Mineriada din iunie ’90…

Romania Libera

ÎCCJ confirmă redeschiderea dosarului Mineriadei din iunie 1990

Se arata ca:

„UPDATE: Pentru fostul președinte Ion Iliescu există o singură pedeapsă -„condamnare pe viaţă pentru crime împotriva umanităţii”-, a declarat fostul lider al minerilor din Valea Jiului Miron Cozma, conform Mediafax.

Citește și: Dosarul Mineriada: Miron Cozma: Pedeapsa pentru Iliescu e una singură – condamnarea pe viaţă

–––-

UPDATE: Instanţa supremă confirmă redeschiderea dosarului mineriadei din iunie 1990, potrivit Mediafax.

Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) au constatat, luni, că soluţia Parchetului de pe lângă instanţa supremă, de redeschidere a dosarului mineriadei, este legală şi temeinică.

Decizia ICCJ este definitivă, dosarul urmând să fie repartizat unui procuror care va emite, în baza probelor strânse, o rezoluţie. Acest procuror urmează să stabilească dacă se impune fie trimitere în judecată a celor implicaţi în dosar, fie clasarea cazului.

În dosarul mineriadei din iunie 1990, nu a fost condamnat decât un executant, Denes Domokos, fost şef de schimb la Exploatarea Minieră Livezeni. El a primit 10 ani de închisoare pentru că a încercat să-i taie capul ( la propriu) lui Marian Munteanu, fostul lider al studenţilor din Universitatea Bucureşti.

Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în 2009, pentru a treia oară, într-un dosar al Mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Aceeaşi soluţie s-a dat şi pentru foştii generali Mihai Chiţac, decedat între timp, şi Victor Athanasie Stănculescu, dar şi pentru fostul şef al SRI Virgil Măgureanu.

–––

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va decide, luni, dacă procurorii pot începe anchetarea lui Ion Iliescu în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, potrivit Digi 24.

Dosarul mineriadei, din 13-15 iunie 1990, a fost redeschis, după ce procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a infirmat rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale în cazul acelor evenimente.

Citește și: Ce spune Ion Iliescu despre redeschiderea dosarului MINERIADA

Procurorul general al României, Tiberiu Niţu, a dispus infirmarea a trei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale din anul 2009, care au legătură cu Mineriada din 1990, precum şi redeschiderea urmăririi penale în acest caz, a arătat Parchetul instanţei supreme.

„În cauza ce formează obiectul dosarului penal nr. 47/P/2014, privind circumstanțele în care, în cadrul evenimentelor produse în municipiul București, în perioada 13-15 iunie 1990, s-a produs decesul sau rănirea prin împușcare a mai multor persoane, prin referatul din data de 22 ianuarie 2015, procurorii din cadrul Secției parchetelor militare au propus infirmarea parțială a rezoluției nr. 175/P/2008 din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică, și redeschiderea urmăririi penale în această cauză, precum și infirmarea rezoluțiilor nr. 7335/3341/II/2/2009 din 25 august 2009 și 7301/3419/II/2/2009 din 03 septembrie 2009 ale procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică”, a precizat sursa citată.

În 17 septembrie 2014, România a fost obligată să continue investigaţiile în dosarul Mineriadei, în urma unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Această instanţă sublinia, la acel moment, obligaţia statului român de a face dreptate victimelor crimelor împotriva umanităţii, indiferent de timpul scurs de la săvârşirea acestora.

Marea Cameră a CEDO a constat că România a încălcat articolele 2, 3 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, după ce reclamanţii Anca Mocanu, Marin Stoica şi Asociaţia 21 Decembrie 1989 s-au plâns de ineficienţa cercetărilor interne cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990.

Citește și: VIDEO/FOTO: 21 de ani de la mineriada din iunie

Iliescu era acuzat în acest dosar de propagandă de război, genocid, tratamente neomenoase şi complicitate la tortură, fapte despre care procurorii au concluzionat că sunt nefondate, inexistente sau nepedepsite de lege la data săvârşirii.

Dosarele Mineriadei, ca şi cel al Revoluţiei, au fost instrumentate de procurorul militar Dan Voinea, pe care procurorul general Laura Codruţa Kovesi l-a acuzat de erori grosolane.”

Eu sper sa aflam odata si odata adevarul despre misterul Mineriadelor. Dezbaterile de la televizor sunt concentrate in jurul lui Ion Iliescu – a chemat sau nu minierii? Este celebra intrebare la care nu am primit un raspuns satisfacator de 25 de ani… Sigur, cei care se aflau si atunci in opozitie cu fostul Presedinte, sustin ca si atunci ca el ar fi chemat minierii, desi, dupa parerea mea, nu e clar si nu stiu daca exista vreo dovada care sa arate cu claritate, indubitabil, ca el ar fi chemat minierii. Dl. Iliescu a si zis ca nu-si asuma mineriadele si ca acestea au fost manifestari „spontane”, ceea ce mie chiar nu-mi vine sa cred.

Pozitia politica a D-lui. Iliescu in acea perioada era una interesanta… Interesant este ca atata vreme cat ceea ce s-a intamplat in decembrie ’89 a fost o Revolutie, in mod logic acest lucru inseamna renuntarea ireversibila la comunism. Dl. Iliescu nu a negat niciodata ca ar fi fost o Revolutie. Faptul ca a declarat ca Revolutia a fost infaptuita de comunisti, e o exprimare nefericita, desigur. Cu atat mai mult cu cat uciderea sotilor Ceausescu este legata in mentalul colectiv din Romania de persoana sa. Adica, prin acel simulacru de proces, Iliescu l-a omorat pe Ceausescu. Si daca dupa Ceausescu ar urma tot comunism, la ce a mai venit Iliescu?

Vreau sa arat ca Iliescu nu mai avea loc de intors spre comunism pentru simplul motiv ca nu l-ar mai fi crezut nimeni!!

Al doilea aspect foarte interesant este zicerea D-lui. Iliescu de atunci, ca in Piata sunt „niste golani”, lucru ce a marcat celebra de acuma Golaniada. Dar pentru „niste golani” trebuie sa chemi minierii…?

Mai trebuie remarcat ca Mineriada din 13-15 iunie ’90 e a treia. Prima Mineriada a avut loc intre 28-29 ianuarie dupa un miting al partidelor istorice (PNTCD si PNL), in Opozitie cu FSN, a doua in 18-19 februarie 1990, cand in evenimentele premergatoare mineriadei – a fost un miting anticomunist, antifesenist, antiiliescu si improtriva Securitatii – unii dintre manifestanti au incercat si au patruns in sediul Guvernului.

Erau vremuri cand Dl. Iliescu vedea peste tot doar agitatie legionara si lovituri de stat.

Problema care se pune este: de ce s-au folosit categorii socio-profesionale (v. ci celebrul „IMGB face ordine!”) pentru a restabili ordinea publica? Din lozincile de la Mineriada a treia, precum: „”IMGB face ordine!” și „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”” se vede foarte clar ca actiunea avea un anumit caracter politic ce tinea de niste vremuri revolute dar nu demult apuse. Dar iata ce spune Wikipedia (din articolul mai sus vizualizat) despre ziua de 13 iunie 1990:

„În dimineața zilei de 13 iunie1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând lozincile: „IMGB face ordine!” și „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”. Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnând o autoutilitară marca TV de culoare albastră, din rezervorul mașinii a fost furată benzina, cu care s-au confecționat cocteiluri Molotov. Aceleași persoane au rupt pietre din caldarâm pe care le-au folosit drept proiectile. Autobuzele s-au aprins, după eveniment TVR a lansat versiunea oficială că au fost incendiate, a existat o înregistrare a generalului Mihai Chițac în care acesta dădea ordin ca autobuzele să fie aprinse chiar de Poliție. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața.

Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
La televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu, în care se afirmă „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.” (subl. mea)

Pare ca Dl. Iliescu nu se insela prea mult… S-a incercat o lovitura de stat, inca din ianuarie. In iunie lucrurile s-au manifestat cu pregnanta, dupa evacuarea de catre fortele de ordine a Pietei Universitatii. Dar venirea minierilor pentru a pune „ordine”, in locul fortelor de ordine, cele legale, nu a facut altceva decat sa blocheze aflarea adevarului si tragerea la raspundere a celor care au incercat lovitura de stat. Dupa parerea mea, chiar daca Comandamentul Trupelor de Jandarmi s-a infiintat prin Hotararea nr.0749 din 5 iulie 1990, tara noastra avea capacitatea de a face fata, pe cale legala, turbulentelor din Bucuresti din 13 iunie. Din nou s-a preferat (dar de catre cine?) solutia minierilor. Lucrul acesta ma duce cu gandul ca s-a incercat ingroparea adevarului ca sa nu se stie cine au fost cei care, in ultima instanta, au organizat aceste tentative de a-l da jos pe Iliescu. Ori s-a incercat evitarea unei solutii care sa implice, sa atraga si fortele de ordine, cele legal constituite. Dar de ce? O ipoteza ar fi ca, lasand la o parte partidele istorice, Liga Studentilor, oamenii care erau in mod sincer impotriva comunismului si care l-au dezaprobat pe Iliescu de la bun inceput, ca pe un fost nomenclaturist si colaborator al lui Ceausescu, au fost forte care au dorit sa faca rau Romaniei… Ar trebui cercetat si aratat daca a fost sau nu asa cu adevarat. Cu atat mai mult cu cat lucrurile se intamplau dupa alegerile din mai, care nu s-au dovedit a fi incorecte, desi s-a invocat si lucrul acesta.

Parerea mea este ca existau si alte interese. De ordin politic. Fosti comunisti si securisti care s-au vazut cam „in aer” dupa caderea regimului comunist, cautau sa supravietuiasca si mai toti s-au grupat in FSN-ul lui Ion Iliescu, lucru de inteles. De ce? Acestor oameni le era frica de partidele istorice, mai exact spus de ceea ce sustineau acestea. Nu se temeau atat de economia de piata, capitalism, chiar deloc. Se temeau de doua lucruri, care faceau la acea vreme, o diferenta neta intre FSN si Opozitie, ca sa zic asa:

1. Proclamatia de la Timisoara – in special de celebrul sau punct 8: „care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcția de președinte. Această interdicție se numește lustrație.”. Mai exact, iata aici textul integral al Proclamatiei, iar punctul 8 spune:

„8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față.”

2. Procesul comunismului

Primul punct ar fi marginalizat spre mizerie pe acesti comunisti si securisti, de care vorbeam mai sus, iar al doilea, daca ar fi fost aplicat asa cum trebuie, s-ar fi lasat cu condamnari in Justitie.

Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara nu-l viza doar pe Ion Iliescu, ci se refera la: „foști activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, sfera pare a fi mai mare decat nomenclatura insasi, pe care o include, desigur. Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara a fost intr-adevar foarte revolutionar si a fost mare pacat ca nu s-a aplicat!! Ar fi putut, mai mult decat probabil, sa schimbe in bine cursul istoriei noastre. Pe cand asa, fostii au preluat Puterea si o mai tin si astazi si doar vedem unde e tara noastra…

Cele doua lucruri pe care le aratam mai sus, nu s-au  dorit de catre o elita poltica ce avea o mostenire culturala leninista si dorea sa-si pastreze privilegiile din vremea comunismului. Cand acesti oameni ce apartineau vremurilor trecute, dar cu influenta atat in societate, cat si in viata politica, au penetrat CDR, s-a vazut limpede ce s-a intamplat: CDR a castigat alegerile si Emil Constatinescu a ajuns Presedinte. Cred ca, cel putin din acest punct de vedere, s-ar putea spune ca inca de atunci, din 1996, a fost „invins de sistem”… Socul in PDSR a fost atat de mare incat unii lideri au inceput sa vorbeasca si de un potential razboi civil!! PNTCD a fost penetrat de membri fostei Securitati, spalate in SRI, de ceva vreme, pana au ajuns la concluzia ca daca CDR si candidatul sau castiga alegerile, nu va fi niciun risc in privinta schimbarii statu quo. Adica lucrurile, in cea mai mare parte a lor, vor ramane la fel.

Asemenea elite, intre care includem, desigur si elemente ale fostei Securitati, „transformata” democratic in SRI, au avut tot interesul sa cheme minierii – o solutie nedemocratica ce n-are nicio legatura cu statul de drept -, strangandu-se intr-un partid, cum era FSN, care, date fiind asemenea conditii, nu mai putea reforma nimic chiar daca ar fi vrut, decat cu mare greutate, deoarece pentru aceste elite prima interesul personal, in rest apetitul pentru reforme adevarate, care ar fi ajutat tara, era foarte scazut. Le-a convenit ca o masa amorfa – minierii – si violenta sa puna ordine, decat s-o faca fortele indrituite ale Statului care se ocupa cu mentinerea ordinii. Oamenii acestia au avut inca de la bun inceput o ura, pur si simplu, fata de tot ce inseamna stat de drept si normalitate. Aceasta apetenta de a rezolva altfel, de a te impune altfel decat pe cale legala, de fapt de a te situa deasupra legii, ca asta inseamna astfel de actiuni, s-a resimtit si inca se resimte in societatea romaneasca. Inclusiv faptul ca nu stim adevarul dupa atata amar de vreme, nici despre ce s-a petrecut la Revolutie, arata faptul ca traim intr-o tara in care nu se doreste aflarea adevarului.

Tocmai pentru ca o elita sa troneze in continuare deasupra legilor tarii si sa conduca in felul acesta!!

O alta varianta de interpretare a evenimentelor, poate cea mai interesanta, arata ca daca pentru restabili ordinea publica ar fi intervenit fortele de ordine, cele legale pentru a face fata unor astfel de situatii, atunci s-ar fi spus despre Dl. Iliescu ca e dictator, ca inabuse o manifestare a libertatii din partea oamenilor, dupa decenii de comunism. De aceea au luat atitudine categorii socio-profesionale, mase largi de oameni ai muncii impotriva elementelor declasate, extremiste, de natura legionara, care amenintau tanara si frageda noastra democratie!! 😀

Dar daca lucrurile au stat intr-adevar asa, daca elemente extremiste, de natura legionara sau poate de alta natura, au actionat, ceea ce e straniu este ca nici pana acum, dupa 25 de ani, nu stim cine ar fi fost acestia, cine i-a organizat, in numele cui au actionat. Ceea ce stim, in schimb, este dezastrul lasat de minieri, studenti batuti bestial, mai ales daca aveau barba sau ochelari, ca aratau a intelectuali, distrugeri provocate, inclusiv la sediile partidelor istorice, lucruri care au generat o imagine cumplit de proasta tarii noastre in exterior, cu consecinte economice si politice catastrofale! Morti, sute de raniti!! Insa nu stim nici pana acum cine ar fi fost cei care ar fi pus la cale o actiune impotriva Statului, o lovitura de stat, ca s-o zicem pe sleau, si care ar fi fost anihilata de venirea minierilor. Semnificativ este ceea ce scrie Alina Mungiu-Pipidi in Romania Libera:

„Din februarie în iunie noi, tinerii ziariști care inventau presa liberă împreună cu puținii disidenți notabili ai vechiului regim precum Băcanu și Paler ne văzusem deja ziarele închise de tipografi, care aveau alte idei și considerau că nu e suficient să îi plătim să tipărească ci trebuie să aibă și dreptul la cenzură, rezistasem la urlete de ”moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenților” și alte asemenea. Organizații ca Liga studenților din Universitatea București de asemenea au încercat să chestioneze acest proces electoral viciat în Piața Universității, cenzurată de TVR timp de săptămâni, nu pentru că simpatizau cu vreun partid, ci pentru că studenții ieșiseră din casă la revoluție, dar, spre deosebire de generațiile mijlocii, nu instraseră la loc, și rămăseseră pe străzi împreună cu liceeni și muncitorimea tânără, cerând libertate.

[…]

Și mai rău, securitatea temporar desfințată după ce trăseseră după revoluție și montaseră tot felul de diversiuni și trecută în subordinea Armatei în ianurie reînviase deja în Serviciul Român de Informații în aprilie, condus de un vechi tovarăș de conspirație al lui Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, unul din securiștii care pregătiseră ziua de după. O operație numită ”Trandafirul”, dezvăluită mie de unul din șefii armatei care arestase securiști în ianurie și după aceea a supraviețuit unei încercări de asasinat și a fost trecut în rezervă a avut loc în Piața Universității, supraveghind și inventariind opozanții. După victoria zdrobitoare din 20 mai, aceștia au devenit mult mai puțini, și nici o secundă nimeni nu a cerut anularea alegerilor, doar televiziune liberă și alte mofturi de astea cu libertatea. În schimb, ziarul FSN Azi din data de 21 mai a apărut cu zeci de texte cerând lichidarea opoziției, mulți dintre noi fiind indicați nominal. S-a cerut închiderea ziarelor noastre și desființarea organizațiilor, ca și deschiderea de acțiuni penale pentru lucruri promovate prin scris (în cazul meu, de exemplu).”

Nici pana azi nu avem justificarea unor astfel de masuri extrem de brutale de blocare si anihilare a presei libere si de ce a trebuit sa fie supravegheati si inventariati opozantii. Care au fost ratiunile care au stat la baza unor astfel de masuri de o severitate excesiva?

De asemenea un alt lucru care ar trebui elucidat este venirea minierilor, organizata, cu trenuri puse la dispozitie pentru a se putea deplasa la Bucuresti. Probabil o actiune gandita inca demult, poate inca din 1989, stiindu-se ca Ceausescu va cadea… Sa nu uitam: minierii au venit inca din ianuarie 1990!! Iar venirea lor nu a fost una intamplatoare. Daca nu a fost intamplatoare inseamna ca a avut un scop precis. De ranforsare a noului regim?! Ciudat este ca regimul Iliescu, hai sa-i spunem asa, a iesit șifonat destul de tare de pe urma acestei mineriade, inclusiv izolat pe plan international.

Mineriadele nu au nicio legatura cu lupta de clasa, cum tind sa acrediteze stangistii nostri demni de o cauza mai buna. Spre exemplu, in 1990 e si ridicol sa vorbim despre lupta de clasa: asa ceva nu a existat atunci pentru ca nu avea cum sa existe atunci. Justificarea Mineriadelor prin lupta de clasa nu se poate sustine. In sens marxist, lupta de clasa apare in conditii istorice determinate de o anumita evolutie a societatii. In 1990 nu era cazul de asa ceva pentru simplul motiv ca nu era o clasa exploatatoare impotriva careia muncitorimea sa lupte. Or, marxist vorbind, lupta de clasa e un lucru concret, nu o abstractiune. Mineriadele au fost actiuni premeditate, puse la cale de factori interesati.  Vorbeam mai sus de fosti comunisti si securisti care aveau interesul de a lovi in partidele istorice. Spuneam ca nu se temeau de capitalism sau economia de piata, lucru confirmat de faptul ca multi dintre acestia au inceput sa-si deschida firme, avand legaturile si relatiile necesare, influenta in domeniul economic, inclusiv influenta politica, lucru ce constituia un avantaj. De unde se vede ca lupta de clasa nici nu exista. Chestiunea era ca interesele lor sa nu fie afectate intr-un mod sau altul. Ca s-au folosit de minieri, a fost din cauza celor doua puncte de care pomeneam mai sus – Proclamatia de la Timisoara si Procesul comunismului – care faceau diferenta neta intre FSN si Opozitie.

Procesul comunismului a imbracat doua aspecte. Un prim aspect a fost relevat de marele lider la PNTCD, Dl. Corneliu Coposu si se baza pe doctrina crestin-democrata: cel al iertarii. A fost o incercare de reconciliere nu cu comunismul, ci cu un trecut ce nu mai putea fi schimbat. Celalalt aspect, mai nou, daca se poate spune asa, dar mult mai indraznet, privea chestiunea penala: tragerea la raspundere, pe cale legala, a celor ce s-au facut vinovati de crimele comunismului. Insa in 1990 nu era clar care aspect prima: reconcilierea cu trecutul sau tragerea la raspundere… Viziunea crestina este ca suferinta imbunatateste sufletul si il conduce pe om spre Dumnezeu – de aici si ideea cu Sfintii Inchisorilor. De observat circul pe care l-a facut Corneliu Vadim Tudor cand Presedintele tarii, Dl. Basescu, a condamnat comunismul. Insa aceasta condamnare a comunismului a mers tot pe varianta iertarii, pentru ca nu am vazut procese ale celor care au comis crime. Or, tocmai aceasta condamnare a comunismului nu a fost pe placul unora nici atunci, in 1990. E adevarat, ideea de Proces al Comunismului nu a fost stipulata de Proclamatia de la Timisoara, care spune:

„1. Revoluția de la Timișoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeaușista ci și categoric anticomunista. În toate zilele Revoluției s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspirația sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut și noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar și falimentar. Idealul Revoluției noastre a fost și a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democrației și civilizație euro­pene.

[…]

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluției, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost și a rămas una dintre cele mai scumpe timișorenilor. Suntem convinși că fără partide politice puternice nu poate exista o democrație autentică, de tip european. Cu excepția celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existență în cetatea Timișoarei. În orașul nostru nu au fost atacate și devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost amenințat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetățenii noștri, sunt colegii noștri de muncă, sunt prietenii noștri care au opinii politice. Democrația europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenții lor și competiția loială pentru cucerirea adeziunii politice și, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democrației românești și Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu. În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.” (subl. mea),

ci arata doar ca Partidul Comunist s-ar fi „compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu„, cu toate ca: „În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.„. Insa trebuie spus ca aceasta Proclamatie degaja  ideea unui Proces al comunismului, din moment ce: „partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.„.

Politic vorbind, cele doua chestiuni – Proclamatia de la Timisoara si Procesul comunismului – au definit cele doua tabere politice ale anului 1990. Iar actiunea minierilor facea parte din tabara opusa Proclamatiei. De aici rezulta ca Mineriadele se inscriu intr-o lupta politica primitiva, ce a degenerat in lupte de strada, tabara opusa Proclamatiei dorind nu neaparat tolerarea comunismului in fapt, ci in principiu. Nu neaparat renasterea comunismului, ci amagirea populatiei cu comunismul, pentru ca factorii interesati sa poata detine o Putere cat mai mare si sa prospere economic si financiar. Si aici trebuie aratat cum era reflectata in Proclamatia de la Timisoara chestiunea economica:

„9. Timișoara nu a făcut revoluție pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toți nemulțumiți de sistemul de salarizare, există și în Timișoara categorii de muncitori care lucrează în condiții extrem de grele și sunt prost plătiți (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenților), și, totuși, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor și nu și-a trimis delegați să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timișorenilor știu ceea ce toți economiștii se străduie în aceste zile să aducă țării la cunoștință: mărirea în acest moment a salariilor ar declanșa automat inflația, așa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflația odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creșterea producției, deci a cantității de marfă aflată pe piața va permite, în paralel, creșterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizație. Se impun, de pilda, investiții urgente în domeniul asistenței medicale și salubrității.

10. Deși milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechitățile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de inițiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietății de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă și voci care, în spirit comunist, să asimileze inițiativa privată cu “exploatarea” și pericolul catastrofei de a apare oameni bogați. Se speculează în acest sens invidia leneșului și teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timișorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi și-au anunțat deja intenția de a se transforma în Societăți anonime pe acțiuni. Pentru ca aceste acțiuni să fie totuși cumpărate pe bani curați, ar trebui înființate în fiecare oraș comisii de inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. De asemenea, acțiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acțiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activității. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor șanse egale de prosperitate. Dacă cei leneși și-ar pierde șansa, nu s-ar putea totuși plânge de discriminare.

11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative. S-a și propus experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață, pornind de la capacitățile sale puternice și de la competența specialiști­lor de care dispune. Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie și materii prime speciale, și pentru crearea de societăți mixte, cerem și pe această cale înființarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerț Exterior. O parte din câștigurile în valută ale părții române din aceste societăți mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părți din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pașapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ținut în sertar. O altă consecință pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creșterea imediată a nivelului de trai.” (subl. mea)

Deci cresterea productiei, privatizare, bani curati, inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei, economie de piata, societati pe actiuni, atragerea capitalului strain. Sa ne amintim acum, peste ani, de ceea ce declara recent fostul premier, Dl. Nicolae Vacaroiu: 80% din privatizari au fost ratate!! De remarcat ca in Proclamatie se vorbea de cresterea productiei, de bani curati: exact ce nu prea avem astazi!! Inclusiv inventarierea averilor fostilor privilegiati ai puterii, coruptiei si penuriei… Si atunci cine au fost cei care erau impotriva Proclamatiei…? Nu cumva cei care nu erau impotriva economiei de piata, ca principiu, dar care doreau sa se imbogateasca nu prin cresterea productiei – ceea ce nici nu s-a prea vazut ulterior, nici sub FSN, FDSN, PDSR sau CDR, ci doar inchideri de intreprinderi si cum milioane de romani au luat calea strainatatii sa-si gaseasca acolo de munca pentru ca in tara lor s-au ras intreprinderi – nu prin privatizare, ci prin distugere, nu prin bani curati, ci prin bani murdari? De aici rezulta ca nu lupta de clasa a fost mobilul Mineriadelor. Miza era alta: nu numai acapararea Puterii politice, lucru ce se poate intelege usor, dar, poate mai ales, a Puterii economice de catre factori interesati – foști privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. Si sa ne gandim la cati avem si astazi, la 25 de ani de la acele evenimente, care nu pot sa-si justifice averea! Lucrul e foarte important pentru ca ne arata cum s-a creat, cum s-au pus bazele, chiar de atunci incepand, din 1990, oligarhiei politico-economico-financiare din Romania, care a saracit pe urma tara intr-un hal fara de hal. O oligarhie care nu respingea capitalismul, care mima comunismul – ca o forma fara fond – si care avea, de fapt, un caracter transpartinic. Unei astfel de oligarhii evident ca nu-i era pe plac presa libera, pe care a dorit initial s-o blocheze si s-o anihileze. Cum lucrul acesta nu s-a putut, atunci a dorit s-o controleze. Nu degeaba se vorbeste de „ofiteri acoperiti in presa”. De fapt, controlul presei era si este un deziderat al acestei oligarhii. Asa cum nu putea sa-i fie pe plac nici o Justitie independenta, care sa le poata controla averile uriase dobandite nu se stie cum, intr-o tara care a devenit din ce in ce mai saracita si ma refer in special la perioada 1990-2000, cand nu s-au vazut deloc cresteri economice consistente, in contrast cu multe alte tari foste comuniste din Europa. Consecinta a fost amestecul evident interesat al politicului in Justitie. 10 ani tara asta a batut pasul pe loc, intr-o transformare ce a avut un caracter involutiv. De unde rezulta marea putere si influenta pe care au avut-o acei privilegiati de care pomeneste Proclamatia, care s-au dovedit a fi nu numai fosti, dar si actuali. De unde rezulta ca Mineriadele nu au avut doar consecinte catastrofale pe plan extern, terfelind imaginea Romaniei pentru multi ani, dar si pe plan intern poate mai catastrofale si tot pe multi ani, poate chiar pana in zilele noastre…

Iata ce frumoasa „lupta de clasa”, cu ghilimelele de rigoare, fireste, se ducea in 1990!!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Boris Nemțov…

Sa ne uitam bine la Rusia… Atat la Rusia lui Gorbaciov cat si la Rusia actuala, cea a lui Putin. Observam ca putem sa impartim perioada de timp scursa de la prabusirea comunismului in doua clase: Gorbaciov si Putin. Chestiunea este ca Rusia lui Putin nu mai e Rusia lui Gorbaciov, iar lucrul asta cred ca trebuie sa-l intelegem foarte bine cu totii: UE si NATO. Se pare ca Vestul, la ora actuala, incepe sa inteleaga totusi… Insa mai trebuie sa luam aminte la ceva: Rusia lui Putin  s-ar fi asemanat ca doua picaturi de apa cu Romania daca in 2004 nu ar fi castigat Traian Basescu alegerile si nu am fi avut un Daniel Morar!! Sistemul autoritarist si oligarhic al lui Putin si-ar fi avut tizul sau la Bucuresti, adica exact acel sistem care l-a ucis, cu putina vreme inainte, pe procurorul Panait, declarat nebun post-mortem. Regimul Putin a mimat o vreme libertatea. Acum Dl. Putin a ajuns suficient de puternic, suficient de oligarh pentru ca s-o sfideze.

Sigur, corect este sa asteptam rezultatele anchetei in privinta uciderii liderului Opozitiei, Dl. Nemtov. Sigur, toate banuielile duc spre Putin. Bineinteles, regretam ca s-a intamplat asa ceva si transmit condoleante pe aceasta cale familiei D-lui. Nemtov. Insa avem aici si o alta problema…

O problema chiar mai complicata decat invazia ruseasca in Ucraina. Daca invazia Rusiei asupra Ucrainei a aratat o atitudine neprietenoasa a Rusiei fata de Occident, uciderea D-lui. Nemtov pune in discutie problema prieteniei. Mai putem avea relatii de prietenie cu o tara in care se intampla astfel de lucruri batatoare la ochi, intr-o tara cu un sistem oligarhic, plin de bani bolnavi, cu o conducere care isi arata mereu agresivitatea fata de Lumea Libera si care considera „prabusirea comunismului drept cea mai mare catastrofa geopolitica a sec. XX”?

Nu degeaba am spus mai sus ca putem imparti perioada de timp scursa de la prabusirea comunismului in doua clase, deoarece, in continut, e vorba de valori. Altele erau valorile Rusiei sub Gorbaciov si altele sunt acum, sub Putin. Iar valorile de acum, pe care se fondeaza Statul Rus, sunt incompatibile cu valorile UE si NATO. In atari conditiuni se pune problema daca relatiile dintre UE si NATO mai pot fi ca pe vremea lui Gorbaciov. Bine, o potrivire perfecta nu poate exista vreodata. Dar diferentele intre Gorbaciov si Putin incep sa fie foarte mari. De aceea si atitudinea UE si a NATO trebuie sa se schimbe in consecinta. Cu alte cuvinte, nu mai putem vorbi de o prietenie cu Rusia, in asemenea conditiuni: Rusia are un regim profund corupt, statul de drept este calcat in picioare, sunt asasinati oameni publici importanti care critica regimul Putin, incercand sa se puna pumnul in gura oricarei forme de Opozitie. In atari conditiuni nu putem vorbi decat de un nou razboi rece.

Insa tot atat de grav este cum trateaza Administratia de la Casa Alba problema si va propun sa cititi aceste articole din Commentary:

What Will Nemtsov’s Assassination Mean for Hillary?

Se arata ca:

„On February 27, Boris Nemtsov, a former Russian deputy prime minister and a liberal opponent of Russian President Vladimir Putin, was shot dead in the shadow of the Kremlin. It wasn’t the first time a Russian figure who ran afoul of Putin paid the ultimate price—think Sergei Magnitsky or Anna Politkovskaya—but it was among the most brazen attacks, or at least the most brazen attack that didn’t involve polonium. Unknown assailants killed Nemtsov, a critic of the Russian invasion of Ukraine, just two days before a major opposition rally. Any doubt that Vladimir Putin is anything but a cold, calculating psychopath, an aggressive despot who seeks not Russian greatness, but rather his own unquestioned power, should now be put to rest.

Hillary Clinton rose to prominence not on her own merits as an elected leader, but rather as a first lady. She might be smart and talented, but her path to power was not her own. Granted, she leveraged her prominence to run and win a Senate seat in New York, but she approached the office with extreme caution and simply bided her time; she certainly will not go down as a great legislator. After surprising no one and running for the presidency in 2008, she got her chance when President Barack Obama appointed her to be his secretary of state. It is chiefly the legacy of these four years in office that provide the only window into Clinton’s executive experience and policy judgment.

Hindsight is always 20/20, but few secretaries of state appear to have been so quickly proved wrong on the major initiatives they oversaw. Like it or not, Clinton’s foreign-policy legacy—the experience she needs to prove that she is worthy of answering the 3 a.m. phone call—rests upon her tenure at the State Department. And it is here that the Russian reality might come crashing down upon Clinton’s presidential ambitions.

President Obama took the Iran issue as his own—asking the Iranian leadership figuratively to unclench its fist—leaving Clinton in charge of Russia. Clinton shaped and oversaw the so-called “reset.” The conceit of the reset was the belief on Obama and Clinton’s part that their predecessors had mishandled the Russian relationship and allowed it to derail. George W. Bush was far from perfect on the issue—his claim to have looked into Putin’s eyes and seen his soul showed poor judgment and misplaced trust—but he quickly calibrated his policies to reality as the real Putin showed through. Clinton’s reset at best reflected a willingness to forgive and forget the Russian occupation of Georgia and, at worst, showed a complete ignorance of Putin and his ambitions.

Had Clinton learned from her mistakes, she might not be tied to Putin today. But, even against the backdrop of Russia’s invasion of Ukraine, Clinton insisted that her reset policy was a success, that it somehow benefited the United States’s security and position in the world. Alas, the opposite is demonstrably true. Russia is far more aggressive today than it has been in decades. Russian bombers not only probe NATO defenses in Europe, but also may soon patrol the Caribbean and Gulf of Mexico.

Then, of course, there was the new Strategic Arms Reduction Treaty (START). In order to win congressional approval for a deal riddled with holes, the State Department withheld information from Congress which detailed Russian cheating on previous agreements. Clinton’s point person on the new START was her undersecretary of state for arms control and international security affairs, Ellen Tauscher. Tauscher subsequently left the State Department and joined the Atlantic Council, where she sought to further the reset with an initiative called “Mutually Assured Stability,” a silly name for an idea that treated Russian ambitions naively. There is no stability when the Kremlin sniffs weakness. What was incredible about Tauscher’s project was that she accepted Kremlin money to underwrite it. The Kremlin founded the Russian International Affairs Council (RIAC) to act as its representative in the NGO world. Clinton had hundreds of staffers, and dozens claimed to be her close aides, so can she really be held accountable for what Tauscher did after leaving the State Department? Normally, the answer would be no. But Clinton has since brought Tauscher back as a key aide in one of the shadow groups organizing her campaign. That suggests Clinton is doubling down on her embrace of Russia even as Putin shows his true colors.

Few presidential elections revolve around foreign policy. Americans tend to vote with their wallets. But 2016 may be an exception: Obama’s diplomatic and national-security strategy had now been tried and found wanting. Obama did not cause the Arab Spring, but his belief in leading from behind allowed wildfires in Libya and Syria to spin out of control. The Russian invasion of Ukraine has reinforced a malaise not seen since the Carter years. Add into this mix that Clinton, if she runs, will have to run on her State Department tenure and it seems evident that foreign policy will matter in 2016. If Clinton cannot admit an error, that’s bad enough. If she truly believes her ideas and actions on Russia were to the benefit of international security, then that suggests a far greater question of judgment.

The more Putin embraces the paranoia and worldview of former Soviet Premier Josef Stalin—a comparison which will only be highlighted by Nemtsov’s murder—the more Clinton may find her State Department tenure not to be her greatest asset, but instead her Achilles’ heel.”

The Murder of Yet Another Putin Critic

Se arata ca:

„In 1934 Sergei Kirov, an old Bolshevik who had been head of the Party organization in Leningrad, was assassinated with a shot to the back. Most of his NKVD bodyguards had been mysteriously removed before the murder. Josef Stalin, the Soviet Union’s absolute dictator, expressed shock at the murder and promised to investigate personally. Within weeks a disgruntled former party functionary was arrested, convicted, and that very night executed. Stalin then used the assassination as an excuse to purge Trotskyites and others who he claimed were a threat to the regime, and whom he blamed for Kirov’s death. In reality, the bulk of the historical evidence suggests that Stalin himself arranged the assassination because he viewed Kirov, like other old Bolsheviks, as a potential threat to his rule.

Sound familiar? On Friday, Boris Nemtsov, a leading critic of the Putin regime, was gunned down with four shots to the back within yards of the Kremlin, the most heavily patrolled and secured area in the entire country. Vladimir Putin promised to personally take charge of the investigation while immediately branding it a “provocation,” presumably designed by his enemies to unfairly implicate him. Before long the Kremlin-controlled media were dropping dark hints that the CIA or the Russian opposition–or maybe the two in cahoots–were responsible for killing Nemtsov to blacken Putin’s good name. Or perhaps, they speculated, Nemtsov was killed because of his own moral turpitude; he was said to be involved in a back-alley abortion or some such.

Putin is no Stalin, but he has been rehabilitating Stalin’s image in Russia and he gives the clear impression that he has learned a few tricks from one of the most brutal dictators in history. Like how to get rid of your opponents.

There is, in fact, a disturbing and obvious pattern of what happens to those who challenge Putin’s authority. The “lucky” ones like Mikhail Khodorkovsky are merely sentenced to prison on trumped up charges–a decade in the gulag in Khodorkovsky’s case. Or their relatives are sentenced to prison–the brother of opposition leader Alexei Navalny was recently sentenced to three and a half years in prison on trumped up charges. The unlucky ones are simply eliminated from the face of the earth.

As the Washington Post notes, Nemtsov “was by no means the first Putin opponent to be murdered in brazen fashion. Similar hits by gunmen killed the dissident lawyer Stanislav Markelov and journalist Anna Politkovskaya in Moscow and the human rights activist Natalia Estemirova in Chechnya. A former KGB agent who turned on Mr. Putin, Alexander Litvinenko, was assassinated in London by agents who poisoned him with radioactive polonium.”

Putin treats other countries pretty much the same way he treats his own people. He has eliminated resistance in Chechnya with scorched-earth tactics. He has invaded Georgia and carved out Russian protectorates in Abkhazia and South Ossetia. And now he has invaded Ukraine, annexing Crimea and turning eastern Ukraine over to Russian-backed rebels.

Why does he do it? Because he can. Because Putin is a deeply corrupt, deeply amoral man who is out to acquire as much wealth and power as possible. Not just for himself and his cronies, to be sure: He is also, in his fashion, a Russian patriot who views the breakup of the Soviet Union as “the greatest geopolitical catastrophe of the [20th] century,” and he is clearly bent on undoing it. He is determined, in other words, to resurrect if not exactly the Soviet Union (he is too much of a crony capitalist for that) then the Russian Empire with himself as its benevolent tsar.

No doubt Putin, like countless other despots throughout history, has convinced himself that his country will become “great” again only if he is its absolute leader. Just as Hitler reacted to the weakness of Wiemar Germany and Mao to the weakness of the warlord era in China, so Putin is reacting to the perceived weakness of the Yeltsin era in the 1990s. He no doubt sincerely believes that it is in the interest of all Russians to swallow weak neighboring states, and that anyone who stands in his way is a “traitor” and “Fifth Columnist”–the epithets used to brand the likes of Nemtsov and Navalny. Whether Nemtsov was killed on Kremlin orders or killed by some ultra-nationalist inspired by the Kremlin’s ultra-nationalist propaganda is immaterial: No matter how many layers of cut-outs Putin had between himself and the dark dead, he is still morally culpable.

Beyond being a moral monster, Putin is also a supreme opportunist. He advances when he senses weakness and retreats, at least temporarily, when he encounters staunch resistance. He hasn’t been encountering a lot of staunch resistance lately.

The Bush administration all but ignored his subjugation of Chechnya, which could be linked to the broader struggle against Islamist terrorism, and did almost nothing about his invasion of Georgia, which came when the administration was war-weary and on its way out. John McCain argued for a stiffer response and was laughed off the stage.

Predictably Barack Obama, who came into office promising a “reset” of relations with the man in the Kremlin, has been even more supine in the face of Putin’s blatant aggression in Ukraine. Obama refuses to supply Ukraine with the weapons needed to defend it from Putin’s aggression. He won’t even provide Ukraine with usable intelligence on where Russian troops and Russian rebels are located. Because he is afraid of “provoking” Putin.

Which is just what Putin is counting on. The murder of Nemtsov and the invasion of Ukraine are of a piece: they are barely disguised acts of aggression designed to show Putin’s adversaries, real or perceived, what happens if they oppose his corrupt, imperial designs. No question about it, he is a scary man. He is capable of anything–anything that he can get away with.

But he is not suicidal. Putin is not a member of ISIS who seeks death in opposing the West. He seeks a long, prosperous life for himself and his cronies. If he thought that his criminal actions would endanger the prospects of such a happy outcome, odds are he would pull back. But he has no reason to think that now.

Sure, the U.S. and the European Union have imposed some sanctions on Russia, but Putin is convinced that when oil prices return to $100 a barrel, Russia will be in good shape. The sanctions aren’t doing much to hurt Putin personally or his inner circle; they still control their ill-gotten billions not only in Russia but in places like the City of London, Switzerland, and Cyprus. It’s the little people who are getting crushed by the devaluation of the ruble, but, a la “1984,” they are being narcotized by the steady stream of Kremlin propaganda which is touting the aggression in Ukraine as the greatest thing that has ever happened to the long-suffering Russian people.

Only a few Russians such as Boris Nemtsov have been brave enough to expose Putin’s lies–to oppose the aggression in Ukraine and the corruption behind the Sochi Winter Olympics. But Nemtsov is now gone, and few will follow in his footsteps.”

Un lucru e cat se poate de clar: nu avem inca o pozitie publica ferma a SUA fata de ceea ce se intampla in Rusia. Si ar trebui sa avem o asemenea atitudine ferma! Pentru ca se vede ca Putin nu e deloc descurajat in actiunile sale ostile din ce in ce mai evident fata de UE si NATO. Pozitia Administratiei Obama e una moale, si are dreptate articolul care spune ca tocmai acest lucru l-a incurajat pe Putin sa devina un pericol. Trebuie inteles ca relatiile cu Rusia, din pacate, nu mai pot fi cele din vremea lui Mihail Gorbaciov. De aceea actiunile la adresa Rusiei trebuie sa fie si mai dure. Gazoductul Nabucco trebuie, in sfarsit, construit, pentru a scadea dependenta de gazul din Rusia. Pe de alta parte Opozitia din Rusia trebuie sa fie protejata de Occident si, mai ales, de catre SUA. Acest lucru ar trebui sa fie o conditie pentru continuarea unor relatii bune cu Rusia. Tinand cont de realitatile din Rusia, Opozitia la regimul Putin trebuie neaparat sa primeasca asistenta din partea Vestului. Romania este o poveste de succes si acelasi lucru trebuie si pentru Rusia. Daca spui ca Rusiei i-ar trebui doar un regim prietenos fata de Vest, trebuie dar nu e, totusi, de ajuns. Mai concret, ce ii trebuie Rusiei? Raspunsul e unul singur: un Traian Basescu si un Daniel Morar!! E clar ca lupta impotriva oligarhilor, impotriva coruptiei trebuie sa fie directia si in Rusia. Pentru intarirea statului de drept si democratiei. Altminteri toata Puterea se va concentra in mana lui Putin, seful oligarhilor Puterii. Este limpede ca Rusiei ii trebuie de urgenta un DNA! Altminteri vom mai vedea inca multi ziaristi ucisi, politicieni ucisi etc. Altminteri libertatea este in pericol in Rusia. Iar in felul asta Rusia se consitutie ca un pericol pentru intreaga Europa si pentru pacea mondiala!

De aceea principalul lucru pe care Vestul trebuie sa-l faca este, dupa parerea mea, sa vada pe cine din FSB se poate baza, pentru a duce la indeplinire planul de mai sus.  Aici este nevoie de o miscare mult mai ampla, si de constientizare a maselor largi de cetateni asupra a ceea ce inseamna regimul Putin. Dar este nevoie de o forta politica care sa dezradacineze comunismul in Rusia. Definitiv. Or, lucrul asta se poate face printr-o reforma in Justitie si in serviciile secrete.

Altmiteri relatiile cu Rusia devin problematice, iar raspunsul Casei Albe ar trebui sa fie pe masura amenintarilor pe care le face o Rusie sub un regim ca cel al Dl. Putin. Nu stiu cat de constient este Dl. Obama de acest lucru, dar eu sper sa se trezeasca si domnia sa si partidul domniei sale. Putin e un troublemaker, care daca nu e descurajat nu se va opri, si cred ca nu se va opri nici macar de la crima.

Inclusiv relatiile Romaniei cu Rusia trebuie revizuite, mai ales ca avem aici firme din Rusia. Trebuie sa ne adaptam acestor vremuri noi, cu o Rusie al carei regim politic incepe sa derapeze destul de mult. Insa Romania poate fi o tara model pentru Rusia, pentru cum trebuie sa se desfasoare reformele in Justitia din Rusia, pentru cum trebuie sa castige Opozitia alegerile, tinand cont de alegerile castigate de Traian Basescu in 2004, in legatura cu lupta anticoruptie si cum trebuie aceasta sa se desfasoare. In felul asta, Romania ar putea juca un rol politic de prim rang in Estul Europei, mentinand relatii bune cu Rusia: ajutand-o sa scape de regimul oligarhic a lui Putin si ai acolitilor acestuia! De aceea este imperios necesar sa vedem pe cine ne putem baza din serviciile secrete rusesti, de exemplu din FSB. Cum putem ajuta in mod concret lupta Opozitiei din Rusia impotriva lui Putin. Cum trebuie procedat.

Atitudinea moale fata de Rusia, pe care au avut-o lideri precum D-na. Hillary Clinton sau D-na. Cancelar Merkel este una contraproductiva! Pentru ca o astfel de atitudine a indepartat Rusia de valorile noastre. Or, noi trebuie sa apropiem Rusia de valorile noastre, nu s-o tinem la distanta intr-un fel sau altul. Modernizarea Rusiei este un lucru foarte important pentru ca o Rusie nemodernizata, cu lideri de tip Putin, va fi un pericol la adresa Europei si a SUA, inclusiv la adresa Romaniei, chiar daca Putin nu e Stalin.

Opozitia la regimul Putin trece printr-un moment greu. Sa vedem cum putem ajuta. Si sa vedem cum putem constientiza oamenii obisnuiti de ceea ce inseamna regimul Putin si pericolul pe care il reprezinta pentru Rusia si pentru pacea mondiala. Ana Politkovskaia a incercat sa arate fata acestui regim si a reusit, caci de asta au omorat-o! Trebuie din nou incercat acelasi lucru, prin mijloace mult mai subtile, pentru ca oamenii sa inteleaga mai bine acest regim.

De asemenea regimul Putin trebuie descurajat si din punct de vedere militar. Este esential ca NATO sa inceapa sa finalizeze masurile necesare, ca inteleg ca in prezent se pregateste, pentru a fi capabil sa actioneze cu succes oricand ar fi nevoie.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Doua articole din Gandul…

… care mi-au retinut atentia:

WHO’S WHO. LISTA COMPLETĂ a averilor directorilor de la companiile de stat despre care BĂSESCU spune că sunt BOIERII ECONOMIEI. Ei „gestionează” o gaură de 12,75 miliarde de euro. EXCLUSIV

Iata ce arata articolul:

„Cele 119 societăţi subordonate ministerelor Economiei şi Transporturilor (companii naţionale, societăţi comerciale, regii autonome, institute) au produs o gaură în economia României de 12,75 miliarde de euro. Calculul gândul a rezultat prin scăderea creanţelor (sume de recuperat) din totalul datoriilor istorice, ambii indicatori reprezentând date oficiale. Această sumă creşte, anual, cu circa 500 de milioane de euro, sumă obţinută prin scăderea profiturilor obţinute de unele dintre companii din pierderile suferite de celelalte.

În aceste condiţii, firmele continuă să fie conduse politic. Majoritatea „managerilor” sunt membri PDL, foarte puţini fiind apolitici. Mulţi dintre directorii care conduc aceste societăţi falimentare (sau profitabile, dar cu un profit mult mai redus prin comparaţie cu ce s-ar putea obţine printr-un management eficient) au averi fabuloase, dobândite, în bună parte, în ultimii ani.”

Al doilea este un interviu, luat de Gandul, Elenei Udrea:

INTERVIU CU ELENA UDREA. Cum răspunde atunci când e întrebată ce are BOC şi nu are BLAGA pentru a fi şeful PDL. PLUS: Candidează Elena Udrea la Primăria Capitalei? EXCLUSIV

Mi s-au parut interesante aceste intrebari si raspunsuri:

„Dacă Emil Boc pierde alegerile în partid, ar trebui să-şi dea demisia din Guvern?

Elena Udrea: Nu cred că se pune problema ca Emil Boc să piardă preşedinţia partidului.

Reformulez întrebarea. După alegerile din PDL, în opinia dvs, ar fi oportun ca Emil Boc să renunţe la conducerea Guvernului pentru a lăsa loc, aşa cum dvs spuneţi, unei „echipe mai puţin asociate măsurilor nepopulare luate până acum la Palatul Victoria şi deci mai credibilă”?

Elena Udrea: Acţiunile politice majore se decid în funcţie de obiectivele pe care un partid le urmăreşte şi de contextul în care se găseşte la o anumită etapă. Ceea ce la un anume moment putea fi potrivit scopului propus poate fi ulterior depăşit, inutil. Şi invers. Deci, orice decizie vom lua pe viitor, va fi ca urmare a unei analize obiective pe care o vom face atunci.”

si:

„Aţi mai face un Guvern alături de PNL sau PSD?

Elena Udrea: PDL a crescut foarte mult în ultimii ani, s-a consolidat. Ba chiar s-a maturizat. Cred că ne îndreptăm spre un sistem politic bipartidic. Un partid de dreapta puternic şi reformist, iar acesta este PDL-ul. Şi un partid de stânga iresponsabil şi populist, iar acesta este USL-ul. PSD şi PNL nu cred că mai pot fi tratate ca entităţi separate, ceea ce face ca o alianţă a PDL cu stânga nereformată să fie şi greşită, şi improbabilă.”

Apropo de raspunsul la cea de a doua intrebare pe care am citat-o aici, este de observat ca nu mai seamana deloc cu cel de la prima intrebare citata, desi punctul de vedere exprimat de D-na Udrea la prima intrebare s-ar putea aplica si la cea de a doua, cu un minim de bunavointa. De ce spun asta? Pentru ca punctul de vedere al Elenei Udrea de la intrebarea a doua, citata de mine, cred ca reprezinta o greseala. In primul rand pentru faptul ca, in general vorbind, orice reforma trebuie sa fie caracterizata  prin continuitate. Daca USL va castiga alegerile si va renunta la reformele pe care le initiaza PDL-ul acum? Din aceasta cauza sunt necesare dialogul si colaborarea, dar stau si ma intreb daca acestea mai sunt posibile in conditiile in care D-na Udrea afirma, despre adversarii politici ai PDL, urmatoarele: „Şi un partid de stânga iresponsabil şi populist, iar acesta este USL-ul. PSD şi PNL nu cred că mai pot fi tratate ca entităţi separate, ceea ce face ca o alianţă a PDL cu stânga nereformată să fie şi greşită, şi improbabilă”? In loc sa fi raspuns ca prima data: „Acţiunile politice majore se decid în funcţie de obiectivele pe care un partid le urmăreşte şi de contextul în care se găseşte la o anumită etapă. Ceea ce la un anume moment putea fi potrivit scopului propus poate fi ulterior depăşit, inutil. Şi invers. Deci, orice decizie vom lua pe viitor, va fi ca urmare a unei analize obiective pe care o vom face atunci.”, un raspuns care mi se pare mult mai potrivit, desigur. Insa se observa o dorinta acerba de castigare a alegerilor din 2012, si acesta este si motivul pentru care Elena Udrea a raspuns intr-un mod agresiv si brutal la adresa USL. Dar teza aceasta nu trebuie sa se transforme intr-o regula sau „scoala de gandire” in PDL. Pentru ca nu poti sa ignori faptul ca USL cuprinde, la randul sau, doua partide mari, care au multi sustinatori, carora trebuie sa le apere interesele. Pentru ca stanga romaneasca, desi nereformata, nu poate fi, totusi, catalogata exhaustiv drept „iresponsabila si populista” (in ipoteza ca si PNL ar fi de stanga, ceea ce, dupa parerea mea, nu este adevarat). Stanga, in Romania, este puternica si poate sa influenteze cursul politicii in tara, inclusiv al reformelor pedeliste. Nu trebuie subestimata. Subestimarea stangii reprezinta o mare greseala. Iar din dorinta de a fi convingatoare, Elena Udrea face aceasta greseala. Important ar fi sa nu o faca si PDL. Dupa parerea mea, lucrurile nu pot merge bine in tara, si nici pentru cetatenii obisnuiti, daca o confruntare politica normala intre stanga si dreapta politica se transforma intr-un razboi politic intre cele doua tabere. Maturizarea, de care vorbea Elena Udrea, ar trebui sa insemne, dupa mine, constientizarea acestui lucru. Or, din pacate, acum ne aflam intr-un plin razboi intre stanga si dreapta politica, cu declaratii care mai de care mai taioase de ambele parti. Nu e bine. Pentru ca o reforma nu poate fi impusa, ci trebuie sa fie acceptata, iar pentru asta ea trebuie sa fie bine explicata oamenilor (capitol la care PDL a fost foarte deficitar). In felul asta, explicand si motivand oamenii, poti sa faci reforme democratice cu adevarat, pe de o parte, si pe de alta parte poti vedea care este calea potrivita ce trebuie sa fie urmata, lucru fara de care nicio reforma nu poate sa aiba succes, sa stea in picioare, cum se spune.  Nu este intelept si nici democratic sa-ti discreditezi de o asa maniera adversarul. Moderatia si echilibrul in atitudini sunt de preferat. Mai ales ca in Romania sunt si multe probleme sociale, legate de discrepantele mari intre cei bogati – a se vedea primul articol – si cei saraci, oameni carora Revolutia din ’89 nu le-a prea dat sanse. Nu trebuie uitat lucrul acesta! Pentru ca problema este reala. Basescu vorbeste despre „boierii economiei” si spune bine. Dar cei saraci…? Iar solutii pentru eradicarea saraciei trebuie cautate. Acesta este si motivul principal pentru care sustinatorii USL, marea majoritate a lor, isi pun speranta in aceasta formatiune politica, lucru ce ar trebui sa responsabilizeze la maximum cele doua partide – PSD si PNL, in care, repet, oamenii obisnuiti, fara averi si care au dus greul tranzitiei si al crizei, isi pun nadejdea, ca dovada si procentele ridicate obtinute de USL in sondaje. Iata de ce nu se poate trata cu atata usurinta, asa cum face Elena Udrea, si chiar dintr-un punct de vedere de dreapta, problema unei cooperari viitoare sau macar al unui dialog cu stanga politica. Pentru ca altmineri prelungirea acestui razboi devine o absurditate pana la urma. O rupere periculoasa a unui echilibru normal ce trebuie sa existe in societate. Si o eludare a problemelor reale cu care se confrunta societatea.

Ceea ce prezinta primul articol este, din pacate, simbolul luptei politice intre stanga si dreapta: cascavalul, banii, puterea, satisfacerea clientelei politice. De fapt asta e laitmotivul si corolarul politicii romanesti de dupa ’89, un corolar pe care l-am invatat in toti acesti ani. Eu unul imi fac din ce in ce mai putine iluzii. Pentru ca este clar ca toti vor la cascaval. Din aceasta cauza si confruntarile acerbe, inevitabile in aceasta situatie, fiecare vrand sa profite de cea mai mica slabiciune a adversarului. Dupa parerea mea, este clar ca poporul este pe locul 2, ca sa zic asa, pentru aceasta clasa politica, in ansamblul ei, interesata in primul rand de satisfacerea propriilor ei interese, cu o clientela lacoma si dornica de inavutire rapida si fara prea multa munca. Dupa asta vine si poporul. Iar reactiile vehemente ale unor politicieni se rezuma tot la acest lucru. Aspectul asta reprezinta o foarte mare slabiciune a clasei noastre politice, lucru ce se vede din prezentele din ce in ce mai reduse la vot din partea cetatenilor. Si, pana la urma, din neincrederea acestora fata de democratie. Caci e vorba de o problema de incredere in primul rand. Eu stau si ma intreb daca aceasta eroare perpetuata de catre clasa politica in toti acesti mai bine de 20 de ani va putea fi corectata in viitor si daca vom avea o clasa politica responsabila fata de cetatean, capabila sa-si recastige increderea in fata cetateanului. Asta ar fi aspectul cel mai important care ar trebui sa preocupe atat stanga cat si dreapta politica de la noi, pentru ca le vizeaza viitorul. O societate democratica se bazeaza in primul rand pe cetateni. Ei sunt cei care voteaza si ei sunt cei care decid in problemele fundamentale. Si un aspect pozitiv cred ca este maturizarea electoratului, fata de anii ’90.  Pentru ca eu cred ca electoratul a dobandit in toti acesti 21 de ani o experienta considerabila si a vazut multe. Actualele posibilitati de informare sunt mult mai largi fata de cele din trecut, lucru ce mareste orizontul omului. Multi au facut experienta emigrarii si au vazut cum functioneaza o societate democratica in tari dezvoltate economic si capabile de performante economice. Si eu cred ca acest electorat a inceput sa fie mult mai atent la ce declara oamenii politici de la noi si din lumea larga. Lucru, iarasi, important. Din aceasta cauza cetatenii isi vor spune in viitor cuvantul si acest cuvant al lor va conta mult mai mult, va fi mult mai greu fata de ceea ce e acum si ce era in trecut. Pentru ca democratia si dezvoltarea economica (nu ma refer numai la cea de la noi! spre exemplu, computerul nu a aparut in Romania, dar iata ca se foloseste in Romania, desi tara noastra nu are performante economice ridicate. Acelasi lucru se poate spune, ca sa dauinca un exemplu, si despre telefonia mobila) deschide astfel de posibilitati oamenilor. Cu atat mai mult cu cat romanii fac parte din Uniunea Europeana si devin din ce in ce mai constienti de acest lucru. Iata de ce un foarte mare pericol pentru clasa politica romaneasca, in totalitatea ei, il reprezinta oligarhizarea. Dar o oligarhizare generala si nu una restransa la cativa moguli pe care Presedintele nu poate sa-i sufere. Adica, altfel spus, crearea unei oligarhii putrede si corupte care sa fie pecetea intregii clase politice, fata de o populatie saraca, fenomen dublat de o crestere economica slaba, incapabila sa multumeasca, sa satisfaca populatia pe fondul sporirii inegalitatilor, in special cele de ordin material, marcat si de defectiuni, dereglari in functionarea Statului. Iar acest aspect foarte negativ trebuie evitat. O asemenea „evolutie” ar trebui, desigur, corectata. Si aici intervine maturitatea clasei politice, daca intr-adevar a ajuns la maturitate, pentru ca trebuie sa gaseasca solutii in acest sens, care sa conduca tara noastra catre prosperitate generala si progres general, catre o adevarata dezvoltare economica, capabile sa multumeasca si sa satisfaca populatia, care ii acorda increderea prin vot si in felul acesta decide.

Ceea ce arata ca o asemenea oligarhizare este posibila sunt tocmai acesti „boieri ai economiei”, sau baronii locali, capitalismul de cumetrie, care inca nu a disparut, pe fondul unor foarte slabe performate economice, deci a accentuarii inegalitatilor de care vorbeam mai sus.  Toate aceste fenomene iata ca persista in societate si se pot agrava, mai ales daca lupta politica se acutizeaza, apropo de raspunsul Elenei Udrea, la care am facut cateva comentarii. Caci o  asemenea acutizare a luptei politice poate sa conduca in mod direct la o oligarhizare generala a clasei politice, fara efecte benefice pentru cetateanul obisnuit si nici pentru societate. Un alt aspect care poate conduce la ideea unei asemenea oligarhizari sunt „izarile” – despre PDSR s-a spus ca s-a cederizat, despre PDL se spune, si chiar de catre populari marcanti cum ar fi Monica Macovei, ca s-a pesedizat; se mai foloseste termenul pesederizat. Pai pana la urma nici nu mai conteaza, toti sunt la fel, adica o oligarhie generala (vreau sa cred ca inca nu am ajuns la un asemenea stadiu!).  O oligarhie generala cu diverse confruntari pentru putere in sanul ei. Dar a ajunge la un asemenea stadiu nu mi se mai pare a fi improbabil acum. Si asta fara sa se vada si sa se simta o crestere a nivelului de trai, o diminuare a saraciei in randul oamenilor obisnuiti (criza economica fiind un factor agravant in acest sens).

Dar sa fim, totusi, optimisti…!