Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

1990…

Legislativul se complace intr-o dulce beatitudine

Daca institutia prezidentiala se apropie – fie si cu aceasta nuanta – de pozitia Guvernului, in schimb cea a Parlamentului ramane mai departe total diferita. Dintre toate institutiile democratice de azi, Parlamentul ne apare drept cea mai departata de realitate. Daca Guvernul traieste cu acuitate catastrofa, Legislativul se complace intr-o dulce beatitudine. E suficient sa amintim ca, in timp ce tara mergea spre catastrofa, prima grija a alesilor poporului a fost sa-si stabileasca salariile si sa ia vacanta. Dramatismul situatiei cerea urgentarea trecerii prin cele doua Camere a legilor menite a face saltul la noul sistem. Presat de realitate, Guvernul a inaintat lege dupa lege. Fiecare dintre proiectele propuse a facut obiectul unor lungi discutii, multe dintre ele absolut inutile.

Ziarul Libertatea relateaza un fapt semnificativ pentru atemporalitatea in care pluteste Parlamentul.

Sedinta din 18 octombrie 1990se anunta ca un moment de o maxima importanta pentru viata noastra sociala, politica si economica. Iata insa ca si la aceasta sedinta alesii poporului au catadicsit, cu chiu, cu vai, sa paraseasca bufetul pentru a intra in sala si a asculta Raportul Roman.

Aceasta atitudine a Parlamentului a starnit multe speculatii. Unele favorizate si de un paradox: majoritatea zdrobitoare e alcatuita din Frontul Salvarii Nationale, altfel spus, din membrii partidului de guvernamant. S-a putut presupune astfel, plecand si de la ecourile unor framantari din interiorul F.S.N., ca Parlamentul e dominat de aripa conservatoare a Frontului, opusa celei din care e compus Guvernul. Au fost posibile unele speculatii si plecand de la o serie de manevre prin care domnii Dan Martian si Alexandrul Birladeanu au reusit sa taraganeze supunerea spre aprobare a unor legi de stringenta urgenta. Noi credem insa ca lucrurile sunt mult mai simple. Multi dintre parlamentarii nostri, inclusiv dintre cei apartinand Opozitiei, traiesc situatia de mebru al Legislativului intr-o beatitudine exemplara. Din realitatea parlamentara a unor tari avansate, ei au inteles ca principala caracteristica a parlamentarului e maxima cumpanire a oricarei initiative a Executivului. Multora dintre deputati, realitatea din Congresul american le sta in fata ca un model de urmat. De aici, un comportament tip, pe care relatarile din presa au reusit sa ni-l contureze intr-o oarecare masura: sacaietoarele interpelari adresate reprezentantului Guvernului, discutiile lungi si incalcite, blanda lenevire dinaintea intrarii in sedinta.

Fireste ca Legislativul are nu numai dreptul, dar si datoria de a dezbatate minutios o lege inainte de a o aproba.

Fireste ca, in calitate de alesi ai poporului, parlamentarii pot face ceea ce vor. Pana la alegerile viitoare. Daca nu, cel putin pana la alegerile anticipate. Dar, tocmai in calitatea lor de alesi ai poporului, membrii Legslativului trebuie sa tina cont de criza care traverseaza tara. Domniile-lor se insala amarnic daca vor fi convinsi ca esecul terapiei de soc va afecta numai Guvernul.

O necunoscuta: reactia populatiei

Daca, in ce priveste institutiile, pozitia fata de Raportul Roman e clara, cea a populatiei staruie in necunoscut. Intreaga politica a Guvernului se fundamenteaza pe constiinta acuta a crizei, si mai ales pe adevarul ca salvarea nu poate veni decat de la terapia de soc.

E insa populatia tarii constienta de acest lucru? E pregatita ea sa traverseze si consecintele negative decurgand din transpunerea in practica a programului guvernamental? Altfel spus, impartaseste tara ingrijoararea, radicalitatea si fermitatea, trasaturi care definesc Raportul Roman?

Gandindu-ne la ce s-a intamplat pana acum, raspunsul nu poate fi decat nelinistitor. Perioada care a trecut nu a reusit sa inlature definitiv racilele comuniste inradacinate pe parcursul a 45 de ani. Ba mai mult, s-ar putea spune ca, in tot acest timp, ele s-au intarit. Prelungirea nejustificata a trecerii de la un sistem la altul a incurajat toxinele inoculate constiintei individuale si colective de dictatura ceausita: lipsa de responsabilitate personala, tendinta de eludare permanenta a legii, constiinta ca guvernantii sunt vinovati de tot ce se intampla, placerea de a trai fara a face nimic. Slabiciunile din comunism au apelat, pentru a supravietui, la instrumentele democratiei. Ziarele au relatat despre greva de la intreprinderea „Timpuri Noi” din Brasov, declansata de sindicat, pentru ca directorul si-a permis sa anunte Politia despre cateva cazuri de furturi de incaltaminte. Un fest tipic mentalitatii comuniste – furtul din intreprinderea statului – si-a gasit imediat sprijinul, gratie sindicatului, intr-o forma de lupta tipic democratica, greva. Privatizarea facuta stramb pana acum a dus la spectaculoase imbogatiri intemeiate pe specula si furt. Tarii i s-a oferit pe viu o lectie de sorginte ceausista. Ceausescu isi facuse o obsesie din a prezenta economia de piata drept o imbogatire a unora prin specula. Prin felul in care s-a facut la noi privatizarea, aceasta aberatie teoretica a putut trece in ochii populatiei cinstite drept un adevar.

S-ar putea sa ne inselam.

S-ar putea ca Guvernul Petre Roman sa cunoasca mult mai bine decat noi atitudinea tarii fata de masurile incluse in terapia de soc. Nu-i exclus ca, buni psihologi, membrii cabinetului sa stie ca, oricat de mari vor fi sacrificiile populatiei, o izbucnire de proportiile celei din 22 decembrie 1989 ar fi imposibila. Chiar in conditiile in care domnul Petre Roman pare tot mai hotarat sa-si ia asupra sa povara mortala de a se confunda in ochii populatiei cu liderul politic raspunzator de efectele negative ale tranzitiei.

Indiferent de aceste date, atitudinea primului nostru ministru merita aplaudata.

Mai ales daca luam in considerare un lucru mai putin cunoscut de marele public. Prin Hotararea Adunarii Deputatilor din 31 iulie 1990, membrii Guvernului sint considerati demisionati din functia de deputati „ca urmare a incompatibilitatii acesteia cu functia de membru al Guvernului”. Locurile lor au fost deja ocupate, printr-o noua hotarare, de alti candidati de pe lista Frontului Salvarii Nationale. Cel al prim-ministrului, de exemplu, de catre doamna Agatha Nicolau, actrita la Teatrul Giulesti.

In caz de demisie, membrii actualului cabinet nu au nici macar sansa de a reveni in randurile parlamentarilor.

Exageram, oare, atat de mult considerand ca Raportul Roman are ceva din superbia unui sinucigas?”

Ion CristoiuExpres, 23 octombrie 1990, aparut in cartea semnata de autor: O lovitura de stat prost mascata, Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2010

Trebuie sa va spun, mai intai, ca am deschis la intamplare cartea la pasajul pe care l-am expus in aceasta postare.

Aceste randuri, scrise de maestrul Ion Cristoiu, dateaza din 1990, de dinainte Constitutiei din 1991. Asemanarea cu ceea ce se intampla in zilele noastre, in 2015!!, este uluitoare. Ai putea sa faci mici schimbari, chiar nesemnificative, spre exemplu sa schimbi numele persoanelor, anii si povestea asta ar putea sa apara ca fiind actuala. De aici se vede un lucru: Romania a progresat, in termeni reali, foarte putin in acesti 25 de ani. Problemele de atunci sunt si cele de azi, cu mici retusuri, desigur. Doar ca intre timp, clasa noastra politica a gasit „solutia”: intarzierea pe perioada nedeterminata a reformelor, ceea ce Dl. Cristoiu denumea atunci prin sintagma „terapie de soc”. Si atunci, ca si acum, terapia de soc a fost mult incetinita, preferandu-se: „privatizarea facuta stramb pana acum a dus la spectaculoase imbogatiri intemeiate pe specula si furt”. Cu un Parlament foarte asemanator cu cel actual, ceea ce s-a intamplat atunci, aceasta ralantizare a reformelor, cand era o perioada deosebit de prielnica efecturarii acestora, ne-a costat un deceniu de stagnare la un PIB pe locuitor (exprimat in $) extrem de mic, cu doar trei cifre. Lucru care a afectat largi categorii de cetateni si a determinat ulterior emigrarea masiva a multora dintre conantionalii nostri spre zari mai bune. Problemele nu numai ca nu s-au rezolvat prin aceasta „administrare de ceaiuri” economiei romanesti – ca sa reiau o expresie de atunci a D-lui. Florin Georgescu – dar s-au si acutizat mult, rezolvarea ulterioara fiind destul de dificila. Lectia aceasta dura nu e inteleasa nici acum de catre clasa politica. Aceasta se complace si acum in superbia propriei beatitudini, stralucind in continuare prin „spectaculoase imbogatiri intemeiate pe specula si furt”. Atunci „administrarea de ceaiuri” le parea parlamentarilor Puterii drept „solutia” salvatoare. Acum incearca sa faca tot felul de cadouri electorale, care ingreuneaza bugetul, sectorul de stat fiind in continuare neperformant, intreprinderile de stat, in continuare, generatoare de pierderi uriase. Atunci isi votau salarii si vacante, acum isi voteaza pensii speciale. Toate aceste lucruri s-ar putea rezuma la simbolul: „blanda lenevire dinaintea intrarii in sedinta”, atat de caracteristica politicii dambovitene.

La fel ca atunci, si acum reactia populatiei la masurile dure de reforma, absolut necesare insanatosirii economiei romanesti, este o necunoscuta. Economia noastra se complace si ea in beatitudinea unei ineficiente cronice, cu salarii peste productivitatea muncii, unele chiar marindu-se. In sectorul bugetar, fireste.

De observat cum furtul de atunci, de la intreprinderea „Timpuri Noi” din Brasov, aparat cu ardoare de sindicat, s-a extins pe urma in toata economia romaneasca, jaful national continuand vreme indelungata sa imbogateasca smecheri cu relatii sus puse. Doar Romania e o tara bogata, nu?

Fara indoiala, mai este o necunoscuta: daca Dl. Ciolos e „hotarat sa-si ia asupra sa povara mortala de a se confunda in ochii populatiei cu liderul politic raspunzator de efectele negative ale tranzitiei”… Dar cine a zis, unde scrie, ca Dl. Ciolos ar fi un reformator?

Uluitoarea asemanare a anului 1990 cu ceea ce se intampla azi vine si din aceasta:

„Prin Hotararea Adunarii Deputatilor din 31 iulie 1990, membrii Guvernului sint considerati demisionati din functia de deputati „ca urmare a incompatibilitatii acesteia cu functia de membru al Guvernului”.”

Atunci membri Guvernului erau considerati demisionati in functia de deputati. Acum avem un Guvern de tehnocrati!! Ramane de vazut ce va face Presedintele Iohannis… Ce s-a intamplat atunci, in 1990…? Citez din aceeasi carte a D-lui. Cristoiu:

„Presedintele a declarat ca sprijina cererea Guvernului de a primi puteri exceptionale pe o perioada de sase luni. Numai ca in fraza care exprima acest acord se afla o paranteza otravitoare: „si sa poata, asumandu-si toate raspunderile, sa adopte masuri, sa le implementeze”. Acest „asumandu-si toate raspunderile” n-are nevoie de prea multe explicatii.

E faimosul spalat pe maini al nu mai putin faimosului Pilat din Pont.”

Este foarte interesant de citit pentru a vedea cum a reinceput democratia romaneasca dupa decenii de dictatura si care a fost atitudinea de la cel mai inalt nivel in Stat cu privire la reforme…

Cert este ca Romania a ramas si ramane in continuare una din cele mai sarace tari din Uniunea Europeana. Problema ineficientei economiei si a reducerii decalajelor fata de tarile dezvoltate nu s-a putut rezolva. S-a vituperat foarte mult impotriva terapiei de soc. S-a vazut insa ca solutiile ce propuneau „ceaiuri” nu s-au dovedit si productive, decat pentru unii smecheri. Sectorul privat ramane destul de slab in Romania, lucru ce inseamna un risc pe care nu trebuie sa-l neglijam. Dezvoltarea lui, a clasei mijlocii, trebuie sa fie, in continuare, o prioritate pentru tara noastra.

Ca si atunci…

decembrie 18, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mineriada din iunie ’90…

Romania Libera

ÎCCJ confirmă redeschiderea dosarului Mineriadei din iunie 1990

Se arata ca:

UPDATE: Pentru fostul președinte Ion Iliescu există o singură pedeapsă -„condamnare pe viaţă pentru crime împotriva umanităţii”-, a declarat fostul lider al minerilor din Valea Jiului Miron Cozma, conform Mediafax.

Citește și: Dosarul Mineriada: Miron Cozma: Pedeapsa pentru Iliescu e una singură – condamnarea pe viaţă

–––-

UPDATE: Instanţa supremă confirmă redeschiderea dosarului mineriadei din iunie 1990, potrivit Mediafax.

Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) au constatat, luni, că soluţia Parchetului de pe lângă instanţa supremă, de redeschidere a dosarului mineriadei, este legală şi temeinică.

Decizia ICCJ este definitivă, dosarul urmând să fie repartizat unui procuror care va emite, în baza probelor strânse, o rezoluţie. Acest procuror urmează să stabilească dacă se impune fie trimitere în judecată a celor implicaţi în dosar, fie clasarea cazului.

În dosarul mineriadei din iunie 1990, nu a fost condamnat decât un executant, Denes Domokos, fost şef de schimb la Exploatarea Minieră Livezeni. El a primit 10 ani de închisoare pentru că a încercat să-i taie capul ( la propriu) lui Marian Munteanu, fostul lider al studenţilor din Universitatea Bucureşti.

Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în 2009, pentru a treia oară, într-un dosar al Mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Aceeaşi soluţie s-a dat şi pentru foştii generali Mihai Chiţac, decedat între timp, şi Victor Athanasie Stănculescu, dar şi pentru fostul şef al SRI Virgil Măgureanu.

–––

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va decide, luni, dacă procurorii pot începe anchetarea lui Ion Iliescu în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, potrivit Digi 24.

Dosarul mineriadei, din 13-15 iunie 1990, a fost redeschis, după ce procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a infirmat rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale în cazul acelor evenimente.

Citește și: Ce spune Ion Iliescu despre redeschiderea dosarului MINERIADA

Procurorul general al României, Tiberiu Niţu, a dispus infirmarea a trei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale din anul 2009, care au legătură cu Mineriada din 1990, precum şi redeschiderea urmăririi penale în acest caz, a arătat Parchetul instanţei supreme.

„În cauza ce formează obiectul dosarului penal nr. 47/P/2014, privind circumstanțele în care, în cadrul evenimentelor produse în municipiul București, în perioada 13-15 iunie 1990, s-a produs decesul sau rănirea prin împușcare a mai multor persoane, prin referatul din data de 22 ianuarie 2015, procurorii din cadrul Secției parchetelor militare au propus infirmarea parțială a rezoluției nr. 175/P/2008 din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică, și redeschiderea urmăririi penale în această cauză, precum și infirmarea rezoluțiilor nr. 7335/3341/II/2/2009 din 25 august 2009 și 7301/3419/II/2/2009 din 03 septembrie 2009 ale procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică”, a precizat sursa citată.

În 17 septembrie 2014, România a fost obligată să continue investigaţiile în dosarul Mineriadei, în urma unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Această instanţă sublinia, la acel moment, obligaţia statului român de a face dreptate victimelor crimelor împotriva umanităţii, indiferent de timpul scurs de la săvârşirea acestora.

Marea Cameră a CEDO a constat că România a încălcat articolele 2, 3 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, după ce reclamanţii Anca Mocanu, Marin Stoica şi Asociaţia 21 Decembrie 1989 s-au plâns de ineficienţa cercetărilor interne cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990.

Citește și: VIDEO/FOTO: 21 de ani de la mineriada din iunie

Iliescu era acuzat în acest dosar de propagandă de război, genocid, tratamente neomenoase şi complicitate la tortură, fapte despre care procurorii au concluzionat că sunt nefondate, inexistente sau nepedepsite de lege la data săvârşirii.

Dosarele Mineriadei, ca şi cel al Revoluţiei, au fost instrumentate de procurorul militar Dan Voinea, pe care procurorul general Laura Codruţa Kovesi l-a acuzat de erori grosolane.”

Eu sper sa aflam odata si odata adevarul despre misterul Mineriadelor. Dezbaterile de la televizor sunt concentrate in jurul lui Ion Iliescu – a chemat sau nu minierii? Este celebra intrebare la care nu am primit un raspuns satisfacator de 25 de ani… Sigur, cei care se aflau si atunci in opozitie cu fostul Presedinte, sustin ca si atunci ca el ar fi chemat minierii, desi, dupa parerea mea, nu e clar si nu stiu daca exista vreo dovada care sa arate cu claritate, indubitabil, ca el ar fi chemat minierii. Dl. Iliescu a si zis ca nu-si asuma mineriadele si ca acestea au fost manifestari „spontane”, ceea ce mie chiar nu-mi vine sa cred.

Pozitia politica a D-lui. Iliescu in acea perioada era una interesanta… Interesant este ca atata vreme cat ceea ce s-a intamplat in decembrie ’89 a fost o Revolutie, in mod logic acest lucru inseamna renuntarea ireversibila la comunism. Dl. Iliescu nu a negat niciodata ca ar fi fost o Revolutie. Faptul ca a declarat ca Revolutia a fost infaptuita de comunisti, e o exprimare nefericita, desigur. Cu atat mai mult cu cat uciderea sotilor Ceausescu este legata in mentalul colectiv din Romania de persoana sa. Adica, prin acel simulacru de proces, Iliescu l-a omorat pe Ceausescu. Si daca dupa Ceausescu ar urma tot comunism, la ce a mai venit Iliescu?

Vreau sa arat ca Iliescu nu mai avea loc de intors spre comunism pentru simplul motiv ca nu l-ar mai fi crezut nimeni!!

Al doilea aspect foarte interesant este zicerea D-lui. Iliescu de atunci, ca in Piata sunt „niste golani”, lucru ce a marcat celebra de acuma Golaniada. Dar pentru „niste golani” trebuie sa chemi minierii…?

Mai trebuie remarcat ca Mineriada din 13-15 iunie ’90 e a treia. Prima Mineriada a avut loc intre 28-29 ianuarie dupa un miting al partidelor istorice (PNTCD si PNL), in Opozitie cu FSN, a doua in 18-19 februarie 1990, cand in evenimentele premergatoare mineriadei – a fost un miting anticomunist, antifesenist, antiiliescu si improtriva Securitatii – unii dintre manifestanti au incercat si au patruns in sediul Guvernului.

Erau vremuri cand Dl. Iliescu vedea peste tot doar agitatie legionara si lovituri de stat.

Problema care se pune este: de ce s-au folosit categorii socio-profesionale (v. ci celebrul „IMGB face ordine!”) pentru a restabili ordinea publica? Din lozincile de la Mineriada a treia, precum: „”IMGB face ordine!” și „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”” se vede foarte clar ca actiunea avea un anumit caracter politic ce tinea de niste vremuri revolute dar nu demult apuse. Dar iata ce spune Wikipedia (din articolul mai sus vizualizat) despre ziua de 13 iunie 1990:

„În dimineața zilei de 13 iunie1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând lozincile: „IMGB face ordine!” și „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”. Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnând o autoutilitară marca TV de culoare albastră, din rezervorul mașinii a fost furată benzina, cu care s-au confecționat cocteiluri Molotov. Aceleași persoane au rupt pietre din caldarâm pe care le-au folosit drept proiectile. Autobuzele s-au aprins, după eveniment TVR a lansat versiunea oficială că au fost incendiate, a existat o înregistrare a generalului Mihai Chițac în care acesta dădea ordin ca autobuzele să fie aprinse chiar de Poliție. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața.

Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
La televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu, în care se afirmă „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.” (subl. mea)

Pare ca Dl. Iliescu nu se insela prea mult… S-a incercat o lovitura de stat, inca din ianuarie. In iunie lucrurile s-au manifestat cu pregnanta, dupa evacuarea de catre fortele de ordine a Pietei Universitatii. Dar venirea minierilor pentru a pune „ordine”, in locul fortelor de ordine, cele legale, nu a facut altceva decat sa blocheze aflarea adevarului si tragerea la raspundere a celor care au incercat lovitura de stat. Dupa parerea mea, chiar daca Comandamentul Trupelor de Jandarmi s-a infiintat prin Hotararea nr.0749 din 5 iulie 1990, tara noastra avea capacitatea de a face fata, pe cale legala, turbulentelor din Bucuresti din 13 iunie. Din nou s-a preferat (dar de catre cine?) solutia minierilor. Lucrul acesta ma duce cu gandul ca s-a incercat ingroparea adevarului ca sa nu se stie cine au fost cei care, in ultima instanta, au organizat aceste tentative de a-l da jos pe Iliescu. Ori s-a incercat evitarea unei solutii care sa implice, sa atraga si fortele de ordine, cele legal constituite. Dar de ce? O ipoteza ar fi ca, lasand la o parte partidele istorice, Liga Studentilor, oamenii care erau in mod sincer impotriva comunismului si care l-au dezaprobat pe Iliescu de la bun inceput, ca pe un fost nomenclaturist si colaborator al lui Ceausescu, au fost forte care au dorit sa faca rau Romaniei… Ar trebui cercetat si aratat daca a fost sau nu asa cu adevarat. Cu atat mai mult cu cat lucrurile se intamplau dupa alegerile din mai, care nu s-au dovedit a fi incorecte, desi s-a invocat si lucrul acesta.

Parerea mea este ca existau si alte interese. De ordin politic. Fosti comunisti si securisti care s-au vazut cam „in aer” dupa caderea regimului comunist, cautau sa supravietuiasca si mai toti s-au grupat in FSN-ul lui Ion Iliescu, lucru de inteles. De ce? Acestor oameni le era frica de partidele istorice, mai exact spus de ceea ce sustineau acestea. Nu se temeau atat de economia de piata, capitalism, chiar deloc. Se temeau de doua lucruri, care faceau la acea vreme, o diferenta neta intre FSN si Opozitie, ca sa zic asa:

1. Proclamatia de la Timisoara – in special de celebrul sau punct 8: „care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcția de președinte. Această interdicție se numește lustrație.”. Mai exact, iata aici textul integral al Proclamatiei, iar punctul 8 spune:

„8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față.”

2. Procesul comunismului

Primul punct ar fi marginalizat spre mizerie pe acesti comunisti si securisti, de care vorbeam mai sus, iar al doilea, daca ar fi fost aplicat asa cum trebuie, s-ar fi lasat cu condamnari in Justitie.

Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara nu-l viza doar pe Ion Iliescu, ci se refera la: „foști activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, sfera pare a fi mai mare decat nomenclatura insasi, pe care o include, desigur. Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara a fost intr-adevar foarte revolutionar si a fost mare pacat ca nu s-a aplicat!! Ar fi putut, mai mult decat probabil, sa schimbe in bine cursul istoriei noastre. Pe cand asa, fostii au preluat Puterea si o mai tin si astazi si doar vedem unde e tara noastra…

Cele doua lucruri pe care le aratam mai sus, nu s-au  dorit de catre o elita poltica ce avea o mostenire culturala leninista si dorea sa-si pastreze privilegiile din vremea comunismului. Cand acesti oameni ce apartineau vremurilor trecute, dar cu influenta atat in societate, cat si in viata politica, au penetrat CDR, s-a vazut limpede ce s-a intamplat: CDR a castigat alegerile si Emil Constatinescu a ajuns Presedinte. Cred ca, cel putin din acest punct de vedere, s-ar putea spune ca inca de atunci, din 1996, a fost „invins de sistem”… Socul in PDSR a fost atat de mare incat unii lideri au inceput sa vorbeasca si de un potential razboi civil!! PNTCD a fost penetrat de membri fostei Securitati, spalate in SRI, de ceva vreme, pana au ajuns la concluzia ca daca CDR si candidatul sau castiga alegerile, nu va fi niciun risc in privinta schimbarii statu quo. Adica lucrurile, in cea mai mare parte a lor, vor ramane la fel.

Asemenea elite, intre care includem, desigur si elemente ale fostei Securitati, „transformata” democratic in SRI, au avut tot interesul sa cheme minierii – o solutie nedemocratica ce n-are nicio legatura cu statul de drept -, strangandu-se intr-un partid, cum era FSN, care, date fiind asemenea conditii, nu mai putea reforma nimic chiar daca ar fi vrut, decat cu mare greutate, deoarece pentru aceste elite prima interesul personal, in rest apetitul pentru reforme adevarate, care ar fi ajutat tara, era foarte scazut. Le-a convenit ca o masa amorfa – minierii – si violenta sa puna ordine, decat s-o faca fortele indrituite ale Statului care se ocupa cu mentinerea ordinii. Oamenii acestia au avut inca de la bun inceput o ura, pur si simplu, fata de tot ce inseamna stat de drept si normalitate. Aceasta apetenta de a rezolva altfel, de a te impune altfel decat pe cale legala, de fapt de a te situa deasupra legii, ca asta inseamna astfel de actiuni, s-a resimtit si inca se resimte in societatea romaneasca. Inclusiv faptul ca nu stim adevarul dupa atata amar de vreme, nici despre ce s-a petrecut la Revolutie, arata faptul ca traim intr-o tara in care nu se doreste aflarea adevarului.

Tocmai pentru ca o elita sa troneze in continuare deasupra legilor tarii si sa conduca in felul acesta!!

O alta varianta de interpretare a evenimentelor, poate cea mai interesanta, arata ca daca pentru restabili ordinea publica ar fi intervenit fortele de ordine, cele legale pentru a face fata unor astfel de situatii, atunci s-ar fi spus despre Dl. Iliescu ca e dictator, ca inabuse o manifestare a libertatii din partea oamenilor, dupa decenii de comunism. De aceea au luat atitudine categorii socio-profesionale, mase largi de oameni ai muncii impotriva elementelor declasate, extremiste, de natura legionara, care amenintau tanara si frageda noastra democratie!! 😀

Dar daca lucrurile au stat intr-adevar asa, daca elemente extremiste, de natura legionara sau poate de alta natura, au actionat, ceea ce e straniu este ca nici pana acum, dupa 25 de ani, nu stim cine ar fi fost acestia, cine i-a organizat, in numele cui au actionat. Ceea ce stim, in schimb, este dezastrul lasat de minieri, studenti batuti bestial, mai ales daca aveau barba sau ochelari, ca aratau a intelectuali, distrugeri provocate, inclusiv la sediile partidelor istorice, lucruri care au generat o imagine cumplit de proasta tarii noastre in exterior, cu consecinte economice si politice catastrofale! Morti, sute de raniti!! Insa nu stim nici pana acum cine ar fi fost cei care ar fi pus la cale o actiune impotriva Statului, o lovitura de stat, ca s-o zicem pe sleau, si care ar fi fost anihilata de venirea minierilor. Semnificativ este ceea ce scrie Alina Mungiu-Pipidi in Romania Libera:

„Din februarie în iunie noi, tinerii ziariști care inventau presa liberă împreună cu puținii disidenți notabili ai vechiului regim precum Băcanu și Paler ne văzusem deja ziarele închise de tipografi, care aveau alte idei și considerau că nu e suficient să îi plătim să tipărească ci trebuie să aibă și dreptul la cenzură, rezistasem la urlete de ”moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenților” și alte asemenea. Organizații ca Liga studenților din Universitatea București de asemenea au încercat să chestioneze acest proces electoral viciat în Piața Universității, cenzurată de TVR timp de săptămâni, nu pentru că simpatizau cu vreun partid, ci pentru că studenții ieșiseră din casă la revoluție, dar, spre deosebire de generațiile mijlocii, nu instraseră la loc, și rămăseseră pe străzi împreună cu liceeni și muncitorimea tânără, cerând libertate.

[…]

Și mai rău, securitatea temporar desfințată după ce trăseseră după revoluție și montaseră tot felul de diversiuni și trecută în subordinea Armatei în ianurie reînviase deja în Serviciul Român de Informații în aprilie, condus de un vechi tovarăș de conspirație al lui Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, unul din securiștii care pregătiseră ziua de după. O operație numită ”Trandafirul”, dezvăluită mie de unul din șefii armatei care arestase securiști în ianurie și după aceea a supraviețuit unei încercări de asasinat și a fost trecut în rezervă a avut loc în Piața Universității, supraveghind și inventariind opozanții. După victoria zdrobitoare din 20 mai, aceștia au devenit mult mai puțini, și nici o secundă nimeni nu a cerut anularea alegerilor, doar televiziune liberă și alte mofturi de astea cu libertatea. În schimb, ziarul FSN Azi din data de 21 mai a apărut cu zeci de texte cerând lichidarea opoziției, mulți dintre noi fiind indicați nominal. S-a cerut închiderea ziarelor noastre și desființarea organizațiilor, ca și deschiderea de acțiuni penale pentru lucruri promovate prin scris (în cazul meu, de exemplu).”

Nici pana azi nu avem justificarea unor astfel de masuri extrem de brutale de blocare si anihilare a presei libere si de ce a trebuit sa fie supravegheati si inventariati opozantii. Care au fost ratiunile care au stat la baza unor astfel de masuri de o severitate excesiva?

De asemenea un alt lucru care ar trebui elucidat este venirea minierilor, organizata, cu trenuri puse la dispozitie pentru a se putea deplasa la Bucuresti. Probabil o actiune gandita inca demult, poate inca din 1989, stiindu-se ca Ceausescu va cadea… Sa nu uitam: minierii au venit inca din ianuarie 1990!! Iar venirea lor nu a fost una intamplatoare. Daca nu a fost intamplatoare inseamna ca a avut un scop precis. De ranforsare a noului regim?! Ciudat este ca regimul Iliescu, hai sa-i spunem asa, a iesit șifonat destul de tare de pe urma acestei mineriade, inclusiv izolat pe plan international.

Mineriadele nu au nicio legatura cu lupta de clasa, cum tind sa acrediteze stangistii nostri demni de o cauza mai buna. Spre exemplu, in 1990 e si ridicol sa vorbim despre lupta de clasa: asa ceva nu a existat atunci pentru ca nu avea cum sa existe atunci. Justificarea Mineriadelor prin lupta de clasa nu se poate sustine. In sens marxist, lupta de clasa apare in conditii istorice determinate de o anumita evolutie a societatii. In 1990 nu era cazul de asa ceva pentru simplul motiv ca nu era o clasa exploatatoare impotriva careia muncitorimea sa lupte. Or, marxist vorbind, lupta de clasa e un lucru concret, nu o abstractiune. Mineriadele au fost actiuni premeditate, puse la cale de factori interesati.  Vorbeam mai sus de fosti comunisti si securisti care aveau interesul de a lovi in partidele istorice. Spuneam ca nu se temeau de capitalism sau economia de piata, lucru confirmat de faptul ca multi dintre acestia au inceput sa-si deschida firme, avand legaturile si relatiile necesare, influenta in domeniul economic, inclusiv influenta politica, lucru ce constituia un avantaj. De unde se vede ca lupta de clasa nici nu exista. Chestiunea era ca interesele lor sa nu fie afectate intr-un mod sau altul. Ca s-au folosit de minieri, a fost din cauza celor doua puncte de care pomeneam mai sus – Proclamatia de la Timisoara si Procesul comunismului – care faceau diferenta neta intre FSN si Opozitie.

Procesul comunismului a imbracat doua aspecte. Un prim aspect a fost relevat de marele lider la PNTCD, Dl. Corneliu Coposu si se baza pe doctrina crestin-democrata: cel al iertarii. A fost o incercare de reconciliere nu cu comunismul, ci cu un trecut ce nu mai putea fi schimbat. Celalalt aspect, mai nou, daca se poate spune asa, dar mult mai indraznet, privea chestiunea penala: tragerea la raspundere, pe cale legala, a celor ce s-au facut vinovati de crimele comunismului. Insa in 1990 nu era clar care aspect prima: reconcilierea cu trecutul sau tragerea la raspundere… Viziunea crestina este ca suferinta imbunatateste sufletul si il conduce pe om spre Dumnezeu – de aici si ideea cu Sfintii Inchisorilor. De observat circul pe care l-a facut Corneliu Vadim Tudor cand Presedintele tarii, Dl. Basescu, a condamnat comunismul. Insa aceasta condamnare a comunismului a mers tot pe varianta iertarii, pentru ca nu am vazut procese ale celor care au comis crime. Or, tocmai aceasta condamnare a comunismului nu a fost pe placul unora nici atunci, in 1990. E adevarat, ideea de Proces al Comunismului nu a fost stipulata de Proclamatia de la Timisoara, care spune:

„1. Revoluția de la Timișoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeaușista ci și categoric anticomunista. În toate zilele Revoluției s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspirația sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut și noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar și falimentar. Idealul Revoluției noastre a fost și a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democrației și civilizație euro­pene.

[…]

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluției, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost și a rămas una dintre cele mai scumpe timișorenilor. Suntem convinși că fără partide politice puternice nu poate exista o democrație autentică, de tip european. Cu excepția celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existență în cetatea Timișoarei. În orașul nostru nu au fost atacate și devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost amenințat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetățenii noștri, sunt colegii noștri de muncă, sunt prietenii noștri care au opinii politice. Democrația europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenții lor și competiția loială pentru cucerirea adeziunii politice și, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democrației românești și Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu. În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.” (subl. mea),

ci arata doar ca Partidul Comunist s-ar fi „compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu„, cu toate ca: „În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.„. Insa trebuie spus ca aceasta Proclamatie degaja  ideea unui Proces al comunismului, din moment ce: „partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.„.

Politic vorbind, cele doua chestiuni – Proclamatia de la Timisoara si Procesul comunismului – au definit cele doua tabere politice ale anului 1990. Iar actiunea minierilor facea parte din tabara opusa Proclamatiei. De aici rezulta ca Mineriadele se inscriu intr-o lupta politica primitiva, ce a degenerat in lupte de strada, tabara opusa Proclamatiei dorind nu neaparat tolerarea comunismului in fapt, ci in principiu. Nu neaparat renasterea comunismului, ci amagirea populatiei cu comunismul, pentru ca factorii interesati sa poata detine o Putere cat mai mare si sa prospere economic si financiar. Si aici trebuie aratat cum era reflectata in Proclamatia de la Timisoara chestiunea economica:

„9. Timișoara nu a făcut revoluție pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toți nemulțumiți de sistemul de salarizare, există și în Timișoara categorii de muncitori care lucrează în condiții extrem de grele și sunt prost plătiți (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenților), și, totuși, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor și nu și-a trimis delegați să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timișorenilor știu ceea ce toți economiștii se străduie în aceste zile să aducă țării la cunoștință: mărirea în acest moment a salariilor ar declanșa automat inflația, așa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflația odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creșterea producției, deci a cantității de marfă aflată pe piața va permite, în paralel, creșterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizație. Se impun, de pilda, investiții urgente în domeniul asistenței medicale și salubrității.

10. Deși milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechitățile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de inițiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietății de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă și voci care, în spirit comunist, să asimileze inițiativa privată cu “exploatarea” și pericolul catastrofei de a apare oameni bogați. Se speculează în acest sens invidia leneșului și teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timișorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi și-au anunțat deja intenția de a se transforma în Societăți anonime pe acțiuni. Pentru ca aceste acțiuni să fie totuși cumpărate pe bani curați, ar trebui înființate în fiecare oraș comisii de inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. De asemenea, acțiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acțiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activității. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor șanse egale de prosperitate. Dacă cei leneși și-ar pierde șansa, nu s-ar putea totuși plânge de discriminare.

11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative. S-a și propus experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață, pornind de la capacitățile sale puternice și de la competența specialiști­lor de care dispune. Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie și materii prime speciale, și pentru crearea de societăți mixte, cerem și pe această cale înființarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerț Exterior. O parte din câștigurile în valută ale părții române din aceste societăți mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părți din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pașapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ținut în sertar. O altă consecință pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creșterea imediată a nivelului de trai.” (subl. mea)

Deci cresterea productiei, privatizare, bani curati, inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei, economie de piata, societati pe actiuni, atragerea capitalului strain. Sa ne amintim acum, peste ani, de ceea ce declara recent fostul premier, Dl. Nicolae Vacaroiu: 80% din privatizari au fost ratate!! De remarcat ca in Proclamatie se vorbea de cresterea productiei, de bani curati: exact ce nu prea avem astazi!! Inclusiv inventarierea averilor fostilor privilegiati ai puterii, coruptiei si penuriei… Si atunci cine au fost cei care erau impotriva Proclamatiei…? Nu cumva cei care nu erau impotriva economiei de piata, ca principiu, dar care doreau sa se imbogateasca nu prin cresterea productiei – ceea ce nici nu s-a prea vazut ulterior, nici sub FSN, FDSN, PDSR sau CDR, ci doar inchideri de intreprinderi si cum milioane de romani au luat calea strainatatii sa-si gaseasca acolo de munca pentru ca in tara lor s-au ras intreprinderi – nu prin privatizare, ci prin distugere, nu prin bani curati, ci prin bani murdari? De aici rezulta ca nu lupta de clasa a fost mobilul Mineriadelor. Miza era alta: nu numai acapararea Puterii politice, lucru ce se poate intelege usor, dar, poate mai ales, a Puterii economice de catre factori interesati – foști privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. Si sa ne gandim la cati avem si astazi, la 25 de ani de la acele evenimente, care nu pot sa-si justifice averea! Lucrul e foarte important pentru ca ne arata cum s-a creat, cum s-au pus bazele, chiar de atunci incepand, din 1990, oligarhiei politico-economico-financiare din Romania, care a saracit pe urma tara intr-un hal fara de hal. O oligarhie care nu respingea capitalismul, care mima comunismul – ca o forma fara fond – si care avea, de fapt, un caracter transpartinic. Unei astfel de oligarhii evident ca nu-i era pe plac presa libera, pe care a dorit initial s-o blocheze si s-o anihileze. Cum lucrul acesta nu s-a putut, atunci a dorit s-o controleze. Nu degeaba se vorbeste de „ofiteri acoperiti in presa”. De fapt, controlul presei era si este un deziderat al acestei oligarhii. Asa cum nu putea sa-i fie pe plac nici o Justitie independenta, care sa le poata controla averile uriase dobandite nu se stie cum, intr-o tara care a devenit din ce in ce mai saracita si ma refer in special la perioada 1990-2000, cand nu s-au vazut deloc cresteri economice consistente, in contrast cu multe alte tari foste comuniste din Europa. Consecinta a fost amestecul evident interesat al politicului in Justitie. 10 ani tara asta a batut pasul pe loc, intr-o transformare ce a avut un caracter involutiv. De unde rezulta marea putere si influenta pe care au avut-o acei privilegiati de care pomeneste Proclamatia, care s-au dovedit a fi nu numai fosti, dar si actuali. De unde rezulta ca Mineriadele nu au avut doar consecinte catastrofale pe plan extern, terfelind imaginea Romaniei pentru multi ani, dar si pe plan intern poate mai catastrofale si tot pe multi ani, poate chiar pana in zilele noastre…

Iata ce frumoasa „lupta de clasa”, cu ghilimelele de rigoare, fireste, se ducea in 1990!!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

martie 13, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 24 comentarii

Sergiu Nicolaescu…

Gandul

SERGIU NICOLAESCU A MURIT

Se arata, printre altele, ca:

„Regizorul Sergiu Nicolaescu a murit în acestă dimineaţă, în urma unor complicaţii cardiace şi pulmonare severe. Alături de el s-a aflat cea care i-a fost soţie şi prietenă, Dana Nicolaescu.

Regizorul Sergiu Nicolaescu se afla internat la terapie intensivă, după ce a fost operat de peritonită, în 28 decembrie, la Spitalul Elias din Capitală, „în contextul afecţiunii digestive cronice benigne cunoscute”, intervenţia chirurgicală decurgând fără incidente, a anunţat unitatea sanitară.”

Cauza decesului lui Sergiu Nicolaescu

Moment decisiv în viaţa lui Sergiu Nicolaescu: ”Mamă, eu fug din ţară!”

Se arata, printre altele, ca:

English: Sergiu Nicolaescu during a senate hea...

English: Sergiu Nicolaescu during a senate hearing in 2009. (Photo credit: Wikipedia)

„În interviul acordat Playboy, regizorul povestea că prima ieşire peste graniţă a avut-o târziu, pe la 33-34 de ani, atunci când un film de-al lui, scurtmetrajul „Memoria trandafirului”, a ajuns la Cannes. Ca să poate părăsi România, Nicolaescu a primit acordul ministrului Culturii din acea vreme, Constanţa Crăciun. Deşi avea „un dosar prost”, după cum singur povesteşte, regizorul a primit biletul de avion şi paşaportul chiar de la şefa de la Cultură: ” Americanii au spus „cumpărăm acest film, dar să vină regizorul, să-l vedem. ” A dat telefon de acolo cineva şi m-a chemat ministrul, Constanţa Crăciun: „De ce ai dosarul prost?”, „Doamnă, tatăl meu a fost burghez. Pe 5 ianuarie 1948 a fost arestat, a făcut Canalul. Asta e.” A deschis sertarul şi mi-a dat biletul de avion şi paşaportul. I-am mulţumit şi am plecat”.

Prima plecare în străinătate a coincis şi cu dorinţa de a se stabili în afara graniţelor, povesteşte regizorul în interviu. „Mama avea o soră în Germania pe care n-o declarasem nicăieri”. Cu toate astea, s-a răzgândit şi a revenit în ţară. Nu cu mâna goală, ci cu un frigider pe care-l cumpărarse de la Galeriile Lafayette.

„După ce mi-am luat biletul şi paşaportul m-am dus la mama şi i-am zis „Mamă, eu plec. Fug!”. Mama avea o soră în Germania pe care n-o declarasem nicăieri. Iar mama mi-a zis „Băiatule, du-te! Şi dacă ţi-o fi ţie bine, poate ne scoţi şi pe noi…” Şi m-am dus. I-am cunoscut pe americanii aceia, erau de la Columbia Pictures. Mi-au propus un contract întâi pe trei ani şi apoi pe şapte ani. Pe trei ani cu un film – „Visul unei nopţi de vară”, un Shakespeare. Pe şapte ani cu trei filme. Dar apoi au venit la mine doi tipi – un francez şi un neamţ – români ca origine, evrei din România, care mi-au oferit să rămân în Europa şi să lucrez pentru ei. Când mi-au dat primii bani, m-am dus, am cumpărat un frigider, de la Galeriile Lafayette, şi l-am trimis cu avionul în România. Şi atunci mama a înţeles că mă întorc acasă”.”

Romania Libera

Omagiu din partea Revoluţionarilor pentru Sergiu Nicolaescu

Se arata ca:

Preşedintele Blocului Naţional al Revoluţionarilor 1989- România, Dorin Lazăr Maior, a transmis un omagiu pentru Sergiu Nicolaescu, după moartea de joi dimineaţă a regizorului.

În comunicatul remis România liberă, Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989- România, membrii asociaţiei şi-au exprimat regretul pentru ”dispariţia celui ce a fost SERGIU NICOLAESCU,  co-preşedinte de onoare al federaţiei, cel mai sincer şi iubit dintre noi, personalitate marcantă, cu o contribuţie decisivă la Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 care a luptat permanent pentru unitatea mişcării revoluţionare şi pentru înfăptuirea idealurilor din decembrie 1989.”

De asemenea, mai mulţi actori şi prieteni ai regizorului şi-au exprimat regretele pentru dispariţia lui Sergiu Nicolaescu. Printre aceştia Geo Saizescu, Daniela Nane, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Ion Besoiu, Sebastian Papaiani, Ion Dichiseanu, Horaţiu Mălăele, Vasile Muraru, Valentin Uritescu, Vladimir Găitan.

Printre personalităţile politice care şi-au exprimat condoleanţe se află preşedintele Traian Băsescu, premierul Victor Ponta, ministrul Culturii Daniel Barbu, fostul premier Petre Roman.

Sergiu Nicolaescu a încetat din viaţă, joi dimineaţă, la spitalul Elias, la vârsta de 82 de ani.

Regizorul a fost operat pe 28 decembrie de peritonită. El a fost iniţial internat pe 26 decembrie pentru o afecţiune digestivă cronică.

Pe 13 decembrie, Sergiu Nicolaescu, parlamentar PSD, le-a adresat mulţumiri colegilor din Senat pentru perioada petrecută împreună, precizând că nu a mai candidat pentru un nou mandat deoarece mai are puţini ani de trăit.

„Vreau să vă mulţumesc pentru aceşti patru ani minunaţi pe care i-am petrecut împreună, în care dumneavoastră mi-aţi dăruit stimă şi consideraţie, simţăminte pe care şi eu vi le datorez. Mai am puţini ani de trăit şi mi-am dorit să-i termin în profesia mea, pentru acest lucru nu am participat la alegeri. Vreau să vă spun un sincer «La revedere!» şi vreau să vă spun în acelaşi timp «La mulţi ani!» şi sărbători fericite”, a spus atunci Nicolaescu de la tribuna Senatului.”

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

DE citit si…

INTERVIU Sergiu Nicolaescu: „M-am temut că voi fi OMORÂT după difuzarea peliculei Mihai Viteazul la Moscova”

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

ianuarie 3, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 15 comentarii