Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

De ce nu se scrie o Istorie a Comunismului in Romania?

Eu cred ca noi suntem deficitari la scris lucruri importante… Si as dori prin aceasta critica sa-i aduc pe istoricii nostri la prochimen, cum se spune. Eu cred ca avem istorici buni, oameni seriosi, care isi iubesc meseria, dedicati studiului stiintific si care pot sta alaturi cu cinste de orice mare personalitate in domeniu de pe mapamond. As dori ca aceasta critica sa sensibilizeze si Academia Romana, forul stiintific cel mai inalt de la noi din tara pentru ca eu cred ca este necesar sa incepem sa scriem o Istorie a Comunismului in Romania.

Presedintele Traian Basescu a condamnat comunismul – ati vazut ce zarva au facut atunci unii – pe baza Raportului Tismaneanu. S-a creat atunci Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania tocmai pentru ca sa-i ofere Presedintelui un document pe baza caruia sa condamne comunismul. Au aparut si doua publicatii – aici si aici. Interesant este ca nici Comisia, nici Raportul Tismaneanu, nici cele doua publicatii n-au avut – cel putin eu n-am auzit – girul Academiei Romane, expertiza stiintifica a acesteia. Departe de mine de a nesocoti Raportul Tismaneanu si munca celor din Comisia Prezidentiala. Dimpotriva! Insa mi se pare ca nu e suficient.

Raportul Tismaneanu a fost creat cu un scop precis: condamnarea comunismului. O Istorie a Comunismului in Romania presupune o abordare, dupa parerea mea, mult mai ampla – istoricii cred ca ma inteleg foarte bine. Evident ca pentru o asemenea lucrare, Raportul Tismaneanu ar fi un material pretios. Se pot folosi multe date din arhive, memorii, interviuri etc de pe urma carora omul de stiinta sa extraga adevarul, cu mijloacele cercetarii stiintifice.

A fost o carenta inca de atunci, din 2006, deoarece Comsia Prezidentiala a fost infiintata ad hoc pentru ca Presedintele sa aiba materialul necesar. Ar fi trebuit sa avem pana atunci o Istorie a Comunismului in Romania care sa cuprinda intreaga paleta de aspecte si probleme – de la cele politice, la cele sociale, economice, cu alte cuvinte sa arate cum a inceput comunsimul la noi, cum a evoluat si sa descrie viata poporului roman sub comunism, realizand astfel o imagine cat mai fidela a realitatilor trecute, pe care multi dintre noi le-am trait.

A-ti asuma Istoria e un lucru important. Una e sa traiesti evenimentele, alta e sa le cunosti in profunzime. Dar ce sa mai zicem despre cei nascuti dupa 1989, care n-au trait comunismul, dar au tot dreptul de a-si cunoaste Istoria tarii si poporului lor.

O astfel de Istorie a Comunismului este necesara si pentru a combate pe cale stiintifica manipularile si razboiul informational, viziuni deformatoare ale trecutului nostru recent. Spre exemplu, observati ca inca avem foarte multi nostalgici dupa comunism, iar fenomenul nu e bine explicat si nici nu poate fi bine explicat fara o lucrare stiintifica de istorie care sa trateze cum trebuie lucrurile. Si care ar putea oferi si o viziune sau ar putea deschide o cale legata de ce ar trebui facut in tara asta. Cum vrei sa faci, de pilda, un proiect de tara daca tu, de fapt, nu-ti cunosti cum trebuie Istoria recenta, cea pe care ai trait-o.

A trata problema doar prin prisma condamnarii comunismului exprima o anumita superficialitate pentru ca nu explici, in felul acesta, la modul foarte clar lucrurile. O sa va dau un exemplu: cum se explica faptul ca oamenii s-au revoltat si au iesit in strada masiv in Decembrie 1989 si asta intr-o societate inchisa, cum era pe atunci societatea romaneasca? Ca sa explici la modul clar acest lucru trebuie sa ai o viziune istorica corecta, care nu se poate realiza decat printr-o cercetare stiintifica ampla, cum spuneam mai sus, a comunismului din Romania.

De asemenea, cred ca ar trebui sa incepem sa scriem o Istorie a Postdecembrismului Romanesc, care sa cuprinda perioada de dupa 1989. Imi dau seama de restrictiile de rigoare privind documentele din arhive ce nu pot fi date publicitatii, dar, cu toate acestea ar trebui s-o scriem, sa incepem sa punem cap la cap, cum se spune, rezultatele cercetarii stiintifice. Pentru a afla adevarul, inclusiv despre Revolutia din Decembrie, despre Mineriade, dar si relatiile externe etc.

Multe manipulari sunt legate de faptul ca Istoria Contemporana si cea Recenta nu sunt scrise, nu avem o abordare serioasa si stiintifica asupra evenimentelor, lucru care lasa loc la tot felul de interpretari, uneori neprietene tarii noastre. Din aceasta cauza, desi traim evenimentele, nu cunoastem adevarul si nu ne putem explica anumite evolutii, inclusiv pe plan social. Dupa parerea mea, societatea romaneasca in ansamblul ei a suferit in ultimii 27 de ani transformari de structura dar si de mentalitate pe care actuala clasa politica nici nu le banuieste. De asemenea, sa nu uitam ca deja avem o generatie ajunsa la varsta adulta, desi tanara inca, o generatie care nu a cunoscut comunismul si nu se mai raporteaza la acesta, asa cum fac cei din generatia care a prins comunismul, nu mai vorbesc de cei care au trait, au muncit si unii dintre ei care si-au incheiat cariera in comunism. E o generatie care cred ca doreste sa stie adevarul, dar nu prea are unde sa-l caute, desi, totusi, lucrari stiintifice serioase mai gasesti.

Eu cred ca este foarte clar de ce trebuie scrisa Istoria, asa ca nu insist. As spune totusi ca trebuie sa scriem Istoria Conteporana si cea Recenta, repet: la modul stiintific, si pentru a ne putea explica corect unde ne aflam la ora actuala. De ce, spre exemplu, Romania ramane in continuare una din cele mai sarace tari din UE? De ce se produc tot felul de evenimente la noi, ca de exemplu, unul din cele mai recente, cand partidul de guvernamant, cu o majoritate masiva in parlament, isi da jos propriul Guvern prin motiune de cenzura? De ce au ales calea emigratiei atat de multi romani? Cum se explica, de fapt, Mineriadele? Cum influenteaza serviciile de spionaj societatea romaneasca si in ce masura? De ce doar la noi a fost o Revolutie violenta care a daramat comunismul pe cand in celelalte tari foste comuniste lucrurile nu s-au petrecut asa, ci pe cale pasnica? De ce a urmat la noi o perioada atat de tulbure dupa Revolutia din Decembrie ’89? Cum a fost posibil ca un Guvern – e vorba de Guvernul Romaniei!!! – sa fie dat jos de minieri? De ce atat de multa coruptie la nivel inalt in Romania? De ce nu auzim ca ar fi asa ceva, de exemplu in Cehia? Sau e si acolo o situatie similara ca cea de la noi? Sau doar la noi fenomenul e de asa mare amploare si daca lucrurile stau asa, de ce? E adevarat ca anumite tari occidentale au un interes in coruptia din Romania?

Cum se explica faptul ca Ceausescu a condamnat invazia sovietica in Cehoslovacia, facand opozitie agresiva pe fata lui Brejnev si Uniunii Sovietice – lucru pe care nu l-a mai facut nicio tara a Pactului de la Varsovia, ca apoi regimul sau sa devina din ce in ce mai inchistat, sa se deterioreze economia tarii si sa se ajunga la o mare revolta populara transformata in Revolutie care sa-l dea jos nu doar pe el, dar sa prabuseasca si comunismul? Care au fost adevaratele raporturi ale lui Ceausescu cu rusii? Dar ale lui Gheorghiu-Dej cu rusii? Dar cele cu SUA (intrebare valabila pentru ambii)? A fost intotdeauna sincera si de partea rusilor Ana Pauker? Au existat momente cand Ana Pauker a ascuns rusilor unele lucruri? Dupa Al Doilea Razboi Mondial cand au inceput ca relatiile dintre Romania (tara comunista pe atunci!!) si SUA sa fie excelente? De ce Romania, tara comunista la acea vreme, a avut un interes major in acest sens? De ce SUA a manifestat o atitudine atat de protectoare fata de Romania cand Ceausescu a condamnat in termeni vehementi invazia sovietica in Cehoslovacia, ca doar Romania era de partea cealalta a Cortinei de Fier si chiar si ideologic vorbind adversara SUA la acea vreme? Nu mai vorbesc de vizitele Presedintilor americani in Romania si interesul reciproc, al ambelor tari, chit ca una era comunista, in promovarea unor relatii bilaterale excelente!!!

Ce rol a avut francmasoneria in tara noastra? Care sunt contributiile decisive ale masoneriei romane la Istoria noastra? Masoneria romana are vreun rol in actualitate? Care e acela? De ce BOR osandeste in continuare masoneria, ramanand in vigoare un act din 1937? Ce raporturi, legaturi, relatii au fost si sunt intre Masonerie si Biserica? In alte tari democratice (Franta, SUA, ca sa dau doar doua exemple) Templele Masonice sunt la vedere, le stie toata lumea, de ce in Romania nu e la fel? In Franta masoneria organizeaza dezbateri publice pe diverse teme, la noi de ce nu prea vedem asa ceva? Ce fel de relatii externe avem noi de fapt cu tari precum Kazahstan, Azerbaidjan…? Cum de ne-am orientat noi taman spre KazMunaiGaz…? Ciudat la Masonerie e faptul ca, de exemplu, daca merg pe saitul oficial al MLNR nu pot citi Constitutiile lui Anderson – mi se pare normal: merg pe saitul masoneriei, vreau sa citesc Constitutia, logic! De ce nu se poate lucrul asta? Ce atitudine trebuie sa aiba oamenii fata de masonerie? Ar trebui sa incercam o atitudine de teama…? De ce istoriografia noastra nu prea trateaza chestiuni legate de masonerie si acolo unde Masoneria Romana are merite incontestabile, de ce acestea nu sunt in mod public recunoscute in societatea romaneasca? De ce pentru ca sa citesc o lucrare masonica, o plansa de arhitectura, ca sa folosesc un limbaj masonic, trebuie sa ma duc pe saiturile unor loji masonice straine – cu care MLNR are legaturi – si nu pot sa citesc asa ceva pe saitul MLNR? De ce Biserica si Regimul Comunist sunt impotriva masoneriei si de ce se pastreaza o atitudine de osandire cand societatea noastra e acum una libera si democratica?

Fratilor, parerea mea este ca nu trebuie sa lasam sa se adune prea multe intrebari fara raspunsuri. Nu de alta, dar sa nu inceapa altii sa ne scrie Istoria Recenta si Contemporana…

Anunțuri

August 1, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 54 comentarii

O intrebare pusa de maestrul Cristoiu…

… la care as dori sa raspund. Dar sa vedem despre ce e vorba:

Ion Cristoiu

Saltul năucitor de la Între noi și Rusia n-a fost niciodată pace la Tradiția prieteniei româno – ruse

„Din cîte s-a putut vedea pînă acum, Gîndul de sîmbătă e dedicat Istoriei. Nu Istoriei ca teren de cercetare specială, ci Istoriei ca prilej de meditație asupra prezentului. Vor fi, probabil, cititori care așteaptă de la mine și sîmbăta un comentariu gazetăresc despre întîmplările de pe scena mică a politicii românești de azi. Probabil că ei vor considera textele dedicate Istoriei ca expresia unei nevoi a mea de relaxare în week-end.
Nici vorbă de așa ceva.
Pentru mine, Istoric al clipei, Trecutul a fost și este un concurent serios al Prezentului. Textele mele consacrate Istoriei dau expresie neliniștii care mi-a provocat-o totdeauna Istoria. Fiind de genul feminin, Istoria are hachițe. Și cînd îi e muritorului lumea mai dragă, Istoria îi trîntește o dare peste cap a celor din jur, de rămîne bietul muritor paralizat de uimire.

În ultimul timp, m-a preocupat saltul năucitor întruchipat pentru români de Lovitura de stat de la 23 august 1944. O țară pe care am văzut-o timp de 25 de ani ca dușmana de veacuri a României – Rusia – trebuia acum, după schimbarea de Alianță pusă la cale de Rege, să fie prezentată drept prietena de veacuri a României.
Așa se explică prăpastia dintre cele două texte de mai jos. Amîndouă se ocupă de relațiile dintre noi și Rusia de a lungul timpului. Primul articol, apărut în Sentinela de la finele lui 1943 și debutul lui 1944, proclamă că între noi și Rusia n-a existat decît dușmănie de veacuri.
Al doilea, apărut în Semnalul din 1 septembrie 1946, la doi ani și ceva distanță de primul, proclamă că între noi și Rusia n-a existat decît prietenie de veacuri.
Citiți-le și spuneți-mi!
Care dintre ele exagerează?

Sentinela, 26 decembrie 1943 – 1 ianuarie 1944

Între noi şi Rusia

Apa şi focul sunt cele două elemente care nu se pot împăca niciodată. Atâta timp cât va exista viaţa, lupul va sfâşia mereu oile. Tot astfel, Rusia va însemna un pericol mereu reînnoit pentru noi şi oricât vom încerca să normalizăm raporturile noastre cu Rusia, vecinul nostru din Răsărit nu va aştepta decât momentul prielnic pentru a ne desfiinţa.

Mai avem şi alţi vecini. Cu unii din ei ne-am luptat uneori şi apoi ne-am împăcat, trăind veacuri de-a rândul în bună vecinătate. Cu alţii ne găsim în aceeaşi situaţie în care am fost şi suntem de veacuri, pentru că au rămas mereu la gradul de barbarie şi cruzimi care au năvălit odinioară în Europa. Dar nu despre aceştia vom vorbi acum. Rana cea mai vie este deocamdată Răsăritul. Aici trebuie să încheiem socotelile, pentru a ne putea întoarce mai târziu spre alte meleaguri.

Deşi noi aveam de revendicat pământ de la bolşevici, deşi lupul ne sfâşiase carne din trup, noi am încercat totuşi să facem uitate durerile ce ne-au fost cauzate şi să ne împăcăm cu bestia de la Răsărit. Totuşi, provocatorii de ieri au continuat să devină agresivi. Bolşevicii voiau cu orice preţ gurile Dunării româneşti, pentru ca mai târziu, să ne înghită Dobrogea şi mai apoi restul ţării.

Dar aceste raporturi au existat întotdeauna între noi şi ruşi. Din clipa în care Marele Ducat de Moscova s-a transformat într-o mare putere şi ne-au devenit vecini, ei ne-au socotit ca o piedică în drumul lor de expansiune. Întâmplarea a făcut că atât la Nord cât şi la Sud, au fost aşezate popoare înrudite cu ruşii. Între aceste popoare, noi am fost ca o suliţă, cu vârful înspre Rusia. Toţi ţarii Rusiei ne-au socotit astfel ca pe o piedică în faţa panslavismului.

Dar virusul rusesc – testamentul lui Pentru cel Mare, prevedea întinderea puterii ruseşti, până la Constantinopol. Ruşii voiau să respire prin Marea Mediterană. Ori România, era aşezată şi în faţa acestui drum rusesc şi deci, era firesc ca ruşii să dorească şi cu mai multă înverşunare desfiinţarea noastră.

Am încercat noi toate atitudinile politice posibile faţă de ruşi. Toate încercările noastre s-au lovit însă de acelaşi zid: voinţa rusească de a trece peste trupul nostru, în vederea împlinirii scopurilor sale.

Nu o singură dată ruşii au încercat să ocupe România. Din fericire, puterile străine au intervenit întotdeauna la timp, pentru ca Rusia să fie nevoită să părăsească teritoriile ocupate. Vitejia noastră a făcut apoi restul.

Fiara va continua să se hrănească cu carnea altor vieţuitoare, pentru că aşa este legea firii. Şi oricât de blând se va purta mielul, lupul va continua să-l sfâşie. Tot astfel şi Rusia, albă sau roşie, va continua să ne ameninţe independenţa, pentru că suntem piatră şi obstacol în drumul lor.

La pericolul rusesc s-a mai adăugat în timpul din urmă şi schimbarea regimului lor politic. Pentru că chiar dacă ruşii ne erau duşmani prin forţa lucrurilor, totuşi ei aveau scopuri limitate şi, deci, mai puteam spera în salvarea unei părţi din fiinţa noastră.

Ruşii comunişti au scopuri nelimitate şi crude, întrebuinţând uciderea în massă ca la Katyn şi alte locuri. Pentru Rusia Sovietică, nu există hotar care să fixeze limita dorinţei lor de expansiune. Ei visează să ocupe toată Europa şi dacă e posibil întreg pământul. Ce putem noi însemna în faţa avalanşei bolşevice? Un petic de pământ peste care ei ar trece fără nicio consideraţie.

Iată de ce trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri încă din frageda copilărie ce înseamnă pericolul din Răsărit. Iată de ce trebuie să fim convinşi că noi nu avem altă cale decât să continuăm până la sfârşit războiul din Răsărit, până atunci, până când ameninţarea din spre soare răsare va dispare pentru totdeauna.

Semnalul, 1 septembrie 1946

Tradiţia colaborării româno-ruse

Dacă este unanim stabilit că războiul nostru împotriva marelui vecin de la Răsărit a fost fapta unui uzurpator megaloman, care a acceptat fără ezitare să pună ţara la remorca intereselor imperialismului german, nu este totuşi mai puţin adevărat că ignoranţa totală în care, timp de aproape un sfert de veac, a fost menţinută opinia publică românească asupra realităţilor sovietice, cît şi, în general, asupra perspectivelor ce s-ar fi putut deschide în favoarea noastră din cultivarea unor raporturi corecte, dacă nu chiar cordiale, între Bucureşti şi Moscova, a facilitat în mare măsură dezvoltarea unei politici fundamental greşite şi care a culminat cu îndrăzneala fatală a lui Antonescu.

Această ignoranţă, sistematic întreţinută de către exponenţii păturii conducătoare de atunci, corespunzătoare imperativelor geo-politice şi geo-economice, a constituit climatul intelectual în care au încolţit cele mai stupide prejudecăţi şi cele mai nefaste iluzii, pe care recent a trebuit să le răscumpărăm printr-o abundentă hemoragie – climat care explică rătăcirile interne şi răbufnirea lor pe plan extern.

Autorii acestei ignoranţe au mers, de altminteri, atît de departe, încît pentru a obţine un efect maximum, nu s-au mulţumit numai de a falsifica orientări contemporane, dar au şi „anulat” legăturile noastre trecute cu popoarele Rusiei.

Ceea ce, într-adevăr, tinerele generaţii dintre cele două conflagraţiuni mondiale, educate în duhul «minciunii patriotice», n-au parvenit să afle de la dascălii lor, este că poporul român trăise, de-a lungul secolelor, în raporturi de prietenie activă cu poporul rus şi că între ele n-a existat nicicînd vreun conflict armat – şi că, prin urmare, interesele noastre naţionale dictau o continuitate perfectă a acestor raporturi.

Astfel, printr-o generală complicitate a tăcerii, timp de două zeci şi cinci de ani, manualele noastre de istorie n-au mai insistat asupra faptului că relaţiunile noastre cu Răsăritul fuseseră aşezate încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, care, cel dintîi, avusese viziunea exactă că dintr-acolo poate să-i vină cel mai durabil sport al politicii sale externe şi că aceste relaţiuni luaseră un aspect într-atîta de intim, încît Voievodul moldovean ajunsese a fi solicitat, la un moment dat, să arbitreze chiar conflictul izbucnit între Ţarul Ivan al III-lea, cu care de altfel se încuscrise, şi Domnitorul Lituaniei; că după moartea lui Ştefan, fiul său, Petru Rareş încheiase o alianţă de fapt cu Ducatul Moscovei, ostaşii ambelor ţări cooperînd efectiv împotriva năzuinţelor de expansiune ale Sublimei Porţi, cît şi cele ale Poloniei feudale; că mai tîrziu Ion Vodă cel Cumplit a găsit adesea sprijinul Cazacilor Zaporojeni; că însuşi Mihai Viteazul a fost ajutat de către Ţarul Feodor şi chiar de către celebrul Ţar Boris Godunov, în luptele sale împotriva Otomanilor; că Vasile Lupu obţinuse concursul lui Timuş, Hatmanul Cazacilor, pentru a-şi recîştiga tronul; că Gheorghe Ştefan, urcîndu-se în scaunul Moldovei, procedase la încheierea unui tratat formal de alianţă cu Ţarul Alexei Mihailovici; că Dimitrie Cantemir reînnoieşte, după o jumătate de secol, acest tratat, cu care prilej Domnitorul român primise titlul de «prieten al Marii Rusii», nu de vasal; că cronicarul Neculce îl denumise pe Petru cel Mare, pentru atitudinea lui, salvatorul ţării româneşti; că Ecaterina a II-a acordase, ulterior, în mod solemn, protecţia sa ţărilor noastre; că prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, încheiată între această împărăteasă şi Constantinopol, se aducea scutirea noastră de biruri pentru doi ani; că la începutul veacului al XIX-lea, Corpul de Panduri al lui Tudor Vladimirescu luptase alături de trupele ruseşti, izgonind pe Turci din ţară; că prin Pacea de la Adrianopole, încheind cel de-al patrulea război ruso-turc, Moscova a obligat Turcia să renunţe, în favoarea noastră, nu numai la toate cetăţile din stînga Dunării, dar şi ca Moldova şi Muntenia să fie dispensate pentru totdeauna de a mai furniza Otomanilor grelele tributuri în natură, redîndu-ni-se, prin aceasta, întreaga noastră libertate economică; că generalul Kiseleff acordate Principatelor Române prima Constituţie – numitul Regulament Organic – care, prin concepţia sa avansată a grăbit simţitor dezvoltarea unor forme de viaţă nouă pe meleagurile noastre, că prin concursul Ruşilor ia fiinţă, cam în acelaşi timp, prima noastră armată regulată, faimoasa Miliţie; că alături de Franţa, Rusia a susţinut şi ea actul Unirii Principatelor; că în 1877, cu ajutorul armatelor ruseşti, România îşi dobîndeşte independenţa naţională şi, că, în sfîrşit, în timpul Primului Război Mondial, România a luptat alături de Franţa, Anglia şi Rusia.

Am citat copios, de-a valma – dar se va recunoaşte că era necesar.

Aceste fapte istorice reale, adînc înscrise în zbuciumatul trecut al neamului românesc şi care tind să demonstreze constanta cooperare româno-rusă şi eminentele avantaje pe care noi le-am tras de pe urma ei, timp de peste patru sute de de ani, cine, însă, vreodată, le-a reamintit în perioada ce s-a scurs de la 1917 şi pînă la înfeodarea noastră intereselor naziste?

Evident, nimeni – deoarece era, cert, nevoie ca ele să fie date complet uitării, pentru ca fabulaţiunile anti-sovietice să apară într-o lumină şi mai convingătoare.

A trebuit, însă, să vină cel de-al Doilea Război Mondial şi după amare încercări, să avem de luptat iarăşi alături de aliaţii noştri naturali, pentru ca ochii să se redeschidă, memoriile să-şi reamintească şi să se scrie, în sfîrşit, din nou, istoria adevărată şi sinceră a legăturilor ce au existat din vechime încă între România şi Ruşi*

Numai din mărturia trecutului, va putea reieşi o mai bună înţelegere a prezentului – şi totdeodată un sănătos îndreptar pentru viitor.

* Vezi excelentele analize asupra legăturilor româno-ruse, apărute recent în editura „Eminescu” şi datorate domnilor General Lascăr Mihail („Relaţii de prietenie româno-sovietice”), Andrei Popovici („Ştefan cel Mare şi relaţiile cu Rusia”), T. I. Stoianovici („Relaţiile lui Petru Rareş cu Rusia”) şi V. Borcea („Relaţiile economice româno-sovietice”).

N.B.: Un cititor mă mustră pentru că ar fi vorba de două ziare diferite. Mulțumindu-i pentru că mi-a atras atenţia asupra siteului activenews (Dumnezeule, un hotnews pe invers!) ţin să precizez cititorului meu că pînă în 1944 în presa română nu putea să apară un articol precum cel din Semnalul, iar după 1944 nu putea să apară un articol precum cel din Santinela.”

Raspunsul este extrem de simplu: ceea ce scria Sentinela in 1943 s-a adeverit peste numai 3 ani, in 1946.

Dupa abdicarea regelui Mihai (30 decembrie 1947), tara noastra a purtat denumirea de Republica Populara Romana (RPR). Poate putini stiu sau isi mai amintesc care a fost Imnul de Stat al RPR. Primul Imn, din 1948 si pana in 1953, a fost Zdrobite catuse:

Zdrobite cătuşe în urmă rămân
În frunte-i mereu muncitorul,
Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm,
Stăpân pe destin e poporul
Trăiască, trăiască Republica noastră,
În marş de năvalnic şuvoi;
Muncitori şi ţărani, cărturari şi ostaşi
Zidim România Republicii noi.
În lături cu putredul vechi stăvilar
E ceasul de sfântă’ncordare
Unirea şi pacea şi munca-i stegar’
Republicii noi populare.
Spre ţelul victoriei mari ne îndreptăm
E ceas de izbânzi viitoare
Credinţă îm muncă şi luptă jurăm
Republicii noi populare.”

De observat ca acest Imn de stat nu pomeneste nimic de URSS sau de rusi si nu pomeneste nimic nici despre comunism, desi realitatile se schimbasera mult fata de 1943, cand a fost scris articolul din Sentinela.

Din 1953 si pana in 1977 am avut un alt imn – Te slavim, Romanie:

Te slăvim, Românie, pământ părintesc
Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc
E zdrobit al trecutului jug blestemat
Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat
Astăzi noi împlinim visul lor minunat.
Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română
Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor
Cu poporul sovietic eliberator.
Leninismul ni-e far şi tărie si avânt
Noi urmăm cu credinţă Partidul ne-nfrânt,
Făurim socialismul pe-al ţării pământ.
Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română
Noi uzine clădim, rodul holdei sporim
Vrem în pace cu orice popor să trăim
Dar duşmanii de-ar fi să ne calce în prag
Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag
Înălţa-vom spre glorie al patriei steag
Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română” (subl. mea)

care arata exact ce fel de regim s-a instaurat dupa 1946, dar de asa maniera incat sa exprime faptul ca „infratirea” cu URSS ar veni din partea noastra, nu ca ar fi impusa de regimul comunist de la Kremlin, adica exact ce scria Semnalul la 1 septembrie 1946. De notat ca 30 de ani i-a trebuit tarii noastre sa scape de aceasta „infratire” malefica, timp in care s-au produs cele mai atroce crime ale comunismului!

De observat in primul Imn: „E ceasul de sfântă’ncordare”, iar comunismul era ateu – deci ce avea sfant? Un oximoron, desigur.

In al doilea Imn – Te slavim, Romanie, dar: „Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator” – cu alte cuvinte, vroia sa spuna: „Asa te slavim, Romanie!”. Un alt oximoron, desigur, mai ales ca urmeaza:”Puternică, liberă,/Pe soartă stăpână/Trăiască Republica/Populară Română”. Si auziti aici: „Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat/Astăzi noi împlinim visul lor minunat.”, dupa care vine chestia cu infratirea cu URSS – asta ar fi fost „visul strabunilor eroi”.

Rezulta destul de clar ca articolul din Sentinela chiar nu a exagerat, cu atat mai mult daca ne gandim la Basarabia, pamant romanesc, luat cu japca de rusi. Iar din Republica Moldova, se poate spune fara teama de a gresi, rusii n-au plecat nici acum!!

Februarie 18, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii