigur că numai un dezaxat mintal ar fi de acord cu promovarea unor ideologii fasciste, criminale, însă faptele la care s-ar deda un asemenea personaj îşi găsesc sancţiunile în Codul penal! De ce mai era nevoie de încă o lege, destul de ambiguă, care să facă referire la astfel de chestiuni, mai ales că acest act normativ lasă locul unor interpretări abuzive?

Totul pare a se lămuri în art. 6, al. a al acestei legi, articol reprodus mai sus, în care se spune că „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident” a holocaustului ori a efectelor acestuia poate duce la condamnarea cuiva pînă la 3 ani de închisoare! Din punct de vedere juridic, un asemenea articol este inaplicabil, căci, potrivit Constituţiei şi Cartei Universale a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi acuzat pentru opiniile sale, ci pentru faptele săvîrşite! Ca să nu mai spunem că acea sintagmă „minimalizarea în mod evident” este atît de evazivă, încît orice opinie poate fi încadrată în acest „concept” arbitrar! Ce poate să însemne „minimalizare” şi, mai ales „în mod evident”, dacă nu după „bunul-plac” al cuiva?

Între toate articolele Legii 217/2015 este unul care reprezintă un adevărat pericol la adresa democraţiei! Este vorba despre art. 2, al. a, în care se defineşte „organizaţia cu caracter fascist”, legiuitorul scriind că din această categorie ar face parte „orice grup format din trei sau mai multe persoane”! Iar acestea sînt condamnate nu numai pentru că ar promova ideile fasciste, ci şi pentru „recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice”!

Se vede cu ochiul liber că sub incidenţa acestui articol se încadrează perfect şi Revoluţia din decembrie 1989, precum şi orice miting, grevă sau protest! Lipsa de rigoare a acestor formulări nu face altceva decît să permită abuzul. Iată conţinutul acestui articol:

Dar consecinţa cea mai gravă a acestei legi este faptul că, potrivit art. 2, al. c, ea legitimează sentinţele judecătoreşti din perioada stalinistă, pe care în aceşti 25 de ani excepţionalul serial „Memorialul durerii” le-a prezentat ca fiind abuzive, ducînd la distrugerea intelectualităţii româneşti, generînd consecinţe ireparabile asupra identităţii noastre naţionale! Trebuie remarcat că, în timp ce se dau aceste sentinţe judecătoreşti, Radu Florian, tatăl lui Alexandru Florian, iniţiatorul acestei legi, preda, încă din 1949, socialismul ştiinţific, făcînd acest lucru fără întrerupere pînă în 1989! Iată cum sună şi acest articol 2, al. c din lege:

Deci, „orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărîre recunoscută în România potrivit legii” pentru crime de război sau genocid este considerată de această lege VINOVATĂ! În multe dintre sentinţele din anii ’50, acuzaţiile erau de crimă de război sau uneltire contra statului, ori, după cum am văzut în art. 2 lit. a, şi schimbarea ordinii constituţionale este considerată acţiune de tip fascist! În lipsa unor definiţii clare a termenilor, care să nu lase loc interpretărilor excesive, Corneliu Coposu şi toţi deţinuţii politici pot fi încadraţi între persoanele vizate de lege şi, deci, excluse din orice discuţie publică! Ştie, însă, legiuitorul acestei legi pentru ce a fost condamnat tot lotul Noica? Ce are atît de periculos între coperţile ei cartea „Povestiri despre om” a lui Noica, eseu care este, de fapt, o carte despre „Fenomenologia spiritului” a lui Hegel, şi care a fost proba condamnării întregului lot Noica, astfel încît acei intelectuali să fie puşi la zid şi după căderea comunismului?

Tipul de gîndire promovat de Alexandru Florian poate genera antisemitism

Oricine poate constata că în România nu există nici cel mai mic pericol pentru constituirea unor reale organizaţii de tip fascist sau ca doctrina hitleristă să cîştige teren. Cu toate acestea, o lege de felul acesteia promovată de Alexandru Florian, în cîrdăşie cu Crin Antonescu, Andrei Gerea şi George Scutaru, poate să provoace naşterea unui antisemitism ce ar putea deveni necontrolabil.

Este acelaşi efect ca într-o ceartă dintre doi prieteni, în care este de ajuns ca unul să-l înjure pe celălalt de mamă pentru a se ajunge la crimă! A-i pune astăzi la zid pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Ţuţea sau Mircea Vulcănescu poate fi mai mult decît o înjurătură de mamă, iar reacţia oricărui om întreg la minte este să se întrebe ce se ascunde, de fapt, în spatele unei asemenea campanii total neproductive? Mai ales cînd îl auzi pe un Alexandru Florian care spune că orice carte a acestor mari scriitori şi filosofi români poate să fie editată doar cu o etichetă pe care să scrie „scriitori fascişti”!

Înainte de orice discuţie, ar trebui să ne întrebăm dacă o asemenea lege există în Germania, Franţa sau SUA şi vom constata că acolo nici nu s-ar putea deschide o asemenea dezbatere, darămite să se legifereze un asemenea document absurd, căci oamenii sănătoşi la cap nu au nevoie de o lege pentru a condamna holocaustul, crimele petrecute în lagărele naziste la adresa atîtor sute de mii de evrei fiind puse la zid în orice ţară civilizată.

Dar această lege nu are nimic de-a face cu holocaustul, chiar dacă acesta este subiectul ei aparent, ci doar o formă prin care holocaustul să devină pretext pentru parvenirea unor cetăţeni evrei neputincioşi să iasă la suprafaţă prin alte calităţi! Poate părea dură formularea noastră, însă, văzînd zelul cu care unii îşi construiesc „opera” pe seama victimelor holocaustului, nu putem să nu constatăm că tema aceasta dureroasă este exploatată de nişte impostori şi transformată într-o afacere personală profitabilă! Altfel, ce legătură are acest Alexandru Florian cu holocaustul sau genocidul, cînd chiar tatăl său a susţinut ideologic genocidul comunist şi pe Nicolae Ceauşescu, cel condamnat de o instanţă română pentru acest fapt?

În lumea civilizată se discută şi se cercetează atent holocaustul, uneori contestînd mărturiile unor victime ale acestui flagel criminal. Însuşi Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru pace, este în centrul unor cercetări de acest fel, fiindu-i contestată chiar prezenţa în lagărele de la Auschwitz şi Buchenwald! Acest subiect de cercetare nu ne-a interesat niciodată, considerînd că însuşi domnul Elie Wiesel este în măsură să lămurească toate semnele de întrebare puse asupra domniei sale, din moment ce beneficiază de susţinerea preşedintelui american Barack Obama sau al cancelarei germane Angela Merkel, iar notorietatea sa uriaşă îi permite să-şi facă cunoscute opiniile în orice publicaţie de pe planetă.

Totuşi, în faţa unei legi atît de periculoase, ne întrebăm cum a fost posibilă aprobarea ei în Parlament şi promulgarea de către Preşedintele Iohannis, din moment ce ea poate duce la trimiterea unor oameni în puşcărie doar pentru că Alexandru Florian ar spune că sînt simpatizanţi ai legionarilor?

Holocaustul, ca orice alt eveniment din istorie, este un subiect de cercetare şi, ca orice altă cercetare, poate să nască diverse controverse. Legea 217/2015, practic, interzice astfel de cercetări dacă ele nu consacră ce vrea Alexandru Florian! Şi atunci îl întrebăm: cum se caracterizează opinia evreului Samuel Jakubowits, supravieţuitor din lagărul de la Buchenwald, care crede că acel Lázár Wiesel, născut la 4 octombrie 1928, cu care a împărţit camera în lagăr, nu este acelaşi cu Elie Wiesel, despre care ştim că este născut în 20 octombrie 1928? Iată fotografia care a născut numeroase controverse în presa occidentală, în care cei doi apar la doar cîţiva metri distanţă în spaţiul acela inuman din lagărul de la Buchenwald:

Şi iată şi documentul din care aflăm că şi Samuel Jakubowits era tot din Maramureş şi avea nr. matricol A 5763:

Acest Samuel Jakubowits s-a întîlnit în urmă cu cîţiva ani cu Elie Wiesel chiar în lagărul Buchenwald şi spune că Elie Wiesel nu este acelaşi cu acel Lázár Wiesel alături de care apare în fotografie!

Samuel Jakubowits mai vorbeşte şi despre faptul că în fotografiile de acum (v. supra) ale lui Elie Wiesel pe mîna lui nu apare tatuajul specific deţinuţilor din lagărele de concentrare! De altfel, după dezvăluirile lui Jakubowits, în presa internaţională au apărut multe articole în care s-a pus întrebarea: „Where is the tattoo, mr. Wiesel?”. Iată una dintre fotografiile prezentate ca exemplificare într-un articol apărut acum cîţiva ani:

Nu am deschis acest subiect pentru a-l lămuri, ci pentru a demonstra că nimic specific cercetării nu este considerat în lume ca fiind interzis, nici măcar un astfel de subiect extrem de delicat care vizează una dintre cele mai cunoscute persoane despre care s-a spus că este supravieţuitor al holocaustului! În mod cert, Elie Wiesel are explicaţii faţă de astfel de aserţiuni şi numai o cercetare corectă, ştiinţifică poate lămuri semnele de întrebare puse de unii contestatari. Nu are rost să mai reproducem aici opinile unor evrei despre Elie Wiesel, care-l consideră – cu scuzele de rigoare – un „impostor”, care ar fi transformat holocaustul într-o afacere personală! Însă aceste opinii există şi nimeni, în Franţa, Germania sau SUA, nu a fost băgat în puşcărie pentru că le-a publicat în vreo revistă.

Nu în România au apărut astfel de articole şi nu la noi s-a încumetat cineva să facă astfel de anchete, ci în ţări unde libertatea de expresie este garantată şi respectată. De aceea, repetăm întrebarea: a îndrăznit cineva să propună o astfel de lege în acele ţări? Ori, la noi, simpla părere că Noica este cel mai mare filosof român, alături de Blaga, te poate băga în puşcărie! Vă daţi seama ce ni s-ar întîmpla nouă dacă, bazîndu-ne pe mărturia lui Jakubowits, am nega faptul că Elie Wiesel a fost deţinutul din fotografia făcută în lagărul de la Buchenwald?

Avînd în faţă toate aceste argumente, ar fi cazul ca, la iniţiativa cuiva, Curtea Constituţională să fie sesizată pentru ca această lege neconstituţională să fie abrogată căci aduce atingere gravă libertăţilor de expresie garantate de Constituţie! Altfel, nimeni să nu se mai mire dacă, abia odată cu aplicarea ei, se va naşte un val antisemit pe care acum nu-l poate sesiza nimeni în spaţiul public de la noi. Căci n-o să fie românii atît de tîmpiţi, încît să arunce în foc cărţile lui Eliade, Noica sau Cioran şi o să citească maculatura lui Alexandru Florian sau a bolşevicului său tată, Radu Florian, profesor de socialism între 1949-1989!

P.S. Numai cuvinte de laudă pentru fosta noastră colegă Oana Stănciulescu (de la „Evenimentul zilei” din perioadele sale bune) pentru atitudinea din dialogul de acum cîteva zile cu Alexandru Florian de la Realitatea TV.

Ion Spânu Publicat Miercuri, 12 august 2015″

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

Cea mai buna solutie, dupa parerea mea, este ca o astfel de lege sa fie retrasa. Caracterul fals al fundamentarii acestei legi se vede de la o posta! Sa comparam tara noastra cu Ungaria, unde putem vorbi de ascensiunea rapida a unui partid de extrema dreapta, fascista: Jobbik. Nu mai vorbesc de faptul ca si partidul D-lui. Viktor Orban mi se pare aproape de extrema dreapta maghiara… In Romania nu vezi asa ceva. Si apoi cati il citesc pe Mircea Eliade, Cioran…? Si pentru ce a fost nevoie de aceasta lege, care sa genereze toata nebunia asta, care lucreaza in favoarea extremismului si antisemitismului? Iar daca bustul Maresalului, din curtea bisericii ctitorite de el insusi, ar fi fost tot acolo, credeti ca lucrul asta ar fi condus la o crestere a extremismului in Romania? Eu nu cred. Eu as dori sa le spun celor de la „Elie Wiesel” urmatorul lucru: sa nu cumva sa trebuiasca sa facem o statuie de 30 de metri Maresalului, ca sa putem potoli spiritele!! Si asta numai datorita acestei legi!! De aceea retragerea legii trebuie facuta imediat!! In Romania trebuie sa se respecte libertatea, n-au sens astfel de legi! Treaba fiecaruia ce face, ce crede, cum crede, ce idei are, ce citeste etc!! Aceasta este calea sigura pentru a se evita extremismul.

Declin…

Trebuie sa va spun ca m-am gandit foarte mult la acest subiect si e unul din motivele pentru care nici n-am mai scris pe blog in ultimile zile… Dar sa aratam despre ce este vorba:

Monitorul de Cluj

Cum îşi bate joc de Transilvania un scriitor din Caracal. A publicat o scrisoare instigatoare la ură

„Liviu Andrei, un scriitor din Bucureşti, originar din Caracal a publicat pe pagina sa de Facebook o scrisoare plină de ură la adresa Transilvaniei şi Clujului. Printre altele, ardelenilor le doreşte să moară în saivane, violaţi de batali.

În scrisoarea publicată pe Facebook, scriitorul Liviu Andrei scrie că s-a săturat de Transilvania despre care spune că ar vrea să o mănânce dracii şi demonii. Iată conţinutul integral al scrisorii:

“Vreau ca România să devină principat! Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară! Nu mai vreau țiganii lu’ șasăcai, bozgorimea clujeană hrănită din ieslea magazinului Sora, ardelencele urâte, bărbătoase la chip și curve-n copite și oamenii ăia ba uriași și molâi, ba salcoți la Emil Boc, de nu știe nici dreacu ce rasă sunt! Numai rău ne-a adus Transilvania asta! Ducă-se, mânca-o-ar dracii și toți demonii lui Sabin Gherman, că până ș-ala și-a făcut școala securistă la Craiova! S-o ia ungurii și le dăm și Oltenia țigănească, că doar nu-i lăsăm fără grâu! Nu mai vreau să ne hrăniți cu produsele voastre ungurești! Nu mai vreau UDMR la mine-n Principat! Duceți-vă la mare la Balaton, no hai! Transilvania are literatură proastă, scriitori de cazan din căscaturi de castel, pișat de rastel de baroni și grofoi cu scrot de tablă! Eu nu mă simt bine acolo! Nu e România! Să muriți în saivane violați de batali! Transilvănenii ne-au scris toate manuelele alternative de până acum. De la Cluj, Sibiu și Brașov s-a început modificarea istoriei și inversarea valorilor… Îmi bag p…-n Ardeal și-n istoria voastră ungurească, masonică și de altă sorginte ghiavolească! Nu vă mai vreau! Îmi e scârbă! Să vă luați Harghita și Covasna și să vi le băgați în c…! Viză, tată! Luați-vă munții scârboși că oricum vă iau ungurii pădurile și resursele! Nu mai vreau Calul Troian la mine-n țară! Să actualizăm Trianonul ca să putem respira și noi că ne-ați călcat pe cap! Vreți ungurieni? Luați-vă și alipiți-vă de ei! Oricum, toate râurile din Ardeal se varsă-n Tisza… Reflectați la asta! ROG RECENSĂMÂNT !!!!!”

Subiectul a aparut si in Ziua de Cluj:

”Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară!” Scrisoare din Caracal

„Un scriitor din Caracal a publicat pe pagina sa de Facebook o scrisoare deschisă, profund jignitoare la adresa Transilvaniei. Cere realizarea unui referendum privind dezlipirea acestei regiuni de restul României. Aflaţi ce a zis despre ardeleni.

Liviu Andrei, scriitorul care a publicat mesajul plin de venin este originar de unde ”s-a răsturnat carul cu proști”, adică din Caracal, dar s-a stabilit în Bucureşti. În scrisoarea publicată aduce grave injurii atât la adresa locuitorilor din Transilvania, cât şi legate de istoria şi cultura acestei regiuni. Principala sa doleanţă este realizarea unui referendum privind dezlipirea acestei regiuni de restul României.

”Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară! Nu mai vreau țiganii lu’ șasăcai, bozgorimea clujeană hrănită din ieslea magazinului Sora, ardelencele urâte, bărbătoase la chip și curve-n copite și oamenii ăia ba uriași și molâi, ba salcoți la Emil Boc, de nu știe nici dreacu ce rasă sunt! Numai rău ne-a adus Transilvania asta!”, scrie caracaleanul, care nu se oprește aici.

„Duceți-vă la mare la Balaton, no hai! Transilvania are literatură proastă, scriitori de cazan din căscaturi de castel, pișat de rastel de baroni și grofoi cu scrot de tablă! Eu nu mă simt bine acolo! Nu e România! Să muriți în saivane, violați de batali! Transilvănenii ne-au scris toate manualele alternative de până acum. De la Cluj, Sibiu și Brașov s-a început modificarea istoriei și inversarea valorilor… Îmi bag p…-n Ardeal și-n istoria voastră ungurească, masonică și de altă sorginte ghiavolească!„, mai scrie acesta.

Vezi aici scrisoarea.

Acesta nu ar fi primul mesaj veninos scris de Liviu Andrei. Blogul său este de altfel plin de postări jignitoare, pe diverse subiecte.

Citește și declarația făcută pentru ZIUA de CLUJ de către Liviu Andrei.„

Sigur, s-ar putea pune problema daca nu cumva e vorba de un aspect ce tine de siguranta nationala, daca nu cumva aceasta „scrisoare” are scopul de a submina, cu buna stiinta, Romania. Acest subiect a aparut si in Jocurile de Putere ale lui Rares Bogdan, de la Realitatea, care a si spus ca planuieste sa-l dea in judecata pe Liviu Andrei.

Eu m-as intreba insa si altfel: nu e cumva un fenomen romanesc ceea ce se intampla…? Deoarece eu cred ca e mult mai ingrijorator daca ar fi asa, mai ingrijorator decat daca ar fi mana unor servicii secrete din exteriorul tarii!! Daca niste straini incep sa faca astfel de lucruri, nu sunt decat niste straini. Mai rau e cand cineva de-al tau incepe sa gandeasca asa cu adevarat.

Desigur, s-ar putea aduce drept argument ca derapajele unui Laszlo Tokes, ca sa luam acest exemplu, n-au fost niciodata sanctionate din punct de vedere legal, decat de media independenta (trebuie sau nu sa pun ghilimelele de rigoare?),  de ceea ce, generic, se numeste societatea civila si de unii politicieni. Unii ar putea spune ca fenomenul are radacini ceva mai vechi, incepand de la Sabin Gherman care se saturase, recent, de Romania. In acest caz ceea ce scrie Liviu Andrei e un fel de antiteza la ceea ce a spus Sabin Gherman.  Insa mai e ceva, pe care mai toti analistii, chiar si cei de talent, chiar si cei de prestigiu, ignora sau, poate mai bine zis, nu vor sa vada… In acest sens iata ce am gasit:

Observator Cultural

Declinul României

Autor: Mihai GHEORGHIU

„România e un loc viran.

Petre Țuțea

Criza societății românești este ceva mai mult decît pare, este criza civilizației românești. Crizele politice, sociale și economice, toate prelungite pînă la a fi un mod de viață, au ca efect decăderea societății românești, înscrierea pe o orbită a statelor de  mîna a doua și poziționarea României ca o colonie, ca periferie a centrului occidental. Rezultatul dramatic este acela că România nu poate ieși structural din starea de criză endemică și de deficit major în toate domeniile. Ceea ce conduce la un statut de societate a penuriei generalizate, adică o societate a sărăciei, a corupției și a subdezvoltării. Elita politică postcomunistă, aproape în întregime de extracție comunistă și securistică, a înlocuit politica de dezvoltare economică și socială cu politica de aderare la UE. Dar aceasta este chiar rețeta falimentului unei societăți și al unei țări. Occidentul a cîștigat Războiul Rece și a impus condițiile păcii pentru viitorul previzibil, asigurîndu-și o piață de desfacere importantă prin unificarea europeană. Este problema fiecărei țări din Centrul și din Estul european ce face cu sine însăși în acest proces istoric fără precedent. Statele și societățile care nu pot ieși din degringoladă nu vor putea emite nici o pretenție la suveranitate sau măcar la participarea la luarea unor decizii în concertul european. România, după douăzeci de ani de tranziție spre capitalism, dovedește că nu se poate susține, intrînd în rolul ingrat al asistatului perpetuu. Statul român nu își poate plăti funcționarii, profesorii, medicii etc. la un nivel decent, nu poate pune în practică politici de dezvoltare și de creștere economică. Societatea românească, la rîndul ei, este o societate anomică și slab dezvoltată, care preferă ea însăși să joace rolul de asistat. Mentalitatea românului mediu este refractară respectului legii, moralității personale și sociale, este extrem individualistă și totuși gregară, nu susține competiția deschisă, supusă normelor, nu susține dialogul și cooperarea, ceea ce este efectul de lungă durată al anomiei comuniste, al obișnuinței cu asimilarea falsului și al promovării minciunii sociale.

Incapacitatea de a găsi un remediu intern pentru problemele noastre

România postcomunistă este o țară a deficitelor majore, a crizelor structurale, o țară monopolizată de o elită politică ce practică continuu jaful resurselor publice în cooperare cu elitele economice și birocratice. Dezvoltarea economică a României este deosebit de fragilă, ceea ce duce la fragilitatea sporită a țării înseși, a stabilității sale economice și sociale. Orice politică de dezvoltare este aproape imposibil de urmărit, într-un mediu atît de ostil coerenței și continuității, efortului susținut pentru perioade mai lungi. Puterea economică a țării este la limita sa inferioară, la limita de subzistență, limita de la care trebuie să intervină distincția între state funcționale și state eșuate. La ora actuală, România este o colonie economică europeană, una săracă, cu o suveranitate extrem de limitată, incapabilă, chiar în aceste condiții, de a-și juca onorabil rolul de colonie, din cauza jocului politic intern, care blochează orice politică coerentă de dezvoltare pe termen mediu și lung.

Cei zece ani de creștere economică neîntreruptă ar putea fi un argument solid împotriva acestui bilanț negativ. Din păcate, creșterea economică nu s-a capitalizat decît în forme minore în dezvoltarea economică, în dezvoltarea societății și a bunurilor de utilitate publică.

Esența problemei României nu este stagnarea economică și nici măcar deriva clasei politice, ci fenomenul de declin istoric al poporului român, declin ale cărui efecte sînt vizibile și evidente. Incapacitatea patentă,  în șaizeci de ani de istorie contemporană, de a găsi un singur remediu intern pentru propriile noastre probleme este o dovadă peremptorie că ceva mult mai grav se întîmplă cu comunitatea poporului român.

Ceea ce ni se întîmplă, fără să știm sau fără să vrem să știm, ceea ce deja s-a instaurat în micul nostru destin balcanic pigmentat cu iluzii bizantine sau romane este chiar declinul nostru istoric. Această lungă și teribilă neputință, această incapacitate de a evolua sau măcar de a ieși din paranteza imobilismului, din captivitatea insalubră a permanentului provizorat nu este decît evidența declinului. Declinul este o cădere, o decădere, o coborîre pe panta destinului într-o zonă în care survine ireparabilul neputinței de a te mai ridica. Ocuparea României de către armata rusă, urmată de ocuparea internă de către comuniștii locali, a însemnat instaurarea deplină și, posibil, definitivă a decadenței, a întreruperii energiilor active la nivel istoric ale poporului român. Incapacitatea majorității românilor de a se opune acestei ocupații a dus la instaurarea unei puteri comuniste locale de un primitivism și de o violență unice în context est-european. Această cădere masivă a întregii societăți sub dictatul represiv al regimului comunist a făcut ca orice opoziție, orice rezistență să fie anihilată, iar internalizarea dictatului comunist să fie masivă și profundă. Societatea românească a intrat în malaxorul bolșevic complet nepregătită. Eroica rezistență armată anticomunistă a unor grupuri rebele din munții României nu poate modifica bilanțul de ansamblu al căderii României. În luptă cu regimul comunist, poporul român a pierdut bătălia. După cincizeci de ani de inginerie socială comunistă, de represiune, de colaborare cu regimul, românii ies adînc loviți și modificați în resorturile lor umane intime. Uriașa maree de minciună și de perversitate duplicitară cotidiană a lăsat urme adînci în societatea românească. Aici bătălia este pierdută, în această intimitate a umanității noastre pervertite.

Supraviețuirea în marginea istoriei

Încremenirea noastră în neputință, în incapacitatea de a ne elibera din minoratul unei condiții de iobag fericit de ignoranța și de haosul în care trăiește devine o evidență sociologic probată. Condiția minoră a cetățeanului român este dată de instinctul aproape biologic de predare a oricărei responsabilități și a oricărei decizii unui stat, în care, de fapt, nu are încredere, pe care nu-l respectă și pe care nu-l acceptă decît din neputința de a face altcumva. Cu toate acestea, statul este învestit cu capacitatea magică de salvare și de întreținere a vieții cetățeanului român. Statul devine intermediarul unic între cetățeni, între persoane, înlocuind responsabilitatea acțiunii și a deciziei personale. Au loc aici o predare în fața impersonalului și un refuz al examenului interior al propriei responsabilități. Din această relație falsă derivă și raportul falsificat al oricărui român cu elita politică. Vidul prezenței personale în arena publică, în cauzele sociale și politice este umplut de falsul activism al unei clase politice care nu poate decît să falsifice, mimînd orice proces politic de normalizare. Oriunde îți îndrepți privirea poți vedea acest proces generalizat al vidului prezenței umane personale în orice proces public; ceea ce apare în acest loc, eliberat astfel de prezența umană a subiecților direct interesați, este gonflarea unui mecanism al minciunii generalizate. Societatea este părăsită de către actorii ei principali, cetățenii, pentru a fi ocupată de fantomele unei politici care nu poate depăși nicicum condiția unei mafii primitive. Poporul întreg dispare din interiorul societății, din sine însuși, pentru a se instaura într-un loc vid, al absenței oricărei reguli, responsabilități și decizii pentru sine. Ceea ce predomină aici, ceea ce face posibilă mereu această golire a oricărei prezențe umane responsabile este indiferența, o imensă indiferență față de celălalt, față de semen, în ultimă instanță, față se sine însuși. Mecanismul acestei indiferențe construiește cotidian neputința oricărei schimbări politice sau sociale, incapacitatea oricărui efort coordonat de a accede la o altă condiție istorică. În acest continuu derapaj, instiuțiile se consumă și mor în disprețul întregii comunități. Românul speră, în ultimă instanță, la o soluție ex nihilo, ceva care trebuie mereu să se întîmple pozitiv, din neantul absenței responsabilității sale. Nimic nu pare destul de important pentru o mobilizare interioară, nici măcar propria libertate sau propria salvare, totul poate curge în insignifiantul unei treceri anodine a unui timp înstrăinat. Acest animus agonic, al unei prezențe muribunde în istorie și pentru istorie, nu poate fi decît semnul unei decadențe deja instalate. A te lăsa permanent deposedat de libertate, de suveranitate, de independență nu poate fi decît marca unei regresiuni iremediabile.

Criza destinului național este un moment sau un eveniment tragic, o relativ scurtă durată a unei suferințe majore, a unui dezechilibru care este resimțit ca atare și pentru care sînt căutate deja remedii sau soluții. Declinul nu este o criză, nu este un dezechilibru, o debalansare, o cădere temporară, declinul este instaurarea echilibrului agonic al definitivului, al rămînerii definitive în golul căderii, al prăpastiei. Declinul este tocmai această perfectă acomodare la dezastru. În declinul instaurat nu mai ai putința întoarcerii la palierul ascensional al ființei naționale, totul se reduce acum la supraviețuirea în marginea istoriei și în epicentrul dezastrului interior al comunității istorice.

Perfecta instaurare în degringoladă, acordul fericit dat dezordinii, sute de mii de oameni care acceptă să fie cumpărați în alegeri cu un kilogram de zahăr și un litru de ulei, plăcerea abisală a exercițiului continuu al lipsei oricărei demnități, permanenta complicitate cu o clasă politică ce spoliază necontenit chiar viitorul națiunii, toate acestea demonstrează instalarea definitivă în declinul permanent.

Modernitatea sfîrşeşte în faliment

Secolul de aur al modernităţii româneşti, 1848-1948, se încheie într-un dezastru absolut, cu instaurarea comunismului, ceea ce însemna practic ştergerea realităţii politice, culturale şi etnice a statului român, care devenea o gubernie rusească, ceea ce se încercase de mai multe ori de-a lungul istoriei. În urmă cu peste o sută de ani, la 1831, tot o ocupaţie rusească încerca, pe lîngă spoliere, prin Kisseleff (care va primi indigenatul la 1842), o palidă modernizare birocratică, incipit al unui minim aggiornamento al unei feudalităţi care încetase totuşi, prin fanarioţi, să mai fie patriarhală. Fanarioţii înşişi, în fond, fuseseră agenţii unei modernizări incipiente, dar sfîrşiseră prin a fi urîţi de boieri şi de popor, soarta lor ca agenţi ai Porţii fiind pecetluită odată cu slăbirea poziţiilor Porţii şi cu intervenţia masivă a Rusiei în afacerile otomane. Plecarea fanarioţilor, domniile pămîntene, revoluţia mai apoi, constituie începutul unei mişcări de renaştere naţională, care a putut să fie spijinită de anumite puteri europene, astfel încît să devină o realitate politică odată cu Unirea şi instalarea lui Cuza. Crearea Principatelor Unite este o operaţiune de politică europeană, în care Franţa a avut un rol covîrşitor, deci însăşi crearea statului român modern este funcţie a politicii şi echilibrului europene, fără de care este foarte probabil că România nu ar fi fost o realitate politică pe harta Europei. Ulterior, elita ţării se va încrîncena în a crea realmente un stat naţional, o naţiune modernă în adevăratul sens al cuvîntului, încercînd să ofere toate instituţiile europene moderne noului stat creat la gurile Dunării. Procesul acesta dificil de aculturaţie, de preluare a habitusurilor unei civilizaţii occidentale care a construit un model societal, politic şi economic, va fi unul foarte dificil, dar nu lipsit de un relativ succes. România va reuşi totuşi să fie un stat european relativ funcţional, o societate cu deficite majore, dar cu o tendinţă continuă de dezvoltare. Falimentul României în ajunul războiului al doilea mondial, totuşi nu singular, să ne gîndim la Franţa, era mai degrabă un faliment politic, legat de procesele turbionare care se desfăşurau în întreaga Europă, decît un faliment intern legat de neputinţa de a internaliza valorile societăţii moderne europene, care prevedea respectarea unui set de valori minimale.

Secolul construcţiei României moderne, al fondării naţiunii române moderne, sfîrşeşte în falimentul democraţiei, în pierderea războiului şi în instaurarea la Bucureşti a unei puteri străine. După un veac fast totuşi, România sucombă în braţele Uniunii Sovietice. Abdicarea forţată a Regelui reprezintă începutul noului regim, marcarea ca definitivă a cuceririi politice de către elementele puterii bolşevice. Ceea ce este foarte important de remarcat aici este reacţia elitelor rămase încă libere, a armatei şi a poporului, capacitatea lor de opunere la un astfel de dictat care viza în fond însăşi existenţa fizică, viitorul lor imediat. Trebuie să recunoaştem cu sinceritate şi tărie că reacţia a fost nulă, România a intrat în dictatura comunistă fără nici o revoltă, fără nici un foc tras de nimeni pentru a apăra măcar o singură emblemă a ceea ce fusese pînă mai ieri o ţară, şi devenea acum o colonie bolşevică. Această incapacitate de opunere la servitute, această neputinţă de a apăra libertatea şi moştenirea unei stat construit de generaţii succesive de înaintaşi, demonstrează decăderea poporului român, situarea sa pe o orbită a unei crize istorice permanente. Comunismul care se va instaura la Bucureşti ia şi el chipul acesta al unui popor care merge în sclavie fără a se opune, fără a jertfi nimic, aşteptînd numai îmblînzirea de la sine a tiranului, plictisul cinic al ocupantului şi tranzacţia şmecheră cu puternicii zilei.  Desigur, închisorile erau pline, munţii erau ocupaţi de noii haiduci anticomunişti, dar nimic din toate acestea nu schimbă datele majore ale tranziţiei la comunism al unei societăţii secătuite de resurse, ale unui popor obosit de independenţă şi suveranitate. Nici unul dintre comunismele lagărului bolşevic nu va arăta atăt de primitiv, de haotic, de mîrşav, de penibil. Nici unul nu va fi atît de distrugător pentru propria naţiune, nici unul nu va fi atăt de suveran în a face tabula rasa. Nicăieri societatea nu va fi atît de absentă, de lipsită de reacţie, de partizană a supunerii. Tirania lui Ceauşescu, care a fost creaţia exclusivă a Securităţii române, a desăvîrşit această supunere în mocirlă a unui întreg popor de către elementele lui cele mai mîrşave. Realitatea acestei supuneri, imensitatea ei, pasivitatea cu care a fost acceptat jugul domestic al dictaturii şi minciunii, atestă gradul de decadenţă al fiinţei naţionale, caracterul irecuperabil al disoluţiei. Un popor umilit în sclavie timp de jumătate de veac nu va putea redeveni suveran şi liber, pur şi simplu este o misiune peste putinţele sale.

Nimic nu mai pare apt să îl ajute pe drumul unei reveniri la sine însuşi, nici Biserica sa, nici cultura sa, nici politica sa internă. Totul nu este decît un joc al unei simple supravieţuiri, România, deşi mai are o existenţă nominală, nu mai are una reală. Ţara este lipsită de orice putere de susţinere autonomă a unei economii care să îi dea măcar şansa unei existenţe normale. De aici şi incapacitatea de a avea o minimă politică externă, un minim profil internaţional care să o propulseze spre un statut deasupra insignifianţei. În tot acest timp pegra internă a corupţiei domină suveran o ţară care este lipsită de minime resurse, care cheltuie puţinul pe care îl are gonflînd o clasă politică complet parazitară.

Din păcate, în acest peisaj apocaliptic al unei societăţi care a fost şi este captivă unei elite care sabotează orice efort al propriului popor de a se ridica, anul 1989 nu mai înseamnă nimic. Statul român rămîne la fel de ineficient, de incapabil să-şi protejeze cetăţenii, să creeze politici de dezvoltare, chiar dacă, desigur, nu mai este atît de represiv şi de ideologizat. Statul român este la fel de captiv unei elite politice şi economice ale cărei obiective sînt doar posesia infinită a puterii de a decide accesul la resurse al propriilor membri, autoreproducerea ca elită conducătoare şi controlul politic al statului şi al societăţii. Exodul a peste două milioane de români peste hotare pentru a munci demonstrează cu tărie succesul tranziţiei româneşti, succesul elitei politice postcomuniste de a reconstrui societatea şi economia. Nu capacitatea de a munci a poporului român este în discuţie, ci capacitatea de a fructifica aceste rezultate da către o elită politică care nu are nici o apetenţă pentru un proiect naţional. Din acest punct de vedere, poziţia cetăţeanului român este aceeaşi, şi anume, captivitatea în faţa unei oligarhii, care acum nu mai este comunistă, dar păstrează puterea de a corupe suveran toate regulile şi instituţiile societăţii în folosul propriei înavuţiri, al propriei puteri.

Între 1948 şi 2011 sînt peste şaizeci de ani de decadenţă accentuată, ani de falsificare a unei întregi istorii naţionale într-un efort continuu de disoluţie a construcţiei societale româneşti. Valorile etice şi politice atîta timp falsificate nu pot fi revigorate într-o singură generaţie; nu ne poate rămîne decît speranţa că, după cei patruzeci de ani de rătăcire în pustiu, vor mai fi cîţiva prezenţi la intrarea în pămîntul făgăduinţei, care pentru noi românii, nu poate fi decît simpla accedere la normalitate, la buna rînduială şi la buna-cuviinţă.

Monarhia constituţională

Procesul istoric în care sîntem prinşi, captivi prin slăbiciune, este acela al unei instalări în disoluţie. Avem toate mărcile instituţionale ale unui stat suveran, dar nu mai avem, cu certitudine, tensiunea şi puterea necesară de a da realitate efectivă acestori mărci instituţionale, împrumutate după revoluţie, într-un efort disperat de reconstrucţie mimetică. Efectul major al decadenţei instalate este disperarea generaţiilor tinere şi educate pentru orice înseamnă rămînerea în ţară. Orice carieră este gîndită ca o posibilitate de realizare în afara ţării. De asemenea, din ce în ce mai mulţi români îşi doresc pur şi simplu ca ţara să fie guvernată, fie de străini, fie din afara ţării, aceasta fiind singura modalitate în care jaful resurselor interne ar putea fi stopat. Nu lipsesc, de altfel, propunerile serioase din afara ţării pentru administrarea unor întregi segmente instituţionale de către funcţionari străini, ca unică garanţie a instaurării ordinii. Or, aceasta revine la a spune că statul român a eşuat în a-şi exercita funcţiile, iar poporul român a eşuat în a crea o elită capabilă să conducă decent şi eficace  ţara. Aducerea lui Carol I a însemnat, la momentul respectiv, încercarea reuşită de a pune capăt crizei politice interne, de a stopa luptele intestine ale aristocraţiei româneşti şi de a conferi stabilitate şi credibilitate unui stat fragil, supus oricînd tentaţiei sau posibilităţii dezagregării. Este deci un fenomen recurent al elitelor româneşti, o boală seculară a politicii interne care se manifestă ciclic. Atunci actul revoluţionar de a aduce pe tronul României un prinţ străin, ca garant al continuităţii şi stabilităţii fragilului stat român, a avut cele mai bune rezultate.  Astăzi, poate numai revenirea la monarhia constituţională ar putea să mai salveze ceva din consensul naţional şi din capacitatea de a dialoga între noi pentru a nu ne prăbuşi cu totul şi iremediabil. Modelul spaniol nu a putut fi urmat în România din cauza opoziţiei absolute a securităţii şi armatei, urmate de oligarhia comunistă, care nu putea concepe o ţară care să fie reunită în jurul unui simbol atît de puternic ca monarhia. România trebuia jefuită şi controlată total, ceea ce nu se putea face cu un monarh constituţional în fruntea statului român. Ca şi în 1947, comuniştii revoluţionari au preferat lipsirea Românei de demnitate şi de unitate pentru a putea să-şi asigure accederea la putere fără obstacole inutile. Mitul regelui trebuia boicotat pentru crearea mitului Iliescu, tătucul bun şi apropiat poporului muncitor. Dar poporul muncitor a fost spoliat, cum nici măcar comuniştii nu o făcuseră, şi a încetat să mai ducă dorul activistului cu zîmbet larg.

Poporul român suferă astăzi consecinţele dureroase ale propriului comportament duplicitar faţă de putere, ale indiferenţei absolute pe care o are faţă de morala publică, ale încurajării  elementelor celor mai jalnice în a perpetua atitudini şi acţiuni publice de cea mai joasă speţă. Corneliu Coposu nu a putut reprezenta ceva pentru o majoritate a românilor decît după moarte, cînd era prea tîrziu. Declinul accentuat în care ne aflăm este dat tocmai de această incapacitate de a sparge cercul vicios al neputinţei generalizate la nivel public de a găsi puterea de a crea elite politice capabile de responsabilitate, de decenţă. Sîntem propriile noastre victime, lăsăm desfăşurarea răului pînă dincolo de limita admisibilului, după care nu mai  putem opri caruselul consecinţelor dezastruoase.

Disoluţia naţională

Tranziţia României de la comunism la democraţie nu este decît realitatea crudă a disoluţiei naţionale, un proces toxic, manipulat politic şi economic de oligarhia mafiotizată a fostului partid comunist şi a securităţii. Nu există nici un singur proces de reformă structurală care să fi fost dus pînă la capăt şi care să fi produs efecte benefice la scara întregii societăţi. Totul a fost manipulat, întîrziat, deviat, pierdut. Învăţămînt, sănătate, apărare naţională, asigurări sociale, totul este în derapaj, totul este în dezordine. Nu au fost finalizate decît procesele în care condiţionările externe au fost drastice şi imperative. Or, aceasta este formula abandonului, formula în care societatea refuză reforma statului, refuză reforma clasei politice, renunţă la presiunea pentru schimbare şi pentru progres politic şi moral. Formula în care poporul renunţă la a mai forma o societate, devenind populaţie, acceptă reţeta propusă, a statului oligarhic şi autoritar, incapabil să contribuie la dezvoltarea şi bunăstarea poporului, capabil doar să susţină o birocraţie coruptă cu care trebuie permanent negociat pentru siguranţa minimă a persoanei şi a bunurilor. Dacă vom fi destul de tenace în acest abandon, vom putea culege roadele falimentului total, al deşertificării ţării, al emigraţiei masive dincolo de graniţe, şi, în ultimă instanţă, a disoluţiei politice a statului român. Jefuirea continuă şi integrală a patrimoniului public, a resurselor publice, este un proces extrem de periculos, cu consecinţe foarte grave, care devin vizibile la nivelul vieţii cotidiene pentru milioane de români. Criza economică adînceşte polarizarea socială şi face mai dramatice şi mai rapide efectele pauperizării populaţiei şi ale disoluţiei ţesutului social. Cetăţenii acestei ţări trebuie să înţeleagă că acolo unde birocraţia şi oligarhia de partid eşuează în a gestiona bunurile de utilitate publică, reacţia de opoziţie şi de condamnare activă trebuie să intervină, fiind singura şansă pentru prezervarea dreptului la viitor, chiar instalaţi într-un declin istoric, aşa cum sîntem.

Decadenţa României este un proces istoric care nu cred că poate fi negat, iar gravele sale consecinţe constituie de multe decenii substanţa însăşi a vieţii noastre de cetăţeni mereu sacrificaţi, aflaţi în permanenţă în postura de cobai ai unui experiment continuu care vizează probabil aflarea limitei de la care realitatea noastră subumană va deveni natură. Prost educat, prost hrănit, prost plătit, nerespectat, permanent umilit, mereu jefuit, cetăţeanul român rezistă tuturor acestor atacuri cu indiferenţa şi răbdarea caracteristică fiinţei naţionale. Nimic nu îl mişcă pentru o acţiune fermă de opoziţie, de spargere a cercului vicios: un popor absent, o guvernare frauduloasă. Secretăm cotidian propria noastră condiţie insalubră, invităm de decenii pe toţi faliţii să ia frîiele ţării (cu excepţiile de rigoare), să conducă pentru a jefui şi să jefuiască pentru a conduce. Şi nu ne oprim niciodată din tărguiala cu proprii noştri călăi, cu cei care ne obturează cotidian viitorul nostru şi al copiilor noştri. În loc să îi urîm şi să îi îngrădim, îi încurajăm la exerciţiul de a continua să conducă ţara pe care ne-o fură de mai bine de o jumătate de veac. Disoluţia poporului român de aici porneşte şi în acest lucru se manifestă plenar: în capacitatea de a secreta permanent o clasă de indivizi căreia i se supune pînă la anihilare, pînă la pierderea oricărei speranţe de viaţă. În comunism a existat scuza terorii pentru lipsa de opoziţie la distrugerea ţării, astăzi vedem că nu ameninţarea era marele impediment, ci incapacitatea de a regăsi resorturile interioare pentru orice opoziţie, pentru orice acţiune fermă, pentru orice încercare de reinstaurare a valorilor şi a normalităţii. Jaful pe care îl practică clasa politică nu se poate desăvîrşi în lipsa complicităţii birocraţiei, poliţiei, justiţiei, securităţii şi a noastră înşine, a cetăţeanului care devine, prin indiferenţă, complicele acestui proces. Ştim cu toţii cum în toate instituţiile bugetare există conspiraţia tăcerii cu privire la cheltuirea bugetelor, cum indiferenţa şi privirea piezişă ţin loc de orice interogaţie responsabilă. Onestitatea, dacă există, este totdeauna laşă la români.

Războiul civil între oligarhie şi populaţie

Corupţia endemică a oligarhiei româneşti, clasă parazitară prin excelenţă, dar care îşi însuşeşte programatic toate instrumentele statului de drept, pe care le anihilează pentru a putea guverna în mod fraudulos, crează o întreagă realitate politică şi socială la nivelul întregii societăţi româneşti. Această realitate înseamnă milioane de vieţi care sînt jefuite de un prezent şi de un viitor în limitele decenţei şi normalităţii. Generaţii întregi se succed supuse aceluiaşi calvar al sărăciei, haosului şi degringoladei, minciunii, mecanismelor de falsificare şi de contraselecţie a valorilor în societatea românească. Furtul este o realitate suverană în România, administraţia publică, care este destinată prin chiar natura ei servirii interesului public, este permanent lovită de anularea funcţiei sale, prin ineficienţă şi corupţie generală. În fond, în România are loc un război civil rece permanent între oligarhie şi marea masă a populaţiei, care trebuie să smulgă exercitarea normală a drepturilor sale politicii parazitare a oligarhiei politice. Sentimentul cel mai răspîndit este acela că statul este ocupat de o prezenţă străină, care aserveşte constant resursele de dezvoltare ale a majorităţii populaţiei. Cum poate rezista acest mecanism decenii la rînd, cum se poate perpetua şi rafina, devenind imbatabil, irezistibil?! Prin continua cucerire a statului de către mafie şi prin pasivitatea fără margini a poporului care este dispus să dizolve aservirea numai prin răbdare, ceea ce pare a fi un atavism din epoca în care ţara era ocupată de armatele străine, care, după jaful tuturor resurselor publice şi private, se retrăgeau într-un final, lasînd libere pămînturile ocupate. Atitudinea noastră trădează această „lege a firii“, pentru că respingem orice acţiune de opoziţie care ne-ar putea duce la conflict deschis cu spoliatorii patrimoniului public. Ştim că sîntem furaţi, spoliaţi, ştim că ni se fură viitorul, ştim că am putea trăi mai bine şi mai uşor, dacă jaful ar înceta, dar nu ne putem opune în mod ferm, nu putem ameninţa impunitatea oligarhiei care ne aserveşte continuu.

Este aici doar o pulsiune stihială a ethosului românesc sau este vorba şi de ceva exterior acestui ethos, de o forţă care atacă, presează, dizlocă? În mod cert această forţă există, se exercită, dar aceasta este însăşi istoria, devenirea istorică. Forţa unui popor este aceea de a se opune, de a contrazice impulsul forţei care tinde să-l anihileze. Se mai opune poporul român propriei sale anihilări? Nu sînt semne. De aici şi diagnosticul decadenţei sale. La ora actuală poporul român este un popor abolit, dar nu de inamicii săi, ci de propria sa abdicare de la sine însuşi. Această constatare, deşi dramatică şi dureroasă, nu trebuie să revolte pe nimeni.

Realitatea acestei absenţe a puterii de a rezista în mod activ acţiunii negative şi distructive a unei minorităţi care falsifică permanent destinul acestei ţări, realitate pe care o moştenim deja de peste o jumătate de veac, a devenit natură, s-a transformat în istorie, este istorie. Această realitate este declinul României, decadenţa poporului român care nu mai poate elimina dăunătorii. Declinul României este un proces istoric solid instaurat, şi nu putem spera decît că nu va fi ireversibil. Secolul al XVIII+lea, secolul fanarioţilor, a fost de asemenea un secol al unui declin accentuat, un veac de disoluţie şi de aservire fără precedent. A fost urmat de un secol de construcţie şi dezvoltare naţională; pentru noi ce va urma?”

Un articol foarte bine scris si, mai ales, bine gandit, as zice eu. Am dorit sa-l am pe blog! Un articol care ne indeamna spre reflectie si de la care am putea porni in explicarea fenomenelor evidentiate mai sus. Pentru ca nu e suficient sa condamnam astfel de fenomene, trebuie sa le si explicam. Am citit si un alt articol, pe aceeasi tema, dar scris intr-un alt registru, dupa cum usor se poate constata:

Revista 22

Declinul României

de Cristian Campeanu

„Cu 20 de ani în urmă, totul „era de făcut” în România, aşa cum spunea odinioară Andrei Pleşu. Refacerea organismului naţional – de la substanţa lui biologică, degradată de anii de pauperizare forţată, până la cea economică socială sau politică, de la ţesutul lui cultural, până la (în)toarcerea fibrei lui morale şi spirituale – era o operă care stătea întotdeauna înaintea noastră, în viitor. A venit însă timpul să gândim posibilitatea ca cele mai bune momente ale României să fie deja în urma ei, în trecut, cu toate consecinţele care decurg din acest gând.

Puţine episoade mai dezolante decât cel consumat miercuri în hemiciclul Parlamentului European de la Strasbourg, cu un prim act – lansarea proiectului federalist european -, încărcată de povara grea a semnificaţiei şi consecinţelor sale istorice şi animată de prezenţa vie şi dezbaterile aprinse adecvate momentului, aflat într-un contrastat atât de dramatic cu cel imediat următor, în care tăcerea tristă a aceluiaşi amfiteatru părăsit era spartă găunos de mojiciile europarlamentarului pesedist Cătălin Ivan adresate comisarului Viviane Reding, de stridenţele de precupeaţă ale Noricăi Nicolai, de zgomotul degradării morale în direct oferit de Renate Weber sau de discursul colcăitor al lui Graham Watson, totul asezonat cu delirul prăfuit al bufonului expirat Corneliu Vadim Tudor. Încă şi mai dezolantă, descrierea evenimentului în presa şi la televiziunile de la Bucureşti, de la care am aflat ce prestaţii odioase şi lamentabile au avut doamnele Reding şi Monica Macovei şi ce figură luminoasă au făcut Creţu şi Graham Watson (politician amoral de un oportunism perfect, detestabil şi detestat în cercuri europene dar devenit far călăuzitor la Antena 3), semn de netăgăduit al degradării dincolo de orice posibilitate de a fi reparată a calităţii profesionale şi etice a jurnalismului românesc.

Declinul ireversibl al presei noastre însoţeşte, din nefericire, declinul general şi galopant al societăţii româneşti. Faptul că spaţiul politic a fost populat cu figuri bidimensionale din punct de vedere moral, groteşti prin ignoranţă, proastă creştere şi agresivitate a golit de conţinut viaţa politică românească într-o asemenea măsură încât nu ne mai putem aştepta în mod raţional la o ieşire din această mlaştină. În 1990 era încă totul de făcut în pofida speranţelor strivite de bâtele minereşti. În 2012, Piaţa Universităţii a ajuns scena contrarevoluţiei concoctate în studiourile lui Voiculescu şi propagate de figuri sulfuroase ca Dogaru, Ciutacu, Badea sau Ciuvică. În 2000, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană oferea încă perspective astfel că în pofida tentaculelor pe care le întindea peste ţară mafia lui Iliescu, Năstase, Stănoiu, DIP, Micky Şpagă sau Cozmâncă, încă mai erau multe, dacă nu totul de făcut. Chiar şi în 2007, imediat după aderare, întrebarea despre calea cea mai bună pe care ar trebui să apuce România era de actualitate pentru că integrarea ne oferea încă o mulţime de lucruri de făcut. În 2012, ne aflăm în deplină blazare naţională. Nimeni nu mai este capabil nici politic, nici intelectual să ofere un proiect sau o viziune cât de modestă pentru România şi nici măcar nu mai are vreun interes să o facă. În 2012, o dezbatere despre viitorul Europei nu are nicio relevanţă în spaţiul politic românesc pentru că nu mai există suficienţi oameni politici care să perceapă Europa ca parte din viitorul României. În 2012, nu mai discutăm încotro se îndreaptă România, care dintre căile alternative sunt mai eficiente, mai bune ori mai drepte pentru că nici măcar nu mai are cine purta această conversaţie. Când intelectuali şi jurnalişti care odinioară se luptau cu naţionalismul securisto-vadimist au ajuns astăzi să denunţe grotesc „Înalta Poartă” europeană de la Bruxelles şi imperialismul american care vor să ne secătuiască biata ţărişoară de bogăţii cu mâna lui Băsescu, realizezi că dezbaterea naţională nu mai poate fi recuperată. Când figuri politice altădată onorabile ca Emil Constantinescu sau Zoe Petre se comportă ca agenţi de influenţă ai lui Voiculescu, abisul moral în care a coborât România devine înspăimântător. Nici populaţia, nici actorii politici care o reprezintă, nici vocile care ar trebui să conducă dezbaterea nu mai sunt capabile să găsească resurse de speranţă pe care să le proiecteze asupra viitorului colectiv. România a devenit, dacă nu o ţară fără viitor, atunci o ţară fără orizont, semn al unui declin accelarat.

În economie, semnele declinului sunt peste tot şi nu se datorează întotdeauna crizei. Nimeni nu mai pare înclinat să investească bani şi încredere în viitorul României, în dezvoltarea şi în prosperitatea ei. Cele mai îndrăzneţe idei vehiculate în ultimul timp se învârt în jurul modalităţilor de găsi suficiente venituri la buget pentru acoperirea pensiilor şi salariilor bugetarilor şi unei asistenţe medicale mizerabile dar minimale. Pe nimeni nu mai interesează investiţiile române sau străine, infrastructura şi creşterea durabilă, de aceea se taie banii de la investiţii. Nimeni nu-şi bate serios capul cu fondurile europene pentru că o ţară în declin nu are nevoie cu adevărat să se dezvolte, ci doar să supravieţuiască. În varianta bucureşteană, dezbaterea despre Europa se reduce la cât de mult din economia românească poate fi adusă sub controlul statului şi cât de repede înainte ca blitz-ul german să lovească cu toată forţa. O ţară în care două milioane de oameni ţin în spate întreaga economie, întregul aparat administrativ şi întregul sistem social este o ţară care se stinge şi dacă singurele soluţii cu care operează experţii sunt cele centralist-etatiste, atunci suntem condamnaţi la o agonie îndelungată. Când intelectuali de prim rang sunt dispuşi să cauţioneze guvernul Ponta numai pentru că visează în secret că acesta va transforma România în paradisul redistributiv al tehnocraţilor, atunci orice speranţă în bun simţ şi raţiune a murit.

Când orizonturile culturale ale Românie sunt închise prin ordonanţe de urgenţă, când educaţia este maculată iar integritatea academică este insultată de refuzul statului de a permite celei mai prestigiose universităţi a ţării de a numi „plagiat evident” un plagiat evident, când puţinele personaje luminoase precum Monica Macovei ajung la stâlpul infamiei iar puţinele instituţii onorabile precum ICR sau DNA ajung ţinta oprobriului naţional, atunci a venit timpul să admitem că cele mai bune vremuri ale istoriei României sunt în urma noastră şi că am intrat pe panta declinului naţional.”

Sa privim lucrurile si dintr-un alt punct de vedere si vom vedea ca avem la ce medita (si inca foarte serios!!):

Obiectiv.info

Părintele Arsenie Boca, cugetare tristă despre VIITORUL ROMÂNIEI

„Părintele Arsenia Boca este considerat cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreodată. Cunoaştem multe învăţături ale „Sfântului din Ardeal” dar există şi unele mărturii ale oamenilor care au stat de vorbă cu preotul şi care ne pot „lumina” în multe privinţe. Astăzi, despre viitorul României văzut de Arsenie Boca.

Din marturia Protos. Ghelasie Tepes (Sighisoara) despre Parintele Arsenie Boca:

“[…] – Despre viitor Parintele Arsenie a zis ceva?

– Despre viitor mi-a zis atunci cand m-a intrebat cata scoala am facut si i-am zis ca liceul. Mi-a zis:

“Ma, du-te la scoala si fa scoala, ca o sa vina vremea cand cu 2-3 facultati nu ai unde sa te angajezi”.

Si a mai zis:

“Vezi ca eu nu mai prind vremea aceea, dar voi o prindeti”.

Si uitati ca am prins-o! Exact cum a zis parintele: cu 2-3 facultati nu avem unde sa ne mai angajam.

Cand mergeam la dansul, mai mergeam cate 2-3 parinti de la Sambata. Stiu ca, odata, parintele Ieronim de la Sambata l-a intrebat despre comunism. Atunci comunistii persecutau credinta si au fost multi care au suferit. Greco-catolicii se lauda ca numai ei au suferit atunci. Comunistii nu se uitau ca esti Greco-catolic sau ortodox etc. Daca auzeau ca crezi in Dumnezeu, te-au persecutat si te-au batut si te-au nenorocit. Parintele Ieronim a intrebat: “Parinte, ce ne facem, ca uite, comunistii ne strica bisericile si distrug credinta, ortodoxia?” Atunci tocmai distrugeau biserica Sfanta Vineri la Bucuresti. Si a zis Parintele:

“Nu, ma, nici acestia, nici ailalti (nici cei care vin dupa ei), ci ceilalti. Atunci sa va temeti, ca va fi greu de credinta”.

Cine poate intelege ce a zis Parintele…

Alt parinte a intrebat: “Parinte, am auzit ca Romania e Gradina Maicii Domnului si o iubeste Dumnezeu…”. Parintele Arsenie statea si se uita la noi:

“O iubeste Dumnezeu? Sa se astepte la bataie, ca Dumnezeu pe cine iubeste, bate. Sa stii ca va veni bataie. Toti vor fi zguduiti si batuti, dar vai unde va ajunge pleasna”.

Este vorba despre pleasna lui Dumnezeu. Pleasna e pedeapsa cea mai puternica. Toate tarile vor fi pedepsite; uitati-va ca toate au cate o bataie, toate au cate o mustrare. Noi ne laudam ca suntem ortodocsi, dar cate avorturi avem? Suntem aproape prima tara de pe Glob cu avorturile. Mie mi-e rusine sa zic ca sunt tara ortodoxa si sunt prima cu avorturi. Sau ti-e rusine sa zici ca suntem tara ortodoxa si cand auzi cate crime si cate omoruri se fac. Ar trebui mai multa credinta ortodoxa si traire reala. Si daca suntem plini de pacate si de patimi, sa ne punem la picioarele Mantuitorului, ca El ne ridica, ne scoate. Dar pana nu ne punem sincer acolo, slaba nadejde ca Romania e Gradina Maicii Domnului.

[…] Omul nu mai stie acum nici sa ceara, nici sa multumeasca, nici sa se roage, dar multi se duc la biserica si se imbulzesc acolo ca oile. Nu asa! Ne ducem cu un scop: sa ne mantuim, de asta ne ducem la biserica, de asta credem in Dumnezeu. Daca mergi la biserica si nu ceri mantuire, nu ceri inima buna, nu ceri sa te impaci cu dusmanul tau, ce cauti acolo? Nu vedeti ca cel care vine la biserica si e dusmanit, tot asa ramane dusmanit; cel care injura, tot asa injura. Si atunci, ce transformare s-a facut acolo? E greu pana patrunzi in sufletul omului…”

(din: Parintele Arsenie Boca, Un om mai presus de oameni. Marturii, volumul 4, Editura Agaton, 2011) (subl. mea)

In ceea ce priveste comunismul, ma gandesc cateodata la Pitirim Sorokin, sociolog american de origine rusa, care a emigrat in US in anul 1923, profesor de sociologie la Universitatile din Minnesota (1924–30) si Harvard (1930–59). El considera comunismul drept „pesta omului”. Are lucrari in ceea ce privste diferentierea sociala, stratificatia sociala, conflictul social, mentalitatea culturala. Or, comunismul a urmarit eliminarea fizica a unui strat social si amestecarea claselor sociale, cu consecinte dintre cele mai nefaste pentru intreaga societate. Noi traim azi efectul a ceea ce a facut comunismul in Romania: amestecarea ceausista a acestor straturi sociale, determinata in principal de industrializarea fortata din anii ’70. In analiza trebuie tinut cont de aceasta particularitate care nu e numai a Romaniei, ci a intregii Europe de Est, fosta comunista. In comunism nu trebuia sa fie decat un singur strat social, o singura clasa sociala, cea numita generic „muncitoare” si o singura valoare, cea comunista, desigur. Legat de patriotism sa nu uitam cum dupa perioada Dej, in care aceasta valoare – patriotismul – a fost estompata voit, ca sa nu-i supere pe rusi, in perioada Ceausescu ea a fost pur si simplu confiscata de comunisti, mai ales sau mai exact spus de catre dictator care era in rand cu marile figuri istorice ale neamului: Mihai Viteazul, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare s.a., precursori ai comunismului si ai lui Ceausescu. Asta era doctrina ceausista in ceea ce priveste patriotismul. Or, o astfel de doctrina a dus la degradarea acestei valori – patriotismul – care, din pacate, in zilele noastre a decazut mult, a ajuns desueta, mai ales in randul tinerei generatii si nici nu a mai fost cultivata cum trebuie dupa Revolutie. Si mai trebuie evidentiata diseminarea neincrederii intre oameni in intreaga societate, lucru pe care comunistii l-au facut cu ajutorul Securitatii, cu efecte sociale catastrofale si foarte greu de indreptat…

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Stiri din actualitatea interna

Romania Libera

Bustul lui Adrian Păunescu, dezvelit în prezenţa câtorva zeci de admiratori şi a unui protestatar

Se arata, printre altele, ca:

„Înaintea dezvelirii bustului poetului, primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu a declarat că acest eveniment dedicat lui Păunescu face parte dintr-o serie de comemorări, trecute sau viitoare, ale unor nume mari ale literaturii române, precum Mircea Eliade, Pentru Petre Ţuţea şi Mircea Vulcănescu. În primele minute ale ceremoniei, în timp ce Neculai Onţanu vorbea despre opera lui Păunescu, un bărbat în vârstă de aproximativ 30 de ani a scandat, de pe trotuarul de vizavi, împotriva gestului de a-l comemora pe poet. „Ruşine! Adrian Păunescu nu merită asta!”, a strigat bărbatul de lângă poliţiştii care încercau să îl calmeze.

Netulburat, academicianul Eugen Simion a vorbit, de asemenea, despre opera lui Păunescu. „Adrian Păunescu are o operă întinsă, voluminoasă, enormă. Se va confrunta cu timpul (…). Adrian Păunescu a fost şi un om politic remarcabil„, a spus academicianul.

„Remarcabil, bine zis «remarcabil!»”, a strigat, la rândul său, protestatarul, de peste stradă. „Unii îl urăsc cu o ură grea, indecentă chiar”, a vorbit Eugen Simion despre moştenirea pe care a lăsat-o poetul, amintind şi de criticile care i-au fost aduse şi în ziua înmormântării sale. În timpul discursului academicianului, o dubă a Poliţiei Locale a Sectorului 2 s-a oprit lângă protestatar, stârnind revolta câtorva oameni prezenţi la eveniment.

„Nu puteţi să faceţi aşa ceva, nu puteţi să îl luaţi la secţie”, a strigat unul dintre participanţii la eveniment către poliţişti. „Este dreptul meu de a fi aici şi de aprotesta împotriva acestei mascarade”, a spus şi protestatarul recomandându-se drept un locuitor al Sectorului 2 pe nume „Marinescu”.

„Nu merita Păunescu o asemenea mascaradă, o asemenea glorificare. Asta este opinia mea. Este o persoană care a făcut profund rău societăţii româneşti„, a adăugat el.

La scurt timp după sosirea dubei, protestatarul a plecat de la eveniment. Printre cei care i-au adus un omagiu lui Păunescu s-au numărat şi Mihai Cimpoi, academician din Republica Moldova, jurnalistul Tudor Octavian şi Gelu Voican Voiculescu. Acesta din urmă a vorbit despre modul în care societatea românească l-a uitat pe Adrian Păunescu.

„Ingratitudinea este forma cea mai sublimă de recunoştinţă. După prezenţa masivă la înmormântarea lui Păunescu s-au făcut foarte puţine gesturi care să amintească de persoana sa. Un val de uitare a încercat să şteargă urmele trecerii lui prin lume”, a spus Gelu Voican Voiculescu. Acesta a adăugat că românii pot conştientiza golul pe care l-a lăsat dispariţia poetului, „închipuindu-şi cum ar fi reacţionat Adrian Păunescu săptămâna aceasta când se întâmplă această ruşinoasă provocare de a aduce în ţară sicriul lui Nyiro Jozsef (…). El (Păunescu n.r.) nu ar fi tolerat această demisie de la autoritatea de stat”.

La eveniment a fost prezent şi Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanu, episcop vicar patriarhal, care a vorbit despre personalitatea lui Adrian Păunescu şi, împreună cu Eugen Simion, a dezvelit bustul poetului.

Evenimentul dedicat lui Păunescu a fost contestat şi înaintea desfăşurării, de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), printr-un comunicat dat vineri.

IICCMER „îşi exprimă dezaprobarea fermă faţă de această iniţiativă şi solicită public Primăriei Sectorului 2 să renunţe la acest gest iresponsabil”, potrivit comunicatului remis agenţiei MEDIAFAX, în care se precizează că printre atribuţiile institutului se numără şi „identificarea responsabililor pentru ideologia şi propaganda statului totalitar, precum şi evidenţierea surselor intelectuale ale formării gândirii şi practicilor totalitare”.” (subl. mea)

Gandul

Szasz Jeno: MAE român şi ungar s-au înţeles în privinţa reînhumării lui Jozsef Nyiro. Nu mai e niciun obstacol. Urna poetului va ajunge mâine în Secuime

Se arata, printre altele, ca:

„Reînhumarea scriitorului maghiar Jozsef Nyiro se va desfăşura conform programului stabilit, autorităţile ambelor state, România şi Ungaria, reuşind să ajungă la un consens pe căi diplomatice, a declarat, pentru gândul, Szasz Jeno, fostul primarul din Odorheiului Secuiesc, care este organizatorul evenimentului.

El a spus că scandalul a fost aplanat, în prezent nemaifiind nicio problemă referitoare la ceremonia care va avea loc mâine.

„Reprezentanţii celor două ministere de Externe s-au întâlnit ieri şi au discutat această problemă într-un climat amiabil. Toate diferendele politice au fost rezolvate, eu ştiu că s-au aplanat problemele pe căi diplomatice şi nu mai e niciun obstacol. Din perspective juridice, că asta ne interesa pe noi, nu e nicio problemă, cenuşa cremată nu are nevoie de paşaport mortuar. Nu cred că se mai poate întâmpla ceva până mâine, noi facem ceremonia”, a declarat, pentru gândul, Szasz Jeno.

Cu toate acestea, fostul primar ne-a declarat că urna nu a ajuns încă în România, aceasta fiind încă la Budapestea. „Am înţeles că în cursul zilei de astăzi va pleca de la Budapesta şi că va ajunge la timp pentru ceremonie. Nu ştiu exact când, eu cred că va ajunge mâine înainte de ceremonie„, a mai spus Szasz Jeno.

Reprezentanţii Ministerului Afacerilor Externe au declarat pentru gândul că poziţia diplomaţiei de la Bucureşti faţă de această ceremonie a rămas neschimbată, aşa cum a anunţat şi vineri: „Ne-am exprimat dezacordul”.[…]

Potrivit sursei citate, ceremonia va începe loc mâine la ora 12:00, urmând ca la ora 14 :00 să aibă loc liturghia sfântă. „După ceremonie, vom merge într-un cerc mult mai restrâns la locul de veci, unde vom spune ultima rugăciune pentru memoria scriitorului Jozsef Nyiro”, a spus Jeno, spunând că sunt aşteptaţi aproximativ 10.000 de oameni, printre care şi câţiva localnici români, care au cunoscut operele scriitorului.

„Să mulţumim celor care au făcut tam-tam”

Reînhumarea scriitorului Joszef Nyiro a stârnit multe discuţii în contradictoriu între reprezentanţii maghiari şi cei români. Ceremonia era programată încă din vremea vechiului Guvern, care a fost de acord cu ea, însă noul premier, Victor Ponta, şi-a exprimat dezacordul în mai multe rânduri.

„Înţeleg că fostul Guvern a fost de acord cu înhumarea la Odorheiu Secuiesc, actualul Guvern şi-a manifestat în mod clar opoziţia la aşa ceva din considerente pe care ministrul de Externe le va prezenta în detaliu. Este o personalitate care, din punctul de vedere al autorităţilor române, având o activitate care poate fi aflată uşor, nu poate să primească onoruri pentru ceva ce, din punctul nostru de vedere, nu este cazul să fie onorat”, a declarat Ponta.

Mai mult, şi udemeriştii au anunţat că nu vor participa la ceremonia, având în vedere că aceasta a fost politizată, în contextul alegerilor locale, unde Szasz Jeno, preşedintele Partidului Civic Maghiar, candidează pentru un nou mandat de primar.

„E o campanie electorală, din păcate, murdară, împotriva UDMR şi nicidecum nu are decât ca obiect de lucru reînmormântarea cenuşii sau a osemintelor scriitorului Nyiro”, a spus, anterior, senatorul UDMR Verestoy Attila.

Deşi regretă discuţiile negative care au avut loc în privinţa înhumării scriitorului, Szasz Jeno a precizat, pentru gândul, că această problemă a avut şi o latură pozitivă. „Să mulţumim celor care au făcut tam-tam , pentru că aşa s-a făcut cunoscută şi opera lui Nyiro, aşa învaţă şi tinerii că trebuie să citească cât mai multe opere. Jozsef Nyiro este o valoare imensă a literaturii maghiare, este un fel de Ioan Slavici pentru noi„, a conchis primarul. (subl. mea)

Cine a fost Jozsef Nyiro, „apostolul secuilor” care a provocat după moarte un război între Ungaria şi România

Se arata, printre altele, ca:

„Cine a fost Nyiro Jozsef

Preot, scriitor, ziarist şi filosof, Nyiro Jozsef, upranumit „apostolul secuilor”, este considerat unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali maghiari din Transilvania din prima jumătate a secolului XX. Născut în 8 iulie 1889 în localitatea Jimbor, din judeţul Braşov, a fost primul dintre cei patru copii ai lui Nyiro Mihaly, directorul Şcolii generale romano-catolice din comună. În 1900, după decesul tatălui său, s-a mutat, împreună cu familia, la Odorheiu Secuiesc, unde a absolvit Gimnaziul Catolic, după care a studiat teologia la Alba Iulia şi apoi la facultatea de Teologie „Pazmaneum” din Viena, absolvită în 1912, an în care şi-a început şi activitate de preot, la Sibiu.

În 1915, la solicitarea sa, a fost mutat ca preot la Cluj, unde a slujit până în 1919, când a fost exclus din rândul clericilor pentru încălcarea jurământului castităţii: se căsătorise cu iubita lui din tinereţe, cu care a avut apoi trei copii. Revenit la viaţa laică, Nyiro Jozsef a desfăşurat, timp de două decenii, o susţinută activitate de scriitor, filosof şi ziarist, fiind totodată, alături de bunul său prieten Vass Albert – viitorul condamnat pentru crime de război – un tot mai fervent politician extremist, membru al Partidului Naţional Maghiar şi, după interzicerea acestuia în 1939, al Partidului Ardelean, înfiinţat la Budapesta în decembrie 1940, după Diktatul de la Viena. Fapt demonstrat nu doar în scris, ci şi prin „acţiuni concrete”: potrivit unui raport al consulului ungar la Cluj, dr. Bothmer Karoly, Nyiro Jozsef a fost căpetenia unuia din grupurile de „grupele teroriste de elemente declasate, şovine şi fasciste” care au atacat, devastat, incendiat, terorizat şi ucis români la Cluj şi în împrejurimi, în zilele premergătoare sosirii trupelor horthiste în oraş, în 11 septembrie 1940.

La scurt timp după aceasta, ca membru al Parlamentului Ungar reprezentant al maghiarilor din Transilvania, Nyiro Jozsef s-a stabilit în capitala Ungariei, unde a înfiinţat revista „Magyar Ero” (Forţa Maghiară), unul dintre instrumentele celei mai violente propagande panhungariste, şovine şi antisemite ale regimului horthysto-szalasist: „Azi lumea este în flăcări şi cu cât flăcările se înalţă mai sus, cu atât mai bine putem pătrunde în adâncul viitorului nostru”. „Domnul nostru Conducător, mare ctitor şi unificator de ţară, siguranţa noastră, sprijinul nostru, refugiul nostru şi sursa forţei noastre”, îi ridica el osanale lui Horthy Miklos, după ce acesta îl decorase cu „Coroana Corvin”, pentru „atitudine maghiară”. Nyiro Jozsef îşi va păstra aceeaşi atitudine şi după preluarea puterii în Ungaria, în octombrie 1944, de către Partidul „Crucea cu Săgeţi – Mişcarea Hungaristă” condus de Szalasi, implicându-se cu „total devotament” în promovarea ideologiei acestuia. În martie 1945, împreună cu membrii Guvernului Szalasi şi cu majoritatea colegilor săi din Parlamentul Ungar, a fugit în Austria, într-un convoi al armatei germane, după care şi-a continuat drumul până în Germania, unde a locuit în zona aflată sub control american, îndeplinind funcţia de ministru al Educaţiei Naţionale în guvernul ungar în exil.

Apoi, în 1950, după mai multe tentative eşuate de emigrare în SUA, s-a stabilit definitiv în Spania lui Franco, unde a înfiinţat mai multe organizaţii ale maghiarilor din exil, continundu-şi cu aceeaşi fervoare activitatea propagandistică, devenită acum anticomunistă. „Merite” pentru care a şi fost „recuperat” de Comisia Aliată de Control, care, sub pretext de „dovezi insuficiente”, a refuzat categoric, în 1947, să dea curs solicitărilor autorităţilor comuniste de la Budapesta şi Bucureşti de a-l preda pentru a fi judecat pentru crime de război şi înpotriva umanităţii. A murit la Madrid, în 6 octombrie 1953, fiind înmormântat, pe cheltuiala statului spaniol, în cimitirul Almudena, aflat la circa 50 de km de capitala Spaniei.”

MAE: Nu s-a modificat dezacordul privind reînhumarea lui Jozsef Nyiro

Se arata, printre altele, ca:

„Ministerul român al Afacerilor Externe informează, la solicitarea MEDIAFAX, că nu a intervenit nicio schimbare în poziţia autorităţilor de la Bucureşti de dezacord faţă de reînhumarea rămăşiţelor poetului ungur Jozsef Nyiro în România.

„Ministerul Afacerilor Externe precizează faptul că nu a intervenit nicio schimbare în poziţia autorităţilor române privind dezacordul reînhumării lui Joseph Nyiro în România. MAE solicită ca orice demers să se facă conform legislaţiei române”, se menţionează în precizarea MAE.

De asemenea, MAE arată că această poziţie va fi transmisă în cursul zilei de vineri şi Ambasadei Ungariei la Bucureşti.

Totodată, MAE mai subliniază, în precizarea remisă MEDIAFAX, „necesitatea de a utiliza strict canalele oficiale de dialog pentru clarificarea oricăror aspecte de natură a genera dificultăţi în relaţia bilaterală”.

Reînmormântarea lui Nyiro Jozsef la Odorheiu Secuiesc va avea loc duminică, într-un cadru privat,în conformitate cu legislaţia românească, organizatorii modificând programul şi renunţând la mai multe evenimente în urma dezacordului exprimat de MAE român, a precizat joi, pentru MEDIAFAX, Ambasada Ungariei la Bucureşti.

„Organizatorii înţeleg faptul că partea română nu este de acord cu programul reînmormântării cum a fost programat, din cauza aceasta au modificat programul şi au renunţat la mai multe evenimente. Partea maghiară cere părţii române să respecte principiile de bază ale moralei creştine. Organizatorii speră că partea română acceptă că evenimentul este un act de pioşenie, în cursul căruia totul se va desfăşura conform legislaţiei româneşti. Organizatorii evenimentului nu vor utiliza evenimentul pentru scopuri politice împotriva României, numai vor ca, conform ultimei dorinţe a lui Nyírő József, el să se odihnească în pământul din care s-a născut”, se arăta în precizarea Ambasadei Ungariei.

De asemenea, în poziţia transmisă de Ambasada Ungariei se menţiona că evenimentul nu a fost amânat, va avea loc duminică, 27 mai, de la ora 14.00, într-un cadru privat, „în conformitate cu legislaţia românească”. „Va avea loc o slujbă în amintirea lui Nyírő József de la ora 14.00, pe teren privat din Odorheiu Secuiesc, pe strada Rozei (în Papkert), după care va avea loc reînmormântarea”, a detaliat Ambasada Ungariei.

De asemenea, se subliniază că „prin definiţie, orice înmormântare sau reînmormântare, deci şi cea a lui Nyírő József va fi una privată”. „Organizatorii nu au emis invitaţii de participare pentru nimeni, vor participa toţi cei care au stimă pentru scriitorul Nyírő József”, se mai arată în răspunsul transmis MEDIAFAX de Ambasada Ungariei.

Purtătorul de cuvânt al Partidului Civic Maghiar (PCM), Molnar Miklos, a declarat, joi, corespondentului MEDIAFAX, că duminică va avea loc reînhumarea sciitorului Nyiro Jozsef, precizând că Parlamentul Ungariei a găsit o „cale amiabilă, convenabilă, care a fost acceptată şi de partea română”, dar că autoritatea ungară este singura abilitată să ofere „detalii tehnice” despre eveniment.

„Reînhumarea va avea loc duminică, dar detalii tehnice nu suntem abilitaţi să dăm presei. Sigurul abilitat este Parlamentul Ungariei, el este cel care a găsit calea amiabilă, convenabilă, care a fost acceptată şi de partea română pentru aducerea în ţară a sicriului cu rămăşiţele pământeşti alea scriitorului Nyiro Jozsef”, a spus Molnar.[…]

Preşedintele Parlamentului ungar, Kover Laszlo, afirmă că „ţelurile politice” ale lui Nyiro Jozsef trebuie separate de activitatea scriitoricească a acestuia, subliniind că el nu a aruncat volumele lui Eliade „pentru simplul motiv că acesta a făcut parte din Garda de Fier”.

Preşedintele Parlamentului ungar, Kover Laszlo, a declarat, joi, într-o conferinţă de presă la Târgu Mureş, că se află în Transilvania „în primul rând ca persoană fizică şi ca preşedinte de onoare al PCM” şi că doreşte să se facă o distincţie între campania electorală la care participă şi „actul de pioşenie” legat de reînhumarea scriitorului Nyiro Jozsef, la care urmează să participe, duminică, la Odorheiu Secuiesc, transmite corespondentul MEDIAFAX.

Joi, în conferinţa de presă de la Târgu Mureş, Kover Laszlo a precizat că vizita sa are legătură cu două evenimente legate de sărbătoarea de Rusalii – pelerinajul de la Şumuleu Ciuc, „care este o sărbătoare sufletească pentru toţi maghiarii din Bazinul Carpatic”, şi reînhumarea osemintelor scriitorului Nyiro Jozsef „în pământul natal, la Odorheiu Secuiesc, în duminica de Rusalii, pe 27 mai”.

Cenuşa poetului maghiar decedat la Madrid în 1953 a fost adusă în Ungaria la iniţiativa Parlamentului de la Budapesta. Pe 17 mai, Parlamentul Ungariei ceruse clarificări în legătură cu poziţia României faţă de reînhumarea poetului maghiar Jozsef Nyiro în Odorheiu Secuiesc. „Ungaria doreşte să ştie dacă poziţia României sugerează că va tolera evenimentul sau va interzice reînhumarea lui Nyiro în Odorheiu Secuiesc”, declara Laszlo Veress, şeful de cabinet al preşedintelui Parlamentului de la Budapesta, precizând că răspunsul Bucureştiului era aşteptat până luni.

Veress a precizat că, dacă România va interzice reînhumarea, Ungaria va găsi o soluţie conformă cu legislaţia românească şi cu „aşteptările spirituale” ale simpatizanţilor lui Jozsef Nyiro. Ministerul român al Afacerilor Externe a confirmat „invitarea”, miercurea trecută, a ambasadorului Ungariei la Bucureşti, pentru consultări în legătură cu intenţia reînhumării poetului maghiar Jozsef Nyiro în Odorheiu Secuiesc.

Potrivit MAE român, Nyirő József s-a născut în 1889, la Jimbor, judeţul Braşov şi a decedat în 1953, la Madrid, în Spania, unde a fost înhumat până de curând. În perioada interbelică a lucrat ca jurnalist la mai multe publicaţii de limba maghiară din Transilvania şi a publicat mai multe nuvele.

În 1941, după anexarea Transilvaniei de Nord de către Ungaria, a fost invitat în calitate de deputat ardelean în Parlamentul de la Budapesta şi s-a mutat în capitala ungară. A fost redactor-şef la două ziare de extremă dreapta („Magyar Erő” şi „Magyar Ünnep”).

După lovitura de stat din 15 octombrie 1944 şi-a continuat activitatea în Parlamentul Ungariei (Parlamentul de la Sopron), care a adoptat legislaţie antisemită. În această calitate, Nyirő József a susţinut activitatea guvernului fascist al lui Szálasi Ferenc. În 1940 i-a fost acordată distincţia „Coroana Corvin”, înfiinţată de către Miklos Horthy.” (subl. mea)

Ministrul Duşa: Autorizaţia de reînhumare a lui Nyiro Jozsef este lovită de nulitate. România nu agreează acţiunea Ungariei

Se arata, printre altele, ca:

„Ministrul delegat pentru Relaţia cu Parlamentul, Mircea Duşa, afirmă că autorizaţia de reînhumare a scriitorului Nyiro Jozsef este lovită de nulitate, în timp ce ministrul Justiţiei, Titus Corlăţean, spune că Guvernul nu doreşte transformarea României „într-un cuib de pelerinaj pentru extremisme”.

Ministrul delegat pentru Relaţia cu Parlamentul, Mircea Duşa, a declarat, vineri seară, la Reghin, unde a participat la lansarea candidatului USL la Primărie, Maria Precup, că a constatat că există „elemente” care dovedesc că autorizaţia de reînhumare a scriitorului Nyiro Jozsef este lovită de nulitate, transmite corespondentul MEDIAFAX.

„Este foarte clar că PCM, al cărui preşedinte de onoare este preşedintele Parlamentului Ungariei, domnul Kover, este în campanie electorală. Eu, care sunt din judeţul Harghita şi am participat la toate campaniile electorale, ştiu că întotdeauna au venit cu câte o «bombă» din aceasta, care să lămurească electoratul maghiar şi mai ales cetăţenii un pic mai înfierbântaţi în ale autonomiei sau reînvierii Tratatului de la Trianon, să îi mobilizeze pentru a veni la vot. (…) Am fost la Odorheiu Secuiesc să văd condiţiile în care primarul a eliberat acea autorizaţie de reînhumare. Am constatat că sunt nişte elemente care dovedesc faptul că acea autorizaţie este lovită de nulitate şi Instituţia Prefectului din judeţul Harghita va solicita constatarea nulităţii acelei autorizaţii”, a declarat Duşa.

Duşa a adăugat că nu crede că „statul maghiar va forţa nota” în ce priveşte reînhumarea lui Nyiro la Odorheiu Secuiesc, fără a avea acordul statului român. De altfel, a subliniat el, deşi de câteva zile circulă zvonul potrivit căruia cenuşa lui Nyiro este deja în România, cei care se ocupă de organizarea evenimentului afirmă că urna este la Budapesta.

„Cred că elementele acestea de campanie trebuie lăsate deoparte şi soluţionată această dispută pe cale diplomatică între două ţări ale UE. De altfel, premierul Victor Ponta se va întâlni în perioada imediat următoare cu premierul Orban şi va clarifica aceste probleme şi aceste dispute pe care le creează Guvernul de la Budapesta. Nu cred că este cazul ca domnul Orban şi domnul Kover să reînvie fantomele trecutului„, a spus Duşa.

El a precizat că statul român nu agreează această acţiune a statului ungar, legată de reînhumarea unui personaj controversat, precum Nyiro, şi că nu înţelege cum reprezentanţi ai ţării vecine „agită spiritele” cu acest subiect.

„Nu înţeleg cum statul maghiar, premierul Orban şi preşedintele (Parlamentului ungar) Kover – statul ungar este membru al UE, ca şi noi – agită spiritele aducând persoane care sunt controversate de istorie – cum este acest Nyiro, care a fost poet, susţinător al fascismului şi care a luat poziţie serioasă împotriva evreilor. (…) Chiar dacă nu este declarat criminal de război, cum este Wass Albert, încearcă să îl aducă în ţară şi să treacă peste poziţia statului român”, a arătat Duşa.

În acelaşi context, ministrul Justiţiei, Titus Corlăţean, a spus că Guvernul român a avut o poziţie corectă în ce priveşte cazul reînhumării lui Nyiro, pentru că nu doreşte transformarea României „într-un cuib de pelerinaj pentru extremisme”.

„Este un act de demnitate românească acela ca la nivelul statului român şi al instituţiilor, la nivel guvernamental şi politic şi la nivelul administraţiilor locale, statul român să nu accepte ca cineva să se joace cu demnitatea românilor şi a statului român. Faptul că România a spus foarte clar că respinge această formă de revenire, pe pământul românesc, la nişte simboluri horthyste, de extremă dreaptă, antiromâneşti şi antisemite este o poziţie corectă. (…) Nu dorim să transformăm România într-un cuib de pelerinaj pentru extremisme pe care le dorim uitate şi îngropate. România are alte priorităţi şi cetăţenii României – români, maghiari şi alte etnii – au cu totul şi cu totul alte priorităţi decât redeşteptarea extremismelor. Vom încerca să blocăm această chestiune„, a spus Corlăţean.

El a adăugat că există deja „reacţii” în mediile internaţionale, în SUA şi în Israel, care susţin poziţia statului român şi apreciază că aceasta este corectă.

„Veţi vedea, de altfel, în zilele următoare poziţii exprimate public, inclusiv la nivelul unor oficialităţi, la nivelul unor organizaţii din străinătate care spun foarte ferm: nu suntem de acord cu această încercare a Ungariei de a exporta extremisme. Domnul Orban ar trebui la domnia sa, în Ungaria, să-şi vadă de problemele serioase, de criza economică, de problemele sociale, de lipsa de credibilitate în faţa partenerilor europeni pentru excesele nedemocratice, pentru excesele care au dus, printre altele, la încălcarea unor reguli de bază ale democraţiei, ar trebui să-şi vadă de propriile problemele, în propria ţară, şi să înceteze a exporta provocări în România. Aceasta este poziţia statului român şi eu, ca ministru în Guvernul României, o spun foarte clar: totul trebuie să se oprească la frontiera României. Înţelegeţi că există modalităţile de acţiune inclusiv prin anumite pârghii administrative şi legale. Statul român nu va sta pe loc”, a conchis Corlăţean.

Guvernul s-a opus reînmormântării poetului maghiar Nyirő Jozsef la Odorheiu Secuiesc, deoarece opinia autorităţilor române este că acesta nu poate primi onoruri pentru o activitate care nu este cazul să fie onorată, potrivit premierului Victor Ponta.

„Înţeleg că fostul Guvern a fost de acord cu înhumarea la Odorheiu Secuiesc, actualul Guvern şi-a manifestat în mod clar opoziţia la aşa ceva din considerente pe care ministrul de Externe le va prezenta în detaliu. Este o personalitate care, din punctul de vedere al autorităţilor române, având o activitate care poate fi aflată uşor, nu poate să primească onoruri pentru ceva ce, din punctul nostru de vedere, nu este cazul să fie onorat”, a spus Ponta.

Reînmormântarea poetului maghiar Nyirő Jozsef la Odorheiu Secuiesc va avea loc duminică, într-un cadru privat, în conformitate cu legislaţia românească, organizatorii modificând programul şi renunţând la mai multe evenimente în urma dezacordului exprimat de MAE român, preciza Ambasada Ungariei la Bucureşti.

MAE şi-a exprimat dezacordul faţă de intenţia oficialităţilor ungare de a aduce în România rămăşiţele lui Nyiro, spre a fi reînhumate în cadrul unui ceremonial desfăşurat pe parcursul mai multor zile în Gheorgheni, Miercurea Ciuc şi Odorheiu Secuiesc.

Primarul municipiului Odorheiu Secuiesc, Bunta Levente, afirma, vineri, că potrivit informaţiilor sale cenuşa scriitorului Nyiro Jozsef s-ar afla la capela mortuară a bisericii catolice din localitate, însă atât administratorul capelei, cât şi liderul PCM, Szasz Jeno, infirmau această informaţie. De altfel, Szasz Jeno, care este şi preşedintele Fundaţiei „Pro Odorhei”, declara că „urna cu cenuşa se află la Budapesta şi va veni în timp util la Odorheiu Secuiesc, până duminică, înainte de ceremonie”.

Pe de altă parte, preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, anunţa, vineri, că reprezentanţii Uniunii nu vor participa la reînhumarea scriitorului Nyiro Jozsef, întrucât este „un eveniment electoral” al lui Szasz Jeno, liderul PCM.

Preşedintele Parlamentului ungar, Kover Laszlo, afirma însă că „ţelurile politice” ale lui Nyiro Jozsef trebuie separate de activitatea scriitoricească a acestuia, subliniind că el nu a aruncat volumele lui Eliade „pentru simplul motiv că acesta a făcut parte din Garda de Fier”.

Directorul Diviziei de Arhive Internaţionale a Muzeului Holocaustului din Washington DC, Radu Ioanid, declara, pentru MEDIAFAX, că „înhumarea ceremonială” a lui Jozsef Nyirő în România face parte dintr-o serie mai largă de tentative de „reabilitare” din Ungaria a unor persoane controversate.” (subl. mea)

Reînhumarea poetului Jozsef Nyiro va fi supravegheată de forţele de ordine. În Harghita se află şi poliţişti din Ungaria

Se arata, printre altele, ca:

„Ceremonia de reînhumare a poetului maghiar Jozsef Nyiro, care va avea loc duminică, la Odorheiu Secuiesc, va fi supravegheată de dispozitive de poliţişti şi de jandarmi, pregătite să intervină în cazul în care apar conflicte sau „manifestări antisociale”.

Totodată, începând de sâmbătă, în localitate se află şi 5 poliţişti din Ungaria, care acţionează împreună cu poliţiştii români pentru a preveni „faptele antisociale” care ar putea apărea în timpul manifestărilor din judeţul Harghita, cu ocazia slujbelor de sărbătorire a Rusaliilor catolice, au declarat pentru gândul surse din Ministerul Administraţie şi Internelor (MAI). Ei vor fi prezenţi şi mâine în judeţul Harghita, la acţiunea de supraveghere a ceremoniei controversate, dedicate poetului maghiar.

Astăzi, pentru a supraveghea manifestările ocazionate de Rusaliile catolice, în judeţul Harghita acţionează peste 500 de poliţişti şi de jandarmi.

„Mâine vor fi prezenţi poliţişti şi jandarmi la Odorheiu Secuiesc, pentru ordinea şi siguranţa publică. Ei vor supraveghea ceremonia de reînhumare şi vor preveni faptele antisociale. Nu va fi un număr mare, dar avem pregătite dispozitive de rezervă, care să intervină în caz de conflict. Legislaţia în vigoare nu prevede vreo restricţie pentru manifestările religioase, de comemorare sau sportive. Această manifestare nu poate fi interzisă. Forţele de ordine vor fi acolo pentru prevenireşi pentru fluidizarea traficului„, au explicat pentru gândul sursele citate.

Ceremonia de reînhumare a poetului maghiar va începe duminică la ora 12.00, urmând ca la ora 14.00 să aibă loc liturghia sfântă. „După ceremonie, vom merge într-un cerc mult mai restrâns la locul de veci, unde vom spune ultima rugăciune pentru memoria scriitorului Jozsef Nyiro”, a declarat fostul primar din Odorheiu Secuiesc, Szasz Jeno, spunând că sunt aşteptaţi aproximativ 10.000 de oameni, printre care şi câţiva localnici români, care au cunoscut operele scriitorului.” (subl. mea)

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

M-ar interesa parerea europarlamentarilor nostri, D-na Corina Cretu si Dl. Cristian Preda, in legatura cu aceste evenimente. Ii rog sa si-o exprime.

Update – Pozitia lui Titus Corlatean

Gandul

Ministrul Justiţiei, despre presiunile Ungariei în cazul Nyiro Jozsef: „Este inacceptabil. Unii s-au obişnuit cu colaboraţionismul Bucureştiului”

Se arata ca:

„Ministrul Justiţiei, Titus Corlăţean, a calificat poziţia Ungariei în scandalul creat în jurul reînhumării poetului Nyiro Jozsef drept „inacceptabil” şi ca fiind rezultatul unei politici externe slabe din partea României, în ultimii ani.

„Acest tip de conduită şi de retorică sunt inacceptabile. Faptul că rămăşiţele au fost introduse fraudulos, fără acceptul statului român, este inacceptabil„, a declarat Corlăţean într-o emisiune la Realitatea TV.

Titus Corlăţean a spus că diplomaţia de la Budapesta ştia încă de anul trecut de problemele şi sensibilităţile din jurul acestui subiect şi că totuşi „a ales să meargă mai departe”, lucru pe care îl califică drept inacceptabil din partea unui „stat vecin, membru al UE”

„Este rezultatul unei politici slabe a statului român.Unii s-au obişnuit cu colaboraţionismul de la Bucureşti. Faptul că statul a devenit mai slab, fără reacţii, este rezultatul unei politici proaste de la Bucureşti, în ultimii ani„, a mai spus Titus Corlăţean. El a reamintit că România nu a avut nici o reacţie publică nici în 2010, când Parlamentul de la Budapesta a adoptat legi care desfiinţau practic Tratatul de la Trianon şi aduceau alte atingeri românilor.

Ministrul Justiţiei a mai spus că, în astfel de situaţii, este nevoie de o intervenţie la nivel european.

„Când ai de-a face cu un stat membru care recurge la derapaje atât de grave într-ale democraţiei, este nevoie de o reacţie la nivel european„, a declarat Corlăţean.

Ministrul Justiţiei a mai spus, de asemenea, că partidele politice româneşti au greşit „în tot aceşti ani, pentru că nu s-au adresat şi cetăţenilor români de etnie maghiară. Probabil din cauza barierelor lingvistice. Atunci când am abandonat un segment important din populaţie, am greşit„.” (subl. mea)

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.