Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Care e parerea Dvs.?

Am citit un editorial pe Contributors, semnat Dragos Paul Aligica, citandu-l pe Ioan Petru Culianu, si care m-a tulburat putin si m-a pus pe ganduri… Eu cred ca trebuie neaparat citit si de aceea il voi transcrie integral aici.

Ideologia Protestatarilor: Despre context cu I. P. Culianu

Se arata ca:

„Dupa tot zbuciumul public recent legat de relatia romanului cu mediul natural, capitalismul international si politica nationala, poate ca ar fi momentul sa luam o pauza, sa tragem aer in piept si sa incercam sa ne lamurim un pic cam care sunt coordonatele locului sau locurilor ideologice pe care le populam (sau vrem sa le populam) in toata povestea asta.

Am tot asteptat ca autoproclamatii ideologi si doctrinari ai acestor miscari sa faca un pas inainte in aceasta privinta. Am asteptat ca dincolo de lozinci, clisee si eventual injurii la adresa celor perceputi ca oponenti, sa apara cumva, candva si pozitii mai substantiale. O provocare la o discutie publica serioasa. O contributie care sa mute cumva accentul din planul echivalentului intelectual al datului cu petul in caldaram, in planul unei dezbateri de idei.

Timpul nu e trecut. Totusi: Timpul trece. Acum se ia o pauza de Sarbatori (Taierea Porcului, Revelion etc., Boboteaza etc.). Se ia un time-out de la miscari sociale, proteste si activitati intelectuale contexe si ne mai revenim in primavara. Ar fi pacat.

In loc sa profitam de starea de lucruri creata si sa ne punem niste probleme serioase, ajungem sa ratam iarasi o ocazie buna de a incerca sa stabilim cam pe unde ne aflam in contextul mai larg al mersului ideilor publice la romani. Vrem sau nu sa incercam sa clarificam ceva privind contextul ideologic si politic? Cum vrem sa ne plasam in el sau cum vrem sa ne abatem de la el?

In acest sens, indraznesc sa propun un posibil punct de plecare (sau o posibila directie de abordare) intr-o posibila discutie publica. E o tema centrala pentru Romania moderna, pentru proiectul cultural si intelectual care a definit-o si o defineste. Am sa fac apel la un text antologic semnat de Ioan Petru Culianu (“Mircea Eliade” ). Mai precis la cateva extrase din text. Sunt tributar in acest demers, demersului initiat acum 2 ani de Blogary (Vezi aici un grupaj extins de fragmente relevante plus comentarii pertinente).

Iata deci ce spune Culianu despre problema Capitalismului la romani:

Duşmanii capitalismului

În fond, în România n-a existat decît o singură mare şcoală istorică, aceea a lui Nicolae Iorga (1871-1940), care profesa ideea unei tradiţii socio-culturale primordiale şi a unei devoluţii istorice: la început, românii cinstiţi şi întreprinzători trăiau într-o armonie care a fost subminată, infectată şi în cele din urmă desfiinţată de intervenţia străină (ungurească, turcească, rusească, evreiască etc.)

Acesta devine un principiu incontestat ce prezidează Zeitgeist-ul românesc pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Cu toate interpretările felurite la care a fost supus, el continuă să domine subconştientul unei întregi epoci, prezentîndu-se ca o evidenţă internă, indiscutabilă şi de nedezrădăcinat din viaţa politică, socială şi culturală a românilor. […]

Iorga a fost doar unul dintre profeţii acestui postulat metafizic fatal, care a luat cel puţin patru forme distincte şi interdependente: la stînga, poporanismul, progenitură a socialismului, identificînd entitatea naţională cu entitatea culturală; la centru, ideologia Sămănătorului lui N. Iorga; la dreapta, ortodoxismul lui Nichifor Crainic, care descoperea în fiinţa ortodoxă a românilor esenţa culturală a naţiunii; la extrema dreaptă, Garda de Fier care, combinînd poporanismul socialist, reformismul lui N. Iorga, ortodoxismul şi antisemitismul (redus, e drept, la o dimensiune economică şi culturală, nu rasială) voia să înfăptuiască “revoluţia socială a iubirii”, al cărei scop era să creeze Omul Nou, restitutio ad integrum a românului de la începuturile istoriei sale, atunci cînd “străinii” nu-l corupseseră încă…

Aversiunea faţă de capitalism, care este una dintre ideile dominante ale grupării din jurul Sămănătorului, avea rădăcini sociale puternice şi fatale în România, unde îşi găsise expresia încă de pe la 1850, deci chiar de la apariţia culturii române moderne. Încă de la apariţia, extrem de tardivă, a capitalismului în România, intelighenţia românească a fost complet descumpănită. Cel dintîi roman modern românesc demn de acest nume, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (1863) (unde ciocoii, termen foarte depreciativ, ar fi echivalentul burgheziei), este o critică feroce a arivismului, însoţită de o exaltare fără limite a valorilor sociale tradiţionale, adică a “armoniei”, a înţelegerii cordiale dintre feudali şi ţărani. Figura cea nouă care vină să tulbure această armonie este arivistul – în fond, reprezentantul eticii capitaliste a liberei iniţiative.

Puţin contează că “libera iniţiativă” este denaturată şi transformată, în acest roman, în hoţie şi şarlatanie meschină. Ideea însăşi a capitalismului e ceea ce nu-i convine lui Filimon, cum nu-i convine niciunuia dintre marii scriitori de la sfîrşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului XX. Aproape că nu există vreo creaţie majoră a literaturii române, chiar dincolo de aceste limite cronologice, care să nu conţină, implicit sau explicit, o “critică” a capitalismului ce nu-i, în sine, decît simptomul unei stări de confuzie, de descumpănire dinaintea invaziei noilor structuri economice şi sociale pe care românii, nefiind pregătiţi ideologic şi etic să le accepte, le abhoră.

După Filimon, e rîndul lui Duiliu Zamfirescu (1858-1922) să prezinte în culorile cele mai negre figura reprezentantului liberei iniţiative agricole, acela care rupe armonia prestabilită dintre latifundiari şi ţărani (în romanele Viaţa la ţară, 1894-95 şi Tănase Scatiu, 1895-96), ştafeta fiind apoi preluată de marele romancier Mihail Sadoveanu (1880-1961), membru al cercului Sămănătorul, care se slujeşte de aceleaşi culori, fără a se fixa totuşi exclusiv asupra capitalismului rural: capitalismul urban, deplasarea forţei de muncă de la sat la oraş şi alienarea totală care rezultă de aici formează subiectul mai multor romane şi nuvele publicate de Sadoveanu începînd din 1904. Scriitorii şi ideologii români reacţionează violent împotriva noilor structuri economice şi sociale, calificîndu-le de “străine”.  […]

Există un singur contra-exemplu la această regulă, un exemplu ce nu serveşte, de altfel, decît la a o întări: acela al scriitorului transilvănean Ioan Slavici (1848-1925).  […] În scrierile lui Slavici nu e nici umbră din acea rezistenţă dramatică la spiritul capitalismului pe care o manifestau confraţii săi de peste Carpaţi. Pentru Slavici, capitalismul era o realitate, un mod de a trăi, un punct de vedere asupra lumii ce se confunda, într-o anumită măsură, cu propria-i fiinţă, cu propriile-i opţiuni şi idealuri.
Aşa cum foarte bine a observat criticul literar N. Manolescu, unul dintre personajele cele mai populare ale lui Slavici, Mara, este o business-woman care acţionează după principiile clasice ale capitalismului primitiv.

[…] Să rezumăm acum situaţiunea: în România, la începutul secolului XX, nu existau prieteni ai capitalismului, în afara capitaliştilor înşişi. Între războaie, opinia publică, exprimîndu-se prin cele mai influente instrumente ale presei, de la extrema stîngă pînă la extrema dreaptă, rămînea de aceeaşi părere, în pofida intrării în viaţa culturală a transilvănenilor, a căror etică religioasă nu era defel intrasingentă faţă de exercitarea comerţului şi a obţinerii de profituri. Curentul dominant, cel al “ortodoxiştilor” avîndu-l ca purtător de cuvînt pe Nichifor Crainic, stabilea o identitate esenţială între poporul român şi creştinismul răsăritean şi prin aceasta împărtăşea cu socialiştii şi poporaniştii repulsia faţă de sistemul de producţie capitalist.

[…] Membrii Gărzii de Fier, care pozau şi ei în cavaleri ai ortodoxiei, împărtăşeau cu aceasta paradoxul ce-i scăpase unuia din părinţii lor spirituali, savantul Nicolae Iorga, ale cărui idei “reacţionare” au putut fi astăzi uitate din pricină că el a căzut victimă, în 1940, terorii legionare: voinţa de a accentua cu orice preţ apartenenţa României la Orientul bizantino-slav, ceea ce însemna acceptarea, pînă la urmă, a tutelei culturale şi a pretenţiilor imperiale ale ruşilor… “

Bun. Deci asa pune problema Ioan Petru Culianu. Ar fi multe de spus cu privire la supravietuirea, avatarurile, reformularile si resurgenta recenta a acestui curent in comunism si post-comunism. Ar fi multe de spus despre aliante si aliajele ideologice cu care acest curent subteran al culturii sau mentalului romanesc opereaza in istoria recenta. Ar fi multe de spus despre legaturile paradoxale care se forjeaza intre aceste forte si idei si ceea ce Johan Goldberg inspirat a numit “fascismul liberal”, referindu-se la progresivismul stangist corect politic promovat de elitele occidentale. (Vezi aici)

Dar momentan e bine sa nu aglomeram lucrurile. Sa ramanem concentrati o secunda pe cele spuse de Ioan Petru Culianu. Merita.”

De acord cu Aligica: merita!! Si chiar merita sa meditam mai mult la cele aratate de Culianu… Insa pe mine m-a derutat putin ceea ce afirma Culianu, nu ca as dori neaparat sa-l contrazic, dintr-un spirit de contrazicere, desigur, dar pentru ca mi-au venit in minte trei chestiuni:

(1) Daca lucrurile stau asa, atunci e foarte clar: este o explicatie pentru starea de fapt din Romania;

(2) Noi unde vrem sa ajungem?

(3) Ceea ce arata Culianu, aversiunea fata de „capitalism”, fata de „profit” nu e caracteristica numai Romaniei, cum poate gresit ar putea crede unii…

Caci vreau sa-l vad si eu pe acela, chiar din partea dreapta a esicherului nostru politic, care ar gandi asa:

The Social Responsibility of Business is to Increase its Profits

by Milton Friedman

Adica: responsabilitatea sociala a afacerii consta in cresterea profiturilor!! 😀

Si e foarte interesant ce arata Friedman:

„In the present climate of opinion, with its wide spread aversion to „capitalism,” „profits,” the „soulless corporation” and so on, this is one way for a corporation to generate goodwill as a by-product of expenditures that are entirely justified in its own self-interest.”

Incerc sa traduc:

„In actualul climat de opinie in care este raspandita pe scara larga aversiunea fata de „capitalism”, „profituri”, „corporatii fara suflet” si asa mai departe, aceasta (capitalismul, profitul, n.m.) este singura cale pentru o corporatie de a genera valoare, prosperitate (pentru definitia lui ‘goodwill’ – vezi si aici, dar sensul mi se pare mai mult literar decat economic, n.m.) ca produs secundar al cheltuielilor justificate in propriul sau interes”

Deci nu numai la noi se manifesta „aversiunea” fata de „capitalism”. Pentru ca, si aici e foarte interesant, noi, oamenii, cand ne gandim la profit ne gandim la ceva rau, il asociem cu ceva rau, lipsit de scrupule, inuman etc. Fara sa ne gandim ca fara profit ajungem in starea pestilentiala de mizerie. Un exemplu in acest sens este, din pacate, Romania unde intreprinderile de stat produc pierderi uriase economiei nationale. Guvernul nu se grabeste sa le privatizeze (cum sa incapa „saracele” intreprinderi pe mana unor capitalisti „verosi” si ai nostri sa nu mai poata fura in voie din bani publici? Ce se va face clientela politica in acest caz?) iar pierderile acestor intreprinderi devin si mai mari. La noi s-a promovat ideea, de catre PSD mai ales, nu a statului asistential (ca inca ar fi fost bine!!) ci a statului providential!!  Ce inseamna asta? Inseamna ca poti sa ai un job (la stat, dar boala s-a extins si in sectorul privat, dar ce credeati?) si sa nu faci nimic ca „rezolva statul”, primesti salariu, si inca unul mare, fara sa te „omori” cu munca cine stie ce. „Cum s-o dam afara, saraca? Are doi copii!!” – faptul ca are doi copii, asta conteaza si nu cat munceste, ce munceste si cum munceste, si, ceea ce e cel mai important, cat profit aduce intreprinderii. Iar cel care munceste cu adevarat si aduce profit e dat afara, este pur si simplu ca un surghiunit in tara asta, de acest stat providential, dar care nu poate sa multumeasca pe toata lumea. Asta este paradigma statului providential in Romania, dar nu cred ca numai in Romania e asa… Dar care e consecinta ce va rezulta de aici? Consecinta este, si se vede de pe acum, ca aceasta tara merge inexorabil catre mizerie si slab dezvoltare. Ceea ce se intampla acum in Romania, cu acest Guvern, este ca se pun bazele unei perioade asemanatoare cu cea intre 1990-2000, adica o perioada de stagnare in mizerie, fara niciun progres economic. Si asta in vreme ce alte tari vor progresa!! Ideea care sta la baza acestui stat providential a exprimat-o, ca nimeni altul, Victor Ponta: „vom plati cu totii!”. Nici macar veniturile statului nu se mai redistribuie, ci pierderile. Or, o astfel de filozofie, in care pierderile sunt redistribuite, duce de regula la dezastre ce-ti tiuie urechile!! Asta inseamna daca mergi pe filozofia care spune ca profitul este neaparat ceva rau: incepi sa redistribui pierderile. Iar Stanga politica, inclusiv cea europeana, pare sa nu invete din aceste lectii simple, in vreme ce  dreapta politica exacerbeaza virtutea si moralitatea in dauna profitului si capitalismului, parca uitand de celebrul adagiu al lui Montesquieu: „Insasi virtutea are nevoie de limite„. Poate ca pentru capitalism nu trebuie sa fii nici bun si nici din cale afara de virtuos ci sa fii de bune moravuri, desigur. Chestiunea, din punct de vedere politic, este ca atat Stanga cat si Dreapta cauta sa obtina o Putere cat mai mare, care, bineinteles, tinde sa devina abuziva, adica o concentrare cat mai mare de putere, lucru ce nu e de dorit. Friedman, intr-un acord aproape perfect cu Montesquieu, foarte interesant, spunea: „The problem in this world is to avoid concentration of power – we must have a dispersion of power.” – „Problema in aceasta lume este sa evitam concentrarea de putere – trebuie sa avem dispersia puterii„, adica „puterea sa opreasca puterea„, cum excelent arata Montesquieu. Lucru ce ar trebui avut in vedere pentru ca, mergand pe aceeasi idee, a acumularii de putere, la noi s-au creat si structuri locale care concentreaza puterea pe plan local, faimosii baroni locali. Iar o astfel de Putere – si nu ideea de Profit cum gresit se crede – nu e in folosul cetateanului! Astfel de concentrari de Putere nu sunt in folosul cetateanului iar cei care au avut interes sa prezinte contrariu lucrurile au pervertit sensul notiunilor aruncand vina pe Profit si nu pe Puterea din ce in ce mai mare pe care incepura unii s-o capete, fara sa intalneasca obstacole. Si aici e vorba de ceea ce se cheama putere politica si exercitarea ei, care daca devine abuziva distruge statul de drept pentru ca devine de fapt discretionara. Interesant este ca la noi legatura dintre Puterea Politica si Puterea Economica este urmatoarea: Puterea Politica este cauza Puterii Economice. In Romania cu cat ai mai multa putere politica ai, poti sa ai, si mai multe putere economica si nu invers. Este regretabila aceasta subordonare, bineinteles, care franeaza activitatea sectorului privat, legand-o de politic, fiind la cheremul politicului, fara ca sectorul privat sa castige ceva notabil din asta, dimpotriva. Pe masura ce sectorul privat creste si se dezvolta, statul trebuie sa se restranga din economie, lucru care face ca relatia de cauzalitate descrisa mai sus sa nu mai functioneze asa de bine. Tocmai din aceasta cauza nu sunt dorite investitii straine la noi si nu se doreste o dezvoltare a sectorului privat, pentru ca daca s-ar dezvolta n-ai mai putea sa fii prins cu niste clenciuri si sa fii la mana unor politruci. Insa faptul ca Puterea, in cele din urma, corupe, este de multa vreme, practic din totdeauna. Asa ca nici lucrul asta nu trebuie sa-l vedem ca fiind caracteristic doar Romaniei.  Ceea ce se desprinde este faptul ca in aceasta criza economica „profitul”, „capitalismul” sunt in centrul unei lupte politice in vederea concentrarii de putere. Si nimeni parca nu observa ca tocmai aceasta concentrare de putere este rea, abuziva, nu atat capitalismul sau profitul. Interesant este ca asemenea lupte politice sunt descrise, in general vorbind, ca fiind „bune”, „benefice pentru democratie”, „democratice” deci „bune”, doar profitul fiind privit in cheie negativa!! Dar daca punem problema si altfel: capitalism inseamna libertate, parca nimeni nu observa ca aceste lupte „bune” si „democratice” – in antiteza cu „raul” reprezentat prin capitalism – au drept scop acumularea de putere cu consecinta diminuarii libertatii individului. Cu alte cuvinte se atenteaza la drepturile si libertatile cetateanului! Acest lucru parca nimeni nu doreste sa-l remarce!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Reclame

noiembrie 7, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

Adormirea Maicii Domnului

„Din curatul tau trup,

Luat-a trup Iisus,

Si pe cei ce-au flamanzit

I-a hranit pe toti

Ramanand nemiluiti doar

Cei bogati”

(din Prohodul Adormirii Maicii Domnului, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2006)

Trebuie spus cate ceva despre Prohodul Adormirii Maicii Domnului. Dupa cum aflam din ceea ce ne arata Prefata la editia din 2006 a Prohodului, citata mai sus, semnata de Preot Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu si Dr. in Stiinte Nicolae Ionescu-Palas, acesta este „creatia imnografica mai tarzie a lui Manuil (Emanoil, Manole) Corinteanul (din Corint), „profesor la Scoala patriarhala din Constantinopol si Mare ritor (orator sau predicator) al Patriarhiei ecumenice, a carui activitate s-a desfasurat intre anii 1480 si 1530, cand trece la cele vesnice – este cu sapte sute de ani mai nou decat Prohodul Mantuitorului, compus de fericitul imnograf Theodor Studitul (759-826) si care a folosit lui Manuil drept model. Ambele prohoade au fost traduse pentru prima data in romaneste de catre protopsaltul de la Seminarul din Socola (Iasi), Ioan (Ionita) Pralea Moldoveanul (1769-1847), la 10 august 1810, in Manastirea Slatina din Moldova, tiparindu-le in ambele limbi, la iasi sau la Brasov, in anul 1820, sub titlul schimonosit: „Urmari pe mormintiri geamnân limbi. Prohoadele au fost corectate si tiparite de multe ori, dar editia din 1869 ne-a atras atentia in mod deosebit. […]”

Si este interesant ce arata printre altele Ioan Petru Culianu (in Interferente intre iconografia Adormirii Maicii Domnului si unele credinte populare) despre icoana Adormirii Maicii Domnului:

„[…] Totusi, scena arhanghelului care taie mainile arhierelui primeste – dupa cum a observat I.D. Stefanescu – un accent special in zona balcanica. Dar care este de fapt motivul pentru care aceasta scena lipseste frecvent din alte zone ale iconografiei bizantine, aproape niciodata insa din icoanele romanesti?

Raspunsul este departe de a fi simplu. Manualele de iconografie nu uita sa mentioneze scena:

O casa – citim la Dionisie din Furna. In centru, Sfanta Fecioara zacand pe o nasalie… In fata nasaliei: un jid ale carui antebrate au ramas lipite de nasalie, iar langa el un arhanghel cu sabia ridicata

Insa in majoritatea reprezentarilor Adormirii dinafara ariei balcanice  aceasta scena poate lipsi cu desavarsire.

Frecventa aparitiei scenei in Romania se datoreaza interferentei dintre povestea de mai sus si credinta populara ca Fecioara Maria are puterea de a reconstitui bratele amputate.

Credinta nu se limiteaza la zona balcanica, dar marturia romaneasca arata ca aici ea primeste un accent special.

Legendele romanesti referitoare la Sfanta Fecioara, se pot clasa in doua categorii principale:

1) legende care deriva din evlavia crestina (Nasterea, Zamislirea, Adormirea);

2) legende a caror origine nu este crestina. In aceasta rubrica, un grup important, constituit din doua legende (Sfanta Fecioara si paianjenul si Cautarea Domnului nostru Iisus Cristos) prezinta analogii foarte profunde cu mitologia zeitei grecesti Demeter si cu alte mituri ale Greciei antice. In acest caz, se poate spune cu certitudine ca substratul legendelor deriva din aria balcanica.

Legendele de care ne ocupam in articolul de fata apartin aceleiasi grupe, dar ele nu au o versiune corespondenta in mitologia greaca. Ele deriva probabil din suprapunerea unui vechi motiv din povestile populare europene („fata cu mainile taiate”) peste mitologia crestina a Fecioarei:

Cand Maria si Iosif au ajuns la Betleem, fiind atat de saraci, n-au gasit nici o locuinta in care sa-si petreaca noaptea. Au fost adapostiti doar intr-un staul, de nevasta unui bogatas nemilos pe nume Craciun. Circumstantele materiale si psihologice ale povestii sunt destul de incalcite: nevasta lui Craciun, numita Craciuneasa sau Iova (nume popular pentru Eva, femeia lui Adam), se temea foarte tare de barbatul ei. Ea era totodata si moasa, iar sotul ii interzisese explicit sa-si mai exercite vreodata profesia, sub amenintarea ca altminteri ii va reteza mainile. Dar pusa in fata situatiei de urgenta a nasterii copilului Mariei, fosta moasa nu s-a putut abtine si i-a ajutat sarmanei femei sa nasca.

In limba romana, Craciun este numele sarbatorii nasterii lui Cristos (Christmas). De obicei el este reprezentat ca un batran si i se spune Mos Craciun, i.e. Father Christmas. Moasa nu este altceva decat femininul popular pentru mos („batran, unchias”), dar intamplarea face ca, in limba romana, cuvantul inseamna „midwife” (nu „femeie batrana sau matusa”). Iata de ce nevasta lui Craciun este o moasa si iata de ce, probabil, femeia care sta sa nasca gaseste adapost tocmai la Craciun. Daca ipoteza noastra este corecta, intreaga legenda deriva din acest calambur (i.e. din femininul moasa ca sotie a lui Mos Craciun).

Cat despre cuvantul Craciun, nici una dintre incercarile de a-i descoperi etimologia nu a fost incununata pana acum de un succes deplin. C. Poghirc crede ca el deriva din cuvantul iliro-trac cu sensul de „trunchi, butuc” (cf. alb. kerkuni, let. karka, rom. craca, cracana, creanga). El crede de asemenea ca, dupa toate probabilitatile, cuvinte ca bulg. krakon, rus. korocunu, rut. k(e)recun, g(e)recun, magh. karacson(y) deriva, in toate aceste limbi, din romanescul craciun. Iar lipsa de orice mila a bogatasului Craciun, cel plin de nepasare si iute la manie, s-ar putea sa aiba legatura cu credinta astrologica potrivit careia, la nasterea lui Isus Cristos, semnul Capricornului era dominat de batranul si imprevizibilul Saturn.

Afland ca sotia sa calcase interdictia, Craciun ii reteaza ambele (ante)brate, dar Sfanta Fecioara face o minune si membrele amputate ale femeii se lipesc la loc de trup. Ele sunt insa acum cu totul de aur sau macar aurii si „mai bune decat inainte”.

Credinta ca Fecioara Maria este in stare sa faca sa creasca la loc membrele amputate deriva, cel mai probabil, din istoria convertirii arhiereului Iafonias, din legenda Adormirii. Ea a fost contaminata curand de un vechi motiv din folclorul european, i.e. de povestea unei fete care refuza sa comita incestul cu tatal ei. Acesta o pedepseste, de obicei, retezandu-i antebratele sau mainile.

Intr-o maniera oarecum enigmatica, istoria este deja mentionata la Herodot. La sfarsitul Evului Mediu ea capatase o mare popularitate prin Le roman de Manekine, al poetului francez Philippe de Beaumanoir (1246-1296), transpus si intr-un raspandit „mister” al secolului al XIII-lea francez. Probabil sub influenta acestuia, a XI-a dintre Minunile medievale ale Sfintei Fecioare punea pe seama Mariei redobandirea, de catre regina Frantei, a mainilor ei amputate. O legenda similara era mentionata de un breviar romanesc tiparit in 1832 de staretul manastirilor Neamt si Secul din muntii de la nordul Moldovei, cu deosebirea ca aici personajul ale carui maini fusesera retezate era un sfant.

Circulatia in Romania a legendelor referitoare la acest tip de minuni facute de Maria furnizeaza o explicatie foarte buna pentru persistenta temei iconografice a arhiereului ale carui membre superioare sunt retezate de un inger. Pe de alta parte, este foarte plauzibil ca insasi credinta referitoare la puterea Mariei de a face sa creasca la loc sau de a reintregi membrele retezate sa derive, pe de-a-ntregul, din aceeasi legenda a marelui preot.”

(Ioan Petru Culianu – Studii romanesti II, Soarele si Luna, Otravurile admiratiei – Editura Polirom, 2009)

O carte foarte interesanta pe care o recomand. In ‘Nota asupra editiei’, semnata de Tereza Culianu-Petrescu, aflam ca „in buna masura, textele cuprinse in prima parte a volumului de fata, intitulata Soarele si Luna, sunt dedicate unor – prudente – „reconstituiri in domeniul mitologiei romanesti”, pe care Ioan Petru Culianu o considera un adevarat „puzzle cu piese disparate”, deschis cercetarilor […]. Din partea a doua a cartii – Otravurile admiratei -, o suma de articole se refera tot la „dualismul popular sud-est european”, altele la mari figuri ale exilului romanesc (Mircea Eliade, E.M. Cioran, Monica Lovinescu) sau ale culturii romane din tara (Constantin Noica, Nina Façon, Adrian Marino, Mihai Ursachi)”.

In final, urez ‘La multi Ani’ tuturor celor care poarta numele Sfintei Fecioare Maria.

august 15, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 330 comentarii