Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Eugenia Voda – tupeu sau prostie?

Digi 24

Emilia Şercan a plecat în lacrimi de la emisiunea Eugeniei Vodă

Emilia Şercan a părăsit în lacrimi, sâmbătă seară, platoul emisiunii „Profesioniştii”, după ce a fost întrebată de perioada în care a lucrat pentru trustul Realitatea, pe vremea când era deţinut de Sorin Ovidiu Vântu, relatează Pagina de media.

Aceasta, împreună cu Cătălin Tolontan, au fost invitaţii Eugeniei Vodă în emisiunea „Profesioniştii”, difuzată de TVR1.

„Este marele compromis pe care eu l-am făcut”, a spus jurnalista de investigaţii, cu câteva minute înainte să părăsească în lacrimi platoul. „Ce vreau să spun este că nu ar trebui să fiu în emisiune”, a adăugat Emilia Şercan. „Sunt o impostoare. Cum să pretind eu că sunt o profesionistă a presei din moment ce eu am făcut marele compromis cu Vântu? Eu l-am investigat pe Vântu”, a încheiat, în lacrimi, jurnalista.

Cătălin Tolontan a spus, după plecarea Emiliei Sercan, că Sorin Ovidiu Vântu s-ar „amuza teribil” dacă ar vedea emisiunea şi că el nu se simte rău că lucrează la Dan Voiculescu, chiar dacă patronul trustului Intact este în închisoare. „Mă simt un nesimţit înseamnă, că nu mă simt deloc rău că lucrez la Voiculescu. Scuză-mă, pe bune, dar ce să fac, să-mi iau un xanax?”, a spus Tolontan.

Emisiunea, precizează Pagina de media, nu a fost în direct. Eugenia Vodă a ales să păstreze secvenţa, spunând chiar pe post că va face asta. Aceasta chiar l-a întrebat pe Tolontan dacă el ar alege să taie scena, răspunsul acestuia fiind categoric nu, oferindu-se chiar să facă o ştire pe acest subiect.

Totul a plecat de la o situaţie povestită de Emilia Şercan, din vremea când era jurnalist de investigaţii la Evenimentul Zilei, când a primit un cadou aparte de la Sorin Ovidiu Vântu, de ziua omului de afaceri. În acea perioadă, Emilia lucra la o serie e anchete despre acesta, după cum a declarat aceasta în emisiunea de la TVR1.

„Scriam despre afacerile lui Sorin Ovidiu Vântu. De ziua lui, mi-a trimis un coş uriaş cu flori şi şase sticle de şampanie Dom Perignon şi un mic cartonaş pe care scria ‘sper să ciocniţi un pahar de şampanie cu ocazia zilei mele’. Le-am suit într-o maşină şi le-am returnat la celebra lui vilă de pe strada Paris”. În contextul creat, Eugenia Vodă a plusat cu o întrebare despre perioada în care jurnalista de investigaţii a fost cooptată să conducă departamentul de investigaţii din trustul Realitatea, pe timpul lui Vântu.

Eugenia Vodă: „Ca să terminăm secvenţa adorabilă a Emiliei care duce şampania şi florile înapoi pe strada Paris şi le predă expeditorului, că după câţiva ani, şi nu mulţi, practic oferta superbă de 8.500 de euro pe lună a venit de la omul care trimisese florile şi şampania şi te-ai mutat în trustul lui. Această fractură, cum o explici?”

„Este marele compromis pe care eu l-am făcut”, a răspuns Emilia Şercan.

„Care este un compromis de imagine, de fapt, pentru că nu şi-a compromis meseria. Cred că se explică prin norma meseriei, pentru că dacă faci meseria asta o poţi face indiferent cine îţi este patron. Să fim serioşi, nu îţi poţi alege patronul în toate situaţiile din această lume”, a intervenit Cătălin Tolontan.

Emilia Şercan a precizat: „Nu mi-am compromis meseria. A fost un compromis pe care eu l-am făcut la momentul respectiv. E adevărat că m-am gândit că e posibil ca lucrurile astea să vină. Dar din punct de vedere moral, acel lucru a fost un mare compromis”.

Eugenia Vodă: „Nu pledez pentru asta, să-ţi pui talentul şi inteligenţa şi profesionalismul în slujba oricărui mogul”.

Cătălin Tolontan intervenit încă o dată, spunând că „în slujba publicului rămâne. Nu este în slujba mogulului. Emilia a lucrat pentru aceeaşi oameni care o citesc astăzi şi cum lucra la Vântu”.

Eugenia Vodă: „Până în clipa în care patronul poate să-ţi spună stop”.

Cătălin Tolontan: „Iar tu poţi accepta sau nu”.

Emilia Şercan: „În momentul în care mie la Realitatea TV mi-au fost blocate câteva anchete am plecat”.

Eugenia Vodă: „Cine ţi le-a blocat?”

Emilia Şercan: „Cine mi le-a blocat? Cei care conduceau la momentul respectiv postul. Mi-am dat demisia”.

După câteva discuţii, Emilia Şercan a cerut să ia o pauză, ulterior părăsind platoul, situaţie care s-a menţinut până la finalul emisiunii.

Citiți detalii pe paginademedia.ro.”

D-na. Eugenia Voda imi aduce aminte de Smaranda Jelescu, despre care Vadim Tudor spunea (cu umor, s-o recunoastem): „Smaranda e cea mai Jelescu/ Din cadrele lui Ceausescu!!” 🙂 😆

Insa tupeul Eugeniei Voda atinge cota maxima cu aceasta asertiune:

„Eugenia Vodă: „Nu pledez pentru asta, să-ţi pui talentul şi inteligenţa şi profesionalismul în slujba oricărui mogul”.”

D-na. Eugenia Voda, dar cum e sa lucrezi la stat, la o televiziune falimentata de toti nepricopsitii ce s-au perindat pe la conducerea ei, fara sa fie cineva vreodata tras la raspundere si sa fii platita din banii statului, adica din banii contribuabilului?

Hai sa ne lamurim D-na. Voda, care e problema de fapt? Ca Emilia Sercan a lucrat la o televiziune privata si era bine platita acolo? A furat cumva cei 8500 de euro pe luna, cu care o platea un post privat? Nu Statul, un post privat – subliniez asta!! Atunci, daca nu a furat, nu a facut sau nu s-a dovedit sa fi facut vreo fapta ilegala, care e problema dumitale, D-na. Voda?

Catalin Tolontan are, desigur, dreptate:

„Cătălin Tolontan a spus, după plecarea Emiliei Sercan, că Sorin Ovidiu Vântu s-ar „amuza teribil” dacă ar vedea emisiunea şi că el nu se simte rău că lucrează la Dan Voiculescu, chiar dacă patronul trustului Intact este în închisoare. „Mă simt un nesimţit înseamnă, că nu mă simt deloc rău că lucrez la Voiculescu. Scuză-mă, pe bune, dar ce să fac, să-mi iau un xanax?”, a spus Tolontan. […]

Să fim serioşi, nu îţi poţi alege patronul în toate situaţiile din această lume”

Si, mai mult chiar decat atat, nu e treaba angajatului afacerile patronului. Angajatul lucreaza pe contract la o firma privata. Treaba lui e sa-si indeplineasca obligatiile contractuale. Daca e vorba de compromisuri – pe care poti sa le accepti sau nu, vorba lui Tolontan – sa vedem ce compromisuri face D-na. Voda care lucreaza la TVR, aflata de ani buni intr-o stare de faliment, pentru care nimeni nu e tras la raspundere, cum ar fi trebuit, pentru ca nu e vorba de bani privati ci de banii contribuabililor. Dar e bine sa stai intr-o societate de stat falimentara, fara sa iei vreo atitudine, dar sa ai un loc de munca bunicel, caldut, cum se spune. Fara sa te intereseze dezastrul in care a fost dusa societatea de stat in care lucrezi, care nu da dovada de profesionalism de foarte multa vreme.

TVR e departe de a fi un standard actual in ceea ce priveste profesionalismul. Iar a promova tentatia de a invinui pe altul, de a gasi vini neaparat, care mai sunt si false, pe ditamai postul national e un lucru ingrijorator ce ar trebui neaparat sanctionat.

Iata de ce nu e o „profesionista”, in opinia Eugeniei Voda, Emilia Sercan:

„Emilia Şercan: „În momentul în care mie la Realitatea TV mi-au fost blocate câteva anchete am plecat”.

Eugenia Vodă: „Cine ţi le-a blocat?”

Emilia Şercan: „Cine mi le-a blocat? Cei care conduceau la momentul respectiv postul. Mi-am dat demisia”.”

Va rog sa ma scuzati, dar e ridicol!! Atunci ce sa zic, D-na. Voda? Dvs. ati facut o insinuare care nu va face cinste la adresa unui jurnalist care a lucrat in sectorul privat si a incercat sa-si faca in mod onest meseria si care, poate (nu e treaba mea sa judec un asemenea lucru, dar…), nu a fost rasplatit atat cat ar fi trebuit pentru asta.

Problema, singura problema a Emiliei Sercan, pe care Eugenia Voda a dorit s-o scoata in evidenta, este ca aceasta a lucrat la un post privat care o platea bine! Cum de a indraznit asa ceva? D-na. Voda dorea sa arate ca la stat sunt profesionistii, nu la privat, unde poti da de patroni ca Sorin Ovidiu Vantu. Care sa te puna sa faci d’alea nefacute. Ci la stat e totul frumos, bun si de dorit, toti oameni cinstiti si buni. Asta ca sa vedeti ce spalare pe creier se mai face inca la TVR, televiziunea de stat, aflata intr-o situatie financiara catastrofala.

De acord, cu un bemol!

Romania Libera

Analiză AFP: Ştirile false generate în urma amplelor proteste antiguvernamentale alimentează euroscepticismul în România

Agenția de presă franceză AFP a dedicat un amplu material privind răspândirea ştirilor false în România, fenomen ce ar putea continua să ia amploare, în condiţiile în care ţara noastră este considerată “veriga slabă a proiectului european”, potrivit News.ro.

“Câini plătiţi pentru a protesta faţă de Guvern. Un incendiu la un club de noapte soldat cu victime, comandat de un miliardar american. Aşa numitele ‘fake news’ prosperă în România, alimentând euroscepticismul din fosta ţară comunistă”, scrie AFP.

Potrivit sursei citate, agenţia atrage atenția că tentativele Guvernului social-democrat din ianuarie de a slăbi legislaţia anticorupţie a declanșat un val de proteste antiguvernamentale, dar și numeroase știri îndoielnice la posturile de televiziune proguvernamentale.



Citește și: VIDEO. Un eveniment DoR a fost anulat de Teatrul Excelsior pe motiv că în program era programată vizionarea unui clip de la protestele din ianuarie-februarie. Reprezentanții revistei spun că li s-a cenzurat conținutul

Un eveniment marca “Decât o Revistă” a fost amânat după ce Teatrul Exelsior a decis că un film ce urma să fie prezentat în timpul evenimentului (un montaj cu imagini de la protestele din Capitală din ianuarie-februarie) este nepotrivit pentru că “frizează sfera politică față de care noi trebui să ne păstrăm echidistanți”. Redacția publicației a decis să încheie colaborarea cu instituția publică după această neînțelegere.



Primul caz de “ştiri false” a fost remarcat în decembrie – cu numai două zile înainte de alegerile parlamentare – “când postul privat de televiziune România TV a afirmat că omul de afaceri americani George Soros, o ţintă populară pentru antimondializare, a ‘finanţat’ cumva” incendiul de la clubul Colectiv, ce a dus în 2015 la proteste care au dărâmat Guvernul, scrie AFP. Ancheta a conchis că nerespectarea normelor de siguranţă a fost cauza tragediei, nu un complot străin.

“Cu toate acestea, într-o ţară unde industria naţională a media este dominată de cinci posturi private de ştiri, ce transmit 24 de ore, posturile rivale s-au grăbit să preia povestea şi să intre în ‘fake news’”, explică jurnaliştii francezi, informează News.ro.

În februarie, când aproximativ de 500.000 de români au protestat paşnic în stradă pentru a apăra lupta anticorupţie, o parte din media a vorbit de “război pe străzi” sau de “lovitură de stat”, a acuzat companiile multinaţionale că îşi obligă angajaţii să ia parte la manifestaţii, iar România TV a susţinut că unii manifestanţi şi animalele lor de companie au primit bani pentru a protesta.

“Adulţii au fost plătiţi cu 100 de lei, copiii au câştigat 50 de lei, iar câinii au fost plătiţi cu 30 de lei”, a afirmat România TV.

Cetățenii au reacționat și cu privire la materialele false transmise de anumite televiziuni, pecizează France Presse, subliniind că CNA (Consiliul Naţional al Audiovizualului) a primit peste 2.000 de plângeri numai în ianuarie şi februarie, de aproape 10 ori mai mult decât în aceeaşi perioadă a anului trecut.



Citește și: „Reţete” identice pe relaţia București – Moscova: Opozanții lui Putin, arestați pentru că și-au luat copiii la proteste

Uniunea Europeană a cerut autorităților de la Kremlin „să îi elibereze fără întârziere pe manifestanții pașnic” care au fost arestați cu sutele duminică în timpul unor proteste împotriva corupției.



CNA a amendat România TV cu peste 6.000 de euro , pentru acuzaţiile care l-au vizat pe Soros, şi cu 11.000 de euro pentru că a difuzat informaţii false de manifestanţi plătiţi.

Jurnalistul Petrișor Obae, de la Pagina de Media, a declarat pentru AFP că industria media din România este vulnerabilă pentru că se află, în mare parte, sub controlul mogulilor care “sunt vizaţi de acuzaţii de corupţie, sunt deja închişi sau au preferinţe politice clare”, notează sursa citată.

Fostul premier al României, Victor Ponta, considerat proeuropean cât a fost la putere, susţine în prezent că România nu ar mai trebui să accepte să fie o “colonie condusă de UE” şi îi laudă public pe liderul ungar Viktor Orban şi pe preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan, pentru “curajul” de a înfrunta blocul comunitar, potrivit jurnaliştilor francezi.”

In primul rand, nu cred ca Romania e „veriga slaba a proiectului european”. Cel putin noi n-avem o Marine Le Pen, care sa sustina iesirea tarii din UE, asa cum se intampla la francezi.

In al doilea rand as pune o intrebare: Victor Ponta e actionar la Romania TV?

Ce vreau sa spun cu asta?

In ceea ce priveste fenomenul media de la noi din tara si potrivit Constitutiei, e nedrept sa acuzi un post pentru libera exprmare a unor idei. Pe de alta parte, postul TV respectiv, privat, e o platforma in care diversi invitati isi exprima parerile. Nu vreau sa ma transform in avocatul Romaniei TV, dar acolo sunt invitati persoane publice, persoane foarte cunoscute publicului larg, diverse personalitati, care isi exprima punctul de vedere cu privire la o anumita chestiune in dezbatere. Inclusiv la posturile frantuzesti au loc astfel de dezbateri.

Eu nu cred ca peisajul media de la noi din tara trebuie sa arate uniform, toate posturile de radio si televiziune sa spuna si sa sustina acelasi lucru.

Pe de alta parte e cu totul nedrept sa sustii ca Romania ar fi „veriga slaba a UE” pentru ca aici se manifesta fenomenul fake news, de parca in alta parte n-ar exista. Eu cred ca daca suntem onesti, daca avem macar un minimum de onestitate, ar trebui sa ajungem la constatarea ca si in alte parti, in Vest, se intalnesc grave abateri de la deontologia profesionala si acolo, intr-adevar, a dat rezultate concrete: o tara chiar a iesit din UE. Nu e vorba de Romania.

E o chestiune amuzanta: ne dau lectii cei care se simt cu musca pe caciula.

Si apoi fiecare post TV are publicul lui. Nu spun ca nu i se poate reprosa nimic mediei de la noi, dar privim cu surprindere superficialitatea cu care AFP face aceasta analiza.

Pe de alta parte, ar trebui sa se inteleaga ca a abuza atat de mult de cuvantul „mogul”, devine contraproductiv. Pentru ca avem, totusi, o presa care isi face datoria si nu e prezent doar un singur punct de vedere in spatiul media romanesc. Exista jurnalisti foarte buni care incearca sa-si faca onest datoria. Loc de mai bine e intotdeauna.

Cei care isi doresc patroni de presa un fel de sfinti, cred ca, mai degraba, cauta sa ascunda gunoiul din presa din tarile lor sub presul acuzelor la adresa altora: cand te simti cu musca pe caciula – si e cazul Frantei cu un Presedinte in exercitiu care n-a reusit sa performeze deloc si cu o extrema dreapta in plina ascnesiune – sa arati cu degetul spre altii.

Insa ce ar trebui subliniat este ca, eu cel putin, n-am auzit la niciunul din posturile „de sub controlul mogulilor vizati de acuzatii de coruptie”, campanii nu mai vorbesc ca nu, dar nici macar pareri ca Romania ar trebui sa paraseasca Uniunea Europeana. Nici chiar la Victor Ponta n-am auzit asta. In schimb in Franta extrema dreapta de acolo cere pe fata lucrul asta: ca Franta sa paraseasca UE. Scurt, clar si cuprinzator!

Asa ca le-as spune celor de la AFP: luati-o mai usor cu tupeul, ca nu va prinde bine!

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

Aprilie 2, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O intrebare pusa de maestrul Cristoiu…

… la care as dori sa raspund. Dar sa vedem despre ce e vorba:

Ion Cristoiu

Saltul năucitor de la Între noi și Rusia n-a fost niciodată pace la Tradiția prieteniei româno – ruse

„Din cîte s-a putut vedea pînă acum, Gîndul de sîmbătă e dedicat Istoriei. Nu Istoriei ca teren de cercetare specială, ci Istoriei ca prilej de meditație asupra prezentului. Vor fi, probabil, cititori care așteaptă de la mine și sîmbăta un comentariu gazetăresc despre întîmplările de pe scena mică a politicii românești de azi. Probabil că ei vor considera textele dedicate Istoriei ca expresia unei nevoi a mea de relaxare în week-end.
Nici vorbă de așa ceva.
Pentru mine, Istoric al clipei, Trecutul a fost și este un concurent serios al Prezentului. Textele mele consacrate Istoriei dau expresie neliniștii care mi-a provocat-o totdeauna Istoria. Fiind de genul feminin, Istoria are hachițe. Și cînd îi e muritorului lumea mai dragă, Istoria îi trîntește o dare peste cap a celor din jur, de rămîne bietul muritor paralizat de uimire.

În ultimul timp, m-a preocupat saltul năucitor întruchipat pentru români de Lovitura de stat de la 23 august 1944. O țară pe care am văzut-o timp de 25 de ani ca dușmana de veacuri a României – Rusia – trebuia acum, după schimbarea de Alianță pusă la cale de Rege, să fie prezentată drept prietena de veacuri a României.
Așa se explică prăpastia dintre cele două texte de mai jos. Amîndouă se ocupă de relațiile dintre noi și Rusia de a lungul timpului. Primul articol, apărut în Sentinela de la finele lui 1943 și debutul lui 1944, proclamă că între noi și Rusia n-a existat decît dușmănie de veacuri.
Al doilea, apărut în Semnalul din 1 septembrie 1946, la doi ani și ceva distanță de primul, proclamă că între noi și Rusia n-a existat decît prietenie de veacuri.
Citiți-le și spuneți-mi!
Care dintre ele exagerează?

Sentinela, 26 decembrie 1943 – 1 ianuarie 1944

Între noi şi Rusia

Apa şi focul sunt cele două elemente care nu se pot împăca niciodată. Atâta timp cât va exista viaţa, lupul va sfâşia mereu oile. Tot astfel, Rusia va însemna un pericol mereu reînnoit pentru noi şi oricât vom încerca să normalizăm raporturile noastre cu Rusia, vecinul nostru din Răsărit nu va aştepta decât momentul prielnic pentru a ne desfiinţa.

Mai avem şi alţi vecini. Cu unii din ei ne-am luptat uneori şi apoi ne-am împăcat, trăind veacuri de-a rândul în bună vecinătate. Cu alţii ne găsim în aceeaşi situaţie în care am fost şi suntem de veacuri, pentru că au rămas mereu la gradul de barbarie şi cruzimi care au năvălit odinioară în Europa. Dar nu despre aceştia vom vorbi acum. Rana cea mai vie este deocamdată Răsăritul. Aici trebuie să încheiem socotelile, pentru a ne putea întoarce mai târziu spre alte meleaguri.

Deşi noi aveam de revendicat pământ de la bolşevici, deşi lupul ne sfâşiase carne din trup, noi am încercat totuşi să facem uitate durerile ce ne-au fost cauzate şi să ne împăcăm cu bestia de la Răsărit. Totuşi, provocatorii de ieri au continuat să devină agresivi. Bolşevicii voiau cu orice preţ gurile Dunării româneşti, pentru ca mai târziu, să ne înghită Dobrogea şi mai apoi restul ţării.

Dar aceste raporturi au existat întotdeauna între noi şi ruşi. Din clipa în care Marele Ducat de Moscova s-a transformat într-o mare putere şi ne-au devenit vecini, ei ne-au socotit ca o piedică în drumul lor de expansiune. Întâmplarea a făcut că atât la Nord cât şi la Sud, au fost aşezate popoare înrudite cu ruşii. Între aceste popoare, noi am fost ca o suliţă, cu vârful înspre Rusia. Toţi ţarii Rusiei ne-au socotit astfel ca pe o piedică în faţa panslavismului.

Dar virusul rusesc – testamentul lui Pentru cel Mare, prevedea întinderea puterii ruseşti, până la Constantinopol. Ruşii voiau să respire prin Marea Mediterană. Ori România, era aşezată şi în faţa acestui drum rusesc şi deci, era firesc ca ruşii să dorească şi cu mai multă înverşunare desfiinţarea noastră.

Am încercat noi toate atitudinile politice posibile faţă de ruşi. Toate încercările noastre s-au lovit însă de acelaşi zid: voinţa rusească de a trece peste trupul nostru, în vederea împlinirii scopurilor sale.

Nu o singură dată ruşii au încercat să ocupe România. Din fericire, puterile străine au intervenit întotdeauna la timp, pentru ca Rusia să fie nevoită să părăsească teritoriile ocupate. Vitejia noastră a făcut apoi restul.

Fiara va continua să se hrănească cu carnea altor vieţuitoare, pentru că aşa este legea firii. Şi oricât de blând se va purta mielul, lupul va continua să-l sfâşie. Tot astfel şi Rusia, albă sau roşie, va continua să ne ameninţe independenţa, pentru că suntem piatră şi obstacol în drumul lor.

La pericolul rusesc s-a mai adăugat în timpul din urmă şi schimbarea regimului lor politic. Pentru că chiar dacă ruşii ne erau duşmani prin forţa lucrurilor, totuşi ei aveau scopuri limitate şi, deci, mai puteam spera în salvarea unei părţi din fiinţa noastră.

Ruşii comunişti au scopuri nelimitate şi crude, întrebuinţând uciderea în massă ca la Katyn şi alte locuri. Pentru Rusia Sovietică, nu există hotar care să fixeze limita dorinţei lor de expansiune. Ei visează să ocupe toată Europa şi dacă e posibil întreg pământul. Ce putem noi însemna în faţa avalanşei bolşevice? Un petic de pământ peste care ei ar trece fără nicio consideraţie.

Iată de ce trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri încă din frageda copilărie ce înseamnă pericolul din Răsărit. Iată de ce trebuie să fim convinşi că noi nu avem altă cale decât să continuăm până la sfârşit războiul din Răsărit, până atunci, până când ameninţarea din spre soare răsare va dispare pentru totdeauna.

Semnalul, 1 septembrie 1946

Tradiţia colaborării româno-ruse

Dacă este unanim stabilit că războiul nostru împotriva marelui vecin de la Răsărit a fost fapta unui uzurpator megaloman, care a acceptat fără ezitare să pună ţara la remorca intereselor imperialismului german, nu este totuşi mai puţin adevărat că ignoranţa totală în care, timp de aproape un sfert de veac, a fost menţinută opinia publică românească asupra realităţilor sovietice, cît şi, în general, asupra perspectivelor ce s-ar fi putut deschide în favoarea noastră din cultivarea unor raporturi corecte, dacă nu chiar cordiale, între Bucureşti şi Moscova, a facilitat în mare măsură dezvoltarea unei politici fundamental greşite şi care a culminat cu îndrăzneala fatală a lui Antonescu.

Această ignoranţă, sistematic întreţinută de către exponenţii păturii conducătoare de atunci, corespunzătoare imperativelor geo-politice şi geo-economice, a constituit climatul intelectual în care au încolţit cele mai stupide prejudecăţi şi cele mai nefaste iluzii, pe care recent a trebuit să le răscumpărăm printr-o abundentă hemoragie – climat care explică rătăcirile interne şi răbufnirea lor pe plan extern.

Autorii acestei ignoranţe au mers, de altminteri, atît de departe, încît pentru a obţine un efect maximum, nu s-au mulţumit numai de a falsifica orientări contemporane, dar au şi „anulat” legăturile noastre trecute cu popoarele Rusiei.

Ceea ce, într-adevăr, tinerele generaţii dintre cele două conflagraţiuni mondiale, educate în duhul «minciunii patriotice», n-au parvenit să afle de la dascălii lor, este că poporul român trăise, de-a lungul secolelor, în raporturi de prietenie activă cu poporul rus şi că între ele n-a existat nicicînd vreun conflict armat – şi că, prin urmare, interesele noastre naţionale dictau o continuitate perfectă a acestor raporturi.

Astfel, printr-o generală complicitate a tăcerii, timp de două zeci şi cinci de ani, manualele noastre de istorie n-au mai insistat asupra faptului că relaţiunile noastre cu Răsăritul fuseseră aşezate încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, care, cel dintîi, avusese viziunea exactă că dintr-acolo poate să-i vină cel mai durabil sport al politicii sale externe şi că aceste relaţiuni luaseră un aspect într-atîta de intim, încît Voievodul moldovean ajunsese a fi solicitat, la un moment dat, să arbitreze chiar conflictul izbucnit între Ţarul Ivan al III-lea, cu care de altfel se încuscrise, şi Domnitorul Lituaniei; că după moartea lui Ştefan, fiul său, Petru Rareş încheiase o alianţă de fapt cu Ducatul Moscovei, ostaşii ambelor ţări cooperînd efectiv împotriva năzuinţelor de expansiune ale Sublimei Porţi, cît şi cele ale Poloniei feudale; că mai tîrziu Ion Vodă cel Cumplit a găsit adesea sprijinul Cazacilor Zaporojeni; că însuşi Mihai Viteazul a fost ajutat de către Ţarul Feodor şi chiar de către celebrul Ţar Boris Godunov, în luptele sale împotriva Otomanilor; că Vasile Lupu obţinuse concursul lui Timuş, Hatmanul Cazacilor, pentru a-şi recîştiga tronul; că Gheorghe Ştefan, urcîndu-se în scaunul Moldovei, procedase la încheierea unui tratat formal de alianţă cu Ţarul Alexei Mihailovici; că Dimitrie Cantemir reînnoieşte, după o jumătate de secol, acest tratat, cu care prilej Domnitorul român primise titlul de «prieten al Marii Rusii», nu de vasal; că cronicarul Neculce îl denumise pe Petru cel Mare, pentru atitudinea lui, salvatorul ţării româneşti; că Ecaterina a II-a acordase, ulterior, în mod solemn, protecţia sa ţărilor noastre; că prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, încheiată între această împărăteasă şi Constantinopol, se aducea scutirea noastră de biruri pentru doi ani; că la începutul veacului al XIX-lea, Corpul de Panduri al lui Tudor Vladimirescu luptase alături de trupele ruseşti, izgonind pe Turci din ţară; că prin Pacea de la Adrianopole, încheind cel de-al patrulea război ruso-turc, Moscova a obligat Turcia să renunţe, în favoarea noastră, nu numai la toate cetăţile din stînga Dunării, dar şi ca Moldova şi Muntenia să fie dispensate pentru totdeauna de a mai furniza Otomanilor grelele tributuri în natură, redîndu-ni-se, prin aceasta, întreaga noastră libertate economică; că generalul Kiseleff acordate Principatelor Române prima Constituţie – numitul Regulament Organic – care, prin concepţia sa avansată a grăbit simţitor dezvoltarea unor forme de viaţă nouă pe meleagurile noastre, că prin concursul Ruşilor ia fiinţă, cam în acelaşi timp, prima noastră armată regulată, faimoasa Miliţie; că alături de Franţa, Rusia a susţinut şi ea actul Unirii Principatelor; că în 1877, cu ajutorul armatelor ruseşti, România îşi dobîndeşte independenţa naţională şi, că, în sfîrşit, în timpul Primului Război Mondial, România a luptat alături de Franţa, Anglia şi Rusia.

Am citat copios, de-a valma – dar se va recunoaşte că era necesar.

Aceste fapte istorice reale, adînc înscrise în zbuciumatul trecut al neamului românesc şi care tind să demonstreze constanta cooperare româno-rusă şi eminentele avantaje pe care noi le-am tras de pe urma ei, timp de peste patru sute de de ani, cine, însă, vreodată, le-a reamintit în perioada ce s-a scurs de la 1917 şi pînă la înfeodarea noastră intereselor naziste?

Evident, nimeni – deoarece era, cert, nevoie ca ele să fie date complet uitării, pentru ca fabulaţiunile anti-sovietice să apară într-o lumină şi mai convingătoare.

A trebuit, însă, să vină cel de-al Doilea Război Mondial şi după amare încercări, să avem de luptat iarăşi alături de aliaţii noştri naturali, pentru ca ochii să se redeschidă, memoriile să-şi reamintească şi să se scrie, în sfîrşit, din nou, istoria adevărată şi sinceră a legăturilor ce au existat din vechime încă între România şi Ruşi*

Numai din mărturia trecutului, va putea reieşi o mai bună înţelegere a prezentului – şi totdeodată un sănătos îndreptar pentru viitor.

* Vezi excelentele analize asupra legăturilor româno-ruse, apărute recent în editura „Eminescu” şi datorate domnilor General Lascăr Mihail („Relaţii de prietenie româno-sovietice”), Andrei Popovici („Ştefan cel Mare şi relaţiile cu Rusia”), T. I. Stoianovici („Relaţiile lui Petru Rareş cu Rusia”) şi V. Borcea („Relaţiile economice româno-sovietice”).

N.B.: Un cititor mă mustră pentru că ar fi vorba de două ziare diferite. Mulțumindu-i pentru că mi-a atras atenţia asupra siteului activenews (Dumnezeule, un hotnews pe invers!) ţin să precizez cititorului meu că pînă în 1944 în presa română nu putea să apară un articol precum cel din Semnalul, iar după 1944 nu putea să apară un articol precum cel din Santinela.”

Raspunsul este extrem de simplu: ceea ce scria Sentinela in 1943 s-a adeverit peste numai 3 ani, in 1946.

Dupa abdicarea regelui Mihai (30 decembrie 1947), tara noastra a purtat denumirea de Republica Populara Romana (RPR). Poate putini stiu sau isi mai amintesc care a fost Imnul de Stat al RPR. Primul Imn, din 1948 si pana in 1953, a fost Zdrobite catuse:

Zdrobite cătuşe în urmă rămân
În frunte-i mereu muncitorul,
Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm,
Stăpân pe destin e poporul
Trăiască, trăiască Republica noastră,
În marş de năvalnic şuvoi;
Muncitori şi ţărani, cărturari şi ostaşi
Zidim România Republicii noi.
În lături cu putredul vechi stăvilar
E ceasul de sfântă’ncordare
Unirea şi pacea şi munca-i stegar’
Republicii noi populare.
Spre ţelul victoriei mari ne îndreptăm
E ceas de izbânzi viitoare
Credinţă îm muncă şi luptă jurăm
Republicii noi populare.”

De observat ca acest Imn de stat nu pomeneste nimic de URSS sau de rusi si nu pomeneste nimic nici despre comunism, desi realitatile se schimbasera mult fata de 1943, cand a fost scris articolul din Sentinela.

Din 1953 si pana in 1977 am avut un alt imn – Te slavim, Romanie:

Te slăvim, Românie, pământ părintesc
Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc
E zdrobit al trecutului jug blestemat
Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat
Astăzi noi împlinim visul lor minunat.
Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română
Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor
Cu poporul sovietic eliberator.
Leninismul ni-e far şi tărie si avânt
Noi urmăm cu credinţă Partidul ne-nfrânt,
Făurim socialismul pe-al ţării pământ.
Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română
Noi uzine clădim, rodul holdei sporim
Vrem în pace cu orice popor să trăim
Dar duşmanii de-ar fi să ne calce în prag
Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag
Înălţa-vom spre glorie al patriei steag
Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română” (subl. mea)

care arata exact ce fel de regim s-a instaurat dupa 1946, dar de asa maniera incat sa exprime faptul ca „infratirea” cu URSS ar veni din partea noastra, nu ca ar fi impusa de regimul comunist de la Kremlin, adica exact ce scria Semnalul la 1 septembrie 1946. De notat ca 30 de ani i-a trebuit tarii noastre sa scape de aceasta „infratire” malefica, timp in care s-au produs cele mai atroce crime ale comunismului!

De observat in primul Imn: „E ceasul de sfântă’ncordare”, iar comunismul era ateu – deci ce avea sfant? Un oximoron, desigur.

In al doilea Imn – Te slavim, Romanie, dar: „Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator” – cu alte cuvinte, vroia sa spuna: „Asa te slavim, Romanie!”. Un alt oximoron, desigur, mai ales ca urmeaza:”Puternică, liberă,/Pe soartă stăpână/Trăiască Republica/Populară Română”. Si auziti aici: „Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat/Astăzi noi împlinim visul lor minunat.”, dupa care vine chestia cu infratirea cu URSS – asta ar fi fost „visul strabunilor eroi”.

Rezulta destul de clar ca articolul din Sentinela chiar nu a exagerat, cu atat mai mult daca ne gandim la Basarabia, pamant romanesc, luat cu japca de rusi. Iar din Republica Moldova, se poate spune fara teama de a gresi, rusii n-au plecat nici acum!!

Februarie 18, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

Au trait linistiti pana la adanci batranete…

Revista 22

Călăul Mihail Patriciu

Liviu Plesa

Un profil al comandantului Securității Cluj din anii consolidării comunismului

 Nu sunt multe cazurile în care crimele Securității au fost consemnate în documente. Ca orice poliție secretă a unui stat totalitar, Securitatea a încercat să-și acopere cât mai bine urmele. Excepții au fost cazurile în care excesele au fost atât de mari, încât până și autoritățile comuniste au fost obligate să declanșeze anchete. Astfel, ne-au rămas mărturii de neprețuit despre abuzurile din închisori și colonii de muncă sau despre torturile și execuțiile sumare comise de Securitate. Ca urmare a unei astfel de anchete, știm mai multe și despre Mihail Patriciu, șef al Securității în regiunea Clujului, faimos pentru numeroasele crime în care a fost implicat. Cazul Patriciu este interesant pentru că devoalează metode de acțiune ale Securității și pretextele legale folosite pentru ștergerea urmelor.

Încă de tânăr, Mihail Patriciu și-a des­co­perit vocația ideologică. Evreu la origine (născut la 19 ianuarie 1909, în Năsăud, pe numele său real Grünsperger sau, după une­le opinii, Weiss), a lucrat o vreme ca pă­lărier în localitate, dar nu acesta era ti­pul de biografie care îi convenea. A aderat timpuriu la PCR, activând în ilegalitate. În 1937, a făcut parte din grupul de co­mu­nişti români care s-au înscris voluntari în Brigăzile Internaţionale pentru a lupta în Spania. Contactul cu duritatea metodelor promovate de agenţii sovietici pentru men­­ţinerea purităţii ideologice a com­ba­tanţilor îi va marca activitatea viitoare, el fiind con­vins că doar măsurile extreme pot să ducă la înfrângerea adversarilor şi înă­bu­şirea oricăror forme de protest. După vic­toria lui Franco, s-a refugiat, ală­turi de cei­lalţi luptători, în Franţa, unde a fost în­chis în lagărele Gurs şi Argèles-sur-Mer.

În aprilie 1941, a evadat din lagăr îm­pre­ună cu mai mulţi comunişti români, vii­tori lideri ai partidului și ofiţeri superiori de Securitate (Constantin Doncea, Mihail Florescu, Valter Roman, Konrad Adorian, Wilhelm Einhorn ş.a.). Dacă unii dintre aceştia au luat drumul Moscovei, în­tor­cându-se în ţară cu Ana Pauker, Patriciu a ajuns la Paris, de unde a fost încadrat în rezistenţa comunistă franceză (Le Ma­quis). A luptat contra naziştilor până în 1944, când a revenit în România împreună cu Mihail Florescu (Iancu Iacobi), viitorul şef al Direcţiei Propagandă a Armatei şi mi­nistru al Industriei Chimice timp de pes­te 20 de ani.

„Bandiţii au fost executaţi“

Apropiat de Teohari Georgescu (ministru de Interne între 1945-1952) şi apreciindu-i-se experienţa de combatant, în aprilie 1945 Pa­triciu a fost numit în fruntea Ins­pec­to­ratului Regional de Poliţie Cluj. În primii ani de activitate, până la consolidarea pu­terii comuniste, Patriciu nu s-a remarcat prin ceva anume, el îndeplinind con­şti­in­cios, dar fără exces de zel, directivele con­du­cerii Ministerului Afacerilor Interne (MAI). De exemplu, în timpul grevei stu­denţilor din Cluj (mai-iunie 1946), a dat do­vadă de moderaţie.

După înfiinţarea Securităţii, în 1948, Pa­triciu şi-a păstrat funcţia de conducător al aparatului represiv din regiunea Cluj. Dar acum contextul intern s-a schimbat, iar regimul a declanşat asaltul asupra tu­turor categoriilor politice, sociale, eco­no­mice şi religioase percepute ca adversare, dorind să-şi supună rapid şi total întreaga societate românească.

Prin urmare, Patriciu a considerat şi el că a trecut vremea metodelor laxe practicate în intervalul 1945-1948. Transpunându-şi intenţiile în practică, a devenit rapid ofi­ţerul de Securitate cu cele mai multe asa­sinate la activ. Ţintele sale predilecte au fost liderii şi membrii grupurilor de re­zis­tenţă armată din Munţii Apuseni, precum şi ţăranii înstăriţi („chiaburii“) care se îm­potriveau colectivizării şi cotelor obli­ga­to­rii. Ordinele sale au fost îndeplinite cu pre­cădere de către cpt. Kovács Mihail, mr. Briceag Nicolae şi cpt. Mihaly Alexandru, şefii Securităţii din judeţele Turda, Someş şi Mureş subordonați direct lui Patriciu.

În toamna anului 1948, Patriciu le-a dat instrucţiuni concrete acestor subordonaţi privind modul de operare împotriva „duș­manilor“ regimului. Patriciu i-a avizat pe subalternii săi şi de faptul că rapoartele ce se întocmeau după acţiunile de ucidere a re­zistenţelor trebuiau falsificate, el afir­mând că „în scriptele noastre nu trebuie să aibă urme faptul că bandiţii au fost executaţi“.

„Dai cu el de pământ şi raportezi că a vrut să fugă“

În perioada 1948-1949, în Munţii Apuseni activau numeroase grupuri de rezistenţă armată, ce constituiau o problemă pre­santă pentru Securitate şi regim, astfel încât Patriciu a luat măsuri represive ex­treme pentru a le anihila cât mai rapid, dar mai ales pentru a determina populaţia să nu le mai susţină. În noiembrie 1948, după capturarea grupului Andrei Meşter, din Valea Ponorului, el i-a ordonat cpt. Kovács să-l ia din arest pe liderul grupării şi să-l ucidă: „am primit ordin verbal de la tov. col. Patriciu: «pui în maşină, duci lângă comuna lui natală, dai cu el de pă­mânt şi raportezi că a vrut să fugă şi a sărit asupra organelor noastre când am vrut să mergem cu el să arate că unde este armamentul ascuns»“.

Iar cum conducerea Securităţii s-a de­cla­rat întru totul de acord cu aceste metode, Patriciu a trecut rapid la comiterea de asasinate pe scară largă: în noaptea de 23/24 iunie 1949 au fost executaţi Leonida Bodiu şi alte două persoane, membri ai organizaţiei Garda Albă; la 7 octombrie 1949 a fost ucis Gheorghe Gheorghiu-Mă­răşeşti, împreună cu alte trei persoane, mem­bri ai organizaţiei Cruce şi Spadă; pentru a culmina în zilele de 2 şi 5 aprilie 1950, când au fost luaţi din penitenciar şi asasinaţi într-un loc necunoscut nu mai puţin de 12 membri ai organizaţiei Dabija.

Comiterea unor asasinate de o asemenea anvergură nu avea cum să fie ordonată de către Patriciu fără acordul şefului Se­curităţii, Gheorghe Pintilie, care nici el nu putea să treacă la fapte fără asentimentul conducerii Partidului Muncitoresc Român şi al consilierilor sovietici din Securitate. Uciderea unor lideri ai rezistenţei armate a fost decisă la centru, iar în acea perioadă execuţii sumare au fost comise şi de către Securitatea din Timişoara sau Constanţa, toate fiind în prealabil aprobate nominal de conducerea Securităţii.

„Trebuiesc împuşcaţi pe loc“

Spre deosebire însă de ceilalţi şefi de Se­curitate, col. Patriciu a considerat că di­rectivele concrete în cauză nu constituiau altceva decât un model de acţiune, astfel încât a luat iniţiativa şi a dispus de la sine putere asasinarea mai multor opozanți din regiunea Cluj. Cpt. Mihaly preciza că Pa­triciu le-a spus foarte clar faptul că „fu­garii care se găsesc în munţi şi vor fi prinşi cu arme asupra lor trebuiesc îm­puşcaţi pe loc“.

Printre primele victime s-a numărat Cons­tantin Vodă din com. Bistra, supranumit „Regele Munţilor“, cunoscut opozant al re­gimului, dispărut de la domiciliu. După ce a fost prins de către Securitate, întrucât fap­tele acestuia nu garantau obţinerea unei condamnări în instanţă, Patriciu i-a cerut cpt. Kovács să-l ia din arest şi să-l împuşte în munţi, operaţiune înfăptuită în noaptea de 6/7 august 1949, în timpul unei acţiuni contra unui membru al or­ganizaţiei Diamandi. Conform cpt. Ko­vács: „În acea noapte, banditul Marc Victor a fost atras în cursă, împuşcat (…) iar dimineaţă a fost adus la faţa locului banditul din Bistra, Vodă Costică, îm­puş­cat şi am raportat că a murit în acţiune, deci raportul a fost denaturat, conform or­dinului primit din partea tov. colonel Patriciu“.

A trecut apoi la membrii şi gazdele gru­pului Diamandi. La 6 septembrie 1949 au fost ucişi Gheorghe şi Ilie Ilea, tată şi fiu. Cpt. Kovács arăta că a primit următorul ordin de la Patriciu: „la noapte pui pe ei în maşină, duci în marginea comunei şi trânteşti de pământ şi raportezi că du­cându-i acasă să arate unde era ascuns armamentul la un moment dat au sărit amândoi asupra organelor noastre, cău­tând să-i dezarmeze, unde au fost îm­puşcaţi“. Prin acelaşi procedeu au fost ucişi în următoarea lună alţi patru mem­bri ai organizaţiei Diamandi. De ase­menea, Securitatea din Gherla a îndeplinit ordinul de a-i executa pe doi membri ai organizaţiei Partizanii Regelui Mihai.

„Să ştie toţi acei care nu predau cotele că vor păţi aşa“

După distrugerea majorităţii grupurilor de rezistenţă din zonă, Patriciu şi-a îndreptat atenţia asupra ţăranilor ce se împotriveau colectivizării şi cotelor obligatorii. El le-a explicat subordonaţilor că în acest caz vic­timele trebuiau alese cu grijă, fiind ex­clu­să uciderea ţăranilor săraci, cei vizaţi fiind chiaburii. Patriciu a dat astfel un sens con­cret luptei de clasă: „Să căutăm pe ade­văratul duşman şi să lovim fără cruţare în acesta (…) să se ia măsurile cele mai drastice contra acelor care caută să sa­boteze măsurile luate de partid şi gu­vern, fiind atenţi ca să lovim în duş­ma­nul principal“.

Cpt. Kovács arăta că în iulie 1949 a fost chemat la Patriciu, „unde am fost instruit în problema chiaburilor, unde şi când tre­buie să dau cu ei de pământ şi să trântim la pământ şi să raportăm că a vrut să fugă sau să dezarmeze organele noastre“. Mr. Briceag declara şi el că Pa­triciu „a dat dispoziţie că dacă un chia­bur va face agitaţie să fie împuşcat acolo pe loc, ca să ştie toţi acei care ar în­drăzni să nu predea cotele că vor păţi aşa“.

Iar Kovács a trecut rapid la fapte, uci­gân­du-l pe Cuc Mihai din com. Cianu Mare, „conform ordinului verbal al tov. col. Patriciu «la noapte pui în maşină, duci la marginea comunei şi trânteşti la pă­mânt şi raportezi că a fugit banditul, aţi tras după el»“.

Dar cum în 1950 rezistenţa faţă de colec­tivizare s-a amplificat, Patriciu a con­si­derat că doar generalizarea operaţiunilor de asasinare putea asigura succesul par­tidului în problema agrară. El a ţinut mai multe şedinţe de prelucrare cu şefii com­partimentelor din subordine, în care – du­pă ce i-a criticat că „lucrează prea moa­le“ – le-a cerut să treacă fără ezitare la împuşcarea a unu-doi chiaburi din fiecare comună unde colectivul întâmpina greu­tăţi. Conform lui Kovács, Patriciu le-a spus că „«în acele comune unde avem astfel de cazuri, unul sau doi putem să trântim la pământ», ceea ce însemna la dânsul să fie împuşcaţi (…) numai de un singur lucru să îngrijim «să fie chiabur şi să aibă gâtul gros», arătând cu mâna di­mensiunea gâtului“. Pentru ca efectul asupra populaţiei să fie maxim, cei ucişi tre­buiau îngropaţi de ceilalţi chiaburi din sat.

Pe baza acestor dispoziţii, un val de crime s-a dezlănţuit asupra satelor din regiunea Cluj: cpt. Mihaly a executat câte un chia­bur în două comune, cpt. Kovács la fel, iar mr. Briceag a ucis şi el mai mulţi ţă­rani.

Şeful Securităţii din Cluj nu s-a declarat mulţumit cu aceste rezultate şi a cerut am­plificarea acţiunilor, solicitându-le celor din subordine să rezolve toate problemele până la aniversarea zilei de 23 august. Cpt. Kovács s-a conformat şi la 17 august 1950 a împuşcat trei ţărani în com. Bistra. Pa­triciu l-a lăudat pe Kovács în faţa ce­lorlalţi şefi de compartimente, dându-l ca exemplu.

„Nimeni să nu ştie şi să nu afle“

Dar numărul foarte mare de crime comise într-un timp atât de scurt şi mai ales am­ploarea tot mai mare pe care o luau asa­sinatele (de la una-două persoane se ajun­sese la grupuri de ţărani) au pus pe gân­duri chiar şi conducerea Securităţii. Pro­blema era că atât de multe crime erau şi dificil de muşamalizat, ele căpătând deja aspectul unor execuţii în masă. La Cluj au fost trimişi mai mulţi ofiţeri în control, care au cercetat şi aflat modul real în care au fost ucise toate persoanele amintite. Patriciu însă nu s-a sinchisit prea mult, cerându-le subalternilor doar să dea do­vadă de mai mare atenţie: „în cazuri din astea aşa trebuie să procedăm ca nimeni să nu ştie şi să nu afle că cine a făcut (…) ceea ce s-a făcut s-a făcut bine şi nu regretă nimeni, dar metoda sau pro­ce­dura ca atare, adică să nu se afle că cine a făcut lucrul“.

Cu toate acestea, şefii Securităţii i-au in­ter­zis lui Patriciu să mai ucidă, trans­fe­rându-l apoi la conducerea Direcţiei re­gionale Braşov. Era oricum o perioadă în care foştii luptători din Spania erau priviţi cu circumspecţie, Stalin bănuind că cea mai mare parte dintre ei fuseseră recrutaţi ulterior de serviciile de spionaj capitaliste. În aceeași perioadă, s-au înregistrat și pri­mele măsuri staliniste de marginalizare a evreilor din aparatul de partid și de stat. La nivelul temutei Comisii a Controlului de Partid a fost creat un sector ce analiza bio­grafiile şi activitatea voluntarilor ro­mâni. Unii dintre aceştia, precum Valter Roman, au fost trecuţi în funcţii de o im­portanţă mai redusă. Patriciu a fost totuși menajat, pentru că loialitatea faţă de re­gim nu era pusă la îndoială și, în plus, be­neficia de susţinerea lui Teohari Geor­gescu.

O bătrânețe liniștită

Cariera lui Patriciu în Securitate a luat sfâr­şit odată cu îndepărtarea protectorului său, Teohari Georgescu, din conducerea par­tidului şi a MAI. În iulie 1952, a fost destituit şi trecut în rezervă. Noua con­ducere a ministerului nu mai avea în­cre­dere în acei ilegaliştii consideraţi apropiaţi grupului deviatorilor de dreapta (o soartă similară cu cea a lui Patriciu a avut-o şi un alt evreu fost luptător în Spania şi Fran­ţa, col. Adorian Konrad, şeful Direcţiei Pro­pagandă şi Agitaţie din MAI). În plus, implicarea lui Patriciu în acte represive de amploare argumenta faptul că vechea con­ducere a ministerului acoperise sau chiar ordonase aceste abuzuri, fiind vinovată aşadar de deviere de dreapta.

Peste câţiva ani, partidul a apelat însă ia­răşi la el şi, având nevoie de o mână forte la Uzinele Metalurgice Reşiţa, l-a numit di­rector general al întreprinderii. S-a re­marcat şi aici prin stricteţea pe care o im­punea angajaţilor în îndeplinirea sar­ci­ni­lor.

Nu va sta mult în această funcţie, pre­ferând să se retragă la Cluj ca un paşnic pensionar. Nici măcar Plenara din aprilie 1968, când au fost devoalate multe dintre crimele comise de Securitate, nu-l va afec­ta în vreun fel. Majoritatea vorbitorilor şi-au îndreptat tirul acuzaţiilor spre mr. Bri­ceag, omiţându-se faptul că acesta nu fă­cuse altceva decât să execute ordinele pri­mite de la Patriciu. Singurul lucru ce i s-a imputat a fost comportamentul dur pe care-l avusese faţă de propriii subordonaţi (fiind notoriu că nu ezita să aplice corecţii fizice umilitoate acelor angajaţi ce nu-i în­deplineau întocmai dispoziţiile). Numărul foarte mare de asasinate a fost trecut sub tăcere. A decedat liniştit la o vârstă îna­intată, în anul 1996, la Cluj, fără a avea cu absolut nimic de suferit nici după căderea regimului comunist.

LIVIU PLEŞA (CNSAS)

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

De remarcat cum acesti criminali ai regimului comunist, criminali ce ar putea fi invinuiti de crime impotriva umanitatii, au trait linistiti si dupa iesirea la pensie, murind la fel de linistiti, la varste inaintate, fara a fi deranjati vreodata de ceva sau de cineva sau macar de Justitie!!

Tocmai aceste lucruri, de o monstruozitate ingrozitoare, intamplate in tara asta explica realitatile de acum.

Mihail Patriciu a decedat in 1996 la Cluj. Nu doar ca numarul foarte mare de asasinate ordonat de el a fost trecut sub tacere – o tacere cumplit de criminala!! – dar comunistii, in Plenara din aprilie ’68, nici macar nu l-au atins sau acuzat de ceva.

Traian Basescu a condamnat comunismul la sfarsitul lui 2006. Trecusera 17 ani de la Revolutia din Decembrie 1989. Iar Corneliu Vadim Tudor si PRM au facut tot posibilul sa compromita aceasta istorica condamnare a comunismului si a crimelor comunismului.

Nu doar ca nu a exista o veritabila Justitie de Tranzitie prin aplicarea Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara, dar ceea ce e cel mai monstruos referitor cel putin la comunismul romanesc este ca s-au trecut sub tacere, ca si cum nu s-ar fi intamplat, ca si cum toate ar fi fost bune si frumoase, crime impotriva umanitatii si s-au trecut sub tacere, intentionat sau nu, si dupa Revolutie. Eu cred ca mai degraba intentionat!

Basescu a condamnat comunismul si imediat a fost acuzat ca vrea sa obtina avantaje politice, foloase necuvenite, n-asa? 😉 Pentru ca a condamnat comunismul, sa retinem lucrul asta!! Ca daca n-ar fi facut-o, daca ar fi stat in banca lui, era ok, era baiat bun! Lucrul asta arata cat de mare a fost dimensiunea criminala a comunismului, prin faptul ca s-a prelungit si in istoria recenta. Pentru ca unii au dorit sa impiedice sau sa ia in derizoriu condamnarea comunismului de catre Presedinte, de catre Statul Roman. Ca in continuare sa fie trecute sub tacere crimele comunismului si criminalii care le-au comis. Este incredibila cardasia unora cu niste criminali ce oriunde in lumea civilizata ar fi fost condamnati pentru crime impotriva umanitatii.

Nu stiu daca reusim si acum sa constientizam ce a insemnat din punct de vedere moral lucrul asta: acest Mihail Patriciu a trait pana nu chiar demult ca un batranel onorabil ce, probabil, isi ducea nepotii in parc, ii lua pe genunchi si se juca cu ei, de ai fi zis ca e cel mai bland si cumsecade om de pe pamant. Cand, de fapt, era un om ce a ordonat executii in masa care au reusit sa sperie chiar partidul comunist din care facea parte!!

Multa vreme conducerea politica a acestei tari, alienand societatea romaneasca, nu doar ca a admis sa se desfasoare in tara asta crime impotriva umanitatii dar i-a si tolerat pe criminalii care au savarsit aceste crime ca si cum ar fi fost niste oameni foarte de treaba! Si nu doar ca i-a tolerat, dar le-a mai dat si salarii si pensii grase, conditii de viata excelente, pe care un om cinstit din tara asta nu le avea.

Uitati-va cata fuga de raspundere si minciuna era in caracterul acestui om:

„La Cluj au fost trimişi mai mulţi ofiţeri în control, care au cercetat şi aflat modul real în care au fost ucise toate persoanele amintite. Patriciu însă nu s-a sinchisit prea mult, cerându-le subalternilor doar să dea do­vadă de mai mare atenţie: „în cazuri din astea aşa trebuie să procedăm ca nimeni să nu ştie şi să nu afle că cine a făcut (…) ceea ce s-a făcut s-a făcut bine şi nu regretă nimeni, dar metoda sau pro­ce­dura ca atare, adică să nu se afle că cine a făcut lucrul“.”

Astfel de oameni au fost cinstiti in Romania comunista si lasati in pace dupa prabusirea comunismului.

Condamnarea comunismului s-a facut de abia la sfarsitul anului 2006. Eu cred ca si acum unii dintre ei sunt bine-mersi. I-au luat la intrebari pe vreo 2 – Alexandru Visinescu si Ion Ficior – dar foarte tarziu. Si acestia au trait bine-mersi multa vreme dupa Revolutie. Insa ce a facut acest Mihail Patriciu mi se pare de o gravitate mult mai mare decat faptele grave, fara indoiala, a celor doi la un loc pentru ca a fost creierul care a pus la cale si a ordonat ucideri in masa ce au speriat chiar Securitatea!!!

In Romania, un astfel de om a dus-o foarte bine.

A trait linistit pana la adanci batranete.

Noiembrie 27, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 33 comentarii

Despre Securitate…

Va recomand tuturor, indiferent de simpatiile politice, sa cititi postarea D-lui. Cristian Preda:

Doi olandezi supravegheați de Securitate

care ne prezinta doua carti, cred, interesante.

Dupa ce am citit postarea am cazut pe ganduri… Intrebarea pe care mi-o pun e urmatoarea: la ce a fost nevoie de o asemenea supraveghere stricta – nu ma refer numai la supravegherea diplomatilor straini, dar si a cetatenilor romani – ca, in final, sistemul comunist tot s-a prabusit ? Pentru ca Securitatea trebuia sa apere sistemul, regimul comunist si din aceasta cauza trebuia sa obtina tot felul de informatii. Sigur, fiecare tara are servicii de informatii. Numai ca Securitatea era temuta de toti cetatenii pentru ca avea informatori ascunsi in toata societatea si era dispusa oricand sa gaseasca niscaiva „eretici”, adica din aia care exprimau pareri „subversive”, „dusmanoase la adresa regimului si tovarasului secretar general”, etc. Consecintele pe care le suportau acesti „eretici”, cum le-am spus eu, variau de la deloc placute la ingrozitoare.

Practic, nu puteai sa stii cine te toarna… Ar fi putut fi cel mai bun prieten, colegul de birou, vecinul din bloc sau de la a doua casa de casa ta, cu care ai schimbat un pahar de vorba la o bere… Ar fi putut fi femeia pe care o iubesti si cu care ai facut o dragoste nebuna cu doua seri in urma… Bineinteles, si cei care turnau puteau fi constransi sub diverse forme, prin diverse tipuri de santaj ca sa-i toarne pe altii. „Baietii” aveau „metode specifice” in acest sens.

Uluitor este faptul ca Securitatea, raportata la populatia Romaniei, a fost una din cele mai mari politii politice din tot Blocul Estic.  Iata ce ne spune, in continuare, Wikipedia in engleza:

„By 1951, the Securitate’s staff had increased fivefold, while in January 1956, the Securitate had 25,468 employees.[2] Under the regime of Nicolae Ceaușescu, the Securitate employed some 11,000 agents and had a half-million informers[1] for a country with a population of 22 million by 1985.[3] Under Ceaușescu, the Securitate was one of the most brutal secret police forces in the world, responsible for the arrests, torture and deaths of thousands of people.[1]

Incerc sa traduc:

„In 1951 personalul Securitatii a crescut incincit, iar in ianuarie 1956, Securitatea numara 25.468 de angajati. Sub regimul Ceausescu, Securitatea a angajat 11.000 de agenti si jumatate de milion de informatori, la o tara de 22 de milioane de locuitori in 1985. Sub Ceausescu, Securitatea a fost una din cele mai brutale politii secrete din lume, responsabila de arestari, tortura si moartea a mii de oameni”

Wikipedia in romana ne spune:

„În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.”

Am citit mai demult un articol despre Securitate in care se spunea ca aceasta avea (in anii ’50-’60) mai multi agenti si angajati decat serviciile similare din SUA!!! Ca doar suntem „locul de intalnire dintre Orient si Occident”, nu? Numai uitati-va, va rog, la cifra aceasta: jumatate de milion de informatori – pare absolut incredibil, neverosimi, halucinantl!! Lucrul asta te-ar putea duce cu gandul la un razboi informativ de proportii colosale ce s-a dus aici, pe meleaguri dambovitene. Un razboi pe timp de pace, in care un cetatean obisnuit putea fi implicat fara voia lui…

Si pentru ce? Ca, in final, regimul comunist tot s-a prabusit – oamenii au iesit in strada – iar Ceausestii au fost pusi la zid si au murit sub gloantele plutonului de executie. Pe Pinochet l-a mai luat D-na. Thatcher sub aripa, de Ceausescu s-au lepadat toti, chiar si regina Angliei, care l-a plimbat in caleasca si i-a mai acordat si distinctii, pe care, ulterior, dupa ce a murit, i le-a retras… Gorbaciov nici n-a mai vrut sa auda de el…

English: Ion Iliescu and Ceausescu Family in V...

English: Ion Iliescu and Ceausescu Family in Vacation. (Photo credit: Wikipedia)

Interesant este ca numarul foarte mare de angajati si de informatori in timpul regimului Ceausescu poate indica o teama a acestuia… Dar de ce atat de multi informatori? Ciudat… Daca era vorba de corpul diplomatic, de studenti straini, de lectori de limbi straine atunci e clar ca nu ar fi fost nevoie de 500.000 de informatori, nu? E vorba de o populatie cam cat are un judet mare din Romania! Si atunci de ce atat de multi informatori intr-o tara inchisa in care nu te prea puteai duce in strainatate cu una cu doua, iar cel care mergea in strainatate era, desigur, dinainte verificat de Securitate. Deci plecarile se faceau in conditii strict controlate si plecau foarte putini, raportat la intreaga populatie a Romaniei. In niciun caz nu era vorba, spre exemplu, de libera circulatie a persoanelor in UE, cum e acum. Deci Romania era o tara inchisa, contactul cetatenilor cu exteriorul era anevoios. Si atunci pentru ce 500.000 de informatori? Mai ales ca oamenii aveau loc de munca aici, in tara – deci somajul nu justifica o emigratie in masa, lucru destul de clar. Oricat ar parea de ciudat, raspunsul este ca Ceausescu se temea de popor!!! E clar ca un asemenea aparat represiv, cum era Securitatea, putea anihila pe oricine din exterior care ar fi creat aici tulburari. Fiind o tara inchisa, nu erau nici multi straini in Romania, care sa incerce sa faca ceva. Si nici nu ar fi avut sanse de reusita. Altfel nu se justifica numarul de angajati activi in Securitate, care era foarte mare. Totusi, sa presupunem ca ar fi existat persoane din exterior capabile sa produca aici tulburari. Numarul lor nu putea fi mare… Atunci de ce atat de multi informatori: 500.000 de oameni? Pentru ca daca raspunsul de mai sus – ca Ceausescu se temea de popor – e fals, ar trebui sa rezulte ca pericolul amenintarii din exterior era mare si ca erau multi agenti din exterior care ar fi putut sa puna in pericol regimul. Altfel cum se poate justifica numarul acesta foarte mare de informatori?

Aktionsgruppe Banat

Iata ce arata, printre altele, Wikipedia:

Herta Müller im Gespräch mit Marita Hübinger

Herta Müller im Gespräch mit Marita Hübinger (Photo credit: Das blaue Sofa)

„William Totok declara într-un interviu, în august 2002, că Aktionsgruppe Banat s-a constituit în anul 1972 ca o grupare a unor tineri autori care, în mod programatic, încercau să creeze o literatură neconvențională, angajată în sensul adevărat al cuvântului, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă unui estetism elitarist, apolitic și distanțat față de realitatea imediată. Ideologia grupului era tributară scrierilor stângii nedogmatice occidentale, iar textele literare urmau o linie comună, oarecum unitară, inspirată atât din laconismul dialectic al lui Bertolt Brecht, cât și din experimentele avangardiste ale „Grupului Vienez” sau a poeziei muzicii rock. Atitudinea politică a grupului nu a fost una principial anti-comunistă, ci doar critică față de socialismul real-existent.[8 […]

Într-o „Notă informativă” trimisă securității în 10.10.1974 Sursa: „SANDU”[9] se regăsește următoarea caracterizare: În general se poate aprecia că acești tineri din „Aktionsgruppe Banat”, sînt inteligenți, au citit mult, sînt la curent cu literatura de astăzi în limba română, cu cea din R.D.G., R.F.G., Austria. În vocațiile lor cu precădere lirică, au și proză scurtă – autorii sînt tributari ai unor curente de înnoire pe tărîm literar, curente care s-au răsfrînt într-o formă sau alta mai în toate țările. Ceea ce li se poate reproșa din punct de vedere literar este un oarecare avantgardism împerecheat cu ermetism, ceea ce a dus la o serie de rezerve față de acest grup, mai ales din partea generației mai vîrstnice de scriitori de limbă germană din Timișoara. – Din punct de vedere literar grupul și-a propus să depășească așa-zisul provincialism din literatura germană din România, căutând un contact mai direct cu literatura modernă. … Din punct de vedere politic membrii grupului sînt foarte interesați de evenimentele politice interne și externe (De ex. în toamna anului trecut au organizat o șezătoare literară la Casa de cultură a studenților pe tema solidarității cu poporul chilian). De asemenea se ocupă cu probleme ale populației germane din țara noastră, cum își găsesc reflectarea în literatura de limbă germană.-

În toamna lui 1975, Wagner, Totok și Ortinau, împreună cu susținătorul lor cel mai activ, criticul Gerhardt Csejka, sunt arestati și interogați cu privire la programul și la presupusele intenții „conspiraționiste“ ale grupului. La scurt timp, Totok a fost reținut din nou și închis aproape nouă luni de zile. La ieșirea sa din închisoare, la sfârșitul lunii iunie 1976, grupul nu mai exista ca atare.

Iată ce relatează Gerhardt Csejka cu privire la acțiunea securității:

În octombrie 1975, la o întâlnire a grupului de la Timișoara, Totok i-a invitat pe toți la casa sa părintească din Comloșu Mare. În timp ce grupul se deplasa spre Comloșu Mare, pe la zece seara, înainte de a intra în Jimbolia, o patrulă de grăniceri i-a oprit și i-a legitimat. Au fost lăsați să plece, dar după ce au trecut de Jimbolia au fost opriți din nou, inclusiv cu un foc de trasor în aer. Au fost cu toții dați jos din mașini și urcați într-o dubă, cu care au fost duși la pichetul din Jimbolia, unde au fost ținuți toată noaptea cu fața spre perete, fără a avea voie să vorbească. Dimineața au fost interogați la Jimbolia și au fost întrebați de ce au vrut să treacă granița. De aici au fost duși la Timișoara, la sediul Securității.

Au fost percheziționați la pielea goală, li s-au luat curerelele și șireturile. Au fost despărțiți, câte doi într-o celulă. Au fost duși la Procuratură, unde au fost ținuți o săptămână, fiind interogați în fiecare zi. Tema interogatoriilor se schimba. De la tentativa de trecere ilegală a frontierei s-a mers la interogatorii despre literatură, despre textele publicate. La interogatorii, Csejka le-a spus că ei au înțeles greșit mesajele și că, de fapt, membrii grupului erau neo-marxiști, ceea ce era adevărat.

După o săptămână, li s-a dat drumul, dar au continuat presiunile asupra lor, inclusiv ascultarea telefoanelor.[10] „[…] Și interdicția de publicare după scurt timp a fost anulată, carnetele de partid ce au fost confiscate i-au fost restituite.”[11]

Deci acest grup nu numai ca era de stanga, dar era si neo-marxist. De observat ca un membru al grupului, William Totok, declara: „Atitudinea politică a grupului nu a fost una principial anti-comunistă, ci doar critică față de socialismul real-existent.”. Deci atitudinea nu era nici macar una anti-comunista!! Atunci de ce a fost persecutat de Securitate? Ana Pauker i-a primit pe legionari in partid!! Adica extrema dreapta avea loc in PCR, neo-marxistii, nu… Acest grup, care era marxist, s-a exprimat critic, din cate inteleg, la adresa socialismului real-existent. Bun! E foarte clar ca principial ar fi fost ca ei sa fie invitati la o sedinta deschisa de partid ca sa se faca o critica in mod deschis referitor la ce nu merge bine, la ce nu e in regula. Intrebarea care se pune este: de ce o actiune a Securitatii la adresa lor? Daca era o problema de partid atunci de ce trebuia s-o rezolve Securitatea? De aici rezulta foarte clar ca Ceausescu se temea! Si asta inca din 1972-1975!! El se temea inca de atunci de izbucnirea unor revolte in interior, in randurile populatiei. Este ciudat, daca stai sa te gandesti ca scopul, cel putin declarat al socialismului, era imbunatatirea vietii oamenilor, cresterea nivelului de trai. Programul PCR urmarea indeosebi aceste lucruri. Si atunci de ce asa o frica de popor? De propriul sau popor? De ce asa o teama daca scopul era imbunatatirea vietii acestui popor? De unde se vede ca Ceausescu nu era deloc convins ca socialismul isi va atinge scopul… Trebuie sa observam ca cei din Grupul de Actiune Banat nu erau agenti ai unei puteri straine sau in legatura cu vreo putere straina… „Dimineața au fost interogați la Jimbolia și au fost întrebați de ce au vrut să treacă granița”, fara ca ei sa fi avut aceasta intentie… De ce securistii s-au gandit neaparat la asta: „sa treaca granita”? E clar ca Romania era o tara inchisa. Si atunci de ce atata teama? Dar ca e vorba de o teama fata de posibile revolte in interior, lucrul asta cred ca e destul de clar.

Aprilie 30, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 28 comentarii

„Odată, înainte de un revelion, eu veneam cu sifoanele în plasă şi când l-am văzut chiar i-am spus la ureche: „Să vă vedem preşedinte”.”

🙂

Daca doriti sa stiti despre cine e vorba, va rog cititi urmatorul interviu luat de Sabina Fati D-lui Acad. Razvan Theodorescu:

Cine i-a inventat pe terorişti în decembrie 1989

O idee care mi-a atras atentia…

Un mister numit Ion Iliescu!! 😉

Nu-l cunoşteaţi pe Ion Iliescu?

R.T.: Ne salutam pentru că el era prieten bun cu un vecin de-al

Português: O presidente da Romênia Ion Iliescu.

Image via Wikipedia

meu de bloc. Odată, înainte de un revelion, eu veneam cu sifoanele în plasă şi când l-am văzut chiar i-am spus la ureche: „Să vă vedem preşedinte”.

Ştiaţi de planurile lui Ion Iliescu?

R.T.: Nu, dar toată lumea vorbea despre el.

Ca despre un posibil succesor?

R.T.: Se vorbea. Marin Sorescu şi cu mine în 12 decembrie 1989 eram în vizită în casa unui pictor, unde a venit şi Paul Niculescu Mizil, căruia am avut ideea să-i cerem să se solidarizeze cu scrisoarea noastră pe care vroiam să i-o trimitem lui Ceauşescu. Mizil venise însoţit de cineva cunoscut: omul de televiziune Emanoil Valeriu.

Despre care CNSAS a descoperit că era securist.

R.T.: Da. Mizil ne-a răspuns că, deşi are distanţele sale faţă de partid, rămâne totuşi un soldat fidel al PCR şi ne-a refuzat.

Emanoil Valeriu a relatat întâmplarea la Securitate?

R.T.: Nu, dar i-a spus lui Mizil următoarele: „Paulică, ascultă-i pe băieţii ăştia, că dacă nu, o să-ţi putrezească oasele lângă Ceauşescu al tău”, ceea ce a cântărit enorm în a-l lua pe Valeriu mai târziu mâna mea dreaptă la TVR, Iliescu spunându-mi că fac o mare greşeală. Iliescu era prieten cu Valeriu şi îl cunoştea bine. Iliescu, atunci când m-a primit în februarie 1990, mi-a spus că mă cunoaşte şi şi-a adus aminte de exmatricularea mea din urmă cu 50 de ani. Pentru mine a contat enorm ce s-a întâmplat atunci, când am pierdut trei ani din viaţă. În orice caz, din acel moment am contractat o poliţă de caldă recunoştinţă faţă de Ion Iliescu.”(subl.mea)

Tocmai asta e si interesant: cum de toata lumea vorbea despre el…? 😉

Cei mai mari politicieni post-decembristi ai Romaniei!!

Iata o alta idee foarte interesanta – Acad. Razvan Theodorescu afirma ca:

English: Romanian President Traian Basescu spe...

Image via Wikipedia

„În România, doar doi oameni au ştiut să facă politică în ultimii 20 de ani: Ion Iliescu şi Traian Băsescu.

Si atunci stau si eu si ma intreb, poate mai in gluma, poate mai in serios: ceea ce se intampla in momentul de fata, dar si de cativa ani de zile incoace, nu este oare o rafuiala (a carei cauze sunt ascunse, bineinteles) intre acesti doi oameni: Ion Iliescu si Traian Basescu?

Decembrie 28, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu