Amalgam

Pe teme economice

Avem o economie cu o competitivitate foarte scazuta, cresterile economice, desi exista in ultima vreme, sunt mici… Ma gandeam la ce spunea Milton Friedman despre profit, vazand in obtinerea profitului lucrul cel mai important. Voi pune aici un articol (pentru ca vreau sa-l am pe blog!) din 1970 – v. aici:

„The Social Responsibility of Business is to Increase its Profits

by Milton Friedman

The New York Times Magazine, September 13, 1970. Copyright @ 1970 by The New York Times Company.

When I hear businessmen speak eloquently about the „social responsibilities of business in a free-enterprise system,” I am reminded of the wonderful line about the Frenchman who discovered at the age of 70 that he had been speaking prose all his life. The businessmen believe that they are defending free en­terprise when they declaim that business is not concerned „merely” with profit but also with promoting desirable „social” ends; that business has a „social conscience” and takes seriously its responsibilities for providing em­ployment, eliminating discrimination, avoid­ing pollution and whatever else may be the catchwords of the contemporary crop of re­formers. In fact they are–or would be if they or anyone else took them seriously–preach­ing pure and unadulterated socialism. Busi­nessmen who talk this way are unwitting pup­pets of the intellectual forces that have been undermining the basis of a free society these past decades.

The discussions of the „social responsibili­ties of business” are notable for their analytical looseness and lack of rigor. What does it mean to say that „business” has responsibilities? Only people can have responsibilities. A corporation is an artificial person and in this sense may have artificial responsibilities, but „business” as a whole cannot be said to have responsibilities, even in this vague sense. The first step toward clarity in examining the doctrine of the social responsibility of business is to ask precisely what it implies for whom.

Presumably, the individuals who are to be responsible are businessmen, which means in­dividual proprietors or corporate executives. Most of the discussion of social responsibility is directed at corporations, so in what follows I shall mostly neglect the individual proprietors and speak of corporate executives.

In a free-enterprise, private-property sys­tem, a corporate executive is an employee of the owners of the business. He has direct re­sponsibility to his employers. That responsi­bility is to conduct the business in accordance with their desires, which generally will be to make as much money as possible while con­forming to the basic rules of the society, both those embodied in law and those embodied in ethical custom. Of course, in some cases his employers may have a different objective. A group of persons might establish a corporation for an eleemosynary purpose–for exam­ple, a hospital or a school. The manager of such a corporation will not have money profit as his objective but the rendering of certain services.

In either case, the key point is that, in his capacity as a corporate executive, the manager is the agent of the individuals who own the corporation or establish the eleemosynary institution, and his primary responsibility is to them.

Needless to say, this does not mean that it is easy to judge how well he is performing his task. But at least the criterion of performance is straightforward, and the persons among whom a voluntary contractual arrangement exists are clearly defined.

Of course, the corporate executive is also a person in his own right. As a person, he may have many other responsibilities that he rec­ognizes or assumes voluntarily–to his family, his conscience, his feelings of charity, his church, his clubs, his city, his country. He ma}. feel impelled by these responsibilities to de­vote part of his income to causes he regards as worthy, to refuse to work for particular corpo­rations, even to leave his job, for example, to join his country’s armed forces. Ifwe wish, we may refer to some of these responsibilities as „social responsibilities.” But in these respects he is acting as a principal, not an agent; he is spending his own money or time or energy, not the money of his employers or the time or energy he has contracted to devote to their purposes. If these are „social responsibili­ties,” they are the social responsibilities of in­dividuals, not of business.

What does it mean to say that the corpo­rate executive has a „social responsibility” in his capacity as businessman? If this statement is not pure rhetoric, it must mean that he is to act in some way that is not in the interest of his employers. For example, that he is to refrain from increasing the price of the product in order to contribute to the social objective of preventing inflation, even though a price in crease would be in the best interests of the corporation. Or that he is to make expendi­tures on reducing pollution beyond the amount that is in the best interests of the cor­poration or that is required by law in order to contribute to the social objective of improving the environment. Or that, at the expense of corporate profits, he is to hire „hardcore” un­employed instead of better qualified available workmen to contribute to the social objective of reducing poverty.

In each of these cases, the corporate exec­utive would be spending someone else’s money for a general social interest. Insofar as his actions in accord with his „social responsi­bility” reduce returns to stockholders, he is spending their money. Insofar as his actions raise the price to customers, he is spending the customers’ money. Insofar as his actions lower the wages of some employees, he is spending their money.

The stockholders or the customers or the employees could separately spend their own money on the particular action if they wished to do so. The executive is exercising a distinct „social responsibility,” rather than serving as an agent of the stockholders or the customers or the employees, only if he spends the money in a different way than they would have spent it.

But if he does this, he is in effect imposing taxes, on the one hand, and deciding how the tax proceeds shall be spent, on the other.

This process raises political questions on two levels: principle and consequences. On the level of political principle, the imposition of taxes and the expenditure of tax proceeds are gov­ernmental functions. We have established elab­orate constitutional, parliamentary and judicial provisions to control these functions, to assure that taxes are imposed so far as possible in ac­cordance with the preferences and desires of the public–after all, „taxation without repre­sentation” was one of the battle cries of the American Revolution. We have a system of checks and balances to separate the legisla­tive function of imposing taxes and enacting expenditures from the executive function of collecting taxes and administering expendi­ture programs and from the judicial function of mediating disputes and interpreting the law.

Here the businessman–self-selected or appointed directly or indirectly by stockhold­ers–is to be simultaneously legislator, execu­tive and, jurist. He is to decide whom to tax by how much and for what purpose, and he is to spend the proceeds–all this guided only by general exhortations from on high to restrain inflation, improve the environment, fight poverty and so on and on.

The whole justification for permitting the corporate executive to be selected by the stockholders is that the executive is an agent serving the interests of his principal. This jus­tification disappears when the corporate ex­ecutive imposes taxes and spends the pro­ceeds for „social” purposes. He becomes in effect a public employee, a civil servant, even though he remains in name an employee of a private enterprise. On grounds of political principle, it is intolerable that such civil ser­vants–insofar as their actions in the name of social responsibility are real and not just win­dow-dressing–should be selected as they are now. If they are to be civil servants, then they must be elected through a political process. If they are to impose taxes and make expendi­tures to foster „social” objectives, then politi­cal machinery must be set up to make the as­sessment of taxes and to determine through a political process the objectives to be served.

This is the basic reason why the doctrine of „social responsibility” involves the acceptance of the socialist view that political mechanisms, not market mechanisms, are the appropriate way to determine the allocation of scarce re­sources to alternative uses.

On the grounds of consequences, can the corporate executive in fact discharge his al­leged „social responsibilities?” On the other hand, suppose he could get away with spending the stockholders’ or customers’ or employees’ money. How is he to know how to spend it? He is told that he must contribute to fighting inflation. How is he to know what ac­tion of his will contribute to that end? He is presumably an expert in running his company–in producing a product or selling it or financing it. But nothing about his selection makes him an expert on inflation. Will his hold­ ing down the price of his product reduce infla­tionary pressure? Or, by leaving more spending power in the hands of his customers, simply divert it elsewhere? Or, by forcing him to produce less because of the lower price, will it simply contribute to shortages? Even if he could an­swer these questions, how much cost is he justi­fied in imposing on his stockholders, customers and employees for this social purpose? What is his appropriate share and what is the appropri­ate share of others?

And, whether he wants to or not, can he get away with spending his stockholders’, cus­tomers’ or employees’ money? Will not the stockholders fire him? (Either the present ones or those who take over when his actions in the name of social responsibility have re­duced the corporation’s profits and the price of its stock.) His customers and his employees can desert him for other producers and em­ployers less scrupulous in exercising their so­cial responsibilities.

This facet of „social responsibility” doc­ trine is brought into sharp relief when the doctrine is used to justify wage restraint by trade unions. The conflict of interest is naked and clear when union officials are asked to subordinate the interest of their members to some more general purpose. If the union offi­cials try to enforce wage restraint, the consequence is likely to be wildcat strikes, rank­-and-file revolts and the emergence of strong competitors for their jobs. We thus have the ironic phenomenon that union leaders–at least in the U.S.–have objected to Govern­ment interference with the market far more consistently and courageously than have business leaders.

The difficulty of exercising „social responsibility” illustrates, of course, the great virtue of private competitive enterprise–it forces people to be responsible for their own actions and makes it difficult for them to „exploit” other people for either selfish or unselfish purposes. They can do good–but only at their own expense.

Many a reader who has followed the argu­ment this far may be tempted to remonstrate that it is all well and good to speak of Government’s having the responsibility to im­pose taxes and determine expenditures for such „social” purposes as controlling pollu­tion or training the hard-core unemployed, but that the problems are too urgent to wait on the slow course of political processes, that the exercise of social responsibility by busi­nessmen is a quicker and surer way to solve pressing current problems.

Aside from the question of fact–I share Adam Smith’s skepticism about the benefits that can be expected from „those who affected to trade for the public good”–this argument must be rejected on grounds of principle. What it amounts to is an assertion that those who favor the taxes and expenditures in question have failed to persuade a majority of their fellow citizens to be of like mind and that they are seeking to attain by undemocratic procedures what they cannot attain by democratic proce­dures. In a free society, it is hard for „evil” people to do „evil,” especially since one man’s good is another’s evil.

I have, for simplicity, concentrated on the special case of the corporate executive, ex­cept only for the brief digression on trade unions. But precisely the same argument ap­plies to the newer phenomenon of calling upon stockholders to require corporations to exercise social responsibility (the recent G.M crusade for example). In most of these cases, what is in effect involved is some stockholders trying to get other stockholders (or customers or employees) to contribute against their will to „social” causes favored by the activists. In­sofar as they succeed, they are again imposing taxes and spending the proceeds.

The situation of the individual proprietor is somewhat different. If he acts to reduce the returns of his enterprise in order to exercise his „social responsibility,” he is spending his own money, not someone else’s. If he wishes to spend his money on such purposes, that is his right, and I cannot see that there is any ob­jection to his doing so. In the process, he, too, may impose costs on employees and cus­tomers. However, because he is far less likely than a large corporation or union to have mo­nopolistic power, any such side effects will tend to be minor.

Of course, in practice the doctrine of social responsibility is frequently a cloak for actions that are justified on other grounds rather than a reason for those actions.

To illustrate, it may well be in the long run interest of a corporation that is a major employer in a small community to devote resources to providing amenities to that community or to improving its government. That may make it easier to attract desirable employees, it may reduce the wage bill or lessen losses from pilferage and sabotage or have other worthwhile effects. Or it may be that, given the laws about the deductibility of corporate charitable contributions, the stockholders can contribute more to chari­ties they favor by having the corporation make the gift than by doing it themselves, since they can in that way contribute an amount that would otherwise have been paid as corporate taxes.

In each of these–and many similar–cases, there is a strong temptation to rationalize these actions as an exercise of „social responsibility.” In the present climate of opinion, with its wide spread aversion to „capitalism,” „profits,” the „soulless corporation” and so on, this is one way for a corporation to generate goodwill as a by-product of expenditures that are entirely justified in its own self-interest.

It would be inconsistent of me to call on corporate executives to refrain from this hyp­ocritical window-dressing because it harms the foundations of a free society. That would be to call on them to exercise a „social re­sponsibility”! If our institutions, and the atti­tudes of the public make it in their self-inter­est to cloak their actions in this way, I cannot summon much indignation to denounce them. At the same time, I can express admiration for those individual proprietors or owners of closely held corporations or stockholders of more broadly held corporations who disdain such tactics as approaching fraud.

Whether blameworthy or not, the use of the cloak of social responsibility, and the nonsense spoken in its name by influential and presti­gious businessmen, does clearly harm the foun­dations of a free society. I have been impressed time and again by the schizophrenic character of many businessmen. They are capable of being extremely farsighted and clearheaded in matters that are internal to their businesses. They are incredibly shortsighted and muddle­headed in matters that are outside their businesses but affect the possible survival of busi­ness in general. This shortsightedness is strikingly exemplified in the calls from many businessmen for wage and price guidelines or controls or income policies. There is nothing that could do more in a brief period to destroy a market system and replace it by a centrally con­trolled system than effective governmental con­trol of prices and wages.

The shortsightedness is also exemplified in speeches by businessmen on social respon­sibility. This may gain them kudos in the short run. But it helps to strengthen the already too prevalent view that the pursuit of profits is wicked and immoral and must be curbed and controlled by external forces. Once this view is adopted, the external forces that curb the market will not be the social consciences, however highly developed, of the pontificating executives; it will be the iron fist of Government bureaucrats. Here, as with price and wage controls, businessmen seem to me to reveal a suicidal impulse.

The political principle that underlies the market mechanism is unanimity. In an ideal free market resting on private property, no individual can coerce any other, all coopera­tion is voluntary, all parties to such coopera­tion benefit or they need not participate. There are no values, no „social” responsibilities in any sense other than the shared values and responsibilities of individuals. Society is a collection of individuals and of the various groups they voluntarily form.

The political principle that underlies the political mechanism is conformity. The indi­vidual must serve a more general social inter­est–whether that be determined by a church or a dictator or a majority. The individual may have a vote and say in what is to be done, but if he is overruled, he must conform. It is appropriate for some to require others to contribute to a general social purpose whether they wish to or not.

Unfortunately, unanimity is not always feasi­ble. There are some respects in which conformity appears unavoidable, so I do not see how one can avoid the use of the political mecha­nism altogether.

But the doctrine of „social responsibility” taken seriously would extend the scope of the political mechanism to every human activity. It does not differ in philosophy from the most explicitly collectivist doctrine. It differs only by professing to believe that collectivist ends can be attained without collectivist means. That is why, in my book Capitalism and Freedom, I have called it a „fundamentally subversive doctrine” in a free society, and have said that in such a society, „there is one and only one social responsibility of business–to use it resources and engage in activities designed to increase its profits so long as it stays within the rules of the game, which is to say, engages in open and free competition without deception or fraud.””

Insa pentru asta – obtinerea profitului si maximizarea lui – trebuie cel putin doua lucruri:

1. sa ai posibilitatea sa realizezi asta si
2. sa ai competenta s-o faci

Intr-o intreprindere de stat n-ai posibilitatea…

Cazul Bodnariu

Romania Libera

Patriarhia Română, preocupată de cazul Bodnariu

Se arata ca:

„Patriarhia Română susţine că, în cazul Bodnariu, rolul familiei trebuie să rămână prioritar în creşterea copiilor şi consideră că o analiză obiectivă a autorităţilor din Norvegia ar putea duce la reintegrarea firească a celor cinci copii în familia în care s-au născut şi au crescut.

„Patriarhia Română a luat act cu îngrijorare de situaţia critică în care se află familia Bodnariu din Norvegia din cauza separării forțate a celor cinci copii de părinții lor, în urma deciziei autorităților locale norvegiene. Considerăm că, independent de motivele legale invocate de autorităţi, rolul părinţilor, respectiv al familiei, trebuie să rămână prioritar în creşterea şi educarea copiilor, fapt care nu exclude cooperarea cu statul”, se arată într-un comunicat de presă citat de Mediafax.

Potrivit sursei citate, o analiză obiectivă a cazului familiei Bodnariu de către factorii responsabili din Norvegia ar puta duce la reintegrarea firească a celor cinci copii în familia în care s-au născut şi au crescut. „Biserica susţine permanent familia ca fiind cadrul natural pentru nașterea, creșterea şi educarea copiilor în spiritul valorilor fundamentale pentru cultura şi civilizaţia europeană de sorginte creştină”, a precizat Patriarhia Română.

Copiii familiei românului Marius Bodnariu, inginer IT, şi soţiei sale norvegiene Ruth, asistentă medicală, au fost luaţi de la părinţi de Serviciul de protecţie a copilului din Norvegia, Barnevernet, în noiembrie, după ce cele două fete, cele mai mari din familie, ar fi spus că primesc corecţii fizice de la părinţi. De asemenea, părinţii ar fi suspectaţi de îndoctrinarea religioasă a copiilor. Cei cinci copii au fost plasaţi în trei familii-surogat, iar de curând a fost deschisă procedura adopţiei internaţionale pentru ei, potrivit reprezentanţilor familiei.

La solicitarea MAE, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA) a dispus efectuarea unei anchete sociale în urma căreia a decis să propună părţii norvegiene integrarea copiilor în familia biologică extinsă a tatălui, în România. Întreaga documentaţie pusă la dispoziţie de ANPDCA a fost transmisă, în regim de urgenţă, prin intermediul Ambasadei României la Oslo, tuturor autorităţilor norvegiene relevante (Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Copiilor, Egalităţii şi Incluziunii Sociale, Serviciul local de Protecţie a Copilului), precum şi avocatului care reprezintă familia, pentru a fi utilizată în cadrul procedurii judiciare aflate pe rolul instanţelor locale.

O delegaţie parlamentară formată din membri ai Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării intenționează să facă o vizită în Norvegia în perioada 18-22 ianuarie pentru a discuta cazul familiei Bodnariu.”

În Norvegia, copii din 11 familii de români au fost preluați de Barnevernet, afirmă Mircea Dolha

Se arata ca:

„Deputatul Mircea Dolha ( PNL), vicepreședinte al Comisiei pentru românii din afara granițelor, a declarat, sâmbătă că în Norvegia există 11 familii de români ai căror copii au fost preluați de către Barnevernet, însă doar șapte au fost de acord să discute cu membrii delegației parlamentare care urmează să se deplaseze la Oslo săptămâna viitoare.

„Știm că în Norvegia există 11 familii de români ai căror copii ar fi fost preluați de Barnevernet, iar dintre acestea doar șapte familii se vor întâlni cu noi, printre care se află și familiile Nan și Bodnariu. Nu știm încă motivul refuzului celorlalte patru familii care nu doresc să se întâlnească cu delegația din România”, a spus Mircea Dohla, potrivit Agerpres.

Deputatul liberal a susținut că, în cazul care Barnevernet va dovedi că familiile n-au respectat legislația norvegiană, vinovații trebuie să răspundă.

„Dacă se constată că au fost făcute greșeli, atunci să se aplice legile regatului norvegian și cei vinovați să fie trași la răspundere, dar drepturile copiilor să fie respectate. Să rămână împreună, nu despărțiți, să nu fie trimiși în locuri necunoscute. Pot fi încredințați unor aparținători ai familiei sau chiar repatriați, să poată să-și vadă periodic părinții biologici”, a precizat Mircea Dolha.

El a subliniat că delegația parlamentară așteaptă dovezi convingătoare privind situația copiilor preluați de autoritățile norvegiene.

„Avem nevoie de explicații cât mai convingătoare asupra celor două cazuri cunoscute. Dacă până ieri (vineri — n.r.) toată lumea spunea ca Barnevernet-ul este un serviciu cu care nu se poate lua legătura, nu dă niciodată informații, are independență și putere totală etc, acest mit a căzut. Și este și meritul acestei comisii parlamentare. Barnevernet a făcut foarte bine că începe să dea aceste lămuriri și era și mai bine dacă o făcea mai demult pentru a nu se ajunge în situația de a lăsa să planeze diverse suspiciuni asupra procedurilor sale și să nu mai fie necesară deplasarea unei delegații parlamentare a Comisiei pentru comunitățile de români aflate în afara granițelor României din Camera Deputaților în Norvegia”, a punctat Mircea Dolha.”

Voi ce parere aveti de chestiunea asta?

Norvegia nu e o tara membra UE. Intr-un fel ii inteleg: ei n-au vrut sa faca parte din Uniunea Europeana. Ca n-au nevoie de asa ceva. E vorba de o tara dezvoltata, PIB-ul/loc. e foarte ridicat. De asemenea n-am auzit ca vreun norvegian sa cauzeze sau sa faca vreo problema in Romania. Eu cel putin inteleg ca nordicii sunt mai aparte decat altii. Inteleg si faptul ca un om care se duce intr-o tara straina trebuie sa respecte legislatia din acea tara. Insa iata ce se intampla: astia iti fura copilul. Din punctul lor de vedere e ok. Nu e vorba doar de cazul Bodnariu – observati ca sunt 11 familii puse in aceeasi situatie! Ce a facut pana acum Statul Roman, Ministerul de Externe? Bine ca macar acum s-au gandit sa faca ceva.

Mie mi se pare ca Ministerul de Externe ar trebui sa faca pe saitul sau atentionari de calatorie sau sedere cu privire la anumite tari si sa recomande cetatenilor romani sa le ocoleasca pe cat posibil. Printre aceste tari s-ar putea afla foarte bine si Norvegia! Eu am impresia ca oamenii acestia, romani ce traiesc acolo, habar nu au avut de incalcarile grave ale drepturilor omului – practica curenta in Norvegia. Auziti:

„Dacă până ieri (vineri — n.r.) toată lumea spunea ca Barnevernet-ul este un serviciu cu care nu se poate lua legătura, nu dă niciodată informații, are independență și putere totală etc, acest mit a căzut.”

Pe de alta parte, daca asa sunt nordicii, n-are atunci dreptate Angela Merkel ca a permis sa intre in Germania atat de multi imigranti din Orientul Mijlociu si Africa? D-na. Merkel a si spus ca daca Germania nu-i primeste atunci nu e tara dansei. Aluzia la crimele nazismului e destul de limpede. Si cum poti sa le scoti rasismul si nazismul din cap? Ganditi-va cat de inedit este ca o germanca sa fie violata de un sirian! Nu e violata de un finlandez, ci de un sirian sau libanez! 😉 De Anul Nou, la Koln, baietii astia imigranti se uitau dupa fete. Le-au mai acostat pe cate unele, le-au pipait pe fund, pe picioare… 😉

Imigrantii acestia au sosit si in Suedia. Adevarul e ca traim vremuri interesante si… cel putin ciudate…

Ziare.com

Politiei suedeze i s-a interzis sa ofere descrierea infractorilor, ca sa nu fie acuzata de rasism

Se arata ca:

„Politia suedeza nu mai are voie sa ofere descrirea infractorilor sau celor suspectati de infractiuni, de teama ca afirmatiile ar putea fi considerate rasiste.

Politistii din Stockholm au primit un mail intern, in care sunt instruiti sa se abtina de la descrieri in care se fac mentionari legate de rasa si nationalitate, anunta The Independent, care citeaza site-ul de stiri Speisa.

Jurnalistii de la Svenska Dagbadet au vazut acest email, iar in acesta se mentioneaza ca referirile la nicio persoana – indiferent ca a fost implicata intr-un accident in trafic sau ca e acuzata de crime – nu ar trebui sa mai contina informatiile mentionate mai sus.

Interdictia, datata cu 15 septembrie, este deja aplicata.

Informatiile apar in contextul in care a iesit la iveala faptul ca politia suedeza nu a facut publice multe cazuri de agresiuni sexuale care au avut loc la doua festivaluri de muzica din Stockholm, in august 2014 si 2015, acestea avand ca autori in majoritate tineri refugiati veniti in Suedia fara parinti.

Politia suedeza, in centrul unui imens scandal – Recunoaste ca nu a facut publice agresiuni sexuale ale azilantilor

Politia a demarat deja o ancheta interna, iar zilele trecute s-a facut si o prima aestare legata de agresiunile sexuale – un minor in varsta de 15 ani. Nu s-a specificat insa daca acesta este sau nu refugiat si nici tara de origine.”

Adica de ce „sa se abtina de la descrieri in care se fac mentionari legate de rasa si nationalitate”? Adica sa-i acopere pe infractori? De ce acesti imigranti trebuie derobati astfel de responsabilitate?

De observat ca romanii nu fac nimic in comparatie cu acesti imigranti. Romania e o tara membra a UE, insa romanii ce au mers la munca in interiorul UE au fost prezentati in repetate randuri aproape in exclusivitate la modul negativ! O campanie orchestrata excelent ca sa faca o propaganda cat mai negativa romanilor si Romaniei. Uitati-va la acesti imigranti care nu sunt din spatiul UE: primiti masiv, uitati-va ce fac. Concluzia: „Politia suedeza nu mai are voie sa ofere descrirea infractorilor sau celor suspectati de infractiuni, de teama ca afirmatiile ar putea fi considerate rasiste„, iar Romania nu e primita in Spatiul Schengen!

Interesant este ca trebuie si noi sa-i primim pe acesti imigranti.

DE notat acest apel din partea PNL

Iata ce scrie Andreea Paul:

Fac un apel către cabinetul Cioloș pentru a adopta prin ordonanță de urgență alegerea primarilor în două tururi de scrutin

Se arata ca:

„Fac un apel către cabinetul Cioloș pentru a adopta prin ordonanță de urgență alegerea primarilor în două tururi de scrutin. E nevoie de legitimitate și reprezentativitate politică la următoarele alegeri locale.

Alegerea primarilor dintr-un singur tur înseamnă favorizarea partidelor mari. Or competiția și competența trebuie stimulată la nivelul administrației publice locale. Consider că această solicitare făcută pe ultima suta de metri trebuie asumată și decisă rapid de către actualul Guvern. Dacă în 3-4 săptămâni nu se corectează actuala legislație pentru alegerile locale, va rămâne în vigoare prevederea alegerilor dintr-un singur tur.

Ar fi fost bine să reușim în Parlament această corecție, dar PNL care a depus deja un proiect de lege pentru alegerile locale din două tururi este minoritar în prezent, iar PSD majoritar.”

Update

Referitor la ultimul punct al Amalgamului trebuie sa vedem un punct de vedere critic. Iata ce spune maestrul Ion Cristoiu:

PNL îi cere lui Dacian Cioloș să se sinucidă de trei ori!

Se arata ca:

„Conducerea PNL, reunită luni, 18 ianuarie 2016, după viscolul în timpul căruia Guvernul lui Dacian Cioloş a fost plecat din ţară, nu înainte de a o închide cu cheia, a decis să înainteze Guvernului tehnocrat propunerea de a modifica, printr-o Ordonanţă de Urgenţă, Legea alegerilor locale, astfel încît primarii să fie aleşi în două tururi de scrutin şi nu în unul.

Reamintim pentru cei pe cale de a fi traşi din nou pe sfoară de Partidul Meu al lui Klaus Iohannis.
Legea a fost votată la Senat şi la Camera Deputaţilor de o majoritate din care a făcut parte şi PNL.
Pe 20 iulie 2015, Legea a fost promulgată de Klaus Iohannis.
Graba în votare şi promulgare şi-a avut temeiul în decizia CCR ca orice lege electorală să fie promulgată cu un an înainte de scrutin.

Alegerile locale din 2016 n-aveau cum fi împinse pînă-n toamnă.
Prin urmare, potrivit Constituției, dar și Comisiei de la Veneția, finele lui iulie 2015 era ultimul termen pînă la care Legea alegerilor locale putea fi promulgată.
La vremea respectivă, am fost un critic al negustoriei dintre PSD şi PNL prin care Parlamentul a votat alegerea primarilor într-un singur tur.

PNL a cerut ca preşedinţii Consiliilor judeţene să fie aleşi de Consiliu şi nu direct, ca pînă acum.
PSD a acceptat asta (cu greu, deoarece baronii PSD îşi bazau puterea pe votul popular) impunînd alegerea primarilor dintr-un singur tur.
Eu am considerat că alegerea în două tururi are patru mari avantaje:

1. Dă o şansă partidelor mici, care pot negocia voturile între cele două tururi și prin asta pot dovedi electoratului lor că și ele contează.
2. Prin implicarea în rezultatele turului doi a partidelor mici, o parte a electoratului realiza că votul său n-a fost zadarnic.
3. Pune capăt uneia dintre realitățile postdecembriste care au dus la osificarea vieții politice, la corupție și la apariția baronilor locale: Mandatele nesfîrşite ale unor primari.
4. Grație negocierilor dintre cele două tururi se crea posibilitatea ca în fruntea unor primării să vină oameni tineri.

PNL avea interesul unui singur tur de scrutin, luînd în calcul capitalul electoral al primarilor PDL în funcţie.
PNL a votat Legea.
PNL n-a contestat-o la CCR.
PNL nu i-a cerut lui Klaus Iohannis s-o retrimită Parlamentului spre reexaminare.
Din 20 iulie 2015 nu numai partidele, dar şi instituţiile de forţă ale României au activat pe baza acestei legi.
Deoarece pentru PNL cel mai mare pericol îl constituiau primarii de forţă ai PSD, Binomul SRI-DNA, pus în slujba Partidului Meu al Jupînului de la Cotroceni a declanşat Operațiunea de Poliție politică: Scoaterea din joc a primarilor PSD cu mari șanse de a fi realeși din primul tur pentru a face cale liberă unor pițifelnici din PNL.

A anunţat Sorin Oprescu că va candida pentru al treilea mandat? De îndată Binomul l-a înhăţat. Numai prin scoaterea din joc a lui Sorin Oprescu avea cît de cît șanse bila de popice Cristian Bușoi. Acum, cînd e sigur că Sorin Oprescu nu va mai candida, se constată pe neaşteptate că dosarul făcut de DNA are vicii de procedură.

Măi să fie!
Exact slăbiciunile pentru care automat orice judecător din lume îţi respinge Dosarul.
Dacă DNA vrea doar să șantajeze pe cineva pentru ca acesta să iasă din joc (politician, demnitar, jurnalist) i se strecoară în Dosar de către procurori, la ordin, o eroare grosolană de procedură. Una peste care nu poate trece nici măcar un judecător ofițer acoperit.

Proaspăt întoarsă din vacanță, Alina Gorghiu apelează, cum o face și Protectorul ei de la Cotroceni, la Mișcarea de stradă din 3 noiembrie 2015, acest 23 August 1944 al Regimului Iohannis.
Distinsa susține că protestatarii au cerut și scrutin în două tururi.
Mai întîi că protestarii cu pricina erau agitatorii MP și ai Partidului Metrou al Monicăi Macovei, cei mai activi de altfel.
Apoi, dacă asta a susținut Strada, ar fi fost normal ca PNL să se pună în mișcare pentru a modifica Legea încă din 4 noiembrie 2015 și nu să aștepte pînă în 18 ianuarie 2016, cînd sondajele dau un eșec binemeritat pentru PNL.

Între timp însă a apărut şi s-a afirmat Mişcarea Populară a lui Traian Băsescu.
Alături de ALDE, MP se anunţă drept formaţiunea care va muşca din electoratul de Dreapta în primul tur.
Prin urmare, acum, la un an de la publicarea Legii în Monitorul Oficial, Scrutinul cu două tururi nu mai convine PNL.
Şi atunci PNL a socotit să ceară lui Dacian Cioloş modificarea Legii electorale prin Ordonanţă de Urgenţă.

Triplă sinucidere pentru Dacian Cioloş:
1) Desemnat premier al unui Guvern însărcinat cu asigurarea unor alegeri corecte, Dacian Cioloş, dacă dă Ordonanţa, devine principalul acuzat de crearea climatului pentru alegeri incorecte. Ce alegeri corecte sînt acelea în care unul dintre competitori schimbă după un an regulile jocului pentru că altfel nu cîştigă scrutinul?
2) Acceptînd propunerea PNL, Dacian Cioloş devine brusc din şeful Guvernului tehnocrat şeful Guvernului PNL. Comedia cu fustiţa tehnocrată ia sfîrşit. Guvernul se demască drept ceea ce e: Un Guvern PNL sub acoperire.
3) Guvernul Dacian Cioloş sfidează sloganul Un alt fel de politică.

Şmecherii cu alegerile astfel organizate încît să convină doar unui partid se întîlnesc cu duiumul în postdecembrism.
Prin Un alt fel de politică s-a înţeles curmarea acestor şmecherii.
Iată-le asumate de către Dacian Cioloş!

Marele, adevăratul şah e dat însă lui Liviu Dragnea.
Dacă se dă Ordonanţa de urgenţă, PSD e obligat să depună Moţiune de cenzură.
A nu face asta înseamnă pentru PSD sinucidere electorală curată.
Dacă PSD depune Moţiune de cenzură, Liviu Dragnea încalcă înţelegerea în schimbul căreia Procesul de la ICCJ i se amînă la infinit.
Prin urmare, Liviu Dragnea are de ales între propria sinucidere şi sinuciderea PSD.

N.B. Nu exclud posibilitatea ca Legea să fie modificată prin Ordonanță de Urgență.
Asta numai și numai dacă e de acord și PSD.
Dacă PSD refuză, a da o Ordonanță de urgență la somarea de către Partidul Meu al lui Klaus Iohannis nu înseamnă altceva decît încălcare grosolană a condiției de alegeri libere și corecte!”

Mie mi se pare o imoralitate sau, daca doriti, o lipsa de elementara etica din partea PNL ce nu face bine societatii romanesti: dupa ce ai votat si tu, impreuna cu adversarii tai politici, legea alegerii primarilor intr-un singur tur de scrutin, sa vii acum, dupa doar cateva luni, si sa ceri, cu lacrimi in ochi, desigur, premierului sa dea o ordonanta de urgenta s-o schimbe: primarii sa fie votati in doua tururi de scrutin…

Dar de asta ce parere aveti:

„Dacă DNA vrea doar să șantajeze pe cineva pentru ca acesta să iasă din joc (politician, demnitar, jurnalist) i se strecoară în Dosar de către procurori, la ordin, o eroare grosolană de procedură. Una peste care nu poate trece nici măcar un judecător ofițer acoperit.”?

Asta apropo de ce fel de stat avem…

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.