Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Ceea ce nu am inteles niciodata in comunism…

Vladimir Tismaneanu are un articol foarte interesant pe saitul Europa Libera:

Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

Se arata ca:

„Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker.

Alături de Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiță Ionescu, Martin Malia și Robert Service, Robert C. Tucker a clădit un aparat interpretativ, riguros, nuanțat și superb documentat, care nu lasă loc pentru iluzii privind natura esențial ilegitimă a sovietismului. Când noțiunea de totalitarism se afla sub asediu din partea direcției revizioniste din sovietologie, Robert C. Tucker a oferit argumente imbatabile în favoarea relevanţei acestui concept (recunoscând, alături de Hannah Arendt, importanța evitării viziunilor împietrite pentru care totalitarismul apărea drept un bloc imuabil). A scris o carte excepțională, The Marxian Revolutionary Idea, unde a dezvoltat tema de-radicalizării regimurilor marxiste, anticipând cu mulți ani momentul Gorbaciov. Școala sovietologică de la Princeton, de la Stephen Cohen (azi profesor la New York University) la Stephen Kotkin, se revendică din moștenirea politologică și istoriografică a lui Robert C. Tucker. Opera lui Tucker a readus în centrul analizei politologice conceptul de cultura politică și a luminat rolul personalității în dinamica acțiunii politice. Cărțile sale despre Stalin și stalinism au drept corespondent in studiile despre Hitler și nazism lucrările esenţiale ale lui Ian Kershaw.

Am fost apropiat de el, de familia sa, inclusiv de Robert English, ginerele său, astăzi profesor de relații internaționale la University of Southern California, autorul unei lucrări remarcabile despre intelectualii de partid din anturajul lui Gorbaciov și rolul acestora în dezintegrarea sistemului leninist. Prima carte de Robert C. Tucker, cea despre filosofie și mit la Marx, am citit-o în franceză când eram student la București. Cursul oficial de istoria marxismului, ținut de politrucul Gh. Al. Cazan, vitupera împotriva poziției lui Tucker. Motto-ul cărții,  preluat de la tânărul Marx, surprindea natura sfâșiată, alienată, a demersului radicalismului hegeliano-marxist: „Filosoful, el însuși o parte înstrăinată a acestei lumi, se așează pe sine ca măsura a lumii”. Apoi, la Caracas, în 1982, am citit absolut fascinat, din biblioteca Sofiei Imber și a lui Carlos Rangel, Stalin as Revolutionary. După 1982, l-am întâlnit la diverse conferințe și simpozioane, dar m-am apropiat de Robert Tucker în 1995, la Princeton. A participat la prelegerea pe care am ținut-o despre miturile politice după comunism. Seara am fost la el acasă împreună cu Ana Seleny, care preda pe-atunci la Priceton. Am conversat câteva ore cu el și Evghenia (Jenia), soția sa de care îl lega o iubire ce începuse la Moscova, în anii războiului. O iubire care s-a confruntat cu aparatele represive ale regimului și cu suspiciunile paranoice ale lui Stalin însuși. Ne-am revăzut apoi de multe ori, am corespondat cu el, vorbeam adeseori la telefon.

Poziția sa privind bolșevismul era diferită de a multor colegi, inclusiv unii amintit mai sus (a se vedea interviul cu George Urban apărut inițial în Encounter și transmis la Radio Free Europe și Radio Liberty). Robert C. Tucker a considerat că stalinismul este definit de un transformism radical. În The Soviet Political Mind, el afirma că „gândirea transformistă este în mod fundamental opusă oricărei concepții conform căreia obiectul care urmează să fie transformat deține capacitatea unei dezvoltări autonome. Acesta din urmă nu are un potențial al evoluției sau schimbării din interior, în mod spontan, de care, apoi, cel care inițiază transformarea din exterior să fie nevoit să țină seama. O asemenea autonomie nu poate fi acceptată deoarece ea ar impune limite asupra nivelului de transformare din afară la care urmează să fie supus subiectul”. Nu este surprinzător așadar că, în momentele în care stalinismul s-a aflat în situații de criză, în acele clipe de cumpănă pe plan intern, el a declanșat proiecte grandioase de transformare a Omului și a mediului înconjurător, sfidand si condamnand genetica drept o pseudo-stiinta reactionara, burgheza. În același timp, acest proiect de remodelare radicală a realității nu este un proces arbitrar. El este fundamentat „pe legi științifice obiective”. Iar Tucker a demonstrat în lucrările sale cum Stalin, printr-un proces de externalizare, a ajuns să fie convins „că propriile idei sunt necesitățile naturale ce guvernează dezvoltarea societății”. Era de fapt o „dezvoltare” perversă a ambiției deterministe a marxismului originar.

Pe de altă parte, Robert C. Tucker a refuzat teleologia istorică absolutistă.  El credea că a existat o pluralitate de drumuri pornind de la Lenin, ca Stalin nu fusese inevitabil. Tot asa cum de la Marx se putea ajunge la Eduard Bernstein, nu doar la Lenin. În interviul cu G. Urban, el afirmă: „nu sunt  de acord cu ideea că totalitarismul stalinist a fost rezultatul logic al doctrinei leniniste”. În opinia sa, evoluția scrierilor lui Lenin justifică o derivare la fel de ‘logică’ către alți ‘discipoli’ ai săi precum Rîkov, Buharin, Tomski. Dar tot el a scris despre cultura politică a bolșevismului și a demonstrat natura intrinsec antidemocratică, despotică a voluntarismului mesianic leninist.

Generații de politologi și istorici din Vest, dar și din statele sovietizate, au fost inspirați de ideile lui Robert C. Tucker. Propriile mele contribuții sunt direct legate de viziunea sa despre stalinism și despre totalitarism în genere. Într-o scrisoare de la sfârșitul anilor ’90 îmi spunea că dacă ar fi să predea din nou (era de-acum Profesor Emeritus la Princeton) ar folosi cartea mea Reinventing Politics drept bibliografie obligatorie. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit de la un intelectual de o asemenea statură.

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor ’20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și  formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.”

Bineinteles, recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

As dori sa propun si eu o tema de cercetare, aratand ceea ce eu nu am inteles niciodata in comunism. Despre ce este vorba? Trebuie spus mai intai ca in comunism o carte trebuia sa contina in prefata sau postfata sa aprecieri laudative la adresa regimului. Asa trebuia pe vremea aceea. Asa se obisnuia. Am o carte, valoroasa in continut, din acea epoca: Partidele alese ale marelui maestru in sah Mihail Botvinnik. Pentru iubitorii sahului o recomand cu caldura pentru ca pot vedea aici partide memorabile, analize sahiste deosebit de fine. Cartea aceasta, celebra de altfel, a aparut la Editura Cultura Fizica si Sport (eu am Editia II) si cuprinde partide jucate de marele campion sovietic intre anii 1926-1946, iar in incheiere sunt doua capitole ce trateaza despre studiile de final si definitia combinatiei. Cartea incepe, dupa Introducere, printr-un articol intitulat Despre scoala sahista sovietica. Putem gasi in acest articol lucruri valoroase din punct de vedere strict sahist. Insa mai gasim si altceva, de exemplu iata cum se incheie acest articol:

„Trebuie sa raspandim si in viitor sahul, in lungul si in latul tarii noastre, atragand spre practicarea lui noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate. Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic si a marelui Stalin.” (subl. mea)

Interesant este ca nu spune, de pilda, „noi grupuri de muncitori si tarani” ci „noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate”, asimiland taranul cu „muncitorul de la sat”, mediul rural avand astfel muncitorii sai, nu tarani.

Ceea ce pot sa inteleg: „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic„. Asta pot sa inteleg. Dar de ce mai trebuia si a cincea roata la caruta: „si a marelui Stalin„, asta nu pot sa inteleg. Adica pentru gloria lui personala, va dati seama? Deci era inclusiv pentru gloria personala a lui Stalin!! Demn de remarcat este ca nu spune ca „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice” pentru gloria lor personala, pentru ca sa se evidentieze ei, sa castige ei mai bine din activitatea sahista. Ci pentru gloria „marelui Stalin”!

Szabo vs. Botvinnik (right), Oberhausen 1961 (sursa: Wikipedia)

Dupa cum lesne se poate observa, cred, Botvinnik era un om serios. Botvinnik a facut studii la Facultatea de Matematica si Electromecanica. Interesant ce propunea el in anii ’80:

„In the 1980s Botvinnik proposed a computer program to manage the Soviet economy. However, his proposals did not receive significant attention from the Soviet government.

During the last few years of his life he personally financed his economic computer project that he hoped would be used to manage the Russian economy. He kept actively working on the program until his death and financing the work from the money he made for the lectures and seminars he attended, despite prominent health problems.” (Wikipedia)

El propunea un program pentru calculator care sa managerieze economia sovietica… A lucrat la acest proiect pana la moartea sa, finantandu-l din surse proprii…

iulie 28, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 41 comentarii

Despre comunism

Interesant ce citim in Aldinele Romaniei Libere:

Comunismul veşnic

de Alexandru Mihalcea

Printre altele iata ce zice:

„După cum explică Togliatti în 1926: „Fireşte, avem statutele Internaţionalei Comuniste care garantează câteva drepturi câtorva tovarăşi; dar există ceva ce nu figurează în statute, anume poziţia partidului rus în Internaţionala Comunistă, funcţia sa de comandă. Aceasta este deasupra statutelor.„”(subl. si trimiterea catre Wikipedia, ale mele)

Despre Jacques Rossi aflam lucruri interesante tot din Wikipedia – aici.

Iata ce spune, printre altele, Wikipedia despre Togliatti:

„The same has been said of Togliatti’s judgement of Stalin’s policies: after the communist leader’s death in 1953, he had stated that „Joseph Stalin is a titan of thought and action. His name is to be given to an entire century…”. Later on, in 1956, after the de-Stalinization process, he had declared that: „Stalin has disseminated false and exaggerated theses, and was victim of an almost desperate perspective of endless persecution”.[citation needed] In the following year, Togliatti repeatedly stated that he had been unaware of Stalin’s crimes. The „Italian road to Socialism” he propounded from that moment moved the Italian Communist Party to more democratic and independent positions, which would lead to events such as the PCI’s condemnation of the Soviet invasion of Czechoslovakia in a famous speech given by Enrico Berlinguer in Moscow.

Despite such contradictions, Togliatti is considered by some politicians as one among the creators of Republican Italy and of its Constitution.”

Si cu toate acestea nu trebuie uitat ca Partidul Comunist Italian era cel mai mare partid comunist dintr-un stat capitalist. Pe vremea lui Berlinguer la alegerile generale din 1976 castiga 34,4% din voturi!!! Iata ce spune despre PCI Wikipedia:

„In the mid 1960s the U.S. State Department estimated the party membership to be approximately 1,350,000 (4.2% of the working age population, the proportionally largest communist party in the capitalist world at the time, and the largest party at all in whole western Europe with the German SPD).[6]”

Interesant este ca Berlinguer, incet, incet, incepuse sa se distanteze de Moscova. In ’73 pe cand era intr-o vizita in Bulgaria are un accident de masina considerat un atentat la viata sa pus la cale de Moscova. El sustinea un compromis istoric intre comunisti si crestin-democrati, pentru ca sa asigure Italiei o perioada de stabilitate politica in conditii de criza economica severa si de manevre de lovitura de stat. Dar lucrul cel mai semnificativ mi se pare urmatorul: in ’77 discuta cu Santiago Carrillo si Georges Marchais, la Madrid, liniile fundamentale ale Eurocomunismului!!! Asta nu place Moscovei, nu, nu!! Iata ce zice Wikipedia:

„A few months later Berlinguer was again in Moscow, where he gave another speech which was poorly received by his hosts, and published by Pravda only in a censored version.”

Pai nu le placea rusilor ca erau cam out din Europa, nu mai vorbesc ca si Ceausescu le dadea cu flit! Iata ce scrie Wikipedia:

„Eurocommunism was in many ways only a staging ground for changes in the political structure of the European left. Some – principally the Italians – became social democrats, while others like the Dutch CPN moved into green politics and the French party during the 1980s reverted to a more pro-Soviet stance.

Eurocommunism became a force across Europe in 1977, when Enrico Berlinguer of the Italian Communist Party (PCI), Santiago Carrillo of the Communist Party of Spain (PCE) and Georges Marchais of the French Communist Party (PCF) met in Madrid and laid out the fundamental lines of the „new way”. The PCI in particular had been developing an independent line from Moscow for many years prior, which had already been exhibited in 1968, when the party refused to support the Soviet invasion of Prague. In 1975 the PCI and the PCE had made a declaration regarding the „march toward socialism” to be done in „peace and freedom”. In 1976 in Moscow, Berlinguer, in front of 5,000 Communist delegates, had spoken of a „pluralistic system” (translated by the interpreter as „multiform”), and described PCI’s intentions to build „a socialism that we believe necessary and possible only in Italy”. The compromesso storico („historic compromise”) with Democrazia Cristiana, stopped by Aldo Moro’s murder in 1978, was a consequence of this new policy.

The collapse of the Soviet Union and the end of the Cold War put practically all Leftist parties in Europe on the defensive, and made neoliberal reforms the order of the day, many Eurocommunist parties split, with the Right factions (such as Democratici di Sinistra or Iniciativa per Catalunya) adopting social democracy more whole-heartedly, while the Left strove to preserve some identifiably Communist positions (Partito della Rifondazione Comunista or PSUC viu/Communist Party of Spain).” (subl. mea. Si mie mi se pare ca blocul Estic (fost) comunist a fost un sprijin de ordin moral (si poate ca nu numai) foarte important pentru intreaga Stanga politica occidentala. Odata cu prabusirea comunismului si caderea Cortinei de Fier, aceasta stanga a ramas fara acest suport important. Nu este de mirare ca a intrat in deriva si nu prea a mai avut succes (au avut loc si foarte multe separatii, scindari), suferind esecuri sistematice cum s-a intamplat, spre ex, in Franta. Totusi, tendinta comunistilor vestici de a se detasa de PCUS si Moscova era clara inca mai demult. Eu stau si mai intreb daca o revigorare a stangii europene azi ar mai pune pe tapet ideea Eurocomunismului. Asta ar fi interesant de aflat!! :). Demn de atentie este si faptul ca parca se renunta la ideea de „dictatura a proletariatului”, termenul fiind inlocuit cu cel de eurocomunism…).

Iata ce ne spune Wikipedia si despre criticile aduse Eurocomunismului:

„Two main criticisms have been advanced against Eurocommunism. First, it is alleged by right-wing critics that Eurocommunists showed a lack of courage in definitively breaking off from the Soviet Union (the Italian Communist party, for example, took this step only in 1981, after the repression of Solidarność in Poland). This „timidity” has been explained as the fear of losing old members and supporters, many of whom admired the USSR, or with a realpolitik desire to keep the support of a strong and powerful country.

Other critics point out the difficulties the Eurocommunist parties had in developing a clear and recognisable strategy. They observe that Eurocommunists have always claimed to be different – not only from Soviet Communism but also from Social Democracy – while, in practice, they were always very similar to at least one of these two tendencies. Thus, critics argue that Eurocommunism does not have a well defined identity and cannot be regarded as a separate movement in its own right.

From a Trotskyist point of view, Ernest Mandel in From Stalinism to Eurocommunism: The Bitter Fruits of ‘Socialism in One Country’ views Eurocommunism as a subsequent development of the decision taken by the Soviet Union in 1924 to abandon the goal of world revolution and concentrate on social and economic development of the Soviet Union, the Socialism in One Country. Thus the Eurocommunists of the Italian and French Communist parties are considered to be nationalist movements, who together with the Soviet Union abandoned internationalism. This is analogous to the Social democratic parties of the Second International during the First World War, when they supported their national governments in prosecution of the war.

From an Anti-Revisionist point of view, Enver Hoxha in Eurocommunism is Anti-Communism views Eurocommunism as the result of Nikita Khrushchev’s policy of peaceful coexistence. Khrushchev was accused of being a revisionist who encouraged conciliation with the bourgeoisie rather than adequately calling for its overthrow. He also stated that the Soviet Union’s refusal to reject Palmiro Togliatti’s theory of polycentrism encouraged the various pro-Soviet Communist parties to moderate their views in order to join cabinets, which in turn forced them to abandon Marxism-Leninism as their leading ideology.

More generally, from the point of view of most revolutionary left-wing movements, Eurocommunism simply meant an abandonment of basic communist principles, such as the call for a proletarian revolution, which eventually led many Eurocommunists to abandon communism or even socialism altogether (by giving up their commitment to overthrow capitalism). Such critics felt strongly vindicated when several Eurocommunist parties scrapped their communist credentials following the fall of the Soviet Union.„(subl. mea).

august 20, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii