Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Si putina poezie

Scriam in precedenta postare cate ceva despre literatura si ca oamenii nu prea mai citesc in ziua de azi. De aceea m-am gandit sa pun si putina poezie pe blog. Chiar daca din alte vremuri… Trebuie sa va spun ca mie imi place poezia. Aceasta poate condensa, cu arta, in putine cuvinte foarte multe… Asa cum, de pilda, doar o simpla privire sau chiar tacerea pot spune multe. Sper sa nu se inteleaga ca as fi impotriva romanelor. In niciun caz. Dar cateodata se poate intampla ca putine cuvinte sa te puna pe ganduri mai multe decat zeci de pagini citite… Am putea sa descoperim niste lucruri inedite pe care nu le-am putea afla asa cum trebuie in alt mod…

De aceea va propun sa (re)citim doua poezii scrise de Maria Banus din volumul Portretul din Fayum (1969).

Am cerut samînta

Am cerut samînta

si ea s-a dovedit prea usoara

Rana se face lumina de zi,

totul e limpede

cand Buna Vestire coboara,

dar ce poate face ingerul,

semanatorul,

acum, cand vine o seara,

plina de spaime?

Vizita

In intimitatea odaii, cu televizor,

latra șacalii.

Asa pe neasteptate,

vin, se aseaza roata,

pe fundul lor slab, jigarit,

si ne latra,

in intimitatea, cu televizor, a odaii.

Se spune despre Maria Banus ca s-a incadrat in doctrina realismului socialist. Mi-au venit in minte aceste doua poezii, ma intreb in ce doctrina se incadreaza… Seara plina de spaime, sacalii… Si sa nu uitam anul in care au fost scrise: 1969… Inteleg ca poeziile acestea au fost scrise in Romania…

Am pus la tag-uri „Exercitii de normalitate” si „normalitate” insa, tinand cont de toate intepretarile posibile si imposibile, mi-e teama ca in aceste poezii e vorba de altceva, ca autoarea a vrut sa exprime altceva. O frantura de realitate, un sentiment, o traire. Ceva cu totul opus…

februarie 27, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 37 comentarii

Despre o interpretare a unui subiect…

… de la Bac-ul de anul acesta. Iata ce am citit in Gandul:

Româna – ca matematica

de Cristian Tudor POPESCU

Iata ce spune reputatul jurnalist:

„Subiectul al II-lea prezenta o anume dificultate legată de ideea că tot ce spune un clasic e adevărat, greu de scos din capul unui elev. Asta pentru că, în opinia mea, afirmaţia lui Nichita Stănescu „a avea un ideal înseamnă a avea o oglindă” este cât se poate de falsă şi n-aş fi avut cum să comentez decât în acest fel.

Oglinda este simbolul consacrat al reflectării aparenţei. În oglindă nu vezi decât cum arăţi, nu cum eşti. Or, idealul nu ţine de aparenţă, ci de esenţă. Dacă ceea ce vezi în oglindă înseamnă ideal, atunci ai mari şanse să te numeşti Adolf Hitler, Nicolae Ceauşescu sau Oana Zăvoranu, căci şi ea are oglindă.

Cunoaşterea de sine se poate încerca nu privind o oglindă, ci o lumânare aprinsă, într-o cameră întunecată şi pustie, după ce te-ai ciocnit de viaţă.

Uitându-te în tine însuţi la ce nu-ţi arată oglinda poţi să găseşti ceea ce se numeşte ideal. Sau să nu.

Ca reflexie fidelă a fiinţei tale materiale, doar că inversată optic, oglinda nu poate da seamă decât despre scopuri, nu despre idealuri. A năzui să mănânci pe săturate, să nu fii strivit şi să te acuplezi cu cât mai multe femele sunt şi scopurile unui şobolan adult. Ideal înseamnă să trăieşti sub semnul unei idei, ceva ce depăşeşte conturul fiinţei tale, condiţionările biologice şi contravine, de multe ori, scopurilor tale. Un şobolan cu ideal, dacă se trezeşte cu o bucată de salam căzută din cer la botul lui, nu se repede s-o înghită, deoarece nu a alergat pentru ea, nu a trecut prin primejdii, nu a visat-o îndeajuns înainte s-o vadă.

A avea un ideal înseamnă a arunca toate oglinzile din casă.” (subl.mea)

si:

PS

Pentru cei care obiectează cum că oglinda nu-i oglindă deoarece emiţătorul zicerii este de meserie poet şi, deci, trebuie să „poetizăm” afirmaţia ca la cenaclul Ienăchiţă Văcărescu din Ţăndărei: în această ipoteză, „poetică”, cugetarea lui Nichita Stănescu, într-adevăr, nu mai e doar falsă, e o filosofeală nici măcar gingirlie, cu aromă de inepţie. În acelaşi spirit, vă propun şi eu să interpretăm maxima „a avea dreptate înseamnă a avea un geam termopan”, ştiut fiind că ea aparţine autorului liric Eduard Mangâru.”

 Dar trebuie vazut si subiectul:

Deci cerinta era sa se scrie un text despre cunoasterea de sine, pornind de la afirmatia lui Nichita Stanescu: „A avea un ideal inseamna a avea o oglinda”.

In primul rand ceea ce remarc este interpretarea materialista a lui Cristian Tudor Popescu: oglinda e chiar obiectul oglinda in aceasta interpretare si nu poate fi altceva decat acest obiect – oglinda – pe care, desigur, il stim cu totii. Dar chiar pornind astfel, cred ca se pot face unele consideratiuni care sa arate ca Nichita Stanescu a avut, in felul sau, dreptate.

Este adevarat ca o oglinda imi arata cum sunt din punctul de vedere al aspectului meu. Oglinda poate fi, desigur, obiectul oglinda, dar poate fi, spre exemplu, si apa unui lac linistit. Daca n-as avea nicio oglinda la indemana, niciodata, nu mi-as putea cunoaste niciodata chipul, decat prin pipaite, nu mi-as putea vedea ochii si nici macar spatele. Deci, cu alte cuvinte, n-as putea sti cum arat, si nu mi-as putea face decat o idee incompleta (hai sa spun asa!) despre mine insumi. As putea spune ca ma cunosc din punctul de vedere al aspectului meu fizic? Complet?

Dar iata ce afirma CTP: „Cunoaşterea de sine se poate încerca nu privind o oglindă, ci o lumânare aprinsă, într-o cameră întunecată şi pustie, după ce te-ai ciocnit de viaţă. Uitându-te în tine însuţi la ce nu-ţi arată oglinda poţi să găseşti ceea ce se numeşte ideal. Sau să nu.”. Experienta ai putea s-o faci si fara lumanarea aprinsa (la ce te-ar ajuta o lumanare aprinsa, intr-o camera intunecata si pustie, in ceea ce priveste cunoasterea de sine?). Dar chiar si asa, cu lumanare sau fara, „uitându-te în tine însuţi  la ce nu-ţi arată oglinda” ai putea vedea o mare parte din tine insuti, insa in felul acesta nu ti-ai putea privi niciodata ochii spirituali si nici n-ai vedea cum este de fapt faţa ta, profilul tau spiritual si nici spatele tau. Faptul ca ai un ideal inseamna ca te cunosti pe tine insuti? Daca stai intr-o camera pustie si intunecata meditand e oare o garantie ca te-ai cunoaste in mod complet pe tine insuti? Atata vreme cat nu stii, decat din pipaite sau din ce spun altii, cum arata ochii tai spirituali, cum arata profilul tau spiritual cu adevarat nici n-ai putea spune ca te cunosti pe tine insuti pe deplin. Ar fi o cunoastere imperfecta sau (cum sa spun?) aproximativa (poate ca e mai bine spus asa). Si atunci, pentru ca sa te cunosti pe tine insuti, ai avea nevoie de un altfel de oglinda – de una spirituala, care sa te redea, privindu-te in ea, exact asa cum esti, spiritualmenete vorbind.

A te cunoaste pe tine insuti poate sa te conduca spre un ideal. Insa nu oricine are idealuri se cunoaste pe sine. Pentru ca poti avea, de pilda, idealuri la care, pe parcurs, sa renunti, idealuri nestatornice, tocmai pentru ca nu te cunosti cu adevarat. Dar Nichita Stanescu cred ca a vrut sa spuna altceva: daca te cunosti pe tine insuti, atunci ai si un ideal! Adica el conditioneaza idealul de cunoasterea de sine. Sau, altfel spus, nu poti avea idealuri daca nu te cunosti pe tine insuti. Bineinteles, ideal-idealuri trebuie privite la modul general, de exemplu: nu este vorba numai de idealuri politice. De aici rezulta ca aceasta cunoastere de sine, completa, il ilumineaza pe individ, deoarece este conditia sine qua non pentru ca sa ai idealuri. Dar, repet, o cunoastere completa si exacta, pentru care ai nevoie de o oglinda care sa nu deformeze realitatea. Intrucat o realitate deformata de o oglinda care deformeaza, induce o deformare a idealurilor, un fals, o anomalie. Dar daca oglinda spirituala e una corecta, ca sa spun asa, atunci si cunoasterea de sine va fi una corecta, la fel si idealurile – adica vor fi in conformitate cu structura ta interioara, cu ceea ce esti tu cu adevarat. Multi oameni, spre exemplu, se considera buni, sau ca ar avea drept ideal bunatatea. In schimb, adevarul e ca fug numai dupa bani, sa castige cat mai mult. Pentru ca niciodata nu s-au vazut pe de-a-ntregul, pe deplin, asa cum sunt defapt. Sau unii se considera milostivi, cand de fapt sunt hrapareti. E mare lucru sa fi milostiv! Dar esti cu adevarat asa? Dar Nichita nu a vorbit despre o oglinda corecta, ci doar despre oglinda. Pentru ca s-ar putea intampla ca felul in care e oglinda sa nu depinda de tine. Cred ca a vrut sa spuna ca indiferent cum ar fi oglinda, simpla oglindire a sinelui conduce spre un ideal, corect daca oglinda e corecta, incorect daca oglinda nu este corecta. Dar pentru a avea un ideal sinele trebuie sa se oglindeasca intr-o oglinda spirituala. Pentru ca sa se vada pe sine, pentru ca sa se cunoasca pe sine. Aceasta simpla oglindire a sinelui in oglinda il conduce pe individ catre un ideal sau, poate mai corect spus, determina in individ un ideal. Poate ca idealul e tocmai acest narcisism al sinelui fata de imaginea sa oglindita spiritual. Poate ca nu. Poate ca nu. Hmm… greu de spus…dar nu cred ca e vorba de narcisism aici (dar asta nu inseamna ca nu s-ar putea ajunge la asa ceva!). Nichita a descris doar fenomenul: nu este vorba de admiratia de sine, pe care sinele ar avea-o privindu-se in oglinda, ci de faptul ca numai aceasta oglindire spirituala a sinelui da nastere idealului. Un sine neoglindit spiritual nu poate avea un ideal.

CTP spune asa: „Ideal înseamnă să trăieşti sub semnul unei idei, ceva ce depăşeşte conturul fiinţei tale, condiţionările biologice şi contravine, de multe ori, scopurilor tale.”. Dar acest lucru- ca un ideal sa contravina scopurilor tale – nu este posibil, cel putin daca ne luam dupa una din definitiile acestui cuvant – aici si pe care o voi cita:

IDEÁL, -Ă,ideali, -e,adj., IDEÁL,idealuri,s. n.1.Adj. Care atinge perfecțiunea; perfect, desăvârșit. 2.Adj. Care ține de domeniul ideilor, privitor la gândire; care există numai în mintea, în închipuirea omului; spiritual, imaterial. 3.S. n. Scopul suprem spre care se îndreaptă în mod conștient și metodic năzuințele și activitatea creatoare umană în toate domeniile ei, gradul cel mai înalt și mai greu de ajuns al perfecțiunii într-o direcție. [Pr.: -de-al] – Din fr.idéal,lat.idealis.
Sursa: DEX ’98 | Adăugată de gall | Greșeală de tipar | Permalink „

De observat ca vorbeste de scopul suprem… Daca ai un ideal, acesta nu poate sa contravina scopurilor tale, deoarece el este chiar Scopul! Si inca cel suprem! Pe de alta parte, luat in sens de adjectiv, vezi punctul 1 al definitiei, perfectionarea de sine nu poate fi posibila fara cunoasterea de sine. Trebuie sa te cunosti pe tine insuti, mai intai, pentru ca, mai apoi, sa te poti perfectiona pe tine insuti, spre a tinde catre desavarsire. Si, din nou, urmand si aceasta cale, ajungem la cunoasterea de sine completa care nu este posibila fara o oglinda spirituala in care sinele sa se oglindeasca…

In general, asta cred ca a vrut sa spuna Nichita Stanescu.

iulie 8, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

Frumosii nebuni ai marilor orase…

Cultura romana a suferit o grea pierdere: Maestrul Fanus Neagu nu mai este printre noi. Iata ce spunea despre Fanus academicianul Eugen Simion:

„Proza românească pierde un mare scriitor. Eu pierd şi un mare prieten. Fănuş Neagu a fost un om foarte curajos, el s-a luptat de mulţi ani cu o boală grea şi credeam că va reuşi să o învingă. Dispare odată cu el nu numai scriitorul excepţional care a fost, dispare şi un personaj, un personaj foarte original al vieţii literare. Dispare un stil de a fi scriitor într-o istorie rea” (subl.mea)

Mai multe, pe Mediafax:

Eugen Simion: Proza românească pierde un mare scriitor. Eu pierd şi un mare prieten

Băsescu: Fănuş Neagu, simbolul unei generaţii care a asumat literatura ca expresie a libertăţii

„”Am primit cu tristeţe vestea plecării dintre noi a scriitorului Fănuş Neagu. Personalitate însemnată a culturii române, Fănuş Neagu ne-a dăruit, prin întreaga sa activitate de peste 50 de ani, o operă valoroasă prin măiestria sa artistică şi prin forţa metaforei cu care a surprins perioada pe care a traversat-o. A fost simbolul unei generaţii care a asumat literatura ca expresie a libertăţii şi a valorii”, se arată în mesajul preşedintelui Băsescu, remis MEDIAFAX.”

Scriitorul Fănuş Neagu a murit

BIOGRAFIE: Fănuş Neagu – un „frumos nebun al marilor oraşe”

Nicolae Manolescu: În generaţia nouă nu s-a născut niciun Fănuş Neagu sau D. R. Popescu

Fănuş Neagu, care a murit în noaptea de luni spre marţi, a fost cel mai talentat scriitor al generaţiei sale şi este păcat că acesta a revenit în atenţia publică abia în momentul dispariţiei sale, a declarat preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (USR), criticul Nicolae Manolescu.

Ion Iliescu: Dispariţia lui Fănuş Neagu e o nouă pierdere. Pleacă dintre noi un mare scriitor

„”Am aflat cu mare tristeţe. Ştiam că e bolnav. Dialogam cu el, l-am vizitat şi la spital şi era de aşteptat. Este o nouă mare durere pentru dispariţia unui mare scriitor, un om cu un talent deosebit, un om care preţuia metafora şi un maestru al cuvântului scris”, a spus Iliescu.

Fostul preşedinte a precizat că îl cunoştea pe Fănuş Neagă încă din tinereţe, de când lucra la Amfiteatru, aşa cum a cunoscut toată generaţia lor, a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor, şi au păstrat de-a lungul timpului relaţii foarte apropiate.”

Augustin Buzura: Fănuş Neagu a fost un mare scriitor şi o mare conştiinţă

„”A fost unul dintre foarte puţinii care au mai rămas din generaţia ’60 atât de chinuită şi care, în fond, a contribuit la repunerea literaturii române pe bazele ei reale. Fănuş a fost un stăpân desăvârşit al limbii române, un creator obsedat de frumuseţea limbii române şi de spaţiile pe care le-a descris ca nimeni altul (…) A fost un om care a făcut gazetărie de mare clasă, a scris cronică sportivă şi a schimbat faţa cronicii sportive”, a spus scriitorul Augustin Buzura, amintindu-şi, totodată, că Fănuş Neagu a fost şi „un fanatic al unei echipe de fotbal, Rapid”.

Totodată, Augustin Buzura a spus că, în ultima perioadă, Fănuş Neagu a fost revoltat de ce se întâmplă în societatea românească. „Era un mare scriitor şi o mare conştiinţă. În ultima vreme, el a fost revoltat de degradarea vieţii culturale şi spirituale, de improvizaţia şi prostul gust care au pus stăpânire pe ţară”, a mai spus Buzura.”

Cornel Dinu: Fănuş Neagu a murit neîmpăcat pentru că a dorit mereu binele acestui neam

„”Era un foarte bun român, ştia că talpa ţării nu o duce prea bine, dar nu şi-a închipuit că va ajunge ca azi. Voia doar bine, nu a fost un contestatar, ci doar un doritor de bine. I-a grăbit trecerea în nefiinţă. Era un optimist înnăscut. Mă leagă o prietenie de aproape 50 de ani, nu cred că Fănuş a plecat vreodată dintre noi. Mi-l închipui doar viu. A fost un mate patriot, un mare român, un vizionar, e adevărat cu limba ascuţită. A murit într-o mare deznădejde. Şi-a dorit după ’89 ca neamul lui să trăiască decent. A murit neîmpăcat pentru că a dorit mereu binele acestui neam”, a declarat Dinu la Antena 3.”

L-am evocat pe Maestrul Fanus Neagu si aici.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

mai 24, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

Tema de discutie: despre vesnicia neamului romanesc

Atunci cand ne referim la vesnicia neamului romanesc trebuie sa avem in vedere latura metafizica a chestiunii si sa facem un efort de a evada in metafizic. Nu este vorba numai de faptul ca am fost aici, pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri. Ca ne-am luptat pentru fiinta nationala si apararea gliei strabune.

De ce Lucian Blaga spunea : „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”?  Dupa parerea mea, aceasta sintagma: „vesnicia neamului romanesc” contine in sine elementul existential si spiritual, dat de Dumnezeu, al poporului nostru. Suntem. Suntem un popor printre atatea alte popoare ale lumii acesteia. Si avem o spiritualitate proprie. Evident, randuri de oameni, buni sau rai, au populat aceste meleaguri. S-au perindat pe aici generatii intregi si apoi alt rand de oameni… Dar spiritualitatea poporului nostru a ramas si vom ramane prin aceasta. Este un lucru care transcede existenta fizica si care va ramane, ca si cum ar ramane scris, de-a pururi undeva. In Ceruri. Vreau sa spun ca sintagma nu se refera numai la existenta fizica a neamului nostru. Ci la ceea ce va ramane etern din noi. Blaga exprima cu o unda de senzualitate acest sentiment in poezia Sufletul satului:

„Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred că vesnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
si dacă ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

Vedeti ce frumos spune: sufletul satului… care ramane etern, dincolo de morminte, ce ne amintesc de efemeritatea existentei noastre. Iar satul il inteleg in spiritul lui Rebreanu, care a zis: „Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar atarna, in aceeasi masura si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.” In acest fel, Lucian Blaga, a inteles prin sat, tara, iar prin „sufletul satului”, sufletul poporului nostru. Cineva mai prozaic ar putea sa spuna: „bine, bine, dar cum stam cu orasul, dat fiind faptul ca oamenii traiesc si in orase, nu?”. Iata ce spune Rebreanu, foarte interesant:

„Totusi cultura adevarata, prin care neamul romanesc sa-si justifice rostul in lume , numai orasul poate s-o creeze si s-o desavarseasca. Literatura romaneasca nu e pentru tarani […]. Taranul isi face singur literatura pe care o pofteste inima lui, cum isi confectioneaza cele trebuincioase pentru trupul si sufletul sau. Cartile cu tarani le citesc numai orasenii, ca si pe celelalte. Taranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator ci doar subiect de literatura.

Orasul insa trebuie sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebuie sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n-o mai infranga si nici s-o nesocoteasca. Intre sat si oras trebuie sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre.

De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebuie sa ne intoarcem necontenit. Fiindca, precum Anteu castiga puteri si devenea invincibil cand atingea pamantul, tot astfel creatorii romani, pastrand contactul spiritual cu taranul roman, vor produce opere universale pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinului neamului…”

Ma gandesc la Marin Preda acum, care „s-a achitat” extraordinar de aceasta sarcina trasata de Rebreanu, vezi monumentalul roman Morometii. Si tot Rebreanu spunea ca : „Literatura fara tara nu exista, cum nu exista planta fara pamant„.  Dar sa revenim la subiect. Vesnicia romaneasca, asadar, s-a nascut la sat, unde curgerea timpului e mai lenta, unde inima bate mai rar, si nu in piept parca, „ci adanc in pamant undeva”. Setea de mantuire se vindeca simplu si este legata tot de pamant: picioarele sangerate ti le asezi pe un podmol de lut. Omul se spiritualizeaza si existenta unui neam intreg trece, spiritual vorbind, in eternitate, trecere care ar putea fi simbolic exprimata prin cuvantul „seara”. Mormintele, desi inalte nu ajung bolta vesniciei si nu reprezinta decat o dovada despre efemeritatea existentei noastre, dupa cum am spus mai sus. Iezii care se joaca pe morminte, ar putea simboliza „tineretea noastra” (v. Rebreanu, mai sus), dar si legatura biunivoca dintre nastere si moarte: daca te nasti trebuie sa mori, iar cel ce moare, trebuie sa se fi, mai intai, nascut. Spiritualitatea este proiectia acestei existente in eternitate. Adica valorile eterne, despre care vorbea Rebreanu. Sigur, s-ar putea interpreta si in sensul ca existenta nu se limiteaza la doar ce-i aici ci dainuieste odata cu vremurile… Sintagma are o deosebit de mare generalitate, daca pot sa ma exprim asa. Este cosmica si depaseste mereu Cosmosul, atemporal, pentru ca spiritualitatea este deasupra a ceea ce este existenta fizica, care o emana totusi, si nu se opreste odata cu ea. Dar exprima ceea ce este caracteristic si ne defineste. Adica rostul, cum spunea Rebreanu, cunoscut in profunzimea sa doar de Dumnezeu.

Timpul se scurge lent, fara griji. Incetineala reprezinta trecerea, adica constiinta eternitatii si a intrebarii fundamentale asupra rostului. Timpul fizic trece in vreme si in vremuri… Iata Marea Trecere la care filozofa Blaga… Stau si ma intreb de ce Blaga si-a inceput poezia cu „Copilo, puneti mainile pe genunchi mei” si a terminat-o astfel: „ca un joc de iezi pe morminte inalte”? Care sa fie sensul profund al acestora? Ce resorturi sufletesti interioare l-a facut sa gandeasca asa? Eu cred ca Blaga a vrut sa arate prin acestea cele doua limite ale existentei noastre fizice: nasterea si moartea, unind acestea prin exprimarea din final: iezii care se joaca pe mormintele inalte. Dar aceasta scurta poezie condenseaza in continutul ei un timp atemporal, daca pot sa ma exprim astfel. Un timp ce trece din aceasta lume intr-un alt timp… Un alt timp… care isi va deschide gura si va vorbi despre acesta de aici… Pururea…

P.S.

Trebuie facuta o remarca asupra a ceea ce a zis Rebreanu in celebrul sau discurs, Lauda taranului roman, rostit la 29 mai 1940, despre tarani si oraseni, din care am citat, pentru a nu se intelege gresit. Iata ce spunea Mircea Gafita in articolul Laus populi aparut in „Tribuna”, X (1969), nr.37 (11 sept.), p.4:

„..in momentul cand se vestea discursul si care era al unei insistente presiuni politice si spirituale straine – exact: fasciste – asupra Romaniei, intoarcerea spre taran insemna revenirea la elementul national cel mai vechi, definitoriu pentru specificul romanesc, iar acesta era, fireste, taranul. Trebuie inlaturata presupunerea  unui antagonism, teoretic, intentionat de catre scriitor, intre taran si orasean, intre taran si celelalte straturi sociale, chiar daca in litera textului ele exista. „

Mai spune ca Liviu Rebreanu „este strigatul unei constiinte profund cinstite, care intuia drama ce avea sa se declanseze curand, sub presiunea externa hitlerista”. Si, foarte interesant, mai spune ca interpretarea textului: „trebuie sa imprumute mijloacele analizei poetice, nu pe ale exegezei teoretice, caci el este un poem – singura, probabil, lucrare literara a lui Rebreanu care apartine domeniului poeziei. Ceea ce face, in acest caz, obiectul unei puneri la punct stiintifice, adica impreciziile, generalizarile aparent grabite, sunt tot atatea argumente in sprijinul poeziei din elogiul scriitorului, facand farmecul acestuia.” (subl. autorului)

Iata ce spune si Perpessicius intr-o scrisoare:

„Nu-ti pot ascunde, scumpe Domnule Rebreanu, fericirea de a fi auzit, formulate, de cel mai adanc cunoscator al taranului, in raspicata fraza a adevarurilor ce irump din adancuri si sub bolta uneia din cele mai protocolare institutii, judecatile severe cu care ai sfasiat pacla ipocriziilor conventionale. Pricini ce nu se cuvin inca a fi judecate au pus o surdina de plumb pe mult-putina noastra viata politica. Cu vigoarea d-tale caracteristica ai smuls aceasta surdina si ai redat adevarului intreaga lui rezonanta. Intre cei ce se vor fi bucurat si pentru aceasta, fa-mi cinstea – rogu-te, sa ma prenumeri.”(1940)

(Unde nu este specificat altfel, subl. imi apartin)

noiembrie 8, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Toti oamenii presedintelui

A fost un film extraordinar despre scandalul Watergate din anii ’70 din USA. In regia lui Alan J. Pakula, cu Robert Redford si Dustin Hoffman. Filmul a fost realizat dupa o carte, la fel de celebra, cu acelasi nune – All the President’s men – scrisa de Carl Bernstein si Bob Woodward, adica cei doi jurnalisti de la Washington Post, care au investigat scandalul Watergate. Trebuie spus ca in urma acestui scandal presedintele de atunci al USA – Richard Nixon– a demisionat (9 august 1974). Filmul este realizat dupa celebra carte, iar Robert Redford si Dustin Hoffman joaca in rolul celor doi jurnalisti mai sus pomeniti.

Este absolut evident ca atunci cand a inceput „sa se bage” presa, lucrul asta nu a convenit puterii. Ziarul Washington Post a fost denigrat public de catre putere si s-a mers pana acolo incat sa se spuna ca acest cotidian nu este de partea presedintelui Nixon. Cei doi jurnalisti aveau o „sursa” – Deep Throat – o persoana misterioasa, despre care nu s-a stiut multa vreme prea multe. Ulterior a fost identificat ca fiind adjunctul Directorului FBI, in persoana lui W. Mark Felt,Sr, acesta recunoscand abia in 2005!!

Vedeti, chestiunea aceasta, intamplata cu ani in urma, nu te poate lasa indiferent. Pentru ca se naste o intrebare: de ce puterii de atunci nu i-a placut ca” se baga” doi jurnalisti obscuri de la Washington Post? Raspunsul este unul deosebit de neplacut: pentru ca aflau cum conduc „ei” tara. Si cum conduceau „ei” tara? Pai, prin obstructionarea justitiei, fonduri ilegale, interceptari ilegale de convorbiri telefonice, microfoane puse prin casele „cui trebuie”, amenintari cu moartea, punerea „sub supraveghere” electronica a celor care „deranjau” si controlul asupra opozitiei… S-ar mai putea pune, totusi, o intrebare: cine erau ei ? Ai putea sa-ti imaginezi ca erau acele persoane foarte importante, imbracate in costume elegante, in masinile lor scumpe, stand la birou cu picioarele pe masa si rasfoind nu stiu ce document, vorbind scurt la telefon, iar la sfarsit folosind expresia uzuala : ” yes sir”, zambitori in birourile lor luxoase… Totusi, cine erau ei ? Ei, aici e aici? Ei erau toti. Adica toti erau  in treaba asta. Dar cine a aprobat totul? Nu ghiciti? Pai, insusi presedintele!! Si ce-a facut presedintele dupa ce a demisionat? Pai, iata ce a facut:

🙂

Citeam un articol din Adevarul:

Presa din Europa de Est, sub papuc

Hai sa citim ce a putut sa declare un premier dintr-o tara europeana, membra UE (parca nici nu-ti vine sa crezi!!!):

„După venirea la putere a guvernului Borisov, satira politică a cam dispărut de la posturile TV. Premierul Borisov a declarat că el ar putea închide cu uşurinţă presa deranjantă, dar nu a făcut acest lucru până acum din cauza posibilelor complicaţii cu UE.”

Guvernul de dreapta din Ungaria se inspira din legi din 1913… care ar putea sa arunce Ungaria cu 100 de ani in urma. Toti vor sa controleze presa asta nabadaioasa, ar vrea sa controleze si gandurile oamenilor. Adica nu mi se pare deloc absurda aceasta ipoteza. De ce nu? Pur si simplu sa te seteze sa votezi cu ei. Eu am crezut ca I.L. Caragiale a exprimat in geniala sa proza doar stari de fapt romanesti. Mi se pare ca m-am inselat… Clasicul de-acuma „sa nu ma combaaaaati” se cam aplica in toata lumea, daca nu ma insel. A, uitasem, se face apel la responsabilitate: adica presa poate fi libera, dar responsabilitatea? Eeeeee, dar responsabilitatea? Eu, marturisesc, nu ma consider infailibil. Orice om poate gresi. Mai cu intentie, mai fara intentie. A exacerba responsabilitatea inseamna sa faci trimitere la fiintele perfecte. Dar cu fiintele perfecte (sau, ma rog, cat pot fi ele de perfecte…) e o problema. Am citit mai demult in Dostoievski despre un barbat care nimerise intr-o societate de bune moravuri. Era acolo o femeie ce se pretindea, cel putin asa vroia ea, sa fie considerata un inger printre oameni. Era si foarte frumoasa. In fata unei asemea „sfintenii” – am pus in ghilimele, dar ceilalti nu stiau ce se ascunde sub aceasta sfintenie – toate celelalte femei tremurau, pentru ca „ingerul” le punea sub „palosul necrutator” al „dreptei judecati „. Pentru ca nimeni nu putea dovedi ca ea ar avea vreo pata morala, deci toate celelalte erau „patate”, sau, cel putin, incercau, trudind din greu, cu teama insa ca sa nu fie denigrate public in raport cu „sfintenia” respectivei, sa se ridice la norma impusa de „inger”. Acel barbat a cunoscut-o mai bine insa, adica pe „ingerasa” noastra, care inspira teama in societate prin sfintenia ei. Cred ca si ei i-a placut de el, intelegeti dumneavoastra. Si… Eeeeee, a urmat o noapte de iubire de n-ai fi crezut ca „neprihanita” e in stare de o asa de tulburatoare senzualitate, la care celelalte n-aveau dreptul, sub ochiul intransigent al „ingerasei” noastre.  Ma gandeam la o paralela cu premierii, presedintii si dictatorii nostri – spun asa pentru ca ma consider cetatean la Pamantului. Ah, ce tentatii au ei… Ei vor sa fie cel putin semizei, daca nu chiar zei, ca si imparatii romani, vor sa fie „mari preoti” ce se imbraca cu dreptate, pentru ca sa judece popoarele, iar bietele popoare sa li se inchine ca unor „parinti ai parintilor”, ca unor „mari patriarhi” ai intregii umanitati… Ceausescu, altminteri un om simplu, de la tara, se vroia in rand cu marii conducatori ai neamului – Burebista, Decebal, Traian, Mircea cel Batran, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare… Cata slava desarta !! Ce sa-i faci, daca n-ar fi si musca, vorba lui Sartre, adica, pardon, vuvuzelele, ca tot e la moda. Ele bazaie! Ti se baga in urechi, in nari, in ochi, iti mai atrag atentia bietele muste ca esti si tu om ca toti oamenii. Iti mai aduc aminte ca si altii sunt oameni, ca toti oamenii, si, implicit, ca tine. Si ca poate ca nu are rost sa-i ameninti si sa utilizezi arma nucleara… Ca poate si acolo sunt oameni carora, ca si tie, li se mai baga mustele prin urechi, prin nas, prin ochi… mai poposesc bietele muste si pe o felie de paine pe care o mananci pe urma… Ce tampenie: exista unii oameni care, dupa ce o musca a poposit pe o felie de paine, iau painea si o arunca. Nu stiu ce-i aia foamete!! Eu de asta zic: hai sa-i iertam pe conducatorii nostrii! Noi am fi mai breji ca ei?

Vedeti… asa ajungem sa avem ceea ce Albert Camus numea: complexul zavorului… Complexul zavorului e o chestiune care se defineste foarte simplu. Cum o definea marele scriitor francez? Permiteti-mi sa citez:

„Ati inchis bine usa? Da. Va rog sa controlati. Iertati-ma, am complexul zavorului. Chiar in clipa in care sunt pe cale sa adorm, ma intreb intotdeauna daca am tras sau nu zavorul. In fiecare seara trebuie sa ma ridic si sa verific usa. V-am mai spus, nu poti sa fi sigur de nimic. „

Cam asa traieste omul contemporan de multa vreme. Nu e sigur de nimic. Camus ne precizeaza ca nu e vorba de o reactie de proprietar infricosat. Ba chiar spune ca odinioara nu-si incuia nici apartamentul, nici masina, nu pastra banii sub cheie, nu tinea la avere. Ii era chiar rusine ca e bogat. Exclama, in timpul tiradelor lui, „Proprietatea, domnilor, e o crima!” (ah.. seductia stangii politice – nota mea 🙂 ). Dar atunci de ce se incuia asa, si mai si verifica? Iata rapunsul:

„Astazi, de altminteri, nu mai am nimic. Nu ma grabesc, asadar, sa-mi pun la adapost avutul, ci pe mine insusmi si propria-mi prezenta de spirit. Tin, astfel, sa ma asigur ca nu va mai intra nimeni pe poarta micului univers bine inchis din toate partile, in care sunt rege, papa si judecator” (subl. imi apartin)

Cu totii vrem sa ne asiguram aceasta stare de securitate in care suntem simultan, doar noi, rege, papa si judecator. Sa nu cumva sa ne-o tulbure cineva, ca sa putem adormi linistiti. Sa ne facem iluzia unui somn bun, sanatos. Si ca a doua zi vom privi cu seninatate cerul, plaja, femeile frumoase. Pentru ca sa ne imaginam ca suntem nemuritori… Asta ca sa nu fim atacati din toate partile…Iata ce spune Camus:

„Fiindca doream viata vesnica, ma culcam cu tarfe si beam nopti intregi. Dimineata, bineinteles, simteam in gura gustul amar al conditiei mele de faptura muritoare. Dar ore in sir plutisem, preaferice, la mari inaltimi. „

Si tot marele scriitor francez spunea:

” Dar pe podurile Parisului am aflat si eu ca ma temeam de libertate. Traiasca, deci, stapanul, oricare ar fi el, inlocuind legea cerului. „Tatal nostru carele esti pentru un timp aici… O, conducatorii nostri, sefii nostri minunat de aspri, o, carmuitorii nostri cruzi si prea iubiti…” Vedeti, ca esentialul e sa nu mai fii liber si sa te poti supune cu cainta unuia si mai ticalos decat tine. Cand vom fi cu totii vinovati, vom avea adevarata democratie. Fara sa mai punem la socoteala, draga prietene, ca trebuie sa ne razbunam pentru faptul ca fiecare moare singur. Moartea e solitara, in timp ce servitutea e colectiva. Ceilalti dau socoteala si ei, si o data cu noi, si asta-i lucrul cel mai important. Toti impreuna, dar in genunchi, si cu capul plecat.

Nu-i oare mai bine sa traiesc dupa chipul si asemanarea societatii, si pentru asta nu trebuie oare ca societatea sa-mi semene? Amenintarea, dezonoarea, politia consfintesc asemanarea aceasta. Batjocorit, haituit, siluit, pot, in sfarsit, sa-mi dau intreaga masura, sa ma bucur de ceea ce sunt, sa fiu asa cum firea mea o vrea. Iata de ce, iubite prieten, dupa ce am salutat solemn libertatea, am hotarat pe ascuns ca trebuia data, fara intarziere, pe mana primului venit. Si ori de cate ori imi sta in putinta, incep sa predic in biserica mea din „Mexico-City”, indemnand poporul sa se supuna si sa caute cu umilinta confortul servitutii, chiar daca i-o infatisez sub numele adevaratei libertati” (subl. imi apartin)

Si marele Camus recunoaste:

„Acoperit cu cenusa, zmulgandu-mi incet parul din cap, cu fata brazdata de unghii, dar cu privirea patrunzatoare, stau in fata omenirii intregi, recapitulandu-mi rusinea, fara a pierde din vedere efectul pe care-l produc si spunand: ” Eram cel mai rau dintre cei rai”. Apoi, pe nesimtite, trec de la „eu” la „noi”. Cand ajung la „iata ce suntem”, le-am jucat festa si pot sa le spun adevarul in fata. Sunt ca ei, bineinteles, toti fierbem in aceeasi oala. Totusi, am asupra lor o anumita superioritate, aceea de a sti, care-mi da dreptul sa vorbesc. Sunt sigur ca vedeti avantajul unei asemenea situatii

…………………………………………………………………………………………………………………….

Voi astepta, asadar, oricat va fi nevoie, sa veniti sa ma salutati la „Mexico-City”. Luati de pe mine aceasta patura, vreau sa respir. O sa veniti, nu-i asa? Am sa va arat tehnica mea pana in cele mai mici amanunte, caci simt o afectiune pentru dumneavoastra. Ma veti vedea vorbindu-le cat e noaptea de lunga, facandu-i sa priceapa cat sunt de ticalosi. Chiar din seara asta o voi lua de la inceput. Nu ma pot lipsi de asta, dupa cum nu ma pot lipsi nici de acele clipe cand unul dintre ei se prabuseste la pamant, beat, izbindu-se cu pumnii in piept. Atunci, preaiubite prietene, ma inalt, ma inalt tot mai sus, respir in voie, ma aflu pe munte, campia se intinde la picioarele mele. Ce betie te cuprinde atunci! Esti Dumnezeu tatal, si imparti pentru vecie certificate de rea purtare. Tronez printre ingerii mei rai, in slava cerului olandez, si privesc cum urca spre mine, iesind din ceruri si ape, multimile ce se indreapta catre Judecata de apoi. Se inalta incet, si iata, il vad venind pe cel dintai. Pe fata-i ratacita, pe care si-o ascunde pe jumatate cu mana, citesc tristetea conditiei umane si deznadejdea de a nu afla scapare. Iar eu ii plang fara sa-i dezleg, ii inteleg fara sa-i iert, si mai cu seama simt, in sfarsit, cum ma adora!” (subl. imi apartin)

Stau si ma intreb daca nu cumva la asta se reduce conditia umana: sa ne asiguram securitatea. Adica, vorba lui Albert Camus, sa ne zavoram. Nu ne ataca nimeni, fireste. Dar suntem inconjurati de multe pericole, din toate partile. Daca tu ma vei ataca? Sa inchidem bine usa. Si sa verificam o data, si inca odata, sa fim siguri! Totul, chiar si presa cu bietele ei campanii denigratoare si vesnic opozanta, chiar si exprimarea libera, pot fi un atac la adresa securitatii noastre. Ne punem la adapost. Privesc la dusman si ma uit in mine insumi. Asa m-am instrainat de omul acela, asa s-a instrainat el de mine, ca am ajuns dusmani. Cu o probabilitate vecina cu siguranta – ca sa reiau o expresie a lui Heinrich Böll, daca nu ma insel la ora asta – m-am instrainat si de mine insumi si nu ma mai recunosc.

Dar… vorba lui Camus…”poate o sa vina o zi cand, spre nenorocirea si invatatura oamenilor, ciuma isi va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara intr-o cetate fericita„.

Doamne fereste!

iunie 24, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii