Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Lucrurile nu stau chiar asa…

Despre recentele declaratii ale ambasadorului SUA la Chisinau, declaratii care au starnit vii controverse pe ambele maluri ale Prutului, am scris si eu aici.

V-as supune acum atentiei un editorial al maestrului Ion Cristoiu pe aceasta tema:

Babuinii noștri n-au înțeles nimic din cele două lecții dure ale momentului: Declarația ambasadorului american la Chișinău și Tragedia kurzilor

Se arata ca:

„Ceaunul românesc din aceste zile nu mai face mămăligă. Clocotește fără să fiarbă nimic. Focul care a dus la acest clocot e declarația făcută de ambasadorul SUA la Chișinău cu prilejul aniversării Independenței:
„Moldova trebuie să rămînă un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova”

Declarația, ținînd de un interviu mai amplu acordat postului public de televiziune al Republicii Moldova, a stîrnit în rîndurile babuinilor din România o agitație vecină cu paranoia.
Politicieni, jurnaliști, bloggeri, felceri, moașe, vînzători de valută și istorici pîrîți s-au năpustit asupra ambasadorului american la Chișinău.
Ambasadorului i se trimit scrisori deschise, comunicate, precizări, puneri la punct, texte clișeu de istorie națională.
Paranoia a ajuns pînă acolo încît unele site-uri îl suspectează pe ambasadorul american la Chișinău de a fi nici mai mult nici mai puțin decît agent KGB. Argumentul? Știe rusește! Mulți și-au permis să fie colțoși cu ambasadorul. Explicabil. E vorba de ambasadorul american la Chișinău. Dacă ar fi fost vorba de ambasadorul american la București, puțini dintre colțoși ar fi avut curaj să mîrîie la el. Nu de alta, dar ambasadorul american la București e stăpînul României, așa cum cel de Chișinău e stăpînul Republicii Moldova. Voi considera că demnii față de ambasadorul american la Chișinău sînt oameni și nu babuini în clipa cînd vor mîrîi la ambasadorul american de la noi. Deocamdată, pe cît de tare mîrîie la un ambasador dintr-o altă țară, pe atît se pisicesc pe lîngă ambasadorul american din țara noastră.
Alții, după prima pornire de a mîrîi, amintindu-și brusc că-i vorba de un diplomat al Puterii Garante, o dau pe scheunat.
Cum adică?
America, partenerul strategic al României, face o astfel de Declarație antiromânească?

Datul în clocot al politicienilor e explicabil și într-un fel corect prin fișa postului.
Din Unirea cu Republica Moldova se storc voturi. Dacă nu poți promite un podeț, deoarece asta înseamnă riscul ca alegătorii să te întrebe de ce nu l-ai făcut, de ce să nu promiți Unirea Republicii Moldova cu Patria Mamă? Fiind vorba de un moment care se va petrece, dacă se va petrece, după ce politicienii și alegătorii de azi vor fi oale și ulcele, e la îndemîna oricui să promită.

M-a uluit reacția jurnaliștilor.
Nu a celor de la Realitatea tv, în frunte cu Lavinia Șandru, care nu s-a decis nici acum dacă e jurnalistă sau actriță de telenovele de cămin cultural, ci a jurnaliștilor care se pretind profesioniști.
De la aceștia mă așteptam la analize lucide ale declarației și nu la zbuciumări sentimentale cu vădite note demagogice.

Să vedem mai întîi contextul în care a fost făcută Declarația.
În Republica Moldova au loc alegeri prezidențiale.
Una dintre cauzele care pot duce la eșecul unui candidat pro-european e identificarea acestuia cu un adept al Unirii. Să fim serioși! Excepție făcînd o minoritate, alcătuită și din agenți de influență ai Serviciilor noastre secrete, nimeni de peste Prut nu vrea ca Republica Moldova să se unească cu România. Ce politician din Basarabia ar vrea să fie la noi cel mult prefect în timp ce acum poate rîvni la postul de conducător de țară? În aceste condiții, pentru ca la Chișinău să fie o conducere proeuropeană și prin asta pro-românească, e musai ca tema Unirii să treacă în planul secund al disputelor politice de la Chișinău. Disputele politice de la Chișinău sunt însă alimentate de campaniile din România gen Uite, acuș – acuș trecem Prutul! Declarația ambasadorului american a urmărit să-i descurajeze pe politicienii români.

În România tema Unirii e vehiculată cu o intensitate halucinantă prin raportare la ceea ce Nae Ionescu numea realități.
Își imaginează cineva vreo Mare Putere Europeană acceptînd Unirea?
Și nu pentru că asta ar însemna să supere Rusia, mai ales că, rămînînd cu Transnistria, Rusiei nici nu i-ar părea rău să aibă loc Unirea, ci pentru că revenirea Basarabiei la țara mamă ar însemna o Românie mai mare, mai puternică decît cea de acum. În ceea ce Perfidul Albion numea pe vremuri echilibrul european, o Românie reîntregită ar da mari bătăi de cap Marilor Puteri.

Nici America n-are interesul să vadă România mai mare decît e. E lesne de înțeles ce-ar însemna pentru americani, precedentul numit Unirea Republicii Moldova cu România. Americanii s-ar confrunta cu alte numeroase pretenții europene de schimbare a granițelor postbelice.

Bine, bine, zic babuinii îngrijorați c-ar putea supăra cu mîrîitul lor Marele Stăpîn și, prin urmare, preferă să scheaune, dar România e partener strategic al Americii, țara pe a cărei credință de cîine poate conta America în zonă. Cum să ne facă una ca asta America?
Le-aș putea răspunde cu jocul subtil al Germaniei hitleriste, care, deși vedea că Mareșalul Antonescu ar sta și-n cap de dragul Berlinului, cînd venea vorba de Diktatul de la Viena, ne lăsa să miorlăim cît puteam de tare, fără a se angaja o clipă că ne va da Ardealul. Avea ceva Germania cu noi? N-avea nimic. Avea în schimb interesul să nu-i supere pe unguri, și ei aliați.

Eu însă nu voi invoca trecutul.
Eu voi invoca prezentul.
Aviația turcă pisează cu bombe pe kurzi.
Asta după ce Erdogan a obținut acceptul secret al Americii să-i masacreze.

Kurzii au fost însă aliați loiali și eficienți ai Americii în confruntarea cu ISIS și cu Assad. Ei se bat însă pentru a-și face un stat al lor. Acest popor de 40 de milioane de suflete e un exemplu de ce înseamnă nedreptățile Cuconiței care e Istoria. N-au și ei în fine un stat al lor, un stat mic, fie și cît Luxemburgul, dar stat, cu președinte și drapel. N-au stat pentru că turcii văd într-un stat kurd un pericol mortal pentru ei. Drogați de iluzia că Partenerul Strategic America va fi recunoscător pentru tot ceea ce au făcut ei ca aliați credincioși, kurzii s-au iluzionat că-și pot permite un stat cu acceptul american. America avea de ales între Turci și Kurzi. Au ales pe turci, deoarece de turci nu se pot lipsi acum, pe cînd de kurzi, da. Și America și-a dat acceptul ca Turcia să-i masacreze pe kurzi, (bombănelile oficialilor americani sunt așa, de ochii lumii), deși aceștia sînt parteneri strategici ai Americii.

Babuinii de la noi n-au înțeles nimic din lecția trecutului, lecție care spune inclusiv babuinilor că în politica mondială nu există sentimente, ci doar interese. Nu oarecare, ci crunte, nemiloase.
Nu înțeleg nimic nici din cele două lecții ale prezentului: Declarația ambasadorului american și tragedia kurzilor.
Vor înțelege ei, babuinii, că singura politică a unei țări e cea bazată pe interesul ei național și nu pe iluzii de telenovelă în relația cu Marile Puteri?”

Nu vreau sa cad intr-un nationalism desuet, dar parerea mea este urmatoarea: noi, romanii, trebuie sa afirmam raspicat ca unirea Romaniei cu Basarabia e in interesul national al tarii noastre. Ca sa fiu foarte scurt in a explica de ce trebuie sa avem o astfel de atitudine, de ce trebuie sa reactionam in felul asta, voi spune doar ca, in caz contrar, se va mai intampla ceea ce observa oarecand Horia-Roman Patapievici: „se vor pisa, in continuare, altii in capul nostru”!!, citat din memorie. De aceea trebuie sa avem o asemenea atitudine si sa militam activ pentru unirea Basarabiei cu Romania. Este o lasitate fara margini si un servilism abject sa lasi totul pe seama Marilor Puteri, adica sa te pui singur in situatia de a nu conta deloc. Lucru asta e demn de cel mai mare dispret pentru ca e o lasitate care contravine idealurilor de unitate nationala ale propriului tau popor. Cu alte cuvinte, fara sa ti-o ceara cineva, te pui singur in postura de babuin. Pentru ca eu, ma iau pe mine ca exemplu, nu trebuie sa fiu intotdeauna de acord cu America, sau cu Presedintele SUA, sau cu Departamentul de Stat, sau cu ambasadorul SUA la Bucuresti, sau cu omologul sau de la Chisinau etc. Asta inseamna libertate si democratie.

Pe de alta parte, noi suntem intr-o alianta cu SUA si intr-un parteneriat strategic. SUA nu este o putere garanta pentru noi. Romania e tara membra cu drepturi depline a NATO.

„Își imaginează cineva vreo Mare Putere Europeană acceptînd Unirea?” – dar Unirea nu e actiunea unei Mari Puteri Europene. Ci in primul rand ar trebui sa existe vointa si dorinta cetatenilor de pe ambele maluri ale Prutului. Am inteles ca in Rep. Moldova sunt multi care n-ar vota pentru unire poate pentru ca nu inteleg bine lucrurile, poate din cauza propagandei rusesti, foarte puternice acolo, poate ca din cauza ca se tem de o amenintare directa din partea Rusiei sau cine stie din ce alta cauza. Asa s-a intamplat si la 1859 si la 1918, dar oamenii politici de atunci au militat pentru Unire si au facut demersurile necesare ca Unirea sa fie recunoscuta de catre alte tari, inclusiv Marile Puteri.

Este ingrozitor de umilitor pentru tara asta si pentru poporul roman sa creada ca trebuie sa accepte cineva, fie si o Mare Putere Europeana, Unirea cu Basarabia. A o recunoaste, asta e altceva.

Paralela cu perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial e caduca, intrucat nu mai sunt acele vremuri.  Iar a face o paralela intre NATO, alianta de acum, si alianta cu Germania hitlerista e un lucru totalmente gresit: este de natura evidentei.

„Excepție făcînd o minoritate, alcătuită și din agenți de influență ai Serviciilor noastre secrete, nimeni de peste Prut nu vrea ca Republica Moldova să se unească cu România. Ce politician din Basarabia ar vrea să fie la noi cel mult prefect în timp ce acum poate rîvni la postul de conducător de țară? În aceste condiții, pentru ca la Chișinău să fie o conducere proeuropeană și prin asta pro-românească, e musai ca tema Unirii să treacă în planul secund al disputelor politice de la Chișinău. Disputele politice de la Chișinău sunt însă alimentate de campaniile din România gen Uite, acuș – acuș trecem Prutul! Declarația ambasadorului american a urmărit să-i descurajeze pe politicienii români.”

Textul asta contine o exagerare si un adevar:

Exagerarea: „Excepție făcînd o minoritate, alcătuită și din agenți de influență ai Serviciilor noastre secrete, nimeni de peste Prut nu vrea ca Republica Moldova să se unească cu România.”

Adevarul: „Ce politician din Basarabia ar vrea să fie la noi cel mult prefect în timp ce acum poate rîvni la postul de conducător de țară? În aceste condiții, pentru ca la Chișinău să fie o conducere proeuropeană și prin asta pro-românească, e musai ca tema Unirii să treacă în planul secund al disputelor politice de la Chișinău.”

Si mai e ultima reactie, de un servilism ingrozitor: „Disputele politice de la Chișinău sunt însă alimentate de campaniile din România gen Uite, acuș – acuș trecem Prutul! Declarația ambasadorului american a urmărit să-i descurajeze pe politicienii români.”

Legat de ultima parte a editorialului. De unde pana unde kurzii aliati ai SUA? Exista vreun document care sa ateste acest lucru? In cazul Romaniei exista: Romania e membru cu drepturi depline al NATO. Kurzii nu vad in ce alianta ar fi cu SUA… Pe de alta parte, eu n-am auzit ca America i-ar sprijini pe kurzi in conflictul din Siria. Oficialii americani, Departamentul de Stat au folosit sintagma de „opozitie moderata” – aceea e sprijinita de SUA. E adevarat ca nu e clar din cine e compusa aceasta „opozitie moderata”. Si nicidecum nu vad prin ce s-a angajat SUA sa apere cauza kurzilor. Si atunci cum ai putea sa spui ca i-a sacrificat? Iar kurzii nu sunt parteneri strategici ai Americii, eu n-am auzit ca ar fi: exista un document in acest sens?

Iar pe noi trebuie sa ne intereseze implinirea idealurilor noastre de unitate nationala, nu ce batai de cap au altii – asta e treaba lor!!

Un alt editorial pe care doresc sa-l comentez:

Unde sunt Meșterii de altădată?!

„Cine dintre noi n-a avut un necaz în gospodărie produs de ceva care s-a stricat?
O instalaţie electrică, o centrală termică, un aparat de aer condiţionat.
Şi cine dintre noi nu s-a dat de ceasul morţii să aducă în casă, oricît l-ar costa, un priceput la reparat, un profesionist al meşteşugului, într-un cuvînt un Meşter?
Eu cel puţin, de fiecare dată cînd am adus în casă, găsit cu greu, un asemenea Meşter l-am primit cu mai mare sfiala decît dacă în casă mi-ar fi intrat însuşi distinsul Honoré de Balzac.
Şi tot timpul cît Distinsul a meşterit la aparatul defect am umblat în jurul lui în vîrful picioarelor, ca nu cumva să-l supăr şi să plece.

Nu e de mirare că, dînd în Publicistica lui Arghezi, peste articolul Biblioteca Muncitorului – tipărit în Săptămîna CFR din 12 iunie 1942 – am tresărit, uimit că marele scriitor a rămas impresionat, ca şi mine, de personalitatea unui Meşter care a făcut miracolul de a-i repara ceva care părea iremediabil stricat.

Desigur, Tudor Arghezi, dînd curs specificului acestei publicaţii la care începe să colaboreze într-o vreme cînd cotidianele cereau de la un autor de tablete contribuţii la propaganda Războiului Sfînt, scria acest articol ca pledoarie la Cultura muncitorului.

Eu însă am reţinut din tabletă elogiul adus de marele scriitor unui Personaj care pe zi ce trece lipseşte din peisajul românesc postdecembrist:
Meşterul.

„Am cunoscut odinioară un lucrător de «sudură», cum se cheamă lipitura fierului cu flacăra de oxigen, un mic patron al unui atelier, pierdut în mahalalele mărunte ale periferiei. Crăpase în gospodărie un cazan, cîrpit de mai multe ori de savanții reputați ai meseriei, și mă apropiam de iarnă cu mașina de apă caldă hodorogită. În sudură e ca și în literatură. Marii cîrpaci cu firmă, de cum le dai o treabă pe mînă, o strică.

Sudura cere, ca toate meșteșugurile, manuale sau de intelect, pe lîngă o pricepere corectă, un anume pipăit, o judecată intuitivă și ceea ce-i călugărește dragostea, dragostea de lucrul mîinilor tale, starea de grație, de har.

– Un singur meșter poate să dreagă cazanul matale, m-a orientat un vecin cazangiu: Gheorghe Tăflan. O să caut să vorbesc cu el.

Duminica următoare s-a prezentat un domn în haine albe, cu mustața masivă, cu cravata bine ajustată, de o simplicitate în toată ținuta lui, căutată cu gust. Mi-a dat o strîngere de mînă cinstită, de om întreg, și m-am uitat cu plăcere în căutătura lui dreaptă. I-am arătat ce trebuia făcut, a înțeles problema numai decît și sub vișinii din grădină, desfrunziți încet, mi-a schițat-o exact. Mînuia desenul tehnic pe secțiune, creionul și carnetul, cu o agilitate sigură de inginer. Pentru aducerea rezervorului la viață nu era de-ajuns o lipitură: trebuia o concepție, o concepție care lipsese încă de cînd fusese construit.

Convorbirea cu distinsul meșteșugar mi-a lăsat o amintire fermecată, o impresie de minte sprintenă și de intelectualitate solidă, iar cazanul, ieșit din sculele lui, s-a dovedit mai rezistent decît unul nou. Seara, cînd îți trec pe dinainte, fumînd o țigară, cîteva figuri, venite automat în amintire, mă gîndeam uneori la Tăflan și simțeam acea mulțumire de lucru definitiv, pe care o afli față de realizările deplin izbutite, frunza copacului, spicul de grîu, motorul în mișcare, echilibrul inteligenței…

Acum cîteva zile, mă găseam într-o mare librărie, obligat să înnegresc cu cîte o însemnare întîia pagină curată a fiecărui exemplar vîndut, dintr-o carte tipărită de curînd. Între sutele de cumpărători variați, care treceau pe dinaintea mesei, învelită cu o scoarță și decorată cu patru bujori scufundați într-o carafă de cristal, și-a întins exemplarul lui un personaj cu mîna noduroasă, și cum așteptam aplecat, să scriu, am întrebat, fără să-mi ridic ochii de pe condei:

D – Vă rog, numele dumneavoastră?
D – Gheorghe Tăflan…

Am sărit în picioare: Eram dinaintea Majestății Sale Aprige: Munca. Era neuitatul sudor, care venea din mahalaua lui depărtată, să cumpere cartea. Nu-l mai văzusem de cîțiva ani. De astă dată sosea de la lucru de-a dreptul, în ținută, totuși, îngrijită, de atelier.

– O să vă rog, mi-a spus Tăflan, să-mi semnați și alte două volume din biblioteca mea.
Frumos cartonate și cu oarecare lux, le-a scos dintr-un pachet.

Tăflan avea prin urmare o bibliotecă, o grijă de cărturar delicat pentru cărțile lui, cumpăra din strădaniile lui cărțile preferate, pe care cititorii intelectuali adeseori le caută gratuit, ca un drept al torturii că citesc. Cartea îl ține pe Gheorghe Tăflan vioi, conștiincios, sever cu sine și gînditor.
N-ar trebui să aibă orice muncitor o bibliotecă, pentru el și pentru familia lui?”

Citind acest articol, m-am întrebat în chip firesc:

  1. De ce nu mai sînt astfel de Meşteri în România de azi?

  2. Ce trebuie să facă societatea românească pentru a reabilita aceste genii ale muncii manuale?

  3. Ce legi ar trebui date pentru ca Meşterul- patron să devină din nou personajul familiar al celor care, ca mine, au nevoie din cînd în cînd de cineva care e Meşter şi nu cîrpaci?!”

In primul rand e un usor anacronism in aceste randuri: noi prea intoarcem capul inapoi, parca am privi numai inapoi in loc sa privim mai des inainte pentru ca vremurile de care vorbeste maestrul Cristoiu au trecut de mult si nu prea mai au relevanta pentru zilele noastre: sunt lucruri intamplate acum peste 50 de ani…

Sunt meserii care se nasc si apun – lucru asta e o realitate pe care trebuie s-o acceptam. Apoi e vorba de piata muncii in care, ca pe orice piata, functioneaza Legea Cererii si Ofertei, care este o lege economica. Ori vorbim in termeni stiintifici, economici, ori vorbim in termeni nostalgici fata de o vreme pe care nici macar foarte multi dintre noi nici n-am trait-o dar ne place, unora dintre noi, s-o idealizam si s-o vedem un fel de paradis . Cui folosesc astfel de exagerari?

Pe de alta parte, mie mi se pare ca vedem situatia cam prea in negru, ca n-ar mai fi deloc mesteri buni in Romania sau ca ar fi extrem de putini. Nu cred ca lucrurile stau asa, ca au intrat mesterii in sac. Insa mi-e teama ca se abordeaza subiecte a caror explicatie nu e in zona literara. De ce nu ne-am gandi, spre exemplu, ca poate e mai bine si mai economicos sa cumperi un cazan nou decat sa-l carpesti pe cel vechi. Pentru ca munca manuala si mesterul adevarat, de care vorbeste Dl. Cristoiu, costa foarte scump si s-ar putea sa coste chiar mai scump decat cazanul nou, manufacturat de-a gata intr-o fabrica. De unde se vede ca noi inca vrem munca si performanta, dar pe bani putini… Vrem „genii ale muncii manuale”, dar sa fie platiti prost… Iar obiceiurile noastre sunt ale saracului ce tot carpeste in loc sa-si cumpere ceva nou, de calitate superioara.

Pe de alta parte, iata ce spune: „Un singur meșter poate să dreagă cazanul matale, m-a orientat un vecin cazangiu: Gheorghe Tăflan. O să caut să vorbesc cu el.” – deci nici pe vremea aceea, astfel de mesteri, cum ii vrea Dl. Cristoiu, nu se gaseau pe toate drumurile si nu era „din nou personajul familiar al celor care, ca mine, au nevoie din cînd în cînd de cineva care e Meşter şi nu cîrpaci”.

Totusi ar mai fi o problema interesanta care s-ar pune…

Vedeti, intreaba de ce nu mai avem astfel de Mesteri (cu „M” mare scris…) in Romania. Cu toate acestea pe vremea lui Ceausescu au fost atatea scoli profesionale de stat care aveau ca obiect de activitate pregatirea unor muncitori de „inalta calificare”. Stim cum s-a sfarsit comunismul. Eu m-as intreba altceva: de ce nu exista scoli de arte si meserii private care sa pregateasca oameni pentru a deveni asemenea Mesteri?

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

septembrie 4, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre lipsa de onestitate

O sa va spun acum ceea ce simt. Nu pentru ca as dori sa trec aspectul stiintific pe un plan secundar. Insa pe mine incepe sa ma deranjeze destul de tare lipsa de onestitate in care se duc dezbaterile, cel putin cele de la noi… In primul rand as dori sa remarc o anumita frivolitate si prea multa pasiune in locul unei discutii profesioniste. Si faptul ca nu prea apar in discutii „de ce-urile”: de ce?

S-a dezbatut la Jocurile de Putere ale lui Rares Bogdan despre Dl. Vintila Horia. Va spun sincer ca nu auzisem de domnia sa si nici nu am citit ceva scris de dansul. Insa faptul ca Institutul Elie Wiesel a trimis primarului din comuna Segarcea, comuna natala a D-lui. Horia, o scrisoare prin care cere sa i se retraga titlul de cetatean de onoare al localitatii a starnit o dezbatere aprinsa. Chiar prea aprinsa, as zice eu… Acum chiar sunt curios de opera D-lui. Horia si chiar as dori sa-l citesc! 🙂

Chestiunea unor intelectuali romani de valoare care au aderat la Miscarea Legionara sau au facut propaganda fascista in perioada interbelica e una delicata. Iar pentru ca sa-i putem intelege corect trebuie sa intelegem vremurile si situatia nu doar a Romaniei, ci si a Europei, din perioada respectiva.

Insa aici as dori sa fac o remarca asupra intelectualului roman. Ma voi referi, cel putin pentru moment, doar la cei romani. Este o hiba  pe care acestia o au sau cel putin asa mi se pare. Lipsa unei priviri ciritice. Si ceea ce este interesant, lucrul asta se manifesta si in zilele noastre.

Ce se intampla? In momentul in care o Putere totalitara precum fascismul a inceput sa se dezvolte in Europa interbelica – altminteri o Europa inca romantica -, dat fiind faptul ca tara noastra e una de talie mijlocie, nu o Mare Putere – iar acest fascism a luat Puterea in tari europene mari – chestiunea care se punea era cum va arata de atunci incolo configuratia politica pe batranul continent. Tarile mici sunt influentate de cele mari, mai putin invers. Sunt in Istorie si cazuri contrare, dar cred ca acestea sunt putine. Or, fascismul si nazismul s-au dezvoltat in Italia si respectiv Germania, tari mari, Puteri europene. Influenta acestui curent s-a resimtit puternic in Spania, tot o tara mare, in care a avut loc si un sangeros razboi civil. Acest curent a prins puternic in Europa si a influentat, desigur, si o tara precum Romania.

Europa s-a dovedit slaba in fata cresterii nazismului in Germania si, intr-o prima etapa, a cedat in fata acestuia. Liga Natiunilor nu a putut opri ascensiunea nazismului in Germania iar Marea Britanie, dar si Franta, au dovedit slabiciuni evidente. In asemenea conditii impunerea unei ordini politice totalitare de ordin fascist in Europa aparea multora ca un fapt ce se va implini cu siguranta. Fara indoiala, era vorba de o amenintare. Insa aceasta amenintare se impunea ca o realitate in Europa, o realitate pe care nu o puteai indeparta.

Care sa fi fost atunci pozitia Romaniei?

Nu numai Europa a dovedit o slabiciune mare in fata fascismului si nazismului, dar si Uniunea Sovietica care a pactizat cu Hitler. La Rasarit era un alt totalitarism periculos – cel comunist, cu un intreg cortegiu de crime abominabile si care ameninta Romania. In asemenea conditii, in care Romania a suferit si pierderi teritoriale de pe urma pactului dintre Uniunea Sovietica si Germania nazista, ce pozitie ar fi trebuit sa adopte tara noastra ramasa atunci fara aliati, care oricum si-au dovedit neputinta?

In asemenea conditii o parte valoroasa a intelectualitatii romanesti, vazand pericolul mare ce poate veni dinspre Est, cel comunist, nu a mai privit critic fascismul, prezent oricum in tara noastra prin Miscarea Legionara. Cu atat mai mult cu cat intelectuali si oameni politici de marca au fost asasinati de catre legionari. Dar a privi critic fascismul, intr-o ordine totalitara europeana de acest tip, care cauta sa se impuna prin mijloace brutale, ce ar fi insemnat? Nu cumva o pozitionare politica spre Est, in conditiile in care aliatii nostri traditionali si-au dovedit incapacitatea de a se opune real, concret fascismului si nazismului?

Daca n-ar fi fost asemenea conditii neprielnice, intelectualitatea noastra – in mare ei majoritate pro franceza (inclusiv Maresalul Antonescu era pro francez si nu pro german!!) – nu s-ar fi orientat vreodata spre fascism si nici s-ar fi dedat propagandei fasciste. Intelectualii nostri nu au fost fascisti ci, mai degraba, oportunisti. In ce sens? Ei au crezut ca, in mod inevitabil, mai ales odata cu cresterea tot mai accentuata a Puterii Germaniei (invinsa in Primul Razboi Mondial si careia i s-au impus conditii grele), vor trebui sa se integreze unui astfel de tip de Europa. Sa nu uitam ca Hitler visa la un Reich de 1000 de ani, vrand sa spuna prin asta ca ordinea europeana fascista, cu Germania ca factor conducator, e un proiect pe termen lung. Cum Germania, pe langa ideologia nazista, a dezvoltat si o formidabila masina de razboi careia celelalte tari europene nu i-au putut face fata, lor li s-a parut inevitabil ca insusirea acestei noi ordini ce se instaura pe continent va fi una unificatoare prin forta militara dezvoltata de o Mare Putere precum Germania. Pe atunci nu exista Uniunea Europeana. In loc sa priveasca critic fascismul – lucru ce nu se poate face decat in libertate – ei au preferat o atitutdine ce li s-a parut realista, date fiind realitatile acelor vremuri: au cauta sa se integreze noii ordini social-politice ce se stabliea, se instaura cu repeziciune pe continent.

Insa eu m-am uitat putin la emisiunea D-nei. Laviniei Sandru, o admiratoare declarata a D-lui. Ion Iliescu, tot pe Realitatea, despre cum aprecia precizarile recente ale D-lui Hans Klemm, caracterizandu-l pe Excelenta Sa ca fiind mai roman decat romanii, daca am inteles eu bine. Unul dintre interlocutori chiar spunea ca i-am asteptat pe americani 50 de ani si, iata, au venit. Si ca noi trebuie sa ne raportam la democratia americana. Alt interlocutor aprecia ca Fiscul roman ar trebui sa ia exemplu de la cel american.  D-na. Sandru l-a ridicat in slavi pe Dl. Klemm, apoi patriotismul american – din care trebuie sa invatam – amintind faptul ca nu e film american in care sa nu vedem prezentat drapelul. De asemenea a precizat ca industria cinematografica americana primeste semnale politice de la establishment ca sa promoveze anumite lucruri, anumite teme. Eu cand am auzit asa, n-am mai stat pana la capat, mai ales ca era si frumos afara. M-am dus sa ma plimb putin… Deci n-am urmarit pana la capat emisiunea, nu cred ca am pierdut prea mult, dar poate ma insel… Dupa cum a inceput emisiunea, eu nu am vazut spiritul critic. Daca am spirit critic, asta nu inseamna ca nu-l respect pe Dl. Klemm. Asta nu inseamna ca-l defaimez. Asta nu inseamna ca nu as iubi America.

Eu ma uit, ramanand putin uimit, cum ne raportam la Uniunea Europeana. Si asta de ani de zile. Uniunea Europeana reprezinta, actualmente, ordinea politica pe continent. Nu una totalitara. Dar, inainte de a ne integra, aceasta Uniune Europeana a fost privita ca un fel de paradis. Ne-am integrat. Insa nici la 9 ani de la integrare nu suntem in stare sa formulam o pozitie critica. Dl. Iulian Fota spunea: nu e buna Uniunea Europeana, care sunt alternativele? Insa, domnule Fota, intai sa vedem: de ce nu e buna? Etichete se pun si acum. Daca formulezi un punct de vedere critic fata de UE, risti sa fii catalogat imediat ca eurosceptic. Daca formulezi un punct de vedere critic fata de SUA, risti sa fii catalogat drept antimerican. Iar intelectualitatea romaneasca repeta aceeasi greseala ca si cea din perioada interbelica: nu cauta sa formuleze pareri critice si dezbateri in acest sens, ci cauta sa se integreze actualei ordini social-politice de pe continent. A emite o parere critica nu inseamna neaparat ca vrei sa parasesti Uniunea Europeana. Chiar si a spune ca nu e buna Uniunea Europeana nu inseamna ca ai dori ca aceasta sa nu mai existe. Ci inseamna, mai degraba, ca o vrei mai buna sau mai perfectionata. In schimb, etichetele – precum cea de eurosceptic sau, si mai rau, de vandut rusilor – se pun, dupa cum se observa, mai totdeauna cu o conotatie negativa.

Oamenii care se indoiesc nu sunt bine priviti. Pentru ca ei cugeta.

Eu cred ca rolul intelectualului nu e neaparat acela de a avea intotdeauna dreptate. Mi-a placut ce a spus odata Alexandru Paleologu: ca nu poti fi intotdeauna destept. Mai esti si prost cateodata. E omenesc. Mie mi se pare ca rolul intelectualului e acela de a cugeta. Riscul e ca devii foarte nesuferit in felul asta. Insa doresc sa traiesc intr-o societate unde nu doar sa am dreptul la libertate, dar si dreptul de a cugeta in libertate. Spre exemplu dreptul sa ma intreb in mod deschis asa incat sa ma auda si altii: de ce supermarketurile trebuie sa fie inchise in weekend si in timpul sapatamanii statul sa le fixeze program doar pana la 18.30? De ce trebuie demonizate multinationalele?

Refuzul de a cugeta liber si cautarea doar a integrarii intr-o ordine social-politica conduce la o societate in care nu se pot naste repere morale. Reperele morale se nasc in libertate. Pentru ca, asa cum observa Milton Friedman, pe care, iata, il citez din nou: nu societatea are valori ci oamenii au valori. Critica nu e doar o forma de cultura primara, cum observa Hegel, ci si o forma de a cugeta liber. A nu face opinie separata e calea ce duce spre totalitarism. E vorba de un spirit gregar care, daca anima intreaga societate, incepe sa fie terenul fertil pe care se poate instaura totalitarismul sau, daca doriti, o criza a societatii in ansamblul ei.

Ce au facut intelectualii nostri din perioada interbelica, nu toti? Ei au cautat sa intrezareasca felul in care s-ar putea dezvolta Romania. Acea ordine totalitara fascista li s-a parut preferabila celei comuniste. Interesant este insa altceva. In felul in care critica romanul el nu vede decat lucrurile proaste, lucrurile rele, trecandu-le cu vederea pe cele bune. O critica obiectiva nu trebuie sa desfiinteze lucrurile bune. Noi, cand criticam, deseori suprimam lucrurile bune. Era Romania interbelica chiar asa de rea? Chiar nu au existat si lucruri bune? Interesant este ca acum vedem acea Romanie ca pe o culme ce, in prezent, nu o putem atinge. Adevarul este ca Romania acelor ani nu era chiar asa de rea. Iar democratia in Romania functiona si acel sistem politic a putut conduce catre prosperitate, anul 1938 fiind unul de varf, la care se raportau inclusiv comunistii. Daca ati vorbit cu oamenii mai in varsta, va vor povesti de belsugul care era in aceasta tara si de faptul ca se traia bine aici. Noi insa suntem mai mereu nemultumiti si, in nemultumirea noastra, care poate fi justificata, distrugem si lucrurile bune si mai putin le indreptam pe cele rele. Cioran mai mereu a fost nemultumit de tara asta. Iar aceasta nemultumire, care imbraca nu de putine ori o critica cumplit de dura, se manifesta la mai multi intelectuali ce doreau ceva nou. Totusi, o viziune destul de dezechilibrata. Pentru ca in Regatul nostru lucrurile nu mergeau totusi chiar atat de rau. Noi nu aveam nevoie de ceva nou. Acel ceva nou se numea ori fascismul, ori comunismul. Noi nu aveam nevoie nici de una, nici de cealalta. De aceea noi nu am putut moderniza, din pacate, tara asta. Deoarece nu am avut discernamantul necesar.

Eu as dori in final sa atrag atentia si D-lui. Liviu Rotman si Institutului Elie Wiesel sa nu faca greseala de a transforma Tribunalele Poporului de la inceputurile comunismului in Romania in repere morale, considerand ca unele decizii bolsevice erau drepte. Ceea ce s-a intamplat atunci a fost una din marile nenorociri pe care le-a trait aceasta tara, acest popor. Au fost distruse elitele acestei tari, cu consecinte dintre cele mai nefaste pe termen lung. Iar faptul ca o parte din elitele interbelice au pactizat cu noul regim instaurat, cel comunist, e un lucru ce nu trebuie judecat cu brutalitate. Fara acei „tovarasi de drum”, cum le-au spus comunistii, Romania risca sa ramana fara elite si repere culturale si morale pentru ca toti ar fi cazut atunci prada terorii si asasinatului facut de comunisti. Si atunci stau si va intreb, stimati domni, cum ar fi aratat Romania? Si asa raul produs de comunisti a fost unul enorm de mare. Insa ar fi fost realmente cumplit sa ramanem o tara fara elite, condusa doar de politruci veniti de la Moscova si oameni cu cateva clase primare!

De asemenea, onest ar fi sa se vorbeasca fara patima si ura, in duhul iertarii, de rolul elementului evreiesc in instaurarea comunismului in Romania. Despre felul in care evreii s-au infiltrat, odata cu venirea comunsimului, in administratia de stat si locala precum si in functiile de conducere, acaparand pe nesimtite toata puterea. Fara niciun merit, doar prin aderarea la ideologia comunista. Cu merite doar in sovietizarea Romaniei. Nu spun ca toti evreii s-ar face vinovati de o asemenea crima. Insa despre aspectul acesta sensibil nu se prea vorbeste.

Se vorbeste despre faptul ca unul ca Dl. Vintila Horia n-ar putea fi un reper moral. Dar mult mai putin despre distrugerea morala a Romaniei sub comunism, la care elementul evreiesc a contribuit din plin.

De aceea nu reluarea in versiune moderna a condamnarilor date de Tribunalele Poporului ar trebui sa fie solutia ci marturisirea pacatelor, stimati domni.

Iar in acest sens va pun si eu intrebarea pe care o punea Fericitul Augustin: „sunteti mai intelepti decat Prorocul Daniel?”.

DE (re)citit si…

Șocant!!!!!!!!!

februarie 24, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Odinioara…

Tot gandindu-ma la ceea ce scria Marin Preda in Carnetul de atelier al romanului Delirul referitor la nunta printesei Ileana Ghica si la postarea Theodorei despre maresalul Antonescu, iata ca am dat peste doua bloguri foarte interesante care povestesc despre cum a fost odata:

English: Marin Preda, writer

Amintirile mele între Bonaparte şi Domeniilor

Restitutio Interbellica

Vi le recomand si Dvs. Sper sa va placa. Stilul in care sunt scrise este cel memorialistic si ne introduc in atmosfera acelor ani, redata foarte bine. Pozele prezentate sunt edificatoare in acest sens. Se vorbeste si despre razboi si bombardamente. Dar exista o multime de informatii extraordinare, articolele scrise nu ocolesc detaliile, zugravind cu multa acuratete o lume ce nu mai exista demult… Merita din plin, zic eu, sa rasfoiti cele doua bloguri. Vom (re)descoperi o fila din trecut, o fila a Istoriei patriei noastre, dar nu ca in cartile de istorie. Ci povestita asa cum a fost vazuta de cei care au trait-o.

Dar iata ca am descoperit o poza tot din Bucurestiul de alta data, dar… de dataJean Paul Belmondo mai recenta: marele actor francez Jean Paul Belmondo, la Bucuresti!! Era in 1970 si poza e luata pe stadionul Dinamo, la un meci de fotbal!! Poate pentru unii ar putea sa para ciudat spus Bucurestiul de alta data si data sa fie 1970. Au trecut totusi 42 de ani…

iunie 5, 2012 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu