Doua articole care trebuie neaparat citite

Dar inainte de a trece la cele doua articole, trebuie citit acesta:

Mediafax

Ambasadorul rus la ONU: Tensiunile dintre Rusia şi SUA sunt probabil la cel mai înalt nivel după 1973

„Vitaly Churkin, ambasadorul Rusiei la ONU, a declarat că tensiunile dintre Moscova şi Washington sunt probabil la cel mai înalt nivel după anul 1973, însă a precizat că relaţiile actuale între cele două puteri sunt totuşi diferite de cele din timpul Războiului Rece, notează The Associated Press.

„Cred că situaţia generală este destul de rea în acest moment, probabil cea mai gravă (…) din 1973 încoace”, a declarat diplomatul rus.

Churkin a adăugat că „deşi există fricţiuni serioase, diferenţe precum Siria, continuăm să lucrăm în alte chestiuni (…) şi uneori chiar foarte bine”.

Acest lucru nu se întâmpla în timpul Războiului Rece, iar în 1973, în contextul războiului dintre Israel şi mai multe state arabe, potrivit experţilor, riscul izbucnirii unui conflict armat între Statele Unite şi Uniunea Sovietică era la cel mai înalt nivel de după Criza rachetelor cubaneze din 1962.

Ambasadorul rus a mai declarat că „o serie de acţiuni” au adus relaţiile ruso-americane la nivelul actual.

„Este vorba de o lipsă fundamentală de respectă şi lipsă a unor discuţii aprofundate” în ceea ce priveşte problemele politice, a mai spus diplomatul.

Churkin a mai afirmată că Mosova doreşte normalizarea relaţiilor cu Washingtonul.”

Si acum cele doua articole:

Europa Libera

Traian Ungureanu

Colonialism rus și orbire occidentală (I)

12 octombrie, 2016

• Traian Ungureanu

„Recent, în timpul unui concurs televizat, o tînără englezoaică a fost întrebată: din ce țară au făcut parte Cehia și Slovacia? Concurenta a zîmbit și a răspuns sigură pe ea: din Rusia! Răspunsul nu dovedește ignoranța generală a publicului ocidental ci vorbește, mai întîi, despre educația concurentei. Însă, ceva în acest răspuns aiuritor e cu adevărat de luat în seamă. E vorba de impresiile și, uneori, falsele certitudini care dau, în lumea ocidentală, imaginea Rusiei și a Europei de Est în genere.

Lipsa de educație istorică și geografică a oamenilor de rînd nu e o noutate și nici o excepție. În fond, nici est-europenii nu sînt mai bine pregătiți, cînd e vorba de datele lumii occidentale. Puțini români, sîrbi sau estonieni sînt în stare să dea numele capitalei cutărui stat american, de pildă New York (Albany) Adevărata problemă e altundeva: în definiția politico-istorică a lumii est-europene, așa cum circulă ea în Occident. Brutal spus: cine pe cine și cu ce drept?

Situația e complicată de revenirea agresivă în prim plan a Rusiei și a problemelor est-europene, odată cu politica externă foarte activă și agresivă a regimului Putin. Operațiile și afirmațiile puse în mișcare de Rusia au fost preluate și analizate de corul obișnuit al istoricilor, jurnaliștilor și politicienilor. Rezultatul final e o interpretare a Europei de Est care poartă aprobarea oficială, e propagată de media și, de acolo, preluată de opinia publică. Într-o măsură deloc neglijabilă, această schiță a integrat elemente de propagandă, falsuri și dezinformări curente în Rusia. Fără excepție, aceste presupuse fapte sigure sînt atrăgătoare și par să se sprijine pe date istorice incontestabile sau pe evenimente recente desfășurate sub ochii contemporanilor. Asta, la capitolul informație. Încă mai înrijorătoare e consolidarea ideilor fixe care scutesc Rusia de păcatele reproșate amarnic Occidentului. Acest soi de orbire voluntară domină, mai departe, o mare parte a lumii academice, a tineretului universitar și a militanților care se bat pentru o lume mai bună, din diverse unghiuri și pe temele cele mai felurite.

Dacă e să începem cu evenimentele recente absorbite în Occident prin filtru rusesc, atunci e vorba, în primul rînd, de tema încrederii înșelate de NATO și de UE. Argumentul principal al acestei idei e că NATO și UE au înghițit statele est-europene și fostele state sovietice, ocupînd poziții pe frontierele Rusiei. Într-adevăr, toată lumea știe că între 1989 și 2007, majoritatea acestor state și, în orice caz, toate fostele membre ale Trataului de la Varșovia, au fost admise în UE și în Alianța NATO: Rusia a pornit de la aceste realități pentru a planta ideea încercuirii ostile și pentru a reproșa Occidentului că a capturat Europa de Est. Din păcate, prea puține replici occidentale pleacă de la realitatea de fapt: toate statele est-europene membre UE și NATO au pătruns în aceste organizații de bună voie, pentru că asta și-au dorit și au reușit, adesea, după ani lungi de încercări și insistențe. UE și NATO n-au anexat și n-au silit pe nimeni să li se alăture. NATO n-a pătruns cu forța în statele care i-au devenit parte. Dacă înglobarea statelor estice în fostul lagăr sovietic a fost întotdeauna rezultatul războiului sau ocupației militare, UE și NATO n-au tras nici un foc de armă și n-au trimis nici o forță de ocupație în Est. Singurul lucru major care s-a întîmplat, cu adevărat, înainte de aderarea la UE sau NATO, au fost referendumuri încheiate, fără excepție, cu un vot favorabil zdrobitor. Iar dacă știm ceva, după 70 de ani de comunism sovietic și 27 de ani de UE și NATO, atunci totul poate fi pus într-o regulă simplă: în URSS s-a intrat numai sub amenințare, în UE și NATO a intrat numai cine și dacă și-a dorit așa ceva. În plus, unul din principalele motive care au grăbit statele est-europene spre UE și NATO a fost tocmai amenințarea neîncetată a Rusiei.

În varianta propagandistică rusească, raționamentul merge mai departe și spune că aglomerarea de state est-europene membre UE și NATO la frontierele Rusiei urmărește, de fapt, un singur lucru: încercuirea și, ulterior, atacarea sau șantajarea Rusiei. Ideea e grotescă. Cine poate crede că Occidentul are în minte să atace Rusia? Și cine e atît de nebun să spere, cu adevărat, că poate cîștiga un conflict cu necuprinsa și formidabila Federație Rusă? Poate copiii, deși e greu de crezut că pînă și mintea copiilor e un pic mai serioasă.”

Traian Ungureanu

Colonialism rus și orbire occidentală (II)

14 octombrie, 2016

• Traian Ungureanu

„A doua mare problemă a percepției occidentale asupra Rusiei și Europei de Est e orbirea elitelor academice. E curios, deși nimeni nu se miră: în vreme ce lumea academică toacă mărunt, sub acuzația de colonialism, marile state ale Occidentului, nimeni nu suflă un cuvînt și nici nu pare să fi auzit vreodată de cel mai mare și mai activ imperiu colonial. Un imperiu viu și harnic, persecutor de națiuni și mare amator de expansiune. Numele lui? Rusia.

Ocupația colonială franceză sau britanică e demult încheiată. Cu toate astea, presa și școlile occidentale continuă să pună sub acuzare fostele puteri coloniale, învinuite de toate relele lumii: sclavie, exploatare economică, rasism și distrugere de culturi. Istoria e un pic mai complicată, dar nimeni n-are timp să se oprească. Ura față de Occident, e o boală neiertătoare în Occident. Implanturile de tehnologie, justiție, libertate, administrație și cultură modernă care au ridicat lumea extraeuropeană după intervenția europeană nu contează.

Dar adevărata problemă e orbirea care îi face pe aceiași oameni să urască occidentul și să ignore exact faptele pentru care e acuzat occidentul, atunci cînd e vorba de Rusia. Studiile coloniale se predau în mai toate marile Universități occidentale, dar nu se ating de cel mai mare imperiu colonial în viață. Violența extremă, milioanele de victime, rasismul social, exploatarea economică nemiloasă, pierderea libertății și a drepturilor civile, distrugerea democrației, îndoctrinarea lingvistică și culturală, suprimarea protestului și alte atîtea crime impuse de ocupația și dominația sovieto-rusă nu există, pur și simplu, pentru marii luptători cu abuzurile trecute ale colonialsimului occidental.

Cînd e vorba de Rusia, ocupația nu e ocupație, violența nu e violență iar îndoctrinarea e un serviciu de binefacere gratuit. E destul de clar că, pentru luptătorii cu trecutul Occidentului, colonialismul e ceva ce poate fi și trebuie reproșat numai Occidentului. Pe scurt, un foarte util instrument de atacat, dinăuntru, propria cultură. Rusia e, dimpotrivă, scutită. Sigur, asta e o afacere internă occidentală. Dacă occidentalii vor să se răfuiască în amănunt cu Occidentul, nimeni nu-i poate opri. Numai că, pe fundația acestei orbiri, a crescut, în mod revoltător, percepția care a normalizat crimele și oprimarea sovieto-rusă. Astfel în locul observației după care Rusia vrea să își domine și după eliberare, fostele colonii, circulă ideea după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia. Evident, toată lumea are vecini și n-are cum să nu fie interesată anume de ce fac ei. Dar asta nu înseamnă, de pildă, că Italia vrea să controleze Austria sau că Suedia poartă sîmbetele Danemarcei. Tot așa cum e evident că, de pildă, Canada se simte foarte bine în vecinătatea Statelor Unite. Doar în cazul Rusiei ideea de interes special față de Republicile Baltice, Polonia sau Bulgaria presupune șantaj economic, subversiune, infiltrare, provocări militare, atacuri cibernetice și campanii de propagandă ostilă.

În cele din urmă, nu e e nevoie decît de un efort minim de cunoaștere pentru a aduce adevărul istoric în percepția care dă imaginea Estului. Și de incă un lucru, din păcate infinit mai dificil: de curajul de a ține cont de adevăr, chiar împotriva propriilor convingeri politice și a propriilor frustrări.”

Ca Rusia e un mare pericol nu doar pentru Romania, dar pentru intreaga Europa, luata in ansamblul ei, lucrurile, cred, sunt destul de clare si se pot certifica cu fapte istorice. Insa legat de ceea ce doreste sa arate Dl. Traian Ungureanu – „Încă mai înrijorătoare e consolidarea ideilor fixe care scutesc Rusia de păcatele reproșate amarnic Occidentului.” – trebuie spus ca imaginea unei Rusii care n-ar fi chiar atat de rea, ba dimpotriva: chiar de dorit fata de „pacatele” amarnice, nu-i asa, ale Occidentului, s-a construit de catre o stanga europeana ce a fost aproape in totalitate sub autoritatea Kremlinului si finantata de acesta. Inclusiv cu asa-zisi oameni de stanga, occidentali, dar platiti si subordonati Moscovei. Aici nu a fost vorba doar de idealurile pe care le-au avut unii. Poate ca le-au avut. Ci despre o actiune coordonata de Kremlin, in Occident, pentru promovarea Rusiei prin comunism.

Eu cred ca trebuie inteles ca, prin comunsim, Rusia avea suportul ideologic cel mai clar si solid pentru a putea sa-si impuna puterea si, pe cale de consecinta, desigur, dominatia in Europa. Panslavismul si Ortodoxia Rusa si chiar marea cultura rusa au reprezentat un esec major din acest punct de vedere. Pentru politica bazata pe dominatie si teroare, promovata de catre Kremlin, comunsimul era ideologia ideala. Si se poate usor constata ca URSS a fost o mare problema, o mare amenintare la adresa securitatii nord-atlantice.

Odata cu prabusirea comunismului, suportul acesta ideologic, la comunism ma refer, a disparut. Si a ramas doar forta militara, expresie a politicii de violenta si violentare a altor state libere si suverane, caracteristica Kremlinului.

„Cu toate astea, presa și școlile occidentale continuă să pună sub acuzare fostele puteri coloniale, învinuite de toate relele lumii: sclavie, exploatare economică, rasism și distrugere de culturi.” – da, pentru ca toata stanga occidentala a fost aservita – citeste corupta – de catre puterea politica din Rusia (m-as bucura daca lucrurile nu au stat chiar asa!), mai exact spus cea sovietica.

Daca mai sus vorbeam despre vina Rusiei, in legatura cu: „Recent, în timpul unui concurs televizat, o tînără englezoaică a fost întrebată: din ce țară au făcut parte Cehia și Slovacia? Concurenta a zîmbit și a răspuns sigură pe ea: din Rusia!” – vorbim de vina Occidentului. Pentru ca perceptia aceasta, ca Europa de Est se confunda cumva cu Rusia, vine din vina Occidentului care a ramas pasiv la incercarile Rusiei de a-si impune punctele de vedere si dominatia, e adevarat prin forta si amenintare cu forta, caracteristica marilor dictaturi.

Naivitatea Occidentului a constat in faptul ca a considerat bun comunsimul si mai ales cel din Rusia. Dar sa nu generalizam. Au existat, desigur, si minti lucide.

„Dacă occidentalii vor să se răfuiască în amănunt cu Occidentul, nimeni nu-i poate opri. Numai că, pe fundația acestei orbiri, a crescut, în mod revoltător, percepția care a normalizat crimele și oprimarea sovieto-rusă. Astfel în locul observației după care Rusia vrea să își domine și după eliberare, fostele colonii, circulă ideea după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia” – fara indoiala ca acei occidentali sunt, de regula, cei de stanga si cei subventionati de Moscova (in zilele noastre mai ales cei din urma, adica cei subventionati de Moscova!!). Ideea „după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia” este fabricata de catre Kremlin si „vanduta” in Occident unora platiti tot de Rusia – de asta am si pus ghilimelele de rigoare la „vanduta”. Cu alte cuvinte, Rusia centreaza, Rusia da cu capul, dar trebuie sa para altfel, ca si cum Occidentul centreaza!

La fel a fost si cu punerea in balanta a nazismului (Germania hitlerista cu Hitler) si a comunismului (URSS cu Stalin). Rezultatul a fost ca nazismul e rau, comunismul e bun. Nu s-a vorbit, decat recent, despre crimele comumnismului si sa ne gandim ca inca, in Romania, sunt fosti tortionari in libertate (v., de ex, aici si aici)!! Despre Stalin nu s-a spus in epoca faptul ca ar fi tot atat de rau ca si Hitler sau poate si mai rau! Dimpotriva, Stalin – cel putin pana cand Hrusciov i-a aratat abuzurile (sa nu uitam ca si acum, in Rusia, sunt multi nostalgici chiar dupa Stalin) – era baiatul bun, Hitler era cel rau!! Iar la aceasta schema de gandire a contribuit din plin evreimea, in marea ei majoritate comunista la acea vreme! Si nici acum o anumita parte a evreimii nu considera altfel! Dar, in general vorbind, Stanga a contribuit la exprimarea si promovarea unor asemenea perceptii si mod de gandire, chiar daca eronate. Asta nu conta, pentru ca felul asta de a gandi era pus in slujba unor „inalte idealuri”, lucru ce ar fi „iertat” eventualele „scapari”, indiferent cat de multe erau si ca ar fi viciat considerabil adevarul. Insa trebuie precizat ca „atunci cand fu la o adica”, vorba lui Nea Marin, Stanga europeana s-a retras din fata lor, recunoscand pericolul si adevarul.

Fara indoiala ca acum Rusia cauta un nou suport ideologic in acelasi scop: pentru a-si extinde dominatia in Europa – v. decizia recenta a lui Putin si anume: copiii rusi sa fie retrasi de la scolile occidentale. Unul din noii ideologi e Dughin, despre care am mai scris – v. aici si de vazut si cine s-a intalnit cu Dughin cand acesta a venit in Romania… Dar pe de alta parte, iarasi foarte interesant, sprijinul Rusiei merge catre partidele eurosceptice din Europa. In general, acest nou suport ideologic este antieuropean, antiNATO, antidemocratic. Vladimir Putin incearca sa gaseasca acest nou suport ideologic dar, totusi, nu-l gaseste. Chiar si comunismul, sa nu uitam, n-a fost o creatie ruseasca. Modernitatea, in Rusia, s-a prezentat nu sub forma comunismului ci sub cea a nihilismului – nu atat negare in sine cat stresul, inclusiv intelectual, de a gasi o cale noua.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Situatia politica actuala pe plan intern. Scurta analiza

Identificam doi factori principali care influenteaza sau determina mersul lucrurilor: cei interni si cei externi. Sa-i luam pe fiecare in parte.

Factorii interni

Aici e o problema foarte interesanta, cred eu, care tine de evolutia postdecembrista a societatii romanesti.

Daca te uiti pe un manual de stiinte politice, vei vedea ca o societate democratica ar trebui sa aiba cinci partide, corespunzatoare celor cinci orientari, curente politice: stanga, centru-stanga, centru, centru-dreapta si dreapta. Ce e mai mult de cinci, intra in zona extremismului.

Care au fost partidele principale ale socetatii noastre post-decembriste? Evident: PSD (FSN, FDSN, PDSR), PNTCD, PNL (desi a suferit in trecut si sciziuni) la care se adauga UDMR si PRM din zona, hai s-o numim asa, nationalista. In afara de acestea existau, desigur, si alte partide. Societatea noastra e definita consitutional ca fiind pluralista si pluripartista.

Acestea fiind spuse, trebuie remarcata ideea pe care a avut-o Dan Amedeo Lazarescu in trecut si anume dupa ce CDR a pierdut alegerile, ca aceasta alianta sa fie pastrata in continuare, lucru ce ar fi dat posibilitatea conservarii PNTCD pe scena politica. Pentru ca dupa alegerile din 2000, PNTCD a disparut practic din marea politica, fiind macinat mai apoi si de lupte interne. Alegerile legislative din 2000 au condus la cresterea brusca a PRM si astfel majoritatea voturilor a fst obtinuta de PDSR si, pe locul doi, PRM. PNL a obtinut un scor modest, dar a reusit sa supravietuiasca. PNTCD nu a mai intrat in Parlament.

Este foarte limpede ca situatia in 2000, dupa alegeri, nu era una care sa poata fi numita normala. Dupa parerea mea, este meritul lui Corneliu Vadim Tudor ca a inteles, dupa 2000, ca PRM trebuie sa faca mai multi pasi inapoi spre a nu compromite integrarea Romaniei in UE si NATO. Astfel, de-a lungul vremii, mai multi dintre membri marcanti ai PRM au fost, practic, izgoniti de acolo si directionati, daca se poate spune asa, catre PSD. Pana la urma, PRM a inceput sa decada: la alegerile din 2004 obtine in jur de 13% din voturi, iar la cele din 2008 usor peste 3%… La alegerile din 2012, PRM are usor peste 1%… In toata aceasta perioada PNTCD a disparut practic, cum spuneam si mai sus, din marea politica, ne mai avand procentul necesar de a intra in Parlament.

Evident, alegerile legislative din 2000 au aratat in mod limpede un dezechilibru in societate, lucru pe undeva usor de inteles, Romania fiind o tara in tranzitie care avea si are in continuare nevoie de reforme. Numai ca ceea ce s-a intamplat pe termen lung, releva un dezechilibru cu consecinte politice ce nu mi se par deloc faste pentru societate. In locul continuarii CDR, asa cum propusese seniorul liberal, s-a optat pentru o inginerie socio-politica: cresterea unui alt partid: PD. PD, se cunoaste, era un partid social-democrat, ca si PSD si rupt din masivul FSN – deci e de-un trunchi comun cu PSD. Pentru ca PD nu a fost primit in Internationala Socialista, ei au luat decizia sa treaca – peste noapte, cum se spune – la centru-dreapta esicherului politic, urmand inscrierea ulterioara in PPE, unde e si PNTCD. Practic, in locul PNTCD si a traditiilor sale, inclusiv cea anticomunista, a aparut PD. PNTCD a avut lideri batrani, in PD toti tineri. Tineri, tineri, dar ancorati si ei (poate nu toti), la randul lor, in trecutul comunist si in fosta Securitate. PNTCD-ul lui Coposu era cu totul altceva. Ideologic vorbind, crestin-democratia a inceput sa incapa in PD, PNTCD mergand spre uitare. Insa acest PD s-a adaptat foarte greoi noii sale ideologii, de dreapta. Ganditi-va, totusi, la reformele pe care le-a facut CDR sub conducerea PNTCD – chiar daca nu au fost placute, chiar daca nu au fost, unele, aprobate de catre oamenii obisnuiti – si la ce a facut PD, sub Traian Basescu: NICIO REFORMA!!!!!! Iar dezamagirea mea legata de PD si de Basescu e una foarte mare. N-au facut altceva decat sa taie salarii si pensii, au marit TVA, dar reforme de substanta nu s-au facut. Coruptia a inflorit mai mult decat pe vremea PDSR-ului in 2000-2004, Mafia, zisa a PDSR, punandu-se imediat la dispozitiile noii Puteri. Mai mult s-a incercat sa se loveasca in PSD, in adversarii politici.

La ora actuala au disparut, practic, din politica mare doua partide: PNTCD si PRM, lucru care influenteaza si determina situatia actuala din punct de vedere politic.

Inca de pe vremea lui Basescu se vorbea de sistemul bipartit, ca in SUA. Deci o copiere a sistemului american. Insa trebuie sa se stie ca pentru bipartism ai nevoie de o Constitutie corespunzatoare, precum Constitutia SUA sau de un regim politic corespunzator unui astfel de sistem, precum Monarhia Britanica. Insa chiar si in SUA exista mai multe partide, nu doar doua. Cele doua principale – Partidul Republican si Partidul Democrat – sunt, desigur, cele mai cunoscute. Insa se vede ca nici macar in SUA bipartismul nu prea functioneaza. Ce se intampla? Sistemul bipartit presupune existenta a doua partide – unul de Stanga si unul de Dreapta –  sau poate mai bine, mai exact spus – un partid la Putere si unul in Opozitie. Societatea insa e diversa. Vorbeam mai sus de cele cinci orientari politice, la care se adauga si inca doua, desigur: extrema stanga si extrema dreapta. Bipartismul inseamna ca cele doua blocuri sa cuprinda si elemente de extrema. In SUA, lucrul asta a condus la aparitia unui tip de Presedinte, situat mult mai la stanga, precum Obama sau aparitia acestui personaj exotic d.p.d.v politic: Donald Trump despre care nu stim prea multe, nu stim foarte exact, foarte clar ce linie politica are pana la urma si care e pozitia sa in relatiile internationale – deci o incertitudine.

Sistemul bipartid in Romania ar fi insemnat doua partide mari – PSD si PNL, caci PDL (fost PD) nu mai avea sanse de supravietuire, fiind incorporat in PNL in care se afla si acum in proces de fuziune. Iar consecintele se vad si nu sunt deloc grozave: electoratul crestin-democrat nu are un partid in care sa se regaseasca, iar cel nationalist asijderea. De asemenea, trecerea PNL in PPE, facea ca cei care adera la valorile ALDE (formatiunea europeana din care a facut, pana atunci, parte PNL) sa nu se mai poata regasi intr-un astfel de partid – de aceea si schisma din PNL, cu Calin Popescu-Tariceanu, infiintandu-se ALDE (formatiunea romaneasca cu acelasi nume ca cea europeana) si in mod tradtional mai apropiata de social-democrati.

Asa cum inca la pedisti nu s-au format inca in randurile membrilor, a oamenilor, a simpatizantilor, veritabile valori de dreapta, asa si la liberali – la PNL ma refer – nu s-au format inca veritabile valori de dreapta, ceea ce face ca situatia in PNL sa fie neclara. De asemenea, in situatia aceasta, in PNL ar trebui sa incapa si persoane cu vederi, iata, mai nationaliste – pentru ca nu mai au un partid, sau crestin-democrate pentru ca nici ele nu mai au un partid suficient de puternic ca sa-si faca auzita vocea in societate. Or, astfel de lucruri sunt, desigur, daunatoare PNL.

Ca solutie, ar trebui reactivate PNTCD si PRM pentru ca exista un electorat crestin-democrat care trebuie sa aiba un partid care sa-l reprezinte si un electorat mai nationalist, care de asemenea ar trebui sa aiba un partid, o platforma politica care sa-l reprezinte in societate.

Bipartismul nu e conform Constitutiei Romaniei si experimentarea sa nu a condus decat la ce avem astazi si nu a putut conduce nici la crearea unei majoritati in stare sa schimbe Constitutia. Iar o societate libera e una pluralista si pluripartista – tendinta pe care o observam si in SUA, desi avem, istoric vorbind, cele doua mari partide principale. Dar si acolo s-a simtit nevoia si a altor partide – sa ne gandim la Tea Party, ca sa dau doar un singur exemplu, cel de pe partea dreapta a esicherului politic american.

La noi partide noi n-au prea aparut, desi poti sa-ti faci un partid doar cu trei membri. Totusi avem si partide mai noi, ca de exemplu M10 Monicai Macovei si Miscarea Populara a fostului Presedinte, Traian Basescu. Insa sunt prea slabe. Sanse mai mari le are Miscarea Populara ce are acum oportunitatea de a mai castiga din electoratul liberal de dreapta, desi nu e clar daca se va intampla lucrul asta. S-ar putea ca o parte din acest electorat sa se orienteze la alegerile locale catre un independent. Insa deocamdata e prematur sa vorbim de aceste doua partide pentru ca au aparut de curand si trebuie vazuta evolutia lor in timp.

De asemenea, la acest capitol trebuie sa vorbim si de inadecvari, de gravele inadecvari politice existente in partidele noastre. Iata doua articole interesante:

Napoca News

Paradoxul social-democraților clujeni. Propun primar un afacerist local controversat

„În România ideologiile, crezurile de stânga sau dreapta, sunt doar vorbe în vânt și demagogie crasă. Sunt doar acoperiri mincinoase pentru a înșela oamenii, a se vedea votați și a se îmbogății rapid politicienii prin furtul din banul public. Recent, pentru a nu știu câta oară, filiala clujeană a PSD dovedește că nu are nimic în comun cu social-democrația. Când spui social-democrat te gândești la manualul de științe politice: ideologie a unui partid al celor mulți și săraci, care propune un proiect de sprijinire și emancipare în favoarea celor cu venituri mici sau care au nevoie de ajutor. În general social-democrații sunt cei care promovează politicieni proveniți din sfera muncitorilor, agricutorilor și intelectualilor din clasa mijlocie, care oferă programe pentru îmbunătățirea calității vieții celor săraci și numeroși, care nu au acces la resurse și educație. În Cluj-Napoca asistăm la un paradox ce întrece orice demagogie politică: PSD a propus candidat un om de afaceri prosper și controversat, pe Octavian Buzoianu, arhicunoscut de clujeni ca cel care a fost șeful fabricii de bere Ursus, când aceasta a fost transformată din brand de Cluj în viitoare întreprindere transbordată peste Carpați, unde se face berea cu apă de câmpie. Nu știu ce a fost în capul social-democraților clujeni, dar să susții un patron de hotel de lux la primărie din partea unui partid de stânga e ca și cum ai propune un preot șef peste un club de noapte. Octavian Buzoianu nu e candidat independent, el a mai fost consilier din partea unui partid de dreapta Alianța pentru România între anii 2001-2004. Deci e ”vechi, cariat și putred” ca tot eșafodajul politicii post-decembriste.

PSD Cluj nu a ieșit din păcate din sfera amatorismului ”afaceriștilor” de carton și a infaturării universitare golite de sens, marca Ioan Rus sau Vasile Dâncu. PSD Cluj ar trebui să-și schimbe denumirea în Partidul Îmbogățirii Patronilor și atunci ar avea sens și logică propunerea să te reprezinte un afacerist local, frate al candidatului PNȚ. Dacă nu iese ”social-democratul”, atunci lasă că poate intră ”țărănistul” lui Maniu în consiliul local? În Cluj-Napoca politica se face tot în interesul magnaților, nu al clujenilor.Sincer, mai bine rămânea Aurelia Cristea candidat de la PSD, chiar dacă cu legea anti-fumat plămădită într-o manieră ”fascistă” a iritat majoritatea fumătorilor, care se simt în România cum minoritățile persecutate în cel de-al doilea război mondial. Aurelia Cristea, ca tipul de femeie de succes din societatea post-decembristă, cred că obținea, măcar mai multă simpatie decât un afacerist local, acuzat de adevărații social-demcorați clujeni că e doar marioneta lui Rus și Dâncu. Șmecheriile de culise de la PSD Cluj prin înlăturarea Aureliei în favoarea Buzoianului, dovedește că partidul e condus de o subțire minoritate politică, nu de o majoritate specifică unui partid de stânga. Octavian Buzoianu vrea să ajungă primarul Clujului, dar nu știe lucruri elementare despre gospodărirea orașului. La ultima conferință de presă dădea colț în colț când a fost întrebat de un jurnalist cât costă un bliet de autobuz sau cu ce număr de autobuz se ajunge din centru în cartierul Zorilor. Eu mă gândesc serios: ce-l mână pe un afacerist local, multimilionar în euro să candideze la primărie pe un salariu de 6000 de lei/lună? Dorința de putere, de a aface mai mulți bani prin trafic de influență pentru hotelul său și slava deșartă? Răspunsul acesta…poate îl știți voi?

Ionuț Țene„

Evenimentul Zilei

Parodia cu Marian Munteanu este doar începutul sfârșitului

Autor: Mircea Marian

„Mulţi liberali îmi scriu zilele acestea, pe Facebook, şi mă întreabă supăraţi: de ce vă legaţi doar de noi? De ce nu scrieţi nimic de Gabi Firea şi de ceilalţi pesedişti sau de candidaţii cu dosare penale? Răspunsul e simplu.

În primul rând, pentru că nu poţi să te prefaci că nu vezi spectacolul în care candidaţii PNL se suie pe scenă şi se fac singuri de râs. Buşoi, care-şi făcea campanie pe drama de la Colectiv. Ludovic Orban, care se jura că e cinsitit şi, în acelaşi timp, cerea mită de la un om de afaceri înhăţat deja de către DNA. Marian Munteanu, un farsor. În declaraţii, era un antisemit şi un filo-legionar, dar mă îndoiesc că Munteanu avea vreun ideal, în afară de acela de a-i fi lui bine.

În al doilea rând, Firea nu a făcut greşeli majore în această campanie. A stat la televizor, şi-a luat pop-corn şi cola şi s-a uitat la tâmpeniile făcute de liberali. Da, aş fi scris despre dânsa sau despre afacerile familiei ei, dar primii care trebuiau să o monitorizeze, care să vadă circuitul banilor în Voluntari, pentru că aveau acces la informaţii, erau liberalii din consiliile locale şi judeţene. Prin 2013, poate vă mai aduceţi aminte că preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov, liberalul Marian Petrache, a avut o dispută dură cu doamna Firea, pe atunci colega sa de la conducerea USL Ilfov. Bătălia era pe controlul asupra sumelor uriaşe alocate pentru canalizarea judeţului – zeci sau sute de milioane de euro. A fost evident că PSD şi PNL se luptau să controleze contractele pentru lucrări de infrastructură – uitaţi-vă puţin peste dosarul cumnatului lui Ponta, Iulian Herţanu, care s-a „ocupat” de canalizarea din Comarnic, ca să înţelegeţi ce sume sunt în joc şi ce potlogării se fac. După un timp, Petrache şi Firea s-au împăcat şi de atunci nu s-a mai spus un cuvânt despre soarta reţelei de apă-canalizare din acest judeţ. În această campanie, nu am auzit nici o critică de la Petrache spre familia Firea sau invers. Sunt nuanţe care, poate, scapă majorităţii alegătorilor, dar, până la urmă, electoratul îşi dă seama de marele blat care există între PSD şi PNL.

Deci, prietenilor liberali care-mi reproşează că am fost prea dur cu partidul lor şi nu m-am uitat atent la puşcăriabilii care candidează din partea PSD sau a asociaţilor acestui partid, le spun că singuri s-au băgat sub reflectoare. Dar întreb şi eu: a avut vreun lider liberal vreo opoziţie la candidatura lui Cristian Popescu Piedone? Măcar o declaraţie legată de considerentele morale ale acestei candidaturi. A reacţionat Asociaţia Colectiv, iar avocatul Piperea este cel care a convins instanţa să respingă candidatura lui Piedone. Răzvan Sava, care candidează din partea PNL la sectorul 4, n-a mieunat un cuvânt. Dar blatului de la sectorul 3, dintre primarul Robert Negoiţă şi co-preşedintele PNL Florin Alexe, i s-a opus cineva din PNL? Acest blat are binecuvântarea conducerii formaţiunii liberale, în frunte cu doamna Gorghiu.

Parodia cu Marian Munteanu a fost, de fapt, nuca de pe coliva acestui partid. Sărac în idei, populist, cu tendinţe de stânga tot mai accentuate, PNL putea spera la un singur lucru: să-i ducă preşedintele Iohannis în spate şi să-i scoată cu bine din alegeri. Nu se întâmplă asta, pentru că Iohannis este exact ca partidul – sărac în idei, populist şi cu tendinţe stângiste – plus o indolenţă şi o aroganţă complet năucitoare. Tot ce a ştiut să facă PNL a fost să se asocieze cu PSD ca să ucidă partidele mici, care aveau potenţial să erodeze din electoratul liberalilor. Atât. Iar rezultatul final este că liberalii au dat Bucureştiul pe mâna PSD. Unde nu va câştiga direct un candidat PSD, o să regretăm, pentru că vor lua primăria personaje de tip Piedone sau Vanghelie, nişte pesedişti de facto, dar din soiul cel mai rapace şi mai obraznic. Cât era de greu celor din PNL să pună structura lor de partid în spatele unui independent credibil, nu a vreunui caraghios? Nu au vrut, pentru că preferă un primar de la PSD, cu care se vor înţelege la bani, în locul unuia cinstit. Alegerile acestea vor avea efectul bulgărelui de zăpadă. Efectul va fi multiplicat la generale. PSD, chiar dacă Dragnea va fi condamnat cu executare, nu se va mai duce în jos prea mult. PNL, dacă pierde mai toate reşedinţele de judeţ, mai puţin câteva oraşe din Ardeal, va intra pe tobogan. Îşi merită soarta. Din punctul meu de vedere, pentru modul în care au distrus liberalismul în România – iar eu sunt, din păcate, un liberal – merită să ajungă acolo unde se află şi PNŢCD-ul.”

Iar daca va ajunge ca PNTCD o sa ne blagosloveasca PSD cu oameni precum Ponta, Dragnea, precum Buzoianu sau personaje cu accente „fasciste” precum Aurelia Cristea si altii ca domnia ei. Insa cele doua articole arata foarte bine inadecvarea in care se gasesc cele doua partide mari ale Romaniei de azi: PSD si PNL. Lasand la o parte discutia despre ce serviciu strain l-a recrutat pe cutare sau pe cutare, totusi intr-o democratie partidele trebuie sa-si respecte ideologia. In primul articol se arata o dubla inadecvare – atat in ceea ce-l priveste pe Octavian Buzoianu, dar si in ceea ce o priveste pe Aurelia Cristea. Totusi, nu merge sa fii social-democratul liberal sau social-democratul „fascist” (hai sa-i pun ghilimelele de rigoare, desi…), tot asa cum nu merge sa fii liberalul pesedist sau liberalul social-democrat. Insa iarasi este interesant si semnificativ faptul ca si in PSD pot sa apara forme si exprimari politice extremiste, chiar si fasciste, ceea ce nu ar trebui sa se intample.

Factorii externi

Tara noastra a fost, de-a lungul vremurilor, la confluenta unor Imperii – Imperiul Otoman, Imperiul Tarist, Imperiul Habsburgic – sau la intalnirea unor curente – ca de exemplu pangermanismul si panslavismul. Este deci in logica geopolitica a regiunii ca sa avem ramificatii atat la Est – de exemplu Federatia Rusa – cat si la Vest – de exemplu Germania sau Franta si, desigur, SUA. Aici e foarte greu sa faci o analiza pentru ca ar trebui sa stii daca un politician e racolat in slujba unei Puteri straine, iar daca da, in slujba careia si ce rol are. La fel si pentru oamenii din presa.

Parerea mea este ca in mai toate partidele intalnim aceste doua tendinte divergente reprezentate prin: Federatia Rusa sau Turcia pe de o parte, si Occidentul pe de alta parte. Si nici nu poti sa fii sigur daca cineva care a sustinut pozitia SUA in trecut, nu lucreaza acum, dupa ce nu mai e Presedintele Romaniei – ma gandesc, desigur, in primul rand, la fostul Presedinte, Dl. Basescu – pentru rusi, platit fiind de acestia: lucrurile astea se pot intampla dar pot fi si doar simple aparente.

Ceea ce mi se pare insa clar – mergand pe ideea D-lui. Gustave d’Eichtal care mi se pare actuala si acum – este ca si acum e vorba de doua lumi (v. mai multe in Inorogul – Caiete masonice, Centrul National de Studii Francmasonice, Bucuresti 2001 – minunatul studiu al Corneliei Bodea – Confederatia dunareana- un deziderat masonic?). Iar aceasta realitate nu trebuie ignorata. O lume e cea a Uniunii Europene, impreuna cu SUA, o alta lume e cea a Rusiei, impreuna cu Turcia. Iar jocul, geopolitic vorbind, se desfasoara si acum in aceste coordonate. Dl. D’Eichtal a intuit inca de atunci lucrurile. Si cert este ca Romania nu apartine lumii Rusiei si a Turciei. Ideea sa era cea a unei Confederatii Dunarene, care ar fi cuprins si statele slave (cele europene, desigur, nu Rusia), delimitand cele doua lumi, si reducand influenta Rusiei si a Turciei in Europa, contrabalansand fortele Rusiei si ale Turciei la Marea Neagra. Si se mai observa ca, in zilele noastre, protectia Austriei a fost inlocuita cu Uniunea Europeana si, drept consecinta, Viena cu Bruxelles-ul. Asta politic vorbind. In plan militar avem NATO, condus de SUA. Dar lucrurile se desfaoara pe acelasi calapod, daca se poate spune asa, cel sugerat de Dl. Eichtal, si anume (mare atentie!!!) forma Imperiului Habsburgic sau, daca doriti, Austro-Ungar. Sa nu uitam ca Romania face parte din Uniunea Europeana si NATO, deci apartine spatiului euroatlantic. Insa Rusia si Turcia – iata, prin panotomanismul lui Erdogan, apropo de constructia unei mari moschei la Bucuresti – pot sa influenteze treburile interne, inclusiv prin intermediul coruptiei. Jocul geopolitic e cam acelasi de atunci, din prima jumatate a sec. XIX, liniile sunt cam aceleasi. Insa e si o deosebire si, de ce nu?, un castig: faptul ca Turcia e in NATO. Totusi, Turcia nu e o tara europeana. Asa ca amestecul in treburile interne ale Romaniei din partea Federatiei Ruse trebuie privite in acest cadru si in contextul noii Puteri de la Kremlin, antireformiste si kaghebiste, cu accente extrem de agresive, totalmente neprietenoase, condusa de Vladimir Putin si de cercul oligarhic din jurul acestui, care trag Rusia in jos, dar se bucura, totusi, de o nesperata popularitate in randul populatiei rusesti.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Perifericii…

As dori sa va prezint o extraordinara remarca despre America pe care a facut-o Neagu Djuvara in cartea sa Razboiul de saptezeci si sapte de ani si premisele hegemoniei americane (1914-1991) (Editura Humanitas, 2010, Bucuresti):

Neagu Djuvara

„Ramanea o singura tara mare, cu populatie de cea mai mare varietate: SUA. Cautand originea celor patru principali magistrati ai Statelor Unite – presedinte, vicepresedinte, secretar de stat si Chief Justice, de la nasterea uniunii si pana la presedintele John Fitzgerald Kennedy – la Biblioteca Nationala din Washington (Library of Congress, care poseda, in chip aparent surprinzator, cea mai buna sectie de genealogie dintre toate marile biblioteci pe care le cunosc), am descoperit ca in aceasta tara cat o jumatate de continent, in continua extindere si prefacere, grupul etnic care era la temelia infiintarii statului dupa 1776 si care nu depasea 50% din total, protestantii de obarsie anglo-saxona, detinuse totalitatea acelor magistraturi, fara exceptie, vreme de aproape doua veacuri. Din punct de vedere social, au fost si unii iesiti din straturi modeste, ca, de pilda, generalul Grant sau Abraham Lincoln, dar marea majoritate proveneau din acea elita care pornise revolutia, dintre acei fathers of Revolution. Unii s-au succedat la presedintie din tata in fiu sau de la unchi la nepot. Familii care se distinsesera in veacul al XVIII-lea, ca Stevenson, Cabot – Lodge, Roosevelt, Schuyler etc,. dadeau generatii de inalti demnitari. Culmea o reprezinta cazul presedintelui Franklin Roosevelt, deoarece, casatorit cu o vara nascuta tot Roosevelt, perechea se inrudea cu doisprezece fosti presedinti ai Statelor Unite! Nici in statele de structura aristocratica din Europa apuseana n-am intalnit o selectie mai elitista, asa ca imaginea Statelor Unite ca democratie eminamente egalitara trebuie oarecum amendata. Kennedy, irlandez si catolic, e, asadar, primul periferic care ajunge sa ocupe, in toamna anului 1960, una dintre primele magistraturi ale tarii. Si nu e lasat sa-si ispraveasca mandatul. Dar, cum se intampla adesea in Istorie, crima nu-si atinge telul, ci are un efect de bumerang. Asasinarea lui Kennedy va strani, din patru in patru ani, la fiecare noua alegere prezidentiala, tot mai multe candidaturi „periferice”: Muskie era polonez, Dukakis grec, Henry Kissinger, influentul ministru de externe (Secretary of State) sub doi presedinti, evreu nascut in Germania; negrul Collin Powell ajunge, si el, Secretary of  State si chiar nominalizat la candidatura prezidentiala. In fine, campania electorala pentru alegerile prezidentiale din noiembrie 2008 aduce in primul esicher al notorietatii pe metisul Barack Obama, desemnat candidat la presedintie de Partidul Democrat. Indiferent daca trece sau nu, e de-acum extraordinar de semnificativ ca, la patruzeci si cinci de ani dupa asasinarea primului presedinte periferic, Kennedy, candidatul unei jumatati din electoratul american sa fie si mai periferic. S-a intors o pagina a Istoriei si americanii intra probabil, incet, dar sigur, in faza in care vor fi guvernati din ce in ce mai mult de periferici. Repet ca accederea perifericilor nu e o cauza de decadenta, ci doar un simptom al inceputului de decadenta – trebuie s-o privim ca pe un barometru al schimbarii, si deci, in cazul prezent, ca pe un semn probabil de durata mai scurta a hegemoniei americane, care totusi nu cred sa fie pusa in primejdie de actualele rabufniri belicoase si santaje ale Rusiei, intemeiate pe detinerea unor imense resurse de energie. Ele nu vor schimba cu nimic echilibrul puterilor pe planeta. Brutala incursiune militara in Georgia, in vara anului 2008, va avea efect de bumerang, accelerand investitiile occidentale in acea tara si pregatind intrarea ei in NATO. Probabil, in lant, si a Ucrainei.

Voi adauga insa un ultim motiv de indoiala asupra longevitatii hegemoniei americane: studiul civilizatiilor ne arata ca intotdeauna profundele mutatii petrecute in viata spirituala – arta, gandire, credinte – care se intampla la trecerea de la o civilizatie la alta apar la inceputul scaderii puterii politice, uneori chiar cu veacuri mai tarziu. Or, in cazul civilizatiei noastre, observam un fenomen cu totul exceptional, extraordinar, nefiresc fata de modelul tuturor civilizatiilor defuncte, anume ca bruste si adanci schimbari in stiinta, filozofie, in toate artele, alaturi de o scadere enorma inregistrata la nivelul practicarii religiei crestine, au inceput subit in primii ani ai veacului al XX-lea, deci cu mult inainte de o relativa inchegare politica, adica de aparitia unei eventuale unice puteri hegemonice „imperiale”. Intr-adevar, in scurtul rastimp dintre 1905 si 1913 (inainte de Primul Razboi Mondial si cu totul independent de acest fenomen politic), apar adevarate revolutii in toate domeniile gandirii si artei – iar daca folosesc termenul „revolutie” este fiindca, in toate cazurile pe care le voi enumera, pe scurt avem de a face cu o cotitura radicala fata de lenta evolutie din veacurile anterioare. In sculptura, apare un Constatin Brancusi, a carui opera contrasteaza brutal cu evolutia sculpturii de la Michelangelo si Donatello pana la Auguste Rodin si Aristide Maillol; in muzica, Bela Bartok, Igor Stravinski si cei trei compozitori austrieci initiatori ai dodecafonismului serial (Arnold Schonberg, Alban Berg, Anton Webern) rup si ei continuitatea de la Claudio Monteverdi si Giovanni Pierluigi da Palestrina pana chiar la Claude Debussy; in literatura, cu Guillaume Apollinaire, Franz Kafka, Tristan Tzara, Urmuz, James Joyce, Samuel Beckett, Eugene Ionesco si altii apar fantezia debordanta sau triumful impertinent al absurdului; in stiinte, teoria relativitatii a lui Einstein si psihanaliza lui Freud introduc, si ele, o ruptura cu o lunga traditie anterioara. Am putea inmulti exemplele.

De asemenea, revoltele haotice ale tineretului impotriva oricarei randuieli traditionale, din ce in ce mai dese si mai salbatice, pot fi, si ele, privite ca o dereglare in adancime a societatii. Sa fi avut dara dreptate Berdiaev cu Un nou ev mediu (1920)?

Socot ca da, si atunci ar insemna ca vremea „imparatiei” Statelor Unite va fi neaparat de scurta durata, pentru a lasa locul unei lungi perioade de dezordine generala si tulburari haotice. […]” (subl. mea)

Si in UE se folosesc tot mai mult cuvintele: „centru” si „periferie”, iar accederea perifericilor, cum spune Djuvara, este privita, probabil, ca un simptom al inceputului de decadenta al civilizatiei Occidentale. Este de rematcat faptul ca Tarile din Est au fost date prada comunismului impus de tancurile sovietice, de catre Marile Puteri din Vest. Cortina de Fier a separat vreme de aproape jumatate de secol Estul si Vestul Europei. In Europa, in general vorbind, nu a existat o populatie de cea mai mare varietate, ca in SUA, pe cand acum intalnim o imigratie foarte variata, inclusiv din punct de vedere religios: de la asiatici, africani la sud-americani. In asemenea conditii, cand se vorbeste tot mai des si de cedare de suveranitate din partea statelor membre, problema care se pune e cine va conduce aceasta Uniune Europeana si cu ce consecinte. Daca s-ar putea afirma ca Europa a fost un mozaic de natiuni, totusi nu a fost si un mozaic de populatii. Eu stau si ma intreb: le-ar placea francezilor sa fie condusi de un musulman? Djuvara vorbeste de faptul ca „era preponderentei franceze a tinut, neintrerupt, de la Pacea din Westfalia (1648) si domnia lui Ludovic XIV pana la caderea lui Napoleon, in 1815” apoi spune ca „urmatoarea tentativa de hegemonie ii va apartine Germaniei, de la Bismark (1864) la Hitler(1945)”. Acum asistam la o noua incercare de hegemonie a Germaniei, in special in plan economic. Pe de alta parte, in Franta, asistam la o virulenta repudiere a romilor, desi autoritatile actuale incearca sa rezolve pozitiv problema. In general vorbind observam atitudini impotriva imigratiei si imigrantilor si asta dupa o relativa deschidere, cel putin asa imi face impresia, in trecutul nu prea indepartat. Insa am de asemenea impresia ca se urmareste intentionat de catre Vest o blocare a dezvoltarii perifericilor din UE, desi integrati in UE, in special a acelora care sunt intelesi cel mai putin in Apus, si ma refer la Tarile din Balcani, o parte din ele integrate in UE mai tarziu decat celelalte Tari din Est. Bineinteles, e doar o ipoteza…

Iata doua articole interesante…

scrise de Maria Diminet, despre situatia politica din Republica Moldova, pe care va invit sa le cititi:

MUTANŢII POLITICI, COALIŢIA ŞI PROSTIMEA

MITUL „NARÎŞKIN” ŞI ISTERIA MOLDOVENEASCĂ