Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

O atmosfera din a doua jumatate a sec. XIX…

Ma numar printre cei ce cred ca Eminescu trebuie citit si aprofundat chiar si in zilele noastre. Eminescu a fost un mare poet, cu sclipiri de geniu. Acest lucru se vede nu doar din subiectele abordate (atat in proza cat si in poezie), dar si in constructia frazei poetice si melodia acesteia. De unde se vede ca omul a fost inzestrat cu un talent rar si cu un har iesit din comun.

In zilele noastre de erodare a spiritualitatii si, pe cale de consecinta, de evident declin cultural, eu va propun sa-l (re)citim pe Eminescu si ne vom simti mai bine. O asemenea experienta spirituala iti poate deschide noi orizonturi pe care s-ar putea sa nu le fi cunoscut niciodata inainte. Dar, cine stie?, poate si acel ceva uitat si ingropat undeva sub un strat gros de timp poate fi adus la iveala, cand poate nici nu te asteptai…

Ma gandeam sa pun pe blog o poezie de Eminescu. Dar nu una care sa trateze un profund subiect filozofic sau o suava poezie de dragoste. Ci o poezie care sa evoce o atmosfera specifica acelei epoci. Cum am putea sugera mai bine cititorului modern o atmosfera din a doua jumatate a sec. XIX? Cum i-am putea inspira mireasma unei epoci? Sigur, ai putea spune ca parca e mai usor in arta vizuala intrucat privind un tablou de epoca sau chiar o fotografie veche iti poti da seama destul de bine. Dar tabloul, totusi, nu vorbeste. Cuvantul este sublimat in imagine. Pe cand poezia poate crea imagini si chiar tablouri, dar nu cu ajutorul culorilor si pensulei, ci cu ajutorul cuvintelor. Si chiar citind, spre exemplu, un roman, vedem cu ochii mintii scena descrisa acolo. Poezia are darul de a sugera mult mai mult – parafrazandu-l pe Baudelaire: asa cum o sticluta veche cu un parfum de mult uitat, odata redescoperita si deschisa, raspandeste in atmosfera actuala balsamul unei alte vremi, asa si poezia ne aduce in actualitate aroma unei alte epoci. Si iata la ce m-am gandit:

Din Berlin la Potsdam

Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe.
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie,

C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși…
Și de gât cu blonda Milly,
C-ochi albaștri, buze roși.

Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decât arderea-unei jertfe
Într-o vecinică cățuie.

Am aprins și eu luleaua
Și jertfesc lui tata Brahma,
Lângă mine-un șip cu Kümmel!
Ș-o bucată de păstramă.

Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuță ­
Am picior de maimuțoi,
Milly-nsă de pisicuță.

Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.

Ș-acum șuieră mașina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümmel mă invită,
Milly-mi râde. ­ Ce-mi mai pasă!”

Mihai Eminescu

Uluitoare poezie!! 🙂 Foarte frumos!

Reclame

ianuarie 15, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Despre sentimentul patriei…

In zilele noastre se vorbeste foarte putin despre astfel de lucruri, traind intr-o lume destul de bulversata, neclara in vremuri neguroase. Cred ca putini romani se gandesc la asa ceva, iar in ceea ce priveste sentimentul el pare a fi din ce in ce mai rarefiat si confuz.

Ce putem spune noi, cei din zilele noastre, despre sentimentul patriei? Cum il simtim noi, cei de astazi? Se vorbeste, e adevarat, despre nationalism, despre miscarile nationaliste din Europa, despre extremism. Insa acest nationalism nu are repere foarte clare. Ce repere ar avea nationalismul pentru noi, romanii, astazi? De aici o tulburare a sufletului si un sentiment mai curand confuz…

Gresesc?

De aceea as dori sa pun aici pe blog ce a gandit Nichita Stanescu despre acest subiect. Eu cred ca veti avea prilejul sa (re)cititi, sa (re)citim un eseu realmente impresionant si maret:

Sentimentul Patriei

– Iata, imi spune tanarul, mi s-a aratat aievea divinul Balcescu si barbatul atat de nobil si de daruit, Alexandru Ioan Cuza. Figuri legendare, cu fete prelungi si palide, intrerupte in altitudinea lor de luciul intens de stea cazatoare al ochilor; acei frumosi si din cale-afara barbati, Balcescu si Voda Cuza, cu frunti inalte si ovale semanand cu aurora boreala vazuta uneori din Muntii Carpati.

Sufletele voastre fluturau ca o panza imensa, pe care iubitele lor fapturi se lasau modulate asemenea stemelor. Auzeam in sirul curgator al boltilor o dulce muzica: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”. Versul lung asemenea unui val de cometa saltandu-mi si coborandu-mi torsul, invaluindu-mi-l si legandu-mi-l cu un odgon.

Am vrut sa cant si mi-am dat seama deodata ca ei niciodata nu au fost cantareti pentru ca ei au fost intotdeauna insesi cantecele.

Am vrut sa infloresc si m-am asezat pe ramurile lor, si am inflorit si m-am scuturat in vara si am reinflorit din nou pe ramurile lor eterne.

La temelia sentimentelor noastre, acolo unde bataia inimii ia nastere din ea insasi, si unde vremea incepe a se naste, acolo la radacina arborelui genealogic al sentimentului tarii, fapturile nemuritoare ale lui Balcescu si ale lui Voda Cuza stau de veghe.

Voi, barbati frumosi, neasemuit de inteligenti, voi eroilor!

Iata, mi s-au aratat ca intr-un ritual de iarna, de primavara si de anotimpuri neasemuitii barbati, Balcescu si Voda Cuza.

Forta de munca, puterea creatoare a acestui vechi si incercat popor isi gaseau un nume mare printre ei, isi gasesc cea mai curata dintre amintiri in ei.

Prezentul vostru dinamic isi afla in istorie mareti precursori, in fiintele lui Balcescu si Voda Cuza.

Fete inalte, fete prelungi, palide pe care foamea de ideal si-a ridicat stemele; maini prelungi, cu degete prelungi si subtiri facute sa stea stranse pe manerele unor mari idei, cum au si stat; trupuri daruite pamantului tarii si mai ales locuitorilor ei; ochi intensi prelungind vederea tarii pana acum in prezentul dinamic.

Chipul dumneavoastra, Nicolae Balcescu, asemenea „icoanei stelei ce-a murit”, ni s-a aratat inca; Voda Cuza, chipul dumneavoastra, asemenea „icoanei stelei ce-a murit” ni se arata inca.

Chipurile voastre sunt vii, atat de vii in noi de parca nu in istorie au existat, ci in prezent, si, de aici, din prezent, iradiaza inapoi in istorie cautandu-va fapturile.

Voi nu ati fost cantareti, voi sunteti insesi cantecele”

Nichita Stanescu

1972

Amintiri din prezent, Editura Sport-Turism, 1985, Bucuresti

De observat anul in care a fost scris acest mic eseu: 1972.

N-a scris despre comunism si nu e vorba de Ceausescu. Interesant este ca, referindu-se la sentimentul patriei, nu ne-a vorbit nici despre Stefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Mircea cel Batran sau alt mare voievod, Iancu de Hunedoara, de exemplu. Se stie ca Ceausescu se vedea printre marii voievozi ai neamului iar propaganda comunista care ii faurea cultul personalitatii marsa, desigur, in aceasta directie. Totusi, nu ar fi fost gresit sa se refere la marii nostri voievozi, de ce nu?

Ci a scris despre Balcescu si Alexandru Ioan Cuza.

Si despre Eminescu.

Puteti, spre exemplu, oare, sa-l vedeti in Balcescu pe Ceausescu? 🙂 Eu cred ca nu.

Este extraordinar ca sentimentul patriei l-a simtit gandindu-se la cei care au pus bazele Romaniei moderne, conectata la Occident, si in persoana celui ce a faurit pentru prima data Unirea, conturandu-se de atunci Romania Mare. „Neasemuitii barbati, Balcescu si Voda Cuza” sunt expresia intrupata, personificata, daca se poate spune asa, a acestui sentiment: cel al patriei. Iar aceste cuvinte:

„Chipurile voastre sunt vii, atat de vii in noi de parca nu in istorie au existat, ci in prezent, si, de aici, din prezent, iradiaza inapoi in istorie cautandu-va fapturile.”

mi se par mai actuale ca oricand pentru ca si azi dezideratul national al tarii noastre este modernizarea tarii, conectarea ei la Occident, si Unirea! „Voi sunteti insesi cantecele” – bine zis!

Iar bogatia spirituala a acestui „atat de nebalcanic popor roman” – este opinia lui Nichita Stanescu – cu care contribuim la imbogatirea spirutala a Europei o reprezinta colindele si plugusorul care „aidoma Mioritei, definesc sufletul de floare de zapada al acestei tari”. „Doinele nu sunt altceva decat colinde de vara si colinde de toamna”.

„Ritual iar nu arta, geniu iar nu talent, viziune iar nu vedere, noblete iar nu superbenie, putere iar nu vigoare, stea ale carei raze noi sintem, colinda si doina spun despre noi cu necuvinte, cuvintele noastre.

Colindele, ale tuturor pentru toti, si doinele ale unuia catre singurul, nu sunt niciodata prilej de veselie, ci numai incoronare cu frig.”

Incoronat cu frig voi spune si eu precum Nichita:

„Colinda s-ar putea incepe cu „leru-i ler”, iar doina cu „frunza verde.””

noiembrie 23, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 42 comentarii

Paradoxul…

Daca vom privi la Romania ultimilor 200 de ani, vom constata un lucru deosebit de interesant!! Si anume trecerea de la acea conceptie idealizanta despre tara si poporul roman, despre roman ca rasa, plin de toate virtutile, eroismul, exprimata de catre Alecu Russo in Cantarea Romaniei (de vazut neaparat si aici: Cantarea Romaniei) – inclusiv comunistii au fost tributarii unei asemenea conceptii, ne amintim de Festivalul Cantarea Romaniei de pe vremea lui Ceausescu -, la conceptia actuala ce a prins teren dupa prabusirea regimului comunist: tara e frumoasa, pacat ca e locuita

Noi am idealizat tara si poporul roman timp de 150 de ani. L-am vazut pe roman intotdeauna doar prin prisma calitatilor si virtutilor pe care le avea si pe care nu le avea. In Romania, spre exemplu, erai demn de omorat cu pietre (chiar daca nu s-ar fi intamplat niciodata asa ceva!!) daca spuneai, sa zicem despre moldoveni, ca-s niste lenesi imputiti si mari pacatosi, multi dintre ei niste criminali si mai degraba atei decat credinciosi. Erai demn de pus la stalpul infamiei daca te legai de roman, si ii aratai chiar si cel mai mic defect. Aura aceasta de sfant a romanului, creata absolut intentionat, a condus la mari catastrofe si ma gandesc, desigur, la ascensiunea Miscarii Legionare. Iata ce spunea Alecu Russo cu mult timp inainte, in Cantarea Romaniei:

„Mucenicii sângelui tău n-au zis oare: „și Domnul va scula pe unul dintre voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în volnicia și puterea lor?..” Uitat-ai sângele ce curge prin vinele feciorilor tăi?.. Mult erai mândră odinioară, când strigai „ura” în bătăi?.. pieptul tău era tare ca de oțel, paloșul se tocea pe dânsul… soarele se întuneca de norii de pulbere ce ridicau războinicii tăi.

Poporul tău era îndrăzneț ca vulturul, războinic și trufaș ca taurul neînjugat… Rămasu-ți-a oare numai umbra puterii și aducerea-aminte a vitejiei tale?..” (sursa: Wikisource, subliniata cu link, de mai sus)

Sa ne concentram putin asupra acestor texte: primul text incepe cu „Mucenicii sângelui…”, al doilea cu „Poporul tău…”, nu vi se pare o simbolistica subtila in toate acestea?

Insa altceva mi se pare mai important…

Noi ne-am idealizat pe noi insine, intr-un narcisism comun, timp de vreo 150 de ani. Ca dupa aceea sa cadem in extrema cealalta: romanul e rau, e invidios, nu e nici pe departe atat de primitor precum se spune, dimpotriva, ii uraste pe straini, e un lenes imputit fata de harnicele popoare occidentale. Am ajuns sa dam vina si pe religia noastra ortodoxa… Suntem harnici precum nemtii, muncim precum olandezii? Si atunci ce vrem, ce mai vrem!! De la admiratia patologica fata de noi insine, am cazut in latura diametral opusa: romanul nu mai e un inger, e un demon!! E raul intruchipat, fata de popoarele din „mirificul Occident”, care, desigur, fiind muncitoare si mult mai putin corupte, au si un nivel de trai superior (cand spunem asta, la noi conteaza in cea mai mare masura, ca sa nu spun in exclusivitate, partea materiala a problemei). Cand ajunge in Occident, romanul se minuneaza cat de frumos e acolo si cat de rau e la el acasa!! Fata de inaintasii nostri care glorificau ceea ce e acasa, si nu ce e prin alte parti!! Uitati-va, de pilda, cu cata fermitate spune un Constantin Negruzzi: „Eu sânt roman”, pentru care Romania era „dulcea Romanie” si despre care spunea: „Eu sânt român, mi-e draga tara mea!”.

Aurea mediocritas, numai ca noi n-am urmat aceasta cale aurita, cea de mijloc, ci ne-am situat, cel putin de 150 de ani incoace, doar la extreme. Nu avem inca un portret realist al romanului, desi in literatura Marin Preda, de exemplu, a incercat sa faca asa ceva cu un succes ce nu poate fi trecut sub tacere (ar fi nedrept, cred eu). Totusi, inca nu avem o abordare realista, ci inca suntem tributarii unor abordari idealizante de extrema, care se reduc la urmatoarele: romanul este ori bun si sfant, ori e rau si, pe cale de consecinta, demon!! Si stau si ma intreb de ce? De ce stau lucrurile in felul asta? De ce nu am fost capabili sa ne vedem asa cum suntem? Ca suntem tributarii conceptiei descrise mai sus se vede si in ce am facut dupa Revolutie, fara sa ne forteze cineva: tot ceea ce a facut Ceausescu, care pana nu demult era aplaudat de tot poporul si aparatul de partid, e rau. Fiind rau, trebuie distrus!! Asa ne-am distrus si ceea ce am avut, industria si agricultura pe care de bine, de rau am avut-o. De observat ce regimuri totalitare cumplite au fost pe aici… Si nu mi se mai pare deloc intamplator nici titlul poeziei lui Mihai Eminescu, „Inger si demon„, care zice printre altele:

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;
El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

[…]

Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El? – răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele. […]”

Desi scrisa in stil romantic, extremele sunt foarte bine zugravite poetic: ea e vazuta totalitar ca fiind „înger, rege și femeie”, iar el e „a distrugerii scânteie„!!!! Si atunci stau si eu si ma intreb daca nu cumva au existat forte care sa fi dorit a impinge poporul roman pe o asemenea cale a extremelor, a dictaturilor… De ce „Inger si demon” si nu ceva, asa, intre? Adica, sa zicem, om…

octombrie 6, 2014 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 67 comentarii

Despre Eminescu…

Citeam pe blogul D-nei. Birchall aceasta postare:

Eminescu

In care D-na. Birchall ne destanuie ca: „Pentru mine Eminescu  a fost si ramane poetul copilariei mele. Pentru voi?”

Imi amintesc de faptul ca Nichita Stanescu zicea (citez din memorie): „Cand am vazut „Pieta” de Michelangelo, am devenit om cult„.

Ce as putea spune despre Eminescu…? As spune, parafrazandu-l pe Nichita, ca „citindu-l pe Eminescu, am devenit matur„.

Eminescu este poetul maturitatii mele.

ianuarie 16, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 26 comentarii

Sensul vietii

Ce te legeni…

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă –

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte –

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândunele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Veştejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!

Mihai Eminescu

ianuarie 15, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , | Un comentariu