Despre dezbaterea privind armele din SUA…

Tragedia intamplata in Las Vegas a reaprins dezbaterea privind regimul armelor si munitilor in SUA. Aici avem o chestiune ce tine de Constitutia SUA care permite detinerea si portul de arma, lucru ce reprezinta un drept si o libertate a cetateanului american. Este evident, dupa parerea mea, ca in SUA, fata de Europa, exista o cultura a armelor in randul cetatenilor. Si din aceasta cauza o schimbare a Constitutiei in aceasta privinta este foarte greu de realizat. Omorul in masa din Las Vegas a starnit, desigur, multe reactii emotionale. Era de asteptat. Democratii sunt pentru un control strict al armelor, daca nu chiar interzicerea detinerii de arme din partea cetatenilor. Republicanii, pe buna dreptate, considera lucrul acesta o incalcare a Constitutiei prin care s-ar realiza privarea de un drept si o libertate, ambele legitime, a cetateanului american.

Dar cum sta, de fapt, situatia? Daca privim lista tarilor dupa rata omuciderilor, observam ca SUA nu e nici pe departe pe primul loc iar rata omuciderilor la suta de mii de locuitori nu e mare in comparatie cu multe alte tari. O statistica interesanta este si lista tarilor dupa rata mortii cauzata de armele de foc: referitor la SUA (2014) avem o rata ceva mai mare, de 10,54 de morti la suta de mii de locuitori, dar omuciderile reprezinta doar 3,60, fata de 6,30 cat reprezinta sinuciderile!! Asta la 112,6 arme la suta de locuitori. Iata lista in figura de mai jos (sursa: Wikipedia):

Aici o alta statistica: lista oraselor din SUA privind rata criminalitatii. De observat ca nu avem o omogenitate a rezultatelor si, desigur, crimele nu se refera doar la omoruri prin arme de foc. Insa iata inca doua statistici interesante: rata mortilor cauzate de arme de foc in care, de asemenea, nu avem o omogenitate a rezultatelor si lista statelor dupa rata omuciderilor – observam un lucru interesant: rata omuciderilor a scazut constant in fiecare stat in perioada 1996-2014!! Iar aici legislatia privind armele in SUA stat cu stat. Sa dam un exemplu privind orasele ca sa evidentiem diferente notabile: Baltimore, Maryland cu 55,4 omoruri la suta de mii de locuitori si Boston, Massachusetts cu 5,7 la suta de mii. In Maryland legislatia privind armele de foc e restrictiva, asta nu inseamna ca in Baltimore rata omorurilor nu e ridicata (in comparatie cu alte orase). Si in Massachusetts sunt restrictii, dar in Boston e de 10 ori mai scazuta fata de Baltimore. De aici rezulta ca sunt orase, poate chiar si zone, cu probleme specifice. Putem sa le spunem probleme locale sau zonale pe care am putea sa nu le regasim in alte zone din SUA. Pot fi state cu o legislatie mai restrictiva unde gasim orase cu o rata ridicata a omorurilor si orase  in state cu o legislatie mult mai putin restrictiva unde rata omorurilor e mult mai redusa. In Buffalo, New York, spre exemplu, avem o rata de 15,9 omoruri la suta de mii de locuitori, pe cand in Austin, Texas avem doar 2,5 la suta de mii. In Austin avem doar 99 de jafuri la suta de mii de locuitori. In Buffalo, in conditiile in care orasul e mai mic din punctul de vedere al populatiei decat Austin!!, avem 400,2 jafuri la suta de mii de locuitori!! Chiar in interiorul aceluiasi stat situatia difera foarte mult de la oras la oras.

In Las Vegas, unde s-a produs tragedia, rata omorurilor era realtiv scazuta: la o populatie de peste 1,5 milioane de locuitori, o rata de 8,1 la suta de mii. Deci nu anunta vreo tragedie care s-ar fi putut intampla acolo. S-a facut, desigur, legatura cu terorismul islamic in urma comunicatului dat de ISIS care a revendicat atentatul. FBI a infirmat. Cauzele care l-au impins pe Paddock la un asemenea gest criminal raman necunoscute. Este adevarat insa ca SUA s-a confruntat in ultimii ani cu atentate teroriste sangeroase. Dar recentul atentat din Las Vegas pune, cred, o alta problema. Si e ceea ce nu inteleg prea bine. Eu cred ca discutia privind regimul armelor si munitiilor, speculata politic, desigur, ar trebui trecuta pe un plan secund. Nu asta mi se pare problema. Cred mai degraba ca in societatea americana se manifesta o forma de radicalizare ce nu s-a mai manifestat in trecut, cel putin in Istoria Moderna a SUA. Nu prea inteleg ce-i cu radicalizarea asta, care, dupa cum se poate observa, se manifesta chiar la nivel de individ. Evident ca inasprirea legislatiei privind regimul armelor si munitiilor sau interzicerea detinerii si purtarii acestora nu rezolva problema, mai ales intr-un spatiu cultural cum e cel american. Si in Europa, unde rata omuciderilor e mai scazuta decat in SUA, am avut atentate teroriste sangeroase. Iar interzicerea armelor e cam la fel cu cea a drogurilor. Si nu se mai consuma droguri? Dimpotriva! De aceea chestiunea principala care ar trebui studiata – si nu cred ca e inteleasa bine la ora actuala nici de cei mai proeminenti cercetatori in domeniu – e cea sociala. Pentru ca radicalizarea aceasta, care s-ar putea sa nu fie neaparat vizibila pentru ca individul ar putea s-o interiorizeze, e o problema de un astfel de ordin, care tine de social, de fenomenele care se produc in societate. Rata omuciderilor pe perioada 1996-2014 a fost in scadere stat cu stat. Asta nu inseamna ca, cel putin in ultima perioada, radicalizarea cel putin a unei parti a societatii n-ar fi crescut. E greu de cuantificat, de masurat lucrul acesta. Totusi, nu imposibil. Insa ar trebui stabilit daca e asa. Cel putin pentru un anumit segment al populatiei, fie el si restrans. Ar trebui stabilit cine, ce tip de oameni sau ce segment de populatie ar fi vulnerabil la asa ceva si de ce. Acest Paddock am inteles ca ar fi fost un om bogat. Rezulta ca nu saracia impinge neaparat spre asa ceva, spre o astfel de fapta abominabila. Dupa parerea mea, sigur, in general vorbind, intr-o societate in care nu se manifesta radicalizarea – care s-ar putea manifesta si sub forma terorismului islamic, dar nu e obligatoriu – n-ar trebui sa se intample astfel de asasinate in masa. Atentatele teroriste din Franta, de exemplu, de tip islamic, sunt un efect al acestei radicalizari a populatiei de religie musulmana traitoare in Franta sau in Uniunea Europeana. Evident, avem si o cauza a acestei radicalizari, ce poate fi de ordin religios-politic. Insa aceasta radicalizare a permis sa se mai intample inca un atentat si tot asa. Insa radicalizarea unui grup de oameni nu e necesar sa aiba o cauza religioasa. Pot fi si alte cauze. In privinta a ceea ce s-a intamplat la Las Vegas, cauzele care l-au determinat pe Paddock sa faca un asemenea masacru sunt necunoscute. Problema ar fi: exista oare un ansamblu mai larg de cauze care sa cuprinda un numar mai mare de cetateni dispusi sa faca un al doilea masacru? Cauze care, repet, nu tin neaparat de religie. Asta ar trebui cercetat. Si, bineinteles, sondajele de opinie (cu intrebari bine puse!)  sunt un auxiliar serios in munca de cercetare. Pentru ca pot fi cauze ascunse care sa se manifeste in societate si pe care sa nu le stim sau nici sa nu le banuim… Pot fi si de ordin politic. E posibil sa fie consecinta manifestarii unei natiuni divizate, cum s-a si vorbit in recenta campanie electorala din SUA. Un import cultural, cum s-a manifestat, de exemplu, pe vremea fostei Administratii Obama – spre exemplu primirea pe scara larga a imigrantilor musulmani din Orientul Mijlociu, un fel de a imita Europa, sau a face o America mult mai asemanatoare cultural cu Europa – ar putea genera reactii negative si de multe ori imprevizibile. Pot fi motivatii politice cum a fost cazul in 2011 Tucson shooting cand Gabrielle Giffords, membra a Camerei Reprezentantilor din partea Partidului Democrat, a fost impuscata in cap – dar a supravietuit, din fericire, atentatului – dar alti 6 oameni au murit in acest atac iar alte 13 persoane au fost ranite!! O retorica politica inflamanta intr-un sistem cu doua partide principale, cum e in SUA, departarea de la Constitutia SUA pentru care multi americani au un mare respect si o iubesc, o departare de la un bipartizanat ce ar raci retorica folosita de liderii politici din ambele partide – de multe ori opuse uneia alteia si ireconciliabile – introduc efecte negative ce se resimt in societate. Iata ce se arata aici referitor la politica din SUA:

„There have been periods of bipartisanship in American politics, such as when the Republicans supported legislation by Democratic President Johnson in the early 1960s, and when Democrats worked with Republican President Reagan in the 1980s.^[7]

In the United States in 2010, however, there was wide disagreement between the Republicans and Democrats because the minority party has been voting as a bloc against major legislation, according to James Fallows in The Atlantic.^[4] In 2010, the minority party has the ability to „discipline its ranks” so that none join the majority, and this situation in the Congress is unprecedented, according to Fallows.^[4] He sees this inability to have bipartisanship as evidence of a „structural failure of American government.”^[4] Adviser to PresidentObama, Rahm Emanuel, said the period from 2008–2010 was marked by extreme partisanship.^[8] After the U.S. elections of 2010, with sizeable gains by Republicans in the House and Senate, analyst Charles Babington of the Associated Press suggested that both parties remained far apart on major issues such as immigration and Medicare while there may be chances for agreement about lesser issues such as electric cars, nuclear power, and tax breaks for businesses; Babington was not optimistic about chances for bipartisanship on major issues in the next few years.^[9] While analyst Benedict Carey writing in The New York Times agrees political analysts tend to agree that government will continue to be divided and marked by paralysis and feuding, there was research suggesting that humans have a „profound capacity through which vicious adversaries can form alliances,” according to Berkeley professor Dacher Keltner.^[10]

A call for bipartisanship is often made by presidents who „can’t get their way in Congress,” according to one view.^[11] Military policies of the Cold War and actions like the Iraq war were promoted and supported, through the mass media, as bipartisan acts.^[12]„

Punerea de acord dintre cele doua partide s-a rupt in 2010, dupa cum se vede. Din pacate, bipartizanatul pare a nu fi posibil nici acum, dupa alegerea D-lui. Trump in functia de Presedinte si s-a vazut chiar la investitura proteste masive de strada impotriva faptului ca Dl. Trump a castigat. Ulterior Democratii au exprimat puncte de vedere dure impotriva lui Trump, mergand pana la sustinerea suspendarii Presedintelui, dar n-au majoritate in Congres pentru asta. Impresia, daca privim in general tot tabloul, e ca starea de tensiune se mentine. In aceasta situatie politica se mentine, desigur, si o stare de tensiune in societate, in fiecare stat. Tensiunile acestea cresc extremele, cum s-a vazut si in recentele proteste din Charlottesville, Virginia. Vorbind despre Charlottesville, Vladimir Tismaneanu specifica la modul cat se poate de clar ca e vorba de antisemitism:

What Charlottesville is about…

„I’m the last person to condone far left violence. I’m unequivocally opposed to any extra-legal forms of rebellion (I don’t regard totalitarian decrees, abusively and arbitrarily humiliating, as laws). I admire Thoreau, but I think that civil disobedience ought to be civilian (with bold characters), i.e., non violent, decent, civilized. I detest Molotov, in any of his incarnations: as the man who signed the infamous pact and as a “revolutionary” …cocktail. My admiration for the whole civil society strategy that triumphed in Eastern Europe during the annus mirabilis 1989 is precisely rooted in this philosophical engagement. But I need to say it emphatically: Charlottesville is the name of far right (alt right, as it were) jingoism, racism, anti-Semitism, white resentment, lumpen malaise, in short updated, Americanized Fascism. I just read a great essay by Mary McCarthy titled “Hannah Arendt and Politics.” It reminded me that during Senator McCarthy’s vicious witchhunts, Hannah Arendt considered returning to Europe, becoming a refugee for the second time in her life. Neither she nor her husband were directly targeted, but they felt that America was running amok. For me, 45’s conduct is just latter day McCarthyism…„

Interesant este ca Gabrielle Giffords, cea impuscata in Tucson, era de religie iudaica si iata aici o lista cu evrei, membri ai Congresului SUA – de remarcat ca majoritatea sunt din Partidul Democrat. Majoritatea evreilor din SUA voteaza cu Partidul Democrat.

Fac o mica paranteza. O chestie interesanta pe care o citesc pe Wikipedia, ce-i reprosa D-na. Barbara Levy Boxer, pana de curand senator de California din partea Partidului Democrat, Condoleezzei Rice:

„Boxer criticized then United States Secretary of StateCondoleezza Rice‘s judgment in relation to the war in Iraq: „I personally believe – this is my personal view – that your loyalty to the mission you were given, to sell the war, overwhelmed your respect for the truth.”^[78]

In January 2007, Boxer was in the news for comments she made when responding to Bush’s plans to send an additional 20,000 troops to Iraq. „Who pays the price?” Boxer asked Secretary of State Condoleezza Rice. „I’m not going to pay a personal price. My kids are too old and my grandchild is too young. You’re not going to pay a personal price with an immediate family. So who pays the price? The American military and their families… not me, not you.” When Rice interjected, Boxer responded by saying, „Madam Secretary, please. I know you feel terrible about it. That’s not the point. I was making the case as to who pays the price for your decisions. And the fact that this administration would move forward with this escalation with no clue as to the further price that we’re going to pay militarily… I find really appalling.”^[79]„

Boxer raspundea planului lui Bush de a trimite 20.000 de militari in plus in Irak si o intreba pe Condoleezza „cine va plati pretul pentru deciziile dumneavoastra”… Am inchis paranteza.

O alta chestiune interesanta legata de lupta asta politica intre cele doua partide este, daca se poate spune asa, modernul Know Nothing… Cititi aici despre Know Nothing ca eu cred ca merita si iata ce se arata printre altele referitor la zilele noastre despre acest curent politic:

„The Nativist spirit of the Know Nothing movement was revived in later political movements, such as the American Protective Association of the 1890s and the Ku Klux Klan of the 1920s.^[40] In the late 19th century, Democrats would call the Republicans „Know Nothings” in order to secure the votes of Germans, as in the Bennett Law campaign in Wisconsin in 1890.^[41][42] A similar culture war took place in Illinois in 1892, where Democrat John Peter Altgeld denounced the Republicans:

The spirit which enacted the Alien and Sedition laws, the spirit which actuated the „Know-nothing” party, the spirit which is forever carping about the foreign-born citizen and trying to abridge his privileges, is too deeply seated in the party. The aristocratic and know-nothing principle has been circulating in its system so long that it will require more than one somersault to shake the poison out of its bones.^[43]

The term has become a provocative slur, suggesting that the opponent is both nativist and ignorant. George Wallace‘s 1968 presidential campaign was said by Time to be under the „neo-Know Nothing banner”. Fareed Zakaria wrote that politicians who „encourage[d] Americans to fear foreigners” were becoming „modern incarnations of the Know-Nothings.”^[40] In 2006, an editorial in The Weekly Standard by neoconservative William Kristol accused populist Republicans of „turning the GOP into an anti-immigration, Know-Nothing party.”^[44] The lead editorial of the May 20, 2007, edition of The New York Times on a proposed immigration bill, referred to „this generation’s Know-Nothings.”^[45] An editorial written by Timothy Egan in The New York Times on August 27, 2010, entitled „Building a Nation of Know-Nothings” discussed the birther movement, which falsely claimed that Barack Obama was not a natural-born United States citizen, which is a requirement for the office of President of the United States.^[46]

In the 2016 United States Presidential Election, a number of commentators and politicians compared candidate Donald Trump to the Know Nothings due to his anti-immigration policies.^{[47][48][49][50][51]}„

Acest Know Nothing (Nu stiu nimic) dupa raspunsul pe care il dadeau membri sai, era de fapt un partid – Partidul Nativ American sau Partidul American fondat pe la 1844 si dizolvat la 1860, care avea si o aripa secreta. Ideologia lui era: nationalismul american, populismul de dreapta, anticatolicismul, republicanismul, nativismul, iar ca religie, pentru ca avea si o dimensiune religioasa, era protestant – temperance movement, care era o miscare sociala indreptata impotriva bauturilor alcoolice si care s-a radicalizat – deci iata inca o forma de radicalizare pornita din puritanismul protestant, daca inteleg bine – ajungandu-se la prohibitie. Insa criticile care le sunt aduse republicanilor se refera la faptul ca vor sa-si transforme partidul intr-unul antiimigratie, un Know-Nothing Party, apropo de nativism. Reprosul adus lui Obama ca nu s-ar fi nascut pe teritoriul SUA, lucru ce e o cerinta constitutionala pentru functia de Presedinte al SUA, a fost catalogata in acelasi mod intr-un editorial din The New York Times semnat de Timothy Egan, din 27 august 2010 si care se intitula: „Building a Nation of Know-Nothings” (Construind o natiune de Know-Nothings).

Sa dam un exemplu de radicalizare in SUA datand din secolul XIX, ca sa vedeti pana unde se poate ajunge. In centrul acesteia il avem pe Lewis Charles Levin (1808-1860), om politic american, si membru al partidului Know Nothing, precum si un activist social anticatolic. Din cate inteleg, avea origini evreiesti, lucru foarte interesant! Iata ce aflam din Wikipedia:

„Levin’s anti-alcohol crusade proved to be excellent preparation for his next cause, a campaign against Catholic political power, which he carried on in two papers, the Native American and The Daily Sun. Initially the main political issue was an 1843 public school ruling permitting Catholic children to be excused from Bible-reading class (because the Protestant King James Version was being used). Levin became the leader and chief spokesman for a start-up political movement calling itself the American Republican Party (later the Native American Party). On May 3, 1844 Levin attempted to give a speech in the center of the Irish-Catholic neighborhood of Kensington. The locals ended up chasing all of the protesters out of the neighborhood. The following Monday, May 6, Levin returned with 3000 protesters. The ensuing fighting led to dozens of people killed, hundreds injured, and hundreds more left homeless as most of the neighborhood homes were burned by rioters. In addition the Catholic Churches St. Michael and St. Augustine were demolished completely by fire.^[5]

New riots broke out in Southwark in July of that same year when a group of protesters threatened to destroy St. Philip Neri Catholic Church in the Southwark District. This time Levin used his influence to prevent the mob from burning the Church. Following the July riots, Levin and his colleague Samuel R. Kramer (publisher of the Native American) were arrested for „exciting to riot and treason” in inciting locals to invade and burn several Catholic churches and a convent.^[6] However, the case never went to trial.^[7]

Shortly after the 1844 Philadelphia riots, Levin ran for Congress and was elected on his party’s platform: (1) to extend the period of naturalization to twenty-one years; (2) to elect only native born to all offices; (3) to reject foreign interference in all institutions, social, religious, and political.

Levin was returned to Congress in 1846 and 1848. He served as chairman of the United States House Committee on Engraving during the Thirtieth Congress, 1847–48.”

Incerc sa traduc:

„Cruciada antialcool a lui Levin s-a dovedit o excelenta pregatire pentru urmatoarea cauza, campania impotriva puterii politice Catolice, dusa in doua publicatii Native American si The Daily Sun. Initial principala chestiune politica a fost ca in 1843 in scolile publice se permitea copiilor catolici ca sa fie scuzati de la citirea Bibliei in clasa (deoarece se folosea versiunea protestanta King James Version ). Levin a devenit liderul si purtatorul sef de cuvant pentru o noua miscare politica care se autointitula American Republican Party (mai tarziu Partidul Nativ American). Pe 3 mai 1844 incearca sa tina o cuvantare in centrul unui cartier catolic irlandez din Kensington. Localnicii au sfarsit prin a-i fugari pe toti protestatarii afara din cartier. In lunea urmatoare, pe 6 mai, Levin s-a intors cu 3000 de protestatari. In lupta ce a urmat au murit duzini de oameni, sute au fost raniti si sute si chiar mai multi au ramas fara casele lor din cartier care le-au fost incendiate de catre insurgenti. In plus, bisericile catolice Sf. Mihail si Sf. Augustin au fost incendiate.

Noi rebeliuni au izbucnit in Southwark in iulie acelasi an cand un grup de protestatari au amenintat ca vor distruge biserica catolica Sf. Philip Neri din Districtul Southwark. De daca aceasta Levin si-a folosit influenta pentru a preveni furturile din biserica aflata in flacari. Dupa revoltele din iulie, Levin si colegul sau Samuel R. Kramer (editor la Nativul American) au ofst arestati pentru „incitare la revolta si tradare”, incitand in diverse locuri la arderea bisericilor catolice si a unei manastiri. Oricum, cazul nu a ajuns niciodata la proces.

Putin timp dupa rebeliunile din Philadelphia intamplate in 1844, Levin a candidat pentru Congres si a fost ales pentru platforma sa: (1) extinderea perioadei de naturalizare la 21 de ani, (2) alegerea in toate functiile doar a celor nascuti nativ, (3) respingerea interferentelor straine in toate institutiile sociale, religioase si politice.

Levin revine in Congres in 1846 si 1848. El a servit ca sef al United States House Committee on Engraving in timpul celui de-al Treisprezecelea Congres, 1847-1848.”

Despre Committee on Engraving (1844-60) – mai multe aici.

Iata ce efecte, evident nedorite, poate avea radicalizarea din diferite cauze, in cazul acesta politico-religioase in SUA. Fara aceasta radicalizare n-ar fi murit nimeni, n-ar fi fost ranit cineva, nu s-ar fi ars locuinte si biserici. Nu datorita dreptului de a detine si de a purta arma s-a intamplat toata aceasta calamitate descrisa mai sus. Calamitate facuta de om, nu de natura, ce-i drept. Si, evident, radicalizarea venita dintr-o parte starneste reactii dure in cealalta parte. De aceea trebuie studiat ce se intampla acum si trebuie prevenite din timp, prin politici intelepte, astfel de deznodaminte. Tragice. Un lucru intersant despre acest Levin este ca el a fost internat in Spitalul din Philadelphia pentru nebunie. Se spune ca devenise „periculos si de necontrolat”. Se presupune ca aceasta stare se datora consumului unor mari cantitati de opiu. Insa iata ce se arata despre a doua lui casatorie:

„Lewis and Julia Levin had one child, a daughter called Louise or Louisa (1840–1919). (It is occasionally reported erroneously that there was a son named Louis.)^[10][11] Louisa married a Brazilian diplomat named Carlos de Barros in Washington City in 1862, and later lived in South America, Philadelphia and New York City. One of their sons and two grandsons were institutionalized in the 20th century for insanity.^[12]„

Incerc sa traduc:

„Lewis si Julia Levin au avut un singur copil, o fiica pe nume Louise sau Louisa (1840-1919). (Ocazional se raporteaza eronat ca ar fi avut un fiu pe nume Louis). Louisa s-a maritat cu un diplomat brazilian pe nume Carlos de Barros in Washington City in 1862, si mai tarziu a trait in America de Sud, Philadelphia si New York City. Unul din fiii lor si doi nepoti au fost internati in sec. XX pentru nebunie.”

Este impresionanta si trista povestea aceasta a vietii lui…

Insa in plan social se pot gasi metode si tehnici de a combate radicalizarea ce poate avea consecinte tragice si care, in orice caz, nu poate duce la ceva bun. Un astfel de fenomen, pornind de la idei gresite, il poate duce chiar pe un om sanatos suta la suta pe cai gresite. Evident, se poate intampla oriunde, nu doar in SUA.

Ar trebui sa vorbim si despre ce se intampla in cele doua mari partide din SUA.  Sa vedem ce se intampla in Partidul Democrat. In primul rand frapeaza orientarea sa ideologica. Aceasta cuprinde: liberalismul modern, social-liberalismul – majoritare, factiuni: centrismul, conservatorismul, populismul de stanga, progresivismul si social-democratia. Ei, da, asta e tare! De la mostenirea unor titani ai politicii americane precum Thomas Jefferson si Kames Madison, in cele din urma Partidul Democrat a ajuns la social-democratie! 🙂 Uitandu-te la asemenea orientare ideologica parca iti vine sa te intrebi: e un fel de USL? 🙂 Sunt cam toate bagate acolo, ca-ntr-o oala. Si, uite asa, partidul e mare si castiga alegeri, chiar daca pe cele recente le-a pierdut. O asemenea orientare ideologica, atat de larga, induce tensiuni prin neclaritatea sa. Insa trebuie spus ca in politica americana, ca de altfel peste tot in Lumea Libera, sunt partide care se desprind din altele. Spre exemplu, un caz interesant a fost Partidul Progresivist „Bull Moose” a lui Theodore Roosevelt care s-a desprins din Partidul Republican pe motiv ca republicanii adoptasera o politica foarte conservatoare, lucru ce l-a nemultumit pe Roosevelt, care fusese deja Presedinte. Numele de „Bull Moose” vine de la zicerea lui Roosevelt cum ca s-ar simti ca un „taur-cerb” (bull moose) 🙂 . Partidul s-a format in 1912 dupa ce Roosevelt a pierdut nominalizarea in favoarea fostului sau protejat Presedintele William Howard Taft (1909-1913). Pe vremea aceea, Roosevelt ar fi avut dreptul la o a treia candidatura! Cat timp a fost Presedinte, Taft, prietenul sau, a ocupat functia de Secretar de Razboi. Insa vederile conservatoare ale lui Taft l-au indepartat pe Roosevelt de acesta. Liderul republican progresivist, Robert La Follette, anuntase in 1912 intentia ca Taft sa fie nominalizat de catre Partidul Republican, dar multi dintre suporterii sai au trecut de partea lui Roosevelt dupa ce fostul Presedinte si-a exprimat dorinta de a candida a treia oara. Insa la Conventia Partidului Republican din 1912 Taft a reusit sa-l invinga pe Roosevelt si sa obtina nominalizarea. Noul partid, cel Progresivist, a atras multi republicani ce erau in functii precum si republicani ce au ramas loiali Partidului Republican. Partidul Progesivist a venit cu o platforma anticoruptie – „desfacerea legaturilor nesfinte dintre afacerile corupte si coruptia din politica”, continea restrictiile privind contributiile in finantarea campaniei electorale, o reducere a tarifelor, un sistem de asigurari sociale, ziua de munca de 8 ore, sufragiu pentru femei. In 1912, la votul popular, Roosevelt a reusit sa-l invinga pe Taft, dar Woodrow Wilson a reusit sa ia 41,8% din voturi. Oricum, performanta lui Roosevelt e una foarte buna, dat fiind faptul ca a fost a treia oara cand candida. Trebuie spus ca pe 14 octombrie 1912, aflandu-se in campanie in Milwaukee, Wisconsin, a fost victima unei tentative de asasinat. Glontele a patruns in corp prin cutia in care isi tinea ochelarii si prin hartia ce continea discursul ce trebuia sa-l rosteasca in fata alegatorilor. Nu a dorit sa mearga imediat la spital ci a continuat sa-si citeasca discursul – a vorbit 90 de minute, desi sangele se prelingea pe camasa. Doctorii au concluzionat ca e mai bine, mai putin periculos, sa lase glontul in pace decat sa incerce sa-l scoata si astfel el a purtat acesl glont in el pentru tot restul vietii. E poate mai putin cunoscut la noi cazul unui alt Presedinte american, in afara de Lincoln si Kennedy, care a murit asasinat, e vorba de Presedintele James Garfield, impuscat in Washington D.C. pe 2 iulie 1881. A murit pe 19 septembrie acelasi an. Insa trebuie spus ca aceasta crima a venit din interiorul partidului. Charles Guiteau, cel care l-a asasinat, se considera ca facand parte dintr-o factiune a Partidului Republican numita Stalwart, cu o ideologie apropiata de capitalismul de cumetrie, daca nu chiar mai rau. Din cate inteleg eu, acest GFuiteau tintea un post de consul la Paris, dar n-avea calificarea necesara, nu cunostea nicio limba straina. Astfel el a considerat ca impuscandu-l pe Presedinte, se vor termina luptele intestine din partid si succesorul Presedintelui va restaura pacea si ii vor recompensa pe cei din Stalwart, inclusiv pe el. N-a fost sa fie asa: a fost condamnat la moarte si a murit executat prin spanzurare!! Din cate inteleg, acest Guiteau, sustinator al lui Ulysses S. Grant pentru care a si scris un discurs, n-avea o situatie materiala grozava. Cauta un post, asta e clar. Nominalizarea pentru campania electorala din 1880 i-a dat castig de cauza lui Garfield. Guiteau a considerat ca prin discurusul pe care l-a scris pentru Grant l-a ajuntat de fapt pe Garfield si cauta sa obtina recompensa pentru asta… Inteleg ca traia prost: destituit fiind in 1880, se spune ca mergea prin ninsoarea din Washington D.C. fara palton si fara ghete (probabil doar in panatofi…). Un nefericit… O viata trista, plina de esecuri a acestui Guiteau…

La Partidul Republican lucrurile par mai clare din punct de vedere ideologic: conservatorism, liberalism economic, conservatorism foscal, social, federalism iar la factiuni: libertarianiam, neoconservatorism, paleoconservatorism, populism de dreapta si nationalism economic. Oricum mai omogen, in jurul valorilor de dreapta. Insa interesant este urmatorul lucru, cum s-a ajuns la asta:

„2016 and 2017 polls found that an overwhelming majority of Republicans support protectionism and autarky, and oppose free trade.^[73][74][75]„

Adica spune ca in „2016 si 2017 sondajele au gasit ca majoritatea covarsitoare a republicanilor sprijina protectionismul si autarhia si se opune comertului liber”!!! E adevarat ca Ceausescu nu a avut posibilitatile financiare pentru a duce o astfel de politica, desi asta era linia sa: o economie autarhica. Este surprinzator pentru Partidul Republican, sau poate ca asa mi se pare mie… In orice caz, a sprijini astfel de orientari in economie intra in contradictie cu free market – piata libera. E de notat ca republicanii practica ceea ce se cheama strict constructuionism, adica interpretarea Constitutiei cat mai aproape de original. Sunt impotriva regularizarii politicilor de mediu – insa aici vem o carenta pentru ca e prea simplu sa te opui doar fara sa ai, totusi, o anumita pozitie care ar trebui sa fie, totusi, constructiva. Pentru ca distrugerea mediului din diferite cauze poate avea efecte catastrofale. Insa sunt lucruri interesante referitoare la drepturile persoanelor LGBT care par a devia de la linia traditionala a conservatorismului social al republicanilor:

„LGBT groups within the Republican Party include the Log Cabin Republicans. A 2014 Pew Research poll indicated that 61% of millennial Republicans are in favor of same-sex marriage.^[133]„

Deci 61% dintre milenialii republicani (citesc bine?) sunt in FAVOAREA casatoriilor de acelasi sex!!!! Si:

„A 2013 poll found that 61% of Republicans support laws protecting gay and lesbian people against employment discrimination,^[132] and a 2007 poll showed 60% of Republicans supported expanding federal hate crime laws to include sexual orientation and gender identity.^[137]„

Deci un sondaj din 2013 arata ca 61% din republicani sprijina legi pentru protectia homosexualilor. Un sondaj din 2007 arata ca republicanii sprijina in proportie de 60% extinderea legilor federale privind infractiunea de ura care sa includa orientarea sexuala si identitatea de gen… E de notat si acest aspect privind incalzirea globala:

„While a Pew Research poll indicates Catholics are more likely to believe the Earth is warming than non-Catholics, 51% of Catholic Republicans believe in global warming (less than the general population), and only 24% of Catholic Republicans believe global warming is caused by human activity.^[178]„

In rest Partidul Republican este asa cum il stiam de mai demult. Dar iata ca gasim anumite puncte de inflexiune in ambele partide. Si ar fi de analizat daca si in ce masura pot provoca o radicalizare. Sau e vorba doar de iesirile sau parerile unora din cele doua partide care ar putea provoca asa ceva si ar fi de cercetat cu ce intensitate.

Evident ca subiectul e vast si necesita o aprofundare inclusiv in plan economic si social.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Se discuta chestiuni punctuale…

… si mai putin problemele de fond. De pilda, ca DNA l-a arestat pe cutare sau ca l-a pus sub control judiciar pe cutare, ca Parlamentul a incuviintat urmarirea penala a cutarui parlamentar. Dar chestiunea statului de drept nu sta in aceste cazuri punctuale, indiferent de numarul lor. Statul de drept consta in independenta Justitiei. De fapt, intr-un mod mult mai general, vorbim de separarea puterilor in stat – puterea executiva, puterea legislativa si puterea judecatoreasca – cu un mecanism de verificare si echilibrare a acestora. Problema de fond care se pune este daca avem in Romania o asemenea separare reala a puterilor in stat. Si, referitor la Justitie, daca Justitia este independenta cu adevarat.

S-a tot vorbit de independenta Justitiei, dar nu la modul profund, iar discutiile n-au trecut de lozinci, de pilda ca „trebuie sa avem o Justitie independeta!!”. Dar cum e Justitia la noi? Este aceasta cu adevarat independenta de factorul politic?

Daca ne uitam in Constitutia Romaniei, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei Justitiei” (art. 133, al.1). Insa Senatul – institututie democratica dar eminamente politica – valideaza sau numeste 16 din cei 19 membri ai CSM. De asemenea, in CSM e membru ministrul Justitiei – functie politica. „Presedintele Romaniei prezideaza lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii la care participa” (art.133, al. 6).

La Curtea Constitutionala avem 9 judecatori numiti pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau innoit (art. 142, al. 2). Dar „trei judecatori sunt numiti de Camera Deputatilor, trei de Senat si trei de Presedintele Romaniei”. Camera Deputatilor, Senatul si Presedintia Romaniei sunt institutii democratice, dar politice prin excelenta.

La „Statutul procurorilor” (art. 132) se spune: „Procurorii isi desfasoara activitateapotrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei” (al. 1) – ministrul Justitiei – functie politica.

La „Statutul judecatorilor” (art. 125) se spune: „(1) Judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt inamovibili, min conditiile legii. (2) Propunerile de numire, precum si promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor sunt de comepetenta Consiliului Superior al Magistraturii, in conditiile legii organice” (al. 1 si 2). Presedintele Romaniei  – functie politica.

Independenta Justitiei e necesara pentru a se infaptui Justitia fara abuzuri si fara procese politice.

In conditiile de mai sus, schitate de mine pe scurt, putem spune ca Justitia e independenta in Romania? Raspunsul la o asemenea intrebare e cu „da” sau cu „nu” – „da si nu” inseamna ca nu prea e independenta. Si de aici suspiciunile de abuz, de „rafuiala politico-mafiota”, de procese de natura politica, pe care le avem astazi in societate.

In conditiile constitutionale existente la noi, nu prea vad cum s-ar putea rezolva lucrururile. Pentru ca Politica si Justitia sunt de naturi si esente diferite. De aceea si ratiunile lor sunt diferite unele de altele. Una e sa vorbim, de exemplu, despre ratiuni politice si altceva e sa vorbim despre „ratiuni de drept” sau „ratiuni care privesc dreptul si dreptatea”.

Insa definirea dreptatii a tinut intotdeauna de un cadru ideologic si istoric dat, de credintele anumitor popoare. Separarea puterilor in stat asigura doar functionarea acestora fara sa permita interferente care sa le vicieze activitatea. Avand naturi, esente si ratiuni diferite, politicul poate sa vicieze actul de justitie. Asa cum si justitia poate vicia actul politic, poate bloca decizii politice necesare.

Problema la noi ar fi in ce masura se echilibreaza puterile in stat. Si daca exista mecanisme de verificare intre ele. Daca nu se echilibreaza vom vedea tot felul de influente care le viciaza activitatea. Independenta Justitiei nu se poate asigura si realiza doar printr-un singur organism, cum ar fi DNA, despre care nu avem certitudinea ca ar fi si acesta, la randul sau, chiar atat de independent. De asemenea, daca primeaza doar Justitia, inseamna ca toate celelalte sunt cat se poate de marginale, atat puterea executiva cat si cea legislativa – lucru ce se constitutie intr-un dezechilibru grav in societate. Fara o echilibrare, Justitia ajunge sa vicieze atat actul executiv, cat si cel legislativ, creand perturbatii majore in societate. Iar fara o verificare se poate ajunge la abuzuri.

S-a ajuns in situatia in care populatia consuma foarte mult DNA – pe la televiziunile de stiri doar despre asa ceva se vorbeste sau legat de acest aspect. Ce te faci daca utilitatea marginala – ca sa folosesc o terminologie din economie – a acestui produs aruncat pe piata, DNA, incepe sa scada pana spre zero, cand se ajunge la satietate? Si pana la urma nu s-ar rezolva mare lucru pentru ca Justitia tot n-ar fi independenta, o echilibrare tot n-ar exista. Iar in privinta sumelor recuperate, prof. Mircea Cosea a dat exemplu Italia cand cu operatiunea „Mani pulite” s-au recuperat doar 18% din sume, adica foarte putin, aratand ca asta ar fi maximul cunoscut si greu de anticipat ca in Romania s-ar putea recupera mai mult, procentual vorbind.

Montesquieu spune ca „independenta Justitie trebuie sa fie reala si nu doar aparenta” si vedea in Justitie „cea mai importanta dintre puteri, independenta si neverificata” de aceea o considera si periculoasa. Daca tot invatam de pe Wikipedia, va propun sa cititi aici ce spunea Thomas Jefferson in 1820:

„You seem … to consider the judges as the ultimate arbiters of all constitutional questions; a very dangerous doctrine indeed, and one which would place us under the despotism of an oligarchy. Our judges are as honest as other men, and not more so. They have, with others, the same passions for party, for power, and the privilege of their corps…. Their power [is] the more dangerous as they are in office for life, and not responsible, as the other functionaries are, to the elective control. The Constitution has erected no such single tribunal, knowing that to whatever hands confided, with the corruptions of time and party, its members would become despots. It has more wisely made all the departments co-equal and co-sovereign within themselves.^[13]„

Iar Alexander Hamilton (Federalist No. 78) exprima viziune potrivit careia Curtile au doar puterea cuvintelor si nu aceea de a constrange celelalte doua ramuri ale Guvernului, de care Curtea Suprema insasi e dependenta. Era vorba, din cate am inteles, de Actul Judiciar din 1789 care dadea Curtii Supreme puteri peste limitele impuse de Constitutie, peste Congres sau Executiv, pornind, din cate am inteles, de la aceasta cauza – Marbury v. Madison – unde s-a atins o problema extrem de sensibila, iata ce se arata:

„Although the power of judicial review is sometimes said to have originated with Marbury, the concept of judicial review has older roots in the United States, and possibly in England as well. The idea is often attributed to the English jurist Edward Coke and his opinion in Dr. Bonham’s Case, 8 Co. Rep. 107a (1610), although this attribution has been called „one of the most enduring myths of American constitutional law and theory, to say nothing of history”.^[10] Bonham’s Case was not mentioned in Marbury v. Madison, and the Court later stated that Bonham’s Case did not make common law supreme over statutory law:

[N]otwithstanding what was attributed to Lord COKE in Bonham’s Case, 8 Reporter, 115, 118a, the omnipotence of parliament over the common law was absolute, even against common right and reason. The actual and practical security for English liberty against legislative tyranny was the power of a free public opinion represented by the commons.^[11]

Coke’s meaning has been disputed over the years, for example by scholars who contend that Coke only meant to construe a statute without challenging Parliamentary sovereignty.^[12] His remarks that seem suggestive of judicial review are sometimes considered obiter dicta, rather than part of the rationale of the case.^[13]”

De unde se vede ca si Justitia poate vicia actul politic, iar aceasta situatie poate deschide calea tiraniei, cu alte cuvinte se poate ajunge la dictatura. Dar iata ce s-a intamplat in acest caz – Marbury v. Madison (1803) – si ma refer la ce scrie aici: John Marshall care era Chief Justice of the Supreme Court of the United States considera ca Guvernul trebuie sa fie sub lege:

„Marshall’s opinion expressed and fixed in the American tradition and legal system a more basic theory—government under law. That is, judicial review means a government in which no person (not even the President) and no institution (not even Congress or the Supreme Court itself), nor even a majority of voters, may freely work their will in violation of the written Constitution. Marshall himself never declared another law of Congress or act of a president unconstitutional.

Marshall, during Marbury v. Madison on the constitution:

Certainly all those who have framed written constitutions contemplate them as forming the fundamental and paramount law of the nation, and consequently the theory of every such government must be, that an act of the legislature repugnant to the Constitution is void.^[56]”

Dar iata care a fost pozitia Presedintelui US, Dl. Thomas Jefferson:

„More generally, Jefferson lamented that allowing the Constitution to mean whatever the Court says it means would make the Constitution „a mere thing of wax in the hands of the judiciary, which they may twist and shape into any form they please.”^[54]”

incerc sa traduc:

„In general, Jefferson s-a plans de urmatorul lucru: daca se permite ca Constitutia sa insemne ceea ce spune Curtea, inseamna a face din Constitutie ” nu altceva decat o ceara in mainile judiciarului, pe care ei o pot rasuci si sa-i dea orice forma le e pe plac”

Si iata ce scrie in continuare:

„Because Marbury v. Madison decided that a jurisdictional statute passed by Congress was unconstitutional, that was technically a victory for the Jefferson administration (so it could not easily complain). Ironically what was unconstitutional was Congress’ granting a certain power to the Supreme Court itself. The case allowed Marshall to proclaim the doctrine of judicial review, which reserves to the Supreme Court final authority to judge whether or not actions of the president or of the congress are within the powers granted to them by the Constitution. The Constitution itself is the supreme law, and when the Court believes that a specific law or action is in violation of it, the Court must uphold the Constitution and set aside that other law or action, assuming that a party has standing to properly invoke the Court’s jurisdiction. Chief Justice Marshall famously put the matter this way:

It is emphatically the province and duty of the Judicial Department to say what the law is. Those who apply the rule to particular cases must, of necessity, expound and interpret that rule. If two laws conflict with each other, the Courts must decide on the operation of each.

The Constitution does not explicitly give judicial review to the Court, and Jefferson was very angry with Marshall’s position, for he wanted the President to decide whether his acts were constitutional or not. Historians mostly agree that the framers of the Constitution did plan for the Supreme Court to have some sort of judicial review; Marshall made their goals operational.^[55]”

Ideea care se desprinde este ca nu trebuie sa se ajunga la abuzuri nici din partea Executivului, nici din partea Legislativului si nici din partea Judiciarului. Iar fara o echilibrare a acestor trei puteri, calea spre abuzuri este deschisa. Evident, putem vorbi si de abuzul puterii executive – care poate deschide calea unei dictaturi in acest sens, daca aceasta putere capata o putere mai mare fata de celelalte. Probabil ca aceasta problema nu sta atat in drept cat intr-un principiu – acela de echilibrare a acestor puteri. Se poate vedea si azi cum se nasc regimuri politice de mana forte in Rusia sau Turcia, lucru care, desigur, nu e de dorit. Insa calea poate fi si inversa, cand Judiciarul capata o putere prea mare, o mana de indivizi din aceasta bransa cautand sa obtina intreaga putere in Stat. Sau ca unii sa se foloseasca de instrumentul acesta – Judiciarul – ca sa obtina o si mai mare putere. De aceea Thomas Jefferson spunea: „It has more wisely made all the departments co-equal and co-sovereign within themselves”…

DE citit si: Trebuia infiintat PNA…?

Apropo de suspendarea Presedintelui…

La noi Constitutia prevede acest lucru prin art. 95, iar. al. 3 precizeaza  ca „daca propunerea de suspendare este aprobata, in cel mult 30 de zile se organizeaza un referendum pentru demiterea Presedintelui”. Art. 96 se refera la punerea sub acuzare.

Americanii au asa numita procedura de impeachment, care in traducere ar insemna punere sub acuzare. Ideea e urmatoarea: Camera Inferioara – Camera Reprezentantilor – aduce acuzatiile oficialului respectiv iar Camera Superioara – Senatul – conduce procesul. Condamnarea se face cu o majoritate de doua treimi. Asta inseamna, in primul rand, demiterea din functie, dupa care poate urma un proces in instanta, judecata implica in SUA Curtea de juri. Procedura de impeachment se aplica in cazurile de „Tradare, Mita, sau alte Inalte Crime si Infractiuni”:

President Andrew Johnson (Photo credit: Wikipedia)

„At the federal level, Article II of the United States Constitution (Section 4) states that „The President, Vice President, and all civil Officers of the United States shall be removed from Office on Impeachment for, and Conviction of, Treason, Bribery, or other High Crimes and Misdemeanors.” The House of Representatives has the sole power of impeaching, while the United States Senate has the sole power to try all impeachments. The removal of impeached officials is automatic upon conviction in the Senate.”

Doar doi Presedinti ai US, ambii din partea Partidului Democrat, au fost supusi acestei proceduri de impeachment – Andrew Johnson si Bill Clinton – aici si aici – ambii fiind achitati.

Dar interesant mi s-a parut ce s-a intamplat in cazul lui Andrew Johnson. A fost vorba de incalcari ale Tenure of Office Act. Ati ghicit: comportament dictatorial!!

In Camera Reprezentantilor rezultatul votului a fost de 126 la 47 in favoarea rezolutiei de punere sub acuzare!! In Senat, aici e tare de tot, 35 de senatori au votat „vinovat” si 19 senatori  senatori au votat „nevinovat”. Cu toate acestea nu s-a indeplinit majoritatea de doua treimi si, drept consecinta, a trebuit sa fie achitat. Un vot a lipsit!!!!

Deci el a incalcat legea, dar nu a fost indeplinita majoritatea de doua treimi, la un vot diferenta, lucru care l-a salvat!!

In cazul lui Obama, chiar daca unii il considera comunist, cred ca nu e nicio sansa ca procedura de impeachment sa aiba succes: Senatul are o majoritate Democrata (cei doi independenti fiind cu Democratii). Oricum, Republicanii, chiar impreuna cu cei doi independenti, nu pot forma o majoritate, cu atat mai putin una de doua treimi. Din punct de vedere politic, trebuie sa recunoastem ca Obama se afla pe o pozitie foarte tare, o pozitie ce-i confera o mare putere.

De remarcat de ce putere mare se bucura Presedintele US: chiar si intr-o situatie in care Senatul i-ar fi defavorabil, cum a fost in cazul Presedintelui Andrew Johnson cand au votat majoritar „vinovat”, totusi daca nu se indeplineste majoritatea de doua treimi, si in cazul lui doar un vot a lipsit, atunci trebuie sa fie achitat.