Gandul
Se arata ca:
„Franţa a efectuat primele atacuri aeriene împotriva grupării Statul Islamic (SI) în Siria, în urma deciziei de a-şi extinde campania aeriană împotriva jihadiştilor din Irakul vecin, anunţă preşedinţia franceză duminică, relatează AFP în pagina electronică. De asemenea, Irakul a încheiat un acord pentru a împărtăşi informaţii cu Rusia, Iranul şi Siria în lupta împotriva grupării teroriste Statul Islamic (SI), a anunţat duminică o sursă militară irakiană, relatează CNN. Rusia a anunţat recent că intenţionează să intervină în Siria, împotriva Statului Islamic, de una singură sau în fruntea unei coaliţii. Vladimir Putin urmează să discute cu Barack Obama, la Adunarea Generală a ONU, despre colaborarea privind intervenţia în Siria.
Armata franceză a efectuat primele atacuri aeriene împotriva grupării Statul Islamic (SI) în Siria, în urma deciziei de a-şi extinde campania aeriană împotriva jihadiştilor din Irakul vecin, a anunţat preşedinţia franceză duminică, fără să precizeze locul şi data operaţiunilor.
Le Monde scrie că, potrivit informaţiilor sale, atacurile aeriene au avut loc joi, pe 24 septembrie. Ţintele vizate s-au aflat la Rakka, oraşul din centrul Siriei considerat fieful organizaţiei Statul Islamic (SI), precizează publicaţia franceză.
Preşedintele François Hollande anunţa pe 7 septembrie că, în urma primelor zboruri de recunoaştere efectuate în Siria chiar de a doua zi, urmau să fie efectuate atacuri, justificate de legitima apărare.
„Am (efectuat atacurile) în baza informaţiilor colectate în cursul operaţiunilor aeriene angajate de mai mult de două săptămâni, cu respectarea autonomiei noastre de acţiune, în coordonare cu partenerii noştri din coaliţie”, se arată în comunicatul emis duminică de către Palatul Elysée.
Armata îi va ataca pe „toţi cei care ameninţă Franţa’, declara la rândul său ministrul Apărării Jean-Yves Le Drian într-un interviu acordat le Monde pe 18 septembrie. Însă, în pofida faptului că forţele aeriene franceze sunt integrate în comandamentul american pentru atacuri în Irak, Parisul insista că operaţiunile în Siria sunt efectuate în mod autonom. „Suntem integraţi în securizarea spaţiului aerian sirian de către americani, dar avem libertatea de apreciere, a ţintelor informaţiilor şi acţiunilor noastre”, preciza Le Drian.
Centre de comandament, tabere de antrenament şi logistică aparţinând organizaţiei teroriste – ceea ce militarii numesc „centre de gravitate” ale adversarului – urmează să fie vizate în săptămânile următoare, scrie Le Monde.
Potrivit Apărării, nu va fi vorba despre o „campanie masivă de atacuri”, ci despre atacuri ţintite.
Serviciile franceze de informaţii, consolidate de o operaţiune informatică a Comandamentului Cibernetic din cadrul Statului Major care a ajuns până la grupare, au identificat mai multe ţinte SI la Rakka.
Aceste prime atacuri ar putea să fi vizat cartierul general din care sunt comanditate numeroase atacuri vizând Europa şi Franţa în particular, scrie Le Monde.
Intervenţia avioanelor franceze în această zonă nu este lipsită de riscuri. Trupele lui Bashar al-Assad atacă şi ele, de puţin timp, din nou, combatanţi SI.
În plus, Rusia şi-a consolidat, în ultimele zile, mijoacele militare în Siria, cu scopul de a susţine regimul, mobilizând aproximativ 30 de avioane de spionaj şi de atac – de tip Su-24 şi Su-30 – la sol. Spaţiul aerian de la Rakka, este deci cât se poate de „aglomerat”.
La Paris, surse din domeniul Apărării au sugerat iniţial că forţele aeriene urmau să intervină doar în zone în care nu zboară avioane siriene şi în care nu există sisteme de apărare antiaeriene care să le vizez – deci că nu vor trece la est de paralela 38. Însă armata lui al-Assad continuă să bombardeze SI atât la Deir ez-Zor, cât şi la Rakka.
„Acest lucru confirmă informaţiile noastre, potrivit cărora Franţa s-a înscris în noua coordonare între forţele prezente – americane şi siriene în primul rând – împotriva Daech (acronimul SI în arabă)”, scrie Le Monde, care adaugă că „avioane de vânătoare ruseşti, dar şi siriene, nu vor fi ţinte, cu condiţia să nu comită atacuri împotriva coaliţiei anti-SI”.
Le Drian a dat asigurări pentru Le Monde că nu există „nicio” informare reciprocă cu ruşii şi sirienii.
Aproximativ 800 de militari francezi sunt mobilizaţi în cadrul Operaţiunii Chammal, începând din 2014.
În Irak, Chammal include operaţiuni aeriene în cadrul coaliţiei internaţionale conduse de către forţele americane, dar şi misiuni de consiliere a armatei irakiene la Bagdad şi misiuni de asistenţă armată acordată luptătorilor kurzi peshmerga.
Aproximativ 60 de specialişti fac parte din statele majore ale coaliţiei, la Tampa (Florida), în Kuwait, la Bagdad şi, mai ales, la Cartierul General al Operaţiunilor Aeriene de la Al-Udeid, în Qatar.
În Irak, Franţa a efectuat, începând din septembrie 2014, aproximativ 200 de atacuri, reprezentând aproximativ 5% din total.
Rusia coalizează Iranul şi Siria, în domeniul informaţiilor anti-Stat Islamic
Irakul a încheiat un acord pentru a împărtăşi informaţii cu Rusia, Iranul şi Siria în lupta împotriva grupării teroriste Statul Islamic (SI), a anunţat duminică o sursă militară irakiană, relatează CNN.
Această sursă a evocat „îngrijorări tot mai puternice ale Rusiei cu privire la faptul că mii de terorişti ruşi pot comite acte criminale în cadrul ISIS (un acronim al SI)”.
Acest acord este anunţat în contextul în care Statele Unite sunt îngrijorate de recenta mobilizarea militară a Rusiei în Siria şi pare să confirme unele suspiciuni americane cu privire la existenţa unei cooperări între Bagdad şi Moscova.
O coaliţie condusă de către Washington efectuează, de anul trecut, atacuri aeriene împotriva unor poziţii SI în Irak şi Siria. Însă, în prezent, Rusia îşi sporeşte prezenţa în regiune.
Preşedintele american Barack Obama urmează să se întâlnească cu preşedintele rus Vladimir Putin luni – pentru prima dată după un an – pentru a discuta despre planurile Moscovei în Siria.
Rusia a trimis avioane, tancuri şi sisteme de rachete în această ţară devastată de război, potrivit Pentagonului.
Statele Unite urmăresc de asemenea îndeaproape informaţii cu privire la crearea unei operaţiuni la Bagdad, în vederea unei coordonări a eforturilor între elemente irakiene, iraniene, ruse şi siriene.
Aceasta nu ar fi prima cooperare între aliaţi şi inamici ai Statelor Unite în lupta împotriva Statului Islamic.
Guvernul irakian întreţine relaţii puternice cu Iranul, care a antrenat, consiliat şi susţinut milţii şiite irakiene care luptă împotriva SI.
De asemenea, Australia a anunţat, în aprilie, că va împărtăşi anumite informaţii cu Iranul, îndeosebi cu privire la jihadişti din Australia care se duc în Irak pentru a lupta în cadrul SI.
Pe de altă parte, o sursă diplomatică militară de la Moscova a declarat pentru Interfax că centrul de coordonare de la Bagdad urmează să fie condus prin rotaţie de către ofiţeri din cele patru ţări, începând cu Irakul, potrivit postului Radio Free Europe-Radio Liberty (RFE-RL).
De asemenea, o comisie ar putea să fie creată, la Bagdad, pentru a plănui operaţiuni militare şi a coordona unităţi ale forţelor armate în lupta împotriva SI, a adăugat această sursă.
Un oficial de la Ministerul rus de Externe declara vineri pentru Interfax că Moscova ar putea, „în mod teoretic”, să se alăture coaliţiei anti-SI conduse de către Statle Unite, dacă Damascul este inclus în cadrul eforturilor internaţionale împotriva grupării teroriste şi dacă orice operaţiune militară internaţională în Siria are la bază un mandat ONU.
În pofida unor ajutoare în valoare de peste 20 de miliarde de dolari şi unei formări acordate de către Statele Unite, armata irakiană aproape s-a prăbuşit în faţa avansării Statului Islamic, care deţine controlul asupra unor bucăţi importante din nordul şi vestul acestui producător de petrol şi membru OPEC.”
Romania Libera
de George Soros
Se arata ca:
„Uniunea Europeană trebuie să accepte responsabilitatea pentru absenţa unei politici comune privind azilul, care a transformat valul în creştere de refugiaţi din acest an, dintr-o problemă ce putea fi administrată, într-o altă criză politică. Fiecare stat membru s-a concentrat în mod egoist pe propriile interese, adesea acţionând împotriva intereselor celorlalţi. Această abordare a mărit panica printre solicitanţii de azil, publicul general şi autorităţile responsabile de ordine. Iar refugiaţii au fost principalele victime.
UE are nevoie de un plan cuprinzător pentru a răspunde la această criză, unul care să reafirme guvernarea eficientă a valurilor de solicitanţi de azil, astfel încât acestea să se desfăşoare într-un mod sigur şi ordonat, într-un ritm care să reflecte capacitatea Europei de a le absorbi. Pentru a fi cuprinzător, planul trebuie să se extindă dincolo de graniţele Europei. E mai puţin problematic şi mult mai puţin costisitor să menţii potenţialii solicitanţi de azil în sau în apropierea locului unde se află în prezent.
Cum originea actualei crize este Siria, soarta populaţiei siriene trebuie să fie prima prioritate. Dar nu trebuie uitaţi nici ceilalţi refugiaţi sau migranţi. De asemenea, un plan european trebuie să fie acompaniat de un răspuns global, sub autoritatea Naţiunilor Unite şi care să implice statele sale membre. Astfel se va distribui povara crizei siriene unui număr mai mare de ţări, cât timp sunt stabilite standarde globale pentru problemele migraţiei forţate, în general.
Iată cele şase componente ale unui plan complet.
În primul rând, UE trebuie să accepte cel puţin un milion de refugiaţi în fiecare an, în viitorul apropiat. Şi, pentru a face asta, trebuie să împartă povara în mod corect, un principiu pe care o majoritate calificată l-a stabilit în cele din urmă la summitul de săptămâna trecută.
Finanţarea adecvată este esenţială. UE trebuie să ofere câte 15.000 de euro per solicitant de azil pentru primii doi ani, astfel încât să se poată asigura cazarea, îngrijirea medicală şi costurile pentru educaţie şi pentru a face ca refugiaţii să fie mai uşor de acceptat de către statele membre. Poate mări aceste fonduri prin emiterea unor obligaţiuni pe termen lung, folosindu-se de calificativul său nepătat AAA pentru capacitatea de împrumut, care va veni cu avantajul oferirii unui stimulent fiscal justificat pentru economia europeană.
Este la fel de important să permită atât statelor, cât şi solicitanţilor de azil să-şi exprime preferinţele, apelând cât mai puţin posibil la constrângere. Plasarea refugiaţilor acolo unde vor ei să meargă – şi unde sunt doriţi – este o condiţie esenţială pentru succes.
În al doilea rând, UE trebuie să conducă eforturile globale de a oferi finanţare adecvată către Liban, Iordania şi Turcia pentru a susţine cele patru milioane de refugiaţi care locuiesc în prezent în aceste ţări. Până acum, doar o mică parte din fondurile necesare, chiar şi pentru nevoile primare, a fost strânsă. Dacă sunt incluse şi educaţia, calificarea şi alte nevoi esenţiale, costurile anuale sunt de cel puţin 5.000 de euro pe refugiat sau de 20 de miliarde de euro. Ajutorul oferit azi de UE Turciei, deşi s-a dublat săptămâna trecută, ajunge abia la doar un miliard de euro. În plus, UE ar trebui să contribuie la crearea în regiune a unor zone economice speciale cu statut preferenţial de comerţ, inclusiv în Tunisia şi Maroc, pentru a atrage investiţii şi pentru a genera locuri de muncă atât pentru localnici, cât şi pentru refugiaţi.
UE ar trebui să îşi asume un angajament anual faţă de ţările din prima linie de cel puţin 8-10 miliarde de euro, diferenţa fiind acoperită de Statele Unite şi restul lumii. Această sumă se poate adăuga obligaţiunilor pe termen lung emise pentru a susţine solicitanţii de azil din Europa.
În al treilea rând, UE trebuie să înceapă imediat construirea unei Agenţii europene unice pentru azil şi migraţie şi, în cele din urmă, o Poliţie de frontieră comună. Actuala cârpeală realizată de 28 de sisteme separate de acordare a azilului nu funcţionează: este scumpă, ineficientă şi produce mai ales rezultate nepotrivite atunci când vine vorba de identificarea celor care se califică pentru azil. Noua agenţie va simplifica treptat procedurile, stabilind reguli comune pentru angajare şi antreprenoriat, precum şi pentru beneficii constante. Şi va dezvolta o politică eficientă şi respectând drepturile pentru returnarea migranţilor care nu se califică pentru azil.
În al patrulea rând, rute sigure de călătorie trebuie să fie stabilite pentru solicitanţii de azil, începând de la preluarea lor din Grecia sau Italia până la ţările de destinaţie. Acest pas este foarte urgent, pentru a diminua panica. Următorul pas logic este de a extinde aceste drumuri sigure către regiunea din prima linie, astfel încât să fie redus numărul de migranţi care aleg periculoasa traversare a Mediteranei. Dacă solicitanţii de azil au o şansă rezonabilă de a ajunge în cele din urmă în Europa, există o mai mare probabilitate ca ei să rămână, de fapt, acolo unde se află. Pentru aceasta, vor fi necesare negocieri cu ţările din prima linie, în cooperare cu Agenţia ONU pentru Refugiaţi, pentru a stabili acolo centre de procesare, Turcia fiind o prioritate.
Aranjamentele operaţionale şi financiare dezvoltate de UE ar trebui folosite pentru a stabili standarde globale pentru tratamentul solicitanţilor de azil şi migranţilor. Aceasta este a cincea piesă a unui plan cuprinzător.
În fine, pentru a primi şi integra mai mult de un milion de refugiaţi şi migranţi în fiecare an, UE are nevoie să-şi mobilizeze sectorul privat, ONG-uri, grupuri religioase şi companii, care să se comporte ca nişte sponsori. Pentru aceasta, nu va fi nevoie doar de o finanţare suficientă, ci şi de capacitatea umană şi de IT pentru a face legătura dintre migranţi şi sponsori.
Exodul din Siria distrusă de război nu ar fi trebuit să devină o criză. Nu a apărut peste noapte, era uşor de prevăzut şi uşor de administrat de către Europa şi comunitatea internaţională. Prim-ministrul ungar Viktor Orban a pregătit un plan în şase puncte de a aborda criza. Dar acest plan, care pune pe locul doi drepturile umane ale refugiaţilor şi migranţilor, după securitatea graniţelor, ameninţă să divizeze şi să distrugă UE prin renunţarea la valorile pe care a fost construită şi prin violarea legilor care ar trebui să o guverneze. UE trebuie să răspundă cu o politică europeană reală pentru azil, care să pună capăt panicii şi inutilei suferinţe umane.
George Soros este preşedinte al Soros Fund Management şi preşedinte al Fundaţiilor pentru o Societate Deschisă. Este autor multor cărţi, printre care „Alchimia finanţelor“, „Noua paradigmă pentru pieţele financiare: criza creditelor din 2008 şi ce înseamnă“ şi „Tragedia Uniunii Europene“.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
http://www.project-syndicate.org „
Se arata ca:
„Vladimir Putin a catalogat, duminică, ilegală şi ineficientă susţinerea pe care Statele Unite o oferă forţelor rebele din Siria. Mai mult, liderul de la Kremlin a arătat că rebelii antrenaţi de americani dezertează pentru a se alătura Statului Islamic, informează Mediafax.
„În opinia mea, acordarea unui sprijin militar unor structuri ilegale contravine principiilor dreptului internaţional modern şi Cartei ONU”, afirmă el, potrivit unui fragment dintr-un interviu acordat posturilor americane CBS şi PBS pe care Kremlinul l-a făcut public.
Putin a declarat – într-un interviu înregistrat, pentru posturi americane, înainte de întâlnirea cu preşedintele american Barack Obama – că preşedintele sirian Bashar al-Assad merită susţinerea internaţională întrucât luptă împotriva unor organizaţii teroriste.
Obama şi Putin urmează să discute luni, după ce liderul rus va susţine un discurs la ONU, în pofida faptului că oficiali de la Casa Albă şi de la Kremlin s-au contrazis în legătură cu lucrurile despre care vor vorbi şi chiar în legătură cu cine a iniţiat întâlnirea.
Rusia şi-a intensificat implicarea militară în Siria în ultimele săptămâni, iar oficiali americani acuză Moscova că trimite avioane de luptă, tancuri şi alte echipamente în ajutorul armatei siriene.
Brusca acumulare militară rusă, luna aceasta, în sprijinul lui al-Assad, dar şi o criză a refugiaţilor care s-a revărsat din regiune în Europa relansează încercări de soluţionare a conflictului din Siria.
O nouă tactică americană în Siria ar putea aduce alături Rusia, Arabia Saudită şi ţări ca Turcia sau Qatarul, care susţin grupări ale opoziţiei siriene.
Relaţiile americano-ruse au atins cel mai scăzut nivel din perioada de după Războiul Rece, din cauza crizei din Ucraina, în pofida faptului că ambele părţi împărtăşesc îngrijorări faţă de ameninţarea pe care o reprezintă Statul Islamic – dar nu sunt de acord asupra abordării.
Putin afirmă că Damascul ar trebui să fie inclus în eforturile internaţionale de luptă împotriva SI – o solicitare pe care Washingtonul o respinge -, şi critică planurile americane de a antrena până la 5.000 de rebeli sirieni pe an pentru a lupta împotriva Statului Islamic.
„Se pare că doar 60 dintre aceşti luptători au fost antrenaţi corespunzător, având în vedere că doar patru sau cinci poartă, în realitate, arma”, a declarat el. „Restul au dezertat cu armamentul american, să se alăture ISIS”, a adăugat Putin, referindu-se la Statul Islamic.
Unii critici l-au îndemnat pe Obama să acţioneze mai hotărât în Orientul Mijlociu şi în Siria – unde, potrivit ONU, peste 250.000 de persoane au murit în cei peste patru ani de război civil – apreciind că lipsa unei politici americane clare a oferit Statului Islamic oportunităţi să se extindă.
Putin afirmă că susţinerea Guvernului al-Assad de către Moscova are la bază Carta ONU.
„Noi oferim asistenţă numai entităţilor Guvernului legitim”, a declarat el. „Începând de azi (această asistenţă) a luat forma livrărilor de armament către Guvenul sirian, formării de personal şi ajutorării poporului sirian”, anunţă Putin.”
Se arata ca:
„Milioane de sirieni îşi abandonează ţara şi se îndreaptă către Europa, după ce locul pe care îl numeau „acasă” s-a transformat în Infern, în ultimii patru ani, din cauza conflictului între regimul președintelui Bashar al-Assad şi contestatari. Publicația germană Der Spiegel notează, astfel, într-o analiză, că, atâta timp cât fiecare tabără este sprijinită de aliați cu propriile lor interese, rezolvarea conflictului este improbabilă.
Ameninţările care provoacă exodul
Conflictul în Siria a fost complicat de Marea Britanie şi Franţa, care au anunţat că intenţionează să desfăşoare atacuri aeriene împotriva grupării teroriste Stat Islamic (SI), apreciază publicația germană.
Citeşte şi: Cum se transformă Europa într-o fortăreaţă în faţa refugiaţilor
Totuşi, până la actele teroriste ale Statului Islamic în Siria, principalele motive pentru care sirienii îşi părăsesc ţara sunt bombele lui Assad, Forţele Aeriene siriene şi întreaga situaţie politică a ţării, care pare imposibil de rezolvat. Soldaţii lui Assad au ucis 11.500 de oameni, în lunile ianuarie şi august, timp în care SI a omorât 1.800 de oameni, conform Reţelei Siriene pentru Drepturile Omului.
În plus, după anunţurile Regatului Unit şi ale Franţei, teroriştii SI au luat măsuri de apărare împotriva atacurilor aeriene – trupele lor operează în oraşe şi împiedică localnicii să plece, prin ridicarea unor puncte de control şi aplicarea unor pedepse draconice împotriva celor care încearcă să li se opună. Astfel, forţele vestice nu pot ataca membrii grupării teroriste.
Singurele soluţii posibile
Orice soluţie pentru oprirea războiului ar trebui să fie similară cu cea propusă în anul 201, când ambele tabere s-au întâlnit pentru negocieri secrete la Château de Bossey, în oraşul american Lake Geneva. Soluţia începea cu exilarea lui Assad şi a clanului său, generalii-cheie şi familiile lor, potrivit Der Spiegel.
Citeşte şi: Cum ar putea Arabia Saudită să rezolve criza refugiaţilor
De asemenea, soluţia ar trebui să includă şi amnistii pentru combatanţii din ambele tabere, înmânarea puterii către autorităţile locale şi o luptă comună împotriva grupării teroriste Stat Islamic.
La întâlnirea secretă, ambele tabere, inclusiv unul dintre consultanţii lui Assad, au căzut de acord: „Ne vom lupta până vom distruge şi ultima clădire din Damasc. Dar ce se va întâmpla după aceea? Ţara va fi distrusă. Niciuna dintre tabere nu va putea câştiga sau înceta lupta”.
Însă, această soluţie impunea presiuni militare împotriva lui Assad, pe care Washington nu le acceptă. Chiar şi stabilirea unor zone în care este interzisă survolarea aeronavelor militare, astfel încât populaţia să supravieţuiască, ar fi fost respinsă de SUA, în repetate rânduri.
Citeşte şi: Cei mai cunoscuți refugiaţi care au schimbat istoria
Tot astfel, Moscova îl sprijină pe Assad cu resurse militare, sub pretextul că luptă împreună cu forţele vestice împotriva „teroriştilor”. Însă, în timp ce SUA şi Europa numesc „terorişti” membrii grupării SI, Rusia îi numeşte astfel pe rebelii sirieni, oponenţii lui Assad, notează publicația germană.
De altfel, recent, cel puțin 15 avioane ruse de tip cargo cu echipamente și personal au aterizat, în ultimele două săptămâni, la baza militară din provincia Latakia, în vestul Siriei, declara, sâmbătă, pentru AFP, o sursă militară.
Fiecare ţară are interesul ei
Rusia şi Iran vor să îl menţină pe Assad la putere, iar ţările vestice nu sunt dispuse să îl dea jos şi să se opună, astfel, votului Rusiei în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite şi să pună în pericol tratatul nuclear cu Iranul.
SUA vrea doar să lupte împotriva grupării SI şi, prin urmare, a investit 500 de milioane de dolari într-un program de pregătire pentru luptători sirieni. Însă, cei mai mulţi dintre primii 54 de soldaţi din aceste unităţi finanţate de americani au fost răpiţi de membri ai grupării al-Nusra, care au crezut că ei sunt ţinta campaniei americane.
Pe de altă parte, Arabia Saudită şi Qatar tind să finanţeze grupurile islamiste, în care SUA nu au încredere, iar Turcia îşi caută aliaţi în războiul împotriva separatiştilor kurzi.
Până acum, alte două părţi ale conflictului au ocupat porţiuni mari din Siria. În nordul ţării, trupele YPG (Unitățile de Protecție ale Poporului Kurd, aripa armată a Partidului Uniunea Democratică, n.red.) controlează trei regiuni, de-a lungul frontierei cu Turcia. Deşi partidul kurd din Siria neagă orice intenţie de a-şi crea propriul stat, oficialii din ţările vestice îl contrazic, mai ales că Executivul turc face tot posibilul să împiedice YPG să câştige mai mult teritoriu. De asemenea, Hezbollah a ocupat o porţiune largă, de-a lugul graniţei cu Liban.
Până acum, 300.000 de migranți au ajuns în Europa şi peste 2.600 au murit în încercarea de a traversa Marea Mediterană, potrivit Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie.
Citește și: FOTO. De la fostele lagăre naziste la căsuțe în Alaska. Unde vor fi cazați refugiații „
Suntem in fata unei situatii dificile dupa criza economica din 2008 care a bulversat toata lumea. Insa situatia actuala este poate cea mai dificila de la caderea comunismului. Solutia, dupa parerea mea, la aceasta criza a imigrantilor ce afecteaza puternic Europa, consta in reconfigurarea stabilitatii politice in tarile afectate de Primavara Araba. Nu e vorba numai de Siria, mai e si Libia cu o situatie foarte complicata. Iar Uniunea Europeana, impreuna cu SUA, trebuie sa vina cu solutii in acest sens. Noi trebuie sa avem regimuri politice stabile si prietene in aceste tari. Si trebuie studiate formule democratice care, odata aplicate, sa induca stabilitate politica in tarile in care sunt aplicate – ma gandesc, de pilda, si la Eriteea.
Uniunea Europeana nu poate sa primeasca 1 milion de refugiati anual pentru ca nu e pregatita pentru asa ceva. Nu e vorba numai de dreptul de azil. De aceea trebuie gasite cai de a stabiliza situatia politica din tarile din care provin acesti imigranti, de pilda: Siria, Libia, Irak, Afganistan.
Pe de alta parte, poate pentru prima data de la terminarea Razboiului Rece, avem o Rusie belicoasa la adresa Occidentului si valorilor sale, lucru ce ar trebui sa ne puna in garda!! Rusia nu va ceda pozitia sa in Siria si se si vede lucrul asta din declaratiile lui Vladimir Putin. Pe de alta parte prinde contur axa Kremlin-Damasc-Teheran, cu consecinte imprevizibile. Iata un alt articol interesant din Gandul:
de Lelia MUNTEANU
Se arata ca:
„Contrar uzanţelor diplomatice, premierul Netanyahu s-a deplasat la Moscova împreună cu şeful Marelui Stat Major, general locotenent Gadi Eizenkot, şi cu şeful Informaţiilor Militare, general maior Herzl Halevi. La rândul său, preşedintele Putin a fost asistat la discuţii de consilierul pe probleme de siguranţă naţională, redutabilul Nikolai Patruşev.
Anticipam zilele trecute scopul principal al vizitei, acum lucrurile sunt clare şi confirmate. În primul rând, premierul israelian a dorit să se pună de acord cu preşedintele rus asupra noilor reguli ale jocului în regiune, să se încredinţeze că operaţiunile sale asupra Hezballah nu vor fi stânjenite de prezenţa trupelor ruse şi – lansând o ipoteză de proporţii bibilice, cum obişnuieşte – să tatoneze intenţiile Iranului în legătură cu Înălţimile Golan. (Cu zece zile înainte de vizita delegaţiei israeliene, la Moscova ajunsese generalul iranian Qassem Suleimani, membru al Armatei Gardienilor Revoluţiei, comandantul brigăzii paramilitare a acesteia, însărcinată cu operaţiunile clandestine în străinătate, care a avut o lungă conversaţie cu acelaşi consilier, generalul Patruşev). Securitatea Israelului se şubrezeşte pe zi ce trece – cu un Ierusalim în flăcări, cu rachetele Hezballah căzând în neştire. În contextul acesta, prezenţa iranienilor în zonă, care nu e o noutate, devine o ameninţare mortală, dacă e încurajată de ruşi. În al doilea rând, prin vizita la Moscova, Israelul a dorit să dea un semnal şi un avertisment Statelor Unite.
E drept că, în istoria relaţiilor bilaterale, Netanyahu n-a obţinut niciodată mai nimic de la Putin. Acum însă lucrurile s-au schimbat, chiar dacă răspunsurile lui Putin au fost la fel de alunecoase ca de obicei. Ceea ce Israelul pare a fi înţeles înaintea altora este că Rusia, spre deosebire de Statele Unite, are o strategie coerentă în zonă, iar situaţia politică internaţională e coaptă pentru a o pune în aplicare (demersurile confuze ale americanilor şi presiunile pe care criza refugiaţilor le exercită asupra Uniunii Europene).
Nu e lipsit de importanţă faptul că până şi susţinătorii preşedintelui Obama sunt obosiţi de bâjbâieli. Nicholas Kristof, editorialistul de la New York Times, a postat pe twitter, la 18 septembrie, următorul text, cu un link la o analiză dură a lui Peter Baker (consemnată cu o zi înainte în paginile jurnalului): “White House just sounds sillier and sillier on Syria. Even for those of us sympathetic to Obama, this is nonsensical”. (N-am citit frazele lui Kristof pe twitterul său, ci pe site-ul unui jurnalist saudit, dovadă că mesajul dublului premiat Pulitzer s-a împrăştiat repede).
Încoerenţa care domneşte în coaliţia anti-ISIS coordonată de Statele Unite a grăbit deplasarea lui Netanyahu la Moscova.
Sunt zile în care confuzia e atât de mare, încât nu se ştie cine cu cine luptă la sol. (Din aer, perspectiva trebuie să fie şi mai descurajantă).
Membrilor coaliţiei (în special ai “Axei Sunnite” – Turcia, Egipt, Arabia Saudită şi Qatar) nu le e încă limpede care este inamicul principal: autointitulatul Stat Islamic, An-Nusra şi celelalte grupări teroriste sau Al-Assad. Până una-alta, turcii şi-au luat drept ţintă kurzii (singurii care luptă eficient împotriva ISIS şi care, chiar în aceste ore, încearcă să cucerească oraşul de graniţă Jarabulus, ceea ce le-ar tăia voluntarilor veniţi prin Turcia legăturile cu teritoriul cucerit de ISIS).
Americanii iniţiaseră un program de pregătire destinat “rebelilor moderaţi” (de ani de zile dăinuie această contradicţie în termeni), inamici ai regimului de la Damasc, program în care s-au băgat vreo 500 milioane de dolari, care însă a scos până acum o “promoţie” de doar câteva zeci de persoane, capturate, dezarmate şi nimicite de cum au intrat în luptă.
Ce au discutat Putin şi Netanyahu, precum şi generalii celor două armate, în spatele uşilor închise, vom înţelege curând. Primul atac major al ruşilor în regiune ne va spune mai multe şi despre strategia pe care au adoptat-o.
Cred, în lumina ultimelor informaţii, că Rusia va începe prin a-şi desfăşura forţele în zona central-vestică a Siriei, la Hama. Acolo îşi poate deschide două fronturi de luptă: împotriva miliţiilor jihadiste ale Jabhat An-Nusra (franciza Al-Qaeda în Levant) şi împotriva ISIS. Altădată luptând alături de ISIS, An-Nusra (sprijinită puternic de turci, inclusiv pentru a lupta contra kurzilor simpatizanţi PKK, declarată abia în vara anului trecut organizaţie teroristă) se concentrează acum asupra armatei lui Al-Assad.
E foarte complicat, dar logic.
Însă Orientul Mijlociu rămâne, cum spunea un fost premier israelian, un spaţiu unde impresiile sunt importante.”
Evident, Israelul e preocupat de propria lui securitate si Hezballah-ul face parte din mai sus amintita axa – noua „axa a raului”, cum ar fi spus Geroge W. Bush.
Un prim pas spre stabilizarea situatiei din Siria pare a fi inceput prin lupta impotriva Statului Islamic. Pe de alta parte, iata ce titreaza Romania Libera:
Se arata ca:
„John Kerry a declarat că vede în această săptămână o ocazie pentru înregistrarea unor progrese către încheierea războiului civil din Siria, înaintea unei întâlniri cu ministrul iranian de Externe Mohammad Javad Zarif sâmbătă, în marja Adunării Generale a ONU, relatează Reuters în pagina electronică.
Oficiali occidentali au declarat că secretarul de Stat american vrea să lanseze o nouă iniţiativă în vederea găsirii unei soluţii politice la conflictul sirian, care a căpătat o nouă dimensiune din perspectiva mobilizării militare a Rusiei în susţinerea preşedintelui sirian Bashar al-Assad şi a crizei refugiaţilor care s-a revărsat în Europa.
Noua abordare americană, despre care oficialii citaţi au subliniat că se află într-o fază incipentă, ar putea aduce Rusia, un aliat major al lui al-Assad, alături de ţări precum Arabia Saudită, Turcia şi Qatarul, care susţin grupări ale opoziţiei siriene faţă de al-Assad.
„Eu consider această săptămână drept o oportunitate majoră pentru orice ţări care vor să joace un rol important în încercarea soluţioării uneia dintre cele mai dificile probleme din Orientul Mijlociu”, le-a spus el unor jurnalişti, în timp ce poza alături de Zarif.
„Este necesar să obţinem pacea şi o cale înainte în Siria, în Yemen, în regiune”, a declarat Kerry. „Eu cred că există oportunităţi săptămâna aceasta, prin aceste discuţii, în vederea unor progrese”, a adăugat el.
Zarif a spus că prioritatea sa în această întâlnire este să discute despre implementarea acordului de la 14 iulie, prin care Iranul a convenit să adopte măsuri în vederea limitării programului său nuclear în schimbul anulării sancţiunilor economice care i-au paralizat economia.
„Sperăm ca prin implementarea totală (a acordului), cu bună-credinţă, să (punem capăt) unei anumite neîncrederi care a existat timp de multe decenii”, le-a spus Zarif jurnaliştilor.”
Impresia mea este ca Obama a dorit inca demult sa atraga Iranul de partea SUA. E un joc foarte complicat de redefinire a sferelor de influenta in Orientul Mijlociu. Insa Rusia, mi se pare, nu va renunta la Bashar al-Assad… Al-Assad este util Moscovei, iar Rusia are interes in mentinerea unor baze militare in Siria, in estul Mediteranei, punct strategic foarte important. Vom vedea ce vor discuta Obama cu Putin… Dar daca Israelul va fi de partea Rusiei…?
Ceea ce e straniu in acest Razboi Civil din Siria este pe cine sprijina, de fapt, SUA… Daca ne uitam la Opozitia ce lupta impotriva lui al-Assad, aceasta e un conglomerat, eterogen, desigur, compus din islamisti moderati si salafisti jihadisti. Eu chiar nu inteleg conceptia Statelor Unite: vor sa-l dea jos pe Assad si sa implementeze democratia cu acestia? Mai ales ca si aceasta Opozitie este divizata: ceea ce se numeste Opozitia Siriana si Armata de Cucerire, mai toata salafista si jihadista, daca inteleg bine, si care are drept oponent pe ISIS. Problema ar fi: care sunt fortele cu adevarat democratice din toata ciorba asta? Adica forte politice care ar putea conduce aceasta tara pe drumul catre democratie. Acelea ar trebui sprijinite. Simpla indepartare a lui Bashar al-Assad de la Putere, nu ofera nicio garantie asupra unui viitor democratic al Siriei. Dupa parerea mea, islamistii radicali nu se afla numai in ISIS, vazut ca fiind raul cel mai mare. Sunt tot felul de grupari salafiste jihadiste – Al-Qaeda intr-un cuvant -, dar si Fratia Musulmana din Siria sau Legiunea Sham, care par a fi moderati si avand in vedere un islamism democratic (Fratia Musulmana din Siria), dar reuniti, din cate inteleg, sub umbrela Armatei de Cucerire. Mie nu imi e deloc clar cum se vor pozitiona politic toti acestia daca Bashar al-Assad ar fi indepartat de la Putere. Sau daca nu cumva vor incepe o noua lupta pentru Putere, ceea ce pare a fi foarte probabil. Pozitia Statelor Unite cu privire la acest aspect e neclara, aproape inexistenta. Nu stim ce anume are in vedere SUA daca Bashar al-Assad ar fi indeparat de la Putere. Nu e foarte clar nici care din aceste fractiuni sunt sprijinite de fapt de SUA. Intr-un asemenea peisaj politic, instabilitatea e la ea acasa. Ca sa poti sa stabilizezi lucrurile, trebuie sa sprijini forte politice ce ar dori o Sirie democratica. Aceste forte ar putea fi reunite intr-un bloc politic mai mare si ar putea actiona coerent in vederea atingerii acestui scop. Ceea ce vreau sa spun este ca simpla actiune militara si politica impotriva ISIS sau simpla indepartare a lui Bashar al-Assad de la Putere nu are cum sa rezolve problema. De fapt, aceste lucruri nici nu inseamna o strategie coerenta. Si atunci lucrurile ar putea fi sortite esecului. Daca dorim ca Siria sa urmeze un model occidental de democratie, atunci ar trebui sa vedem care sunt fortele politice dispuse sa militeze pentru asa ceva si sa le sprijinim. De la asta trebuie plecat. Faptul ca se efectueaza atacuri aeriene asupra ISIS, numai acest lucru, nu rezolva problema, mai ales ca ISIS are strategia raspunsului asimetric, apeland la terorism. Ar trebui trimise trupe de catre NATO pe teren. Dar chiar si asa, fara forte politice dispuse sa implementeze democratia de tip occidental, lucrurile stau in aer: ori va fi inlocuit Bashar al-Assad cu un altul poate mai periculos pentru pacea, stabilitatea si securitatea din regiune, ori vom avea o noua lupta prin mijloace teroriste pentru acapararea Puterii intre tot felul de fractiuni, fara sa se rezolve nicio problema.
De asemenea, un lucru care iarasi ar trebui sa dea de gandit Washingtonului este apropierea Irakului de Rusia, Iran si Siria, lucru care demonstreaza prestatia politica mediocra a SUA in regiunea aceasta. SUA ar fi trebuit sa fie in continuare un furnizor de securitate pentru Irak in era post-Saddam pentru a intari ceea ce a castigat prin inlaturarea lui Saddam Hussein si pentru a intari Irakul. E o greseala strategica faptul ca SUA au abandonat, practic, Irakul si lupta impotriva Statului Islamic, care s-a dezvoltat drept consecinta a acestui lucru, incepand ulterior sa puna probleme grele in Siria.
Recomand un articol interesant al D-lui. Cristian Preda aparut in Ziare.com:
Se arata ca:
„– O sa-i tratam ca pe niste oameni, nu cum ii trateaza vecinii nostri maghiari, cu bata si inseriati.
– Astea sunt minciuni sfruntate!
– In Ungaria, in inima Europei, sunt decidenti politici cu nimic mai buni decat cei din Siria, Libia sau alte tari din care fug respectivii refugiati.
– Victor Ponta si-a pierdut autocontrolul. Politicienii europeni civilizati nu formuleaza astfel de calomnii salbatice.
– Comportamentul oficialilor maghiari n-are nicio legatura cu ideea de Europa. Ziduri, caini, politisti, arme – astea arata ca in anii 30.
– Anumiti lideri politici romani sunt foarte frustrati… Premierul roman s-a prins intr-o spirala a minciunilor.
– Ridicarea de garduri care sa delimiteze „Europa civilizata” de restul Europei este un gest mai degraba autist si inacceptabil, in afara spiritului european.
– Ne-am astepta la mai multa modestie din partea unui ministru de Externe al carui premier se confrunta cu un proces.
– Atitudinea Ungariei in criza refugiatilor e ne-europeana si o rusine pentru Europa.
– E rusinea Europei ca Ponta minte in mod constant si calomniaza o tara vecina.
– O sa-mi apar tara si guvernul!
– Romania a fost necinstita si si-a calculat gresit puterea.
Replicile reproduse mai sus au fost schimbate in perioada 14-21 septembrie 2015, intre oficiali romani (premierul si ministrul de Externe) si maghiari (ministrul de Externe si vicepresedintele Parlamentului). Prilejul a fost oferit de criza migrantilor. In mod paradoxal, ea a starnit o competitie intre Bucuresti si Budapesta cu tema: „cine e mai european?”. Exprimarile celor implicati vadesc nervozitate si intoleranta, ingrediente ale unui nationalism arogant.
Din perspectiva europeana, dialogul – de fapt, sirul de insulte – e ridicol. Intr-adevar, cand a fost vorba despre solutia propusa de Comisia Europeana pentru criza migrantilor, si Romania, si Ungaria au votat la fel in Consiliul JAI, impotrivindu-se planului Juncker. De ce, atunci, atata energie consumata pentru a jigni un vecin, cu care esti, pe fond, de acord?
Nu e, de altfel, unicul dialog contondent. Ridicand ziduri la granite, Ungaria a iritat mai multi vecini, dar nu doar ea a fost implicata in certuri care ar fi parut imposibile in urma cu 2-3 luni. Tensiunea cea mai mare s-a ivit, deocamdata, in relatia dintre Belgrad si Zagreb: s-a ajuns la blocarea camioanelor la granita, apoi a persoanelor. Nu a refugiatilor din Siria, ci a vecinilor europeni.
Dificultatile de a gestiona criza migratiei au creat numeroase efecte surprinzatoare. Am in vedere, in primul rand, reintroducerea controalelor la frontierele dintre mai multe state Schengen. Dar tensiuni nationaliste n-au aparut decat intre fostele tari comuniste. Care sa fie, deci, explicatia?
Avansez aici o ipoteza. Criza ne-a prins – pe toti europenii – la fel de nepregatiti cum ne-a gasit si cea din zona euro. Ambele au, de altfel, cauze in afara Uniunii. Destabilizarea a fost la fel de ampla, fiindca nici in cazul monedei comune, nici in privinta valului de refugiati nu aveam reguli care sa se aplice in mod pertinent. De pilda, Conventia de la Dublin, care prevede ca azilul se cere doar in tara unde pui piciorul, nu avea in vedere mase impresionante de oameni, ci doar indivizi disparati.
In Occident, migrantii nu erau, insa, ceva cu totul nou. Societatea si politicienii erau obisnuiti sa dezbata asemenea chestiuni si sa asume gazduirea. Cu exceptia fostei Iugoslavii, tarile din Europa centrala si orientala n-au cunoscut in trecutul lor recent migratia si refugiul. Cand au dat cu nasul de ele, indiferent ca era vorba de intrarea in tara a sute de mii de persoane (cum s-a intamplat in Ungaria) sau doar de fantasma strainilor (cum a fost, deocamdata, cazul in Romania), guvernele au recurs la replierea nationalista. Limbajul a tradus/tradat in mod dramatic frica de Celalalt.
Pentru Viktor, nu a mai contat ca e vorba despre un sirian sau despre vecinul Victor. Si nici viceversa.
Migrantii ii obliga pe europeni la reconciliere.
Cristian Preda este profesor la Universitatea din Bucuresti (din 1992) si deputat european (din 2009).„
Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.
septembrie 28, 2015
Posted by Motanul Incaltat |
Uncategorized | Afganistan, Al-Qaeda, Arabia Saudita, Atitudine, Atitudini, Barack Obama, Bashar al-Assad, Benjamin Netanyahu, criza imigrantilor, Diverse, Egipt, Europa, European Union, Exercitii de normalitate, François Hollande, Franta, guvern, Hezbollah, Inaltimile Golan, Irak, Iran, ISIS, Israel, Jabhat al-Nusra, Jean-Yves Le Drian, John Kerry, Libia, Mohammad Javad Zarif, NATO, nivel de trai, normalitate, oameni, Obama, ONU, Opinia mea, parerea mea, partide politice, politic, politica externa, Politica internationala, Politice, Ponta, Primavara araba, Putin, Qatar, România, Rusia, Siria, social, societate, Statul Islamic, stiri, SUA, Turcia, UE, Ungaria, United States, Uniunea Europeana, USA, Victor Ponta, Viktor Orban, Vladimir Putin, WordPress |
Un comentariu
Un deosebit de interesant articol in Gandul:
Se arata ca:
„Alastair Crooke, fost agent al serviciului secret britanic MI6 şi consilier al unor înalţi oficiali europeni pe probleme privind Orientul Mijlociu, consideră că principalii actori internaţionali, de la preşedintele SUA Barack Obama la Putin şi Rusia, se raportează la gruparea teroristă „Statul Islamic”, din Irak şi Siria, pentru a-şi atinge propriile interese. De fapt, din cauza acestei încrengături de interese, gruparea teroristă a ajuns să întoarcă roata şi să se folosească de Occident pentru a-şi atinge scopurile şi o face deocamdată eficient.
„Se pare că toată lumea caută să se folosească de ISIS (gruparea teroristă Statul Islamic) în propriul interes”, scrie Alastair Crooke, fost spion MI6 şi oficial al diplomaţiei UE, în Huffington Post. El aminteşte, citând-o pe analista libanezo-americană Raghida Dergham, de schizofrenia care a lovit ţările din Golf, în ce priveşte raportarea la SUA, referindu-se la faptul că ţările arabe din Golf văd ISIS ca pe un instrument necesar pentru a confrunta Iranul şi ambiţiile sale regionale, mai ales în războiul din Siria, şi nu ca terorişti. „Este remarcabilă candoarea subită în a exprima disensiuni radicale, de exemplu între faptul că guvernele din Golf au caracterizat ameninţarea ISIS ca pe una existenţială şi faptul că o mare parte din public simpatizează cu ISIS şi motivele sale, iar ISIS este văzut ca ceva necesar în balanţa de putere şi cea a terorii”, scrie Dergham.
În ciuda retoricii ţărilor arabe, viziunea de mai sus se traduce şi în sprijinul armat cu care contribuie la campania de atacuri aeriene din Siria: 4 avioane F-16 din Arabia Saudită, 4 avioane de luptă din Emiratele Arabe, două din Bahrain şi un Mirage din Qatar, care nu au luat practic parte la atacuri.
Dacă ţările arabe vor să folosească războiul anti-ISIS pentru a-i forţa mâna preşedintelui sirian Assad, Rusia şi Iranul urmăresc un alt scop, mai scrie Crooke. Ele doresc ca ofensiva să ţintească strict ISIS în Irak şi Siria. Ministrul de Externe rus Serghei Lavrov a încurajat atacurile americane împotriva ISIS, însă a insistat ca acestea să ţintească într-adevăr ISIS şi nu guvernul Assad, iar acestea să fie coordonate împreună cu guvernul de la Damasc.
Ca reacţie la atacurile SUA în Siria împotriva ISIS şi la contrele lui Obama cu Assad pe această temă, Rusia a mutat şi ea, ameninţând că va spori livrările de armament către guvernul sirian, dacă SUA ar ataca direct poziţii ale Damsacului. Au apărut ştiri că nave Sumoum ruseşti, care au capabilităţi antiaeriene, au sosit în portul siriran Latakia. Rusia şi Iran vor coopera cu SUA în operaţiunea anti-ISIS din Siria, doar dacă sunt stabilite coridoare aeriene, ţinte clare ale atacurilor aeriene şi garanţii că SUA nu vor încerca să creeze zone de control pentru opoziţia siriană.
Astfel, SUA se află între ciocan şi nicovală, crede fostul oficial MI6. Arabia Saudită vrea capul lui Assad şi se oferă să finanţeze efortul de război, iar agrearea condiţiilor ruso-iraniene l-ar întări pe Assad şi ar crea scandal printre ţările din Golf. Dacă SUA l-ar ataca pe Assad, aşa cum vrea Golful, asta ar însemna să escaladeze relaţia cu Iran, Rusia şi Hezbollah, ceea ce ar complica şi mai mult ofensiva anti-ISIS.
Turcia vrea şi ea să se folosească de războiul cu ISIS, iar scopul imediat este să ajute ISIS să submineze regiunea semiautonomă a kurzilor sirieni, care se află la graniţa cu regiunea turcească locuită de kurzi. Turcia îi împiedică pe kurzi să treacă graniţa în Siria, pentru a lupta cu ISIS. Controlul ISIS asupra acestui teritoriu sirian ar crea un coridor logisitic cu Turcia, unde preşedintele Erdogan a sprijinit ISIS în lupta pentru răsturnarea regimului Assad. Turcia a încercat să menţină relaţii bune cu toate părţile din regiune – cu baath-iştii, cu kurzii din Irak, cu liderii sunniţi ai triburilor şi cu ISIS, pentru a-şi asigura un rol de mediator al viitorului sunniţilor din regiune.
Israelul are şi el un interes în acest război, scrie Alastair Crooke. A sprijinit insurgenţii din zona Golan, împotriva lui Assad, în schimb sperând să câştige un cuvânt de spus în războiul cu Frăţia Musulmană şi Hamas.
SUA urmăreşte nu doar să distrugă ISIS, ci şi să-l submineze pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Drept răspuns, Putin încearcă să deschidă comunicarea cu Oabama, pentru a se pune de acord în Siria şi Irak şi pentru a dezescalada tensiunea cu Washingtonul, în general.
Aici, SUA şi Obama se află în faţa unei dileme, crede Crooke. Au nevoie într-adevăr de cooperarea lui Putin şi a Iranului, dacă vor să ţină sub control instabilitatea din Orientul Mijlociu, însă a căuta ajutorul Rusiei pe faţă l-ar pune pe Obama în faţa unor critici vehemente, în contextul alegerilor preliminare pentru Congres. Secretarul de Stat John Kerry s-a exprimat astfel: nu ne coordonăm, cu Damascul, ci deconflictualizăm! Este o contradicţie de politică externă care nu are cum să dureze, crede fostul spion MI6.
Ca efect, deja opoziţia siriană, sprijinită de Occident, strigă că a fost discreditată de atacurile americane în Siria. Extremiştii Nusra spun că cine negociază cu Vestul devine parte a Vestului, iar mulţi sirieni de rând îi acuză că sunt trădători.
Mai sunt şi alte părţi interesate în acest conflict. Sunniţii din Anbar, Saladin şi Ninive (provincii din Irak) se folosesc de ISIS pentru a pune presiune pe Baghdad, să le facă favoruri. Kurzii procedează la fel. Consiliul de Cooperare din Golf foloseşte acest război pentru a forţa Qatar să urmeze linia impusă de saudiţi şi să extindă războiul către Frăţia Musulmană, regele Abdullah al Arabiei Saudite foloseşte situaţia pentru a-i forţa pe clericii Wahhabi să împiedice o revigorare a mişcării wahhabiste în rândul populaţiei.
Sunt atât de multe părţi interesate să folosească ISIS în propriul interes, încât te poţi întreba ce s-ar face fără ISIS. Poate că nu s-ar descurca, mai scrie Crooke.
ISIS a fost poate un instrument, chiar prin crearea sa, al multora care au crezut că îl vor folosi, dar poate că acum roata s-a întors. Nimic din ce a făcut ISIS până acum nu a fost la întâmplare, ci a reflectat o planificare serioasă şi o intenţie. Există o hartă, din 2006, a teritoriilor cu puţuri de petrol pe care ISIS spera încă de pe atunci să le controleze. Strategia lor de a cuceri Mosul a fost pusă la cale timp de 2 ani (ISIS a evoluat din mişcarea irakianului al Zarqawi şi stabilise deja o operaţiune clandestină în Siria, prin extremiştii Al-Nusra, până când cele două grupări s-au rupt).
Membrii ISIS cred în profeţia că o mare bătălie cu Vestul va avea loc în Siria (bazată pe un citat din Hadith cu învăţăturile lui Mohammed) şi speră că alianţa occidentală se va lăsa atrasă într-un război terestru. Ei speră să se întâmple ceva similar conflictului Israel-Hezbollah din 2006, când după ce ofensiva aeriană israeliană nu a reuşit să distrugă mişcarea teroristă, au existat acţiuni militare care au forţat invazia terestră israeliană.
Deja grupuri afiliate al Qaeda şi alte grupări jihadiste se adună sub steagul ISIS, pentru a se lupta în „războiul crucii”, lansat împotriva lor. Deja grupările rebele, sprijinite de Occident, sunt considerate acum trădătoare şi colaboratoare ale Vestului. Nu era asta uşor de prevăzut?, se întreabă fostul spion MI6. ISIS se foloseşte de Occident pentru a obţine ce vrea: mobilizare islamică extinsă, delegitimarea liderilor arabi şi un război lipsit de strategie şi finalizare. La acest proces contribuie acum Barack Obama.
Până la urmă, la o analiză mai atentă, marea inconsistenţă şi cauza care va transforma acest demers într-un eşec este un paradox simplu: aliaţii Vestului nu vor fi şi nu pot fi parteneri adevăraţi în acest război. Sunt prea contaminaţi de aceeaşi ideologie salafistă, de zeci de ani, sunt parte a acestei ideologii. Vestul a fost complice la ea prea mult timp, s-a aliat cu ea, iar acum nu îşi poate abandona aliaţii compromişi, dar nici nu se poate aştepta ca aceştia să trimită trupe pe teren.
Este un război fără trupe, fără mijloace de a obţine un rezultat. ISIS s-a folosit de noi inteligent, este concluzia lui Alastair Crooke.”
Un articol foarte interesant, pe care il recomand a fi citit integral si in original, si care pune punctul pe „i”, cum se spune, aratand ca acest razboi este, in principal, un razboi intre SUA si Rusia, cu conotatii geopolitice foarte complexe.
Daca va veti uita pe harta, Siria reprezinta o miza esentiala: daca ar fi sub influenta americana ar izola Iranul de Orientul Mijlociu (Irakul, tara vecina Siriei, este deja sub influenta americana in urma razboiului castigat de SUA care l-a indepartat de la Putere pe Saddam Hussein). Siria este un cap de pod pentru Iran, prin organizatia siita si antisionista Hezbollah, sprijinita de Iran si care ataca Israelul. Pe de alta parte, aliatul Iranului este Rusia, care il sprijina pe actualul Presedinte al Siriei, Bashar al-Assad. Fiind omul rusilor, blocheaza influenta americana in Siria. Din aceasta cauza americanii au vrut sa-l alunge insa rusii s-au opus si l-au ajutat pe Al-Assad, care a reusit in felul acesta sa se mentina in functie. Pe de alta parte, daca rusii pierd influenta in Siria s-ar putea spune fara prea mare teama de a gresi ca ar pierde o mare parte din influenta pe care o au in Orientul Mijlociu, pentru ca Tarile din Golf sunt proamericane si nu numai ca nu vad cu ochi buni, dar le e si frica de dezvoltarea Iranului ca mare putere in aceasta zona…
ISIS este, in mod ciudat, un rau necesar… SUA nu actioneaza direct in Siria, pentru schimbarea prin razboi direct a lui Bashar al-Assad, pentru ca se opune Rusia. Fara ISIS si mentinerea starii de tensiune in zona, regimul lui Bashar al-Assad n-ar avea, practic, nicio problema. ISIS creeaza premisele unei interventii militare. Dar cum se va desfasura aceasta…? Atragerea Iranului de partea SUA ar fi o modalitate originala de a interveni insa e destul de dificil de realizat. Iranul este legat, ca sa zic asa, de Rusia prin Organizatia pentru Cooperare de la Shanghai (Iranul este observator) si, de ce nu, prin Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva, cu care Organizatia pentru cooperare de la Shanghai a semnat un agreement, unde Iranul ar fi un posibil candidat (Serbia are statut de observator). Din acest punct de vedere, problema Iranului este urmatoarea: el nu poate ramane in afara unei organizatii care sa-i asigure si, de ce nu, sa-i garanteze securitatea. O cooperare a Iranului cu SUA ar fi vazuta rau de catre Rusia si Iranul si-ar putea pierde un aliat caruia, cel putin pana acum, nu are ce sa-i reproseze… De asemenea Iranul nu-si poate permite sa ramana izolat nici in ceea ce priveste cooperarea economica…
Acest razboi geopolitic nu se poarta numai in Orientul Mijlociu, el e prezent si in Europa. Evenimentele din Ucraina, care au dus la indepartarea de la Putere a lui Viktor Ianukovich, omul Kremlinului, au facut ca Ucraina sa sara de pe orbita Rusiei. Gravitarea Ucrainei pe orbita UE inseamna pierderea influentei Rusiei asupra acestei tari. Drept raspuns Rusia doreste sa pastreze niste capete de pod – regiunea Donetk- Lugansk, Crimeea si chiar Transnistria, pe care sa le poata controla. De asemenea Rusia este interesata sa-si mareasca influenta in Balcani prin Serbia. De asemenea, nu trebuie sa neglijam nici Ungaria, regimul lui Viktor Orban avand o orientare prorusa, dar Ungaria e membra a UE si NATO. Pe cand din fostul Spatiu Iugoslav doar Croatia si Slovenia sunt membre NATO.
Din punct de vedere economic, si legat de pozitia Romaniei, aratam in acest comentariu urmatoarele:
@Marian
Uite ce face Ponta in SUA: s-a dus in Houston, Texas, la compania Halliburton:
Iata ce ne spune Wikipedia:
“Type Public
Traded as NYSE: HAL
S&P 500 Component
Industry Oilfield services & equipment[1]
Founded 1919, Duncan, Oklahoma, USA[2]
Founders Erle P. Halliburton
Headquarters Houston, Texas, USA, (Main Headquarters)
Dubai, UAE
Area served Worldwide
Key people David Lesar
(Chairman and CEO) and Jeff Miller
(President)
Products Products and services to the energy industry[3]
Revenue Increase US$24.8 billion (2011)[4]
Operating income Increase $4.7 billion (2011)[4]
Net income Increase $3.0 billion (2011)[4]
Total assets
Increase US$ 29.223 billion (2013) [5]
Increase US$ 27.41 billion (2012) [5]
Total equity Increase $7.725 billion (2008)[6]
Employees 68,000 (January 2012)[7]
Website Halliburton.com”
Predecesorul lui a fost !
Pomeneam de Company in postarea trecuta, tot din Texas, in Dallas. N-o merge si p-acolo…?
Observa ce profituri mari, foarte mari au aceste companii petroliere din SUA si, de notat asta, in crestere!!!!
Pe de alta parte, iata ce titreaza :
Se arata ca:
“Compania americană Stratum Energy va deveni al treilea producător de gaze din România, după ce va investi 150 de milioane de dolari anul viitor în țara noastră, a declarat, vineri, pentru Agerpres, ministrul delegat pentru Energie, Răzvan Nicolescu.
Nicolescu face parte din delegația premierului Victor Ponta în Statele Unite ale Americii, iar, vineri, oficialii români s-au întâlnit cu reprezentanții companiilor petroliere americane.
‘Compania Stratum Energy va deveni al deveni al treilea producător de gaz din România după Romgaz și Petrom cu o producție anuală de peste 0,5 miliarde mc, după ce va investi peste 150 milioane de dolari anul următor în țară noastră în dezvoltarea descoperirii de gaz convențional făcută, recent, de companie în zona Moinești, județul Bacău’, a spus Nicolescu.
El a subliniat că investițiile americane vor avea un rol crucial în obținerea independenței energetice a țării noastre, în anul 2020.
‘Cred foarte mult că atragerea de investiții și tehnologie din SUA în domeniul energetic românesc va ajuta țara noastră să devină, în preajma anului 2020, independentă energetic. În plus, consumatorii vor beneficia de prețuri cât mai bune, noi locuri de muncă vor fi create și taxe suplimentare vor fi colectate la buget’, a susținut Nicolescu.
Compania americană ExxonMobil explorează, alături de OMV Petrom, un perimetru de mare adâncime în Marea Neagră, iar descoperirile recente de acolo vor asigura României independența energetică începând cu anul 2020, potrivit estimărilor companiilor petroliere.”
Inteleg, deci, ca miza este independenta energetica a Romaniei.
Si acum cate ceva despre jocul geopolitic:
Se arata ca:
“Rusia riscă să intre în recesiune, din cauza celui mai redus preţ al petrolului din ultimii doi ani, potrivit analiştilor intervievaţi de Bloomberg, relatează Mediafax.
Rusia are nevoie ca petrolul Urali, principala marcă de ţiţei pe care o exportă, să fie tranzacţionat la 100 de dolari pe baril, pentru a evita recesiunea, consideră 58% dintre cei 19 analişti participanţi la sondaj.
Luând în considerare nivelul sancţiunilor americane şi europene impuse Rusiei din cauza Ucrainei, cel puţin 19% dintre analişti cred că actualul nivel al preţului este suficient de scăzut pentru a pune în pericol stabilitatea financiară a Rusiei.
Declinul preţurilor petrolului îşi pune amprenta asupra celui mai mare exportator de energie din lume, care obţine aproximativ jumătate din veniturile bugetare din vânzările de petrol şi gaze. Acest fapt limitează capacitatea Rusiei de suporta sancţiunile, prin epuizarea finanţelor publice, al căror deficit, excluzând veniturile din industria energiei, depăşeşte 10% din PIB.
“Chiar dacă preţul petrolului îşi va reveni la un nivel de trei cifre, Moscova are mâinile legate într-un fel, bugetul are deja probleme, iar necesarul de finanţare al sistemului bancar ar putea consuma rapid resursele disponibile”, a declarat Wolf-Fabian Hungerland, analist la Berenberg Bank în Hamburg.
În urmă cu trei ani, Ministerul rus al Economiei estima că numai o scădere a preţului petrolului la 60 de dolari pe baril ar opri creşterea economică a Rusiei.
Preţul contractelor futures pentru ţiţeiul Brent, utilizat pentru stabilirea preţului în cazul a circa jumătate din petrolul mondial, inclusiv pentru petrolul Urali, a scăzut cu 16% de la un maxim înregistrat în iunie şi a atins un minim al ultimilor doi ani pe 15 septembrie.
Vineri, contractele pentru petrolul Brent cu livrare în noiembrie au fost tranzacţionate în stagnare la 96,97 dolari pe baril, la bursa ICE Futures Europe.
Creşterea cererii mondiale de petrol este cea mai scăzută din 2011, în timp ce producţia din afara statelor membre ale OPEC înregistrează cel mai mare avans după anii ’80, în special datorită exploatării zăcămintelor de şist în SUA, potrivit Agenţiei Internaţionale pentru Energie.
Preţul petrolului Urals a coborât sub 100 de dolari pe baril pe 18 august, iar în perioada 15 august-14 septembrie a înregistrat un nivel mediu de 98,28 dolari, a arătat Alexandr Sakovici, consilier în Ministerul rus de Finanţe.
Este pentru prima oară după iunie 2012 când preţul mediu al petrolului se află sub 100 de dolari pe baril, într-un interval de patru săptămâni.
Bugetul Rusiei pentru 2015 este conceput pentru un preţ al petrolului de 96 de dolari pe baril, a declarat săptămâna trecută Maxim Oreşkin, şeful departamentului de planificare strategică din Ministerul de Finanţe. Pentru anul viitor, guvernul estimează un deficit bugetar de 0,6% din PIB.
O scădere de 1 dolar a cotaţiei petrolului privează bugetul Rusiei de venituri de circa 80 de miliarde de ruble (2,1 miliarde dolari), a arătat Oreşkin.
Dependenţa Rusiei de petrol a crescut puternic în 2013, a afirmat pe Facebook Tatiana Nesterenko, secretar de stat în Ministerul de Finanţe. Deficitul bugetar, excluzând veniturile din petrol, a crescut anul trecut la 10,3% din PIB, cel mai ridicat nivel după 2010, dovedind faptul că Rusia este dependentă de factorii externi.
Probabilitatea intrării Rusiei în recesiune, anul viitor, a scăzut la 60%, de la 65% în august, potrivit estimărilor a 27 de analişti.
Criza din Ucraina a provocat ieşiri de capital din Rusia, a dus la deprecierea rublei şi a limitat accesul la finanţarea în străinătate. Rubla s-a depreciat în acest an cu peste 14% faţă de dolar, înregistrând a doua cea mai slabă performanţă în rândul a 24 de monede emergente analizate de Bloomberg.
Tatiana Orlova, economist la Royal Bank of Scotland, consideră că Rusia poate intra în recesiune şi dacă preţul petrolului Urals ar fi de 110 dolari pe baril, dacă blocarea accesului la pieţele de finanţare externe va continua o perioadă lungă de timp.
Potrivit estimărilor Băncii Mondiale, Produsul Intern Brut al Rusiei va creşte cu 0,5% în 2014, comparativ cu 1,3% în anul precedent. În 2015 şi 2016, PIB-ul va avansa cu 0,3%, respectiv 0,4%.”
Interesul manifestat de companiile americane din domeniul petrolier si al gazelor naturale in Romania slabesc influenta economica a Rusiei. Mai mult decat atat, scaderea pretului petrolului impinge Rusia spre o recesiune economica care, impreuna cu sanctiunile impuse de catre UE si SUA, va lovi regimul Putin. O posibila intrare in recesiune a Rusiei va lovi destul de puternic Rusia, o tara emergenta care a inregistrat sub Putin cresteri economice mari prin cooperarea cu Vestul. Tatiana Nesterenko are dreptate: Rusia este dependenta de factorii externi!! Doar Vladimir Putin pare a ignora, in mod pagubos am zice noi, acest aspect important… O Rusie instabila din punct de vedere financiar ii va face mari probleme lui Putin…
Ceea ce este de retinut: SUA incearca o slabire a Rusiei, atat din punctul de vedere al sferelor de influenta cat si din punct de vedere economic, ultimul aspect lucrand in favoarea primului. Scutul antiracheta face si el parte din aceasta strategie.
Iata inca doua articole, cred eu interesante, asupra cooperarii dintre Iran si SUA in chestiunea legata de ISIS si despre implicarea Rusiei in Balcani:
The Washington Post
By Fareed Zakaria
Se arata ca:
„If President Obama truly wants to degrade and destroy the Islamic State, he must find a way to collaborate with Iran — the one great power in the Middle East with which the United States is still at odds. Engagement with Iran — while hard and complicated — would be a strategic game-changer, with benefits spreading from Iraq to Syria to Afghanistan.
We are now in the air-power phase of the campaign against the Islamic State. This part usually goes well — think of the air wars against Afghanistan, Iraq and Libya. The United States has the world’s most advanced planes, rockets and drones, and an extraordinarily capable military. But what follows is usually messy — think of Afghanistan, Iraq and Libya. Ground forces have to fight locals and guerrillas in irregular combat. The most important questions turn out to be political. Are the local groups, tribes and sects fighting with the Americans or against them? What kind of power-sharing deals need to be in place to get them to support American efforts?
In Iraq, the central problem remains that the Sunnis do not feel represented in the Baghdad government. Obama keeps saying that there is a new government in Iraq, but the implication that it is inclusive is false. Sunnis continue to have ceremonial posts with little power. The army continues to be dominated by Shiites at the upper echelons. The result is visible on the ground. A recent article in the New York Times pointed out that “after six weeks of American airstrikes, the Iraqi government’s forces have scarcely budged the Sunni extremists of the Islamic State from their hold on more than a quarter of the country, in part because many critical Sunni tribes remain on the sidelines.”
The United States has some influence with the Iraqi government, but Iran has far more. The Shiite religious parties that today run the country have been funded by Iran for decades. Their leaders lived in Tehran and Damascus during their long exiles from Saddam Hussein’s regime. When Washington sought to remove the previous prime minister, Nouri al-Maliki, Iran provided the push that made it happen. If the goal is to get the Iraqi government to share more power with the Sunnis, Iran’s help would be invaluable, perhaps vital.
In Syria, Washington’s strategy is incoherent. It seeks to destroy the Islamic State there and attack Jabhat al-Nusra and the Khorasan group but somehow not strengthen these groups’ principal rival, the Bashar al-Assad regime. This is impossible. As these terrorist groups lose ground, the army that will most easily take advantage will be that of the Syrian regime, not the disorganized and weak Free Syrian Army. If there is some way to make this strategy less contradictory, it would be to work toward some power-sharing deal in Syria that includes elements of the Assad government — such as generals and intelligence heads. But Washington has no contact or credibility with anyone in the Assad regime. The government that does is in Tehran.
In Afghanistan, Washington’s and Tehran’s interests have always coincided. Iran opposed the Taliban, helped oust it and cooperated with the United States at the Bonn Conference, held after the fall of the Taliban, to install the new Afghan government of Hamid Karzai. As Afghanistan faces an uncertain future with a shaky power-sharing deal, Iran’s assistance would be a major stabilizing force.
Engagement with Iran would have to be carefully coordinated with Saudi Arabia and other Arab states. But now those nations also share a common enemy with Iran in the Islamic State and groups like it. And engagement will not be a rapprochement; Iran and the United States have too many issues that divide them, unless things really change in Tehran.
Iranian President Hassan Rouhani told me this week that, in their phone conversation last year, he and Obama had agreed “that there were many areas where Iran and the United States could cooperate” but that “first we must get past the nuclear issue.” I asked him to describe the contours of such cooperation — assuming that the nuclear deal happened — and he quoted an Iranian proverb that says roughly, “First take care of the child you have before you start thinking about the next one.”
When Richard Nixon and Henry Kissinger decided in the 1970s that Iran would be one of their “regional policemen,” they did so out of recognition of Iran’s geostrategic importance, not simply because they supported the shah. Vali Nasr, a leading scholar of Iran, told me that if the United States “wants to limit its micromanagement of the Middle East, it will have to find countries that are stable, influential and effective with which it can work. And potentially, Iran is one of those countries.” But, as Rouhani made clear, all of this waits on the nuclear deal.”
Lasand la o parte chestiunile de natura ideologica e interesant si acest articol din World Socialist Web Site:
By Paul Mitchell
24 July 2014
Se arata ca:
„US President Barack Obama conducted a four-day trip to Europe last month, during which he sought to intensify the campaign against Russia that began with the US-backed fascist-led coup in Ukraine in February.
The aim was to pressure Washington’s European allies, who have been reluctant to impose sweeping economic sanctions on Russia because of the consequences for their own economies.
Further US sanctions were imposed on July 17 targeting major banks, defence companies and energy corporations, including Rosneft, Russia’s largest publicly traded oil company.
US pressure is also being stepped up in the Balkans region. Although it has intervened continuously in the region going back to the breakup of the former Yugoslavia and the NATO war in the 1990s, there is added urgency given that many of the Balkan countries maintain close economic and political relations with Russia.
Efforts for a renewed offensive in the Balkans to counter Russian influence will increase at the August 28 top level conference dedicated to the integration of the Balkans into the European Union (EU), and at the September NATO summit in Wales.
The August 28 conference is being organised by Germany, which is determined to retain and extend its interests in the Balkans. It was the first Western country to recognise the independence of Slovenia and Croatia, which precipitated the disintegration of Yugoslavia and the Balkan Wars. German Chancellor Angela Merkel declared, “Germany will invite all Balkan states to a conference at the end of August to make it clear that we want to support each other and look to the future together.”
Speaking about the Balkans conference, Corina Stratulat, senior policy analyst at the Brussels-based European Policy Centre, told the online news-site EurActiv that there was a “pressing need to deal with the unfinished business in the Balkans”.
“Although peace has taken hold of the region, Balkan countries are still not all in [the EU] and certainly they are not all transformed as we had envisioned,” she added.
Stratulat explained that the EU enlargement policy had stalled since the accession of the Eastern bloc in the mid-2000s, and that the crisis in Ukraine “might also be another reason that Germany and the EU are renewing their interest in the Balkans, where Moscow is also lurking.”
More forceful than Stratulat’s comments were those penned in a June 26 Foreign Affairs article, “Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans”, by Edward P. Joseph and Janusz Bugajski.
Joseph is a former Deputy Head of the Organisation for Security and Co-Operation in Europe Mission in Kosovo and a Senior Fellow at the School of Advanced International Studies at John Hopkins University. Bugajski is the former Director of the New European Democracy Program at the Center for Strategic and International Studies. He has been an adviser on East European affairs for the US Department of Defense and chairs the South-Central Europe area studies programme at the Foreign Service Institute of the US Department of State.
The authors declare, “Instead of deferring to the hesitant position on the Balkans favored by European nations—such as Germany—…Washington needs to spur the continent to action, pressing the case for serious engagement on both broad geopolitics and regional stability.”
They insist that, “Intensified cooperation in the Balkans between the United States and its European partners—as well as the inclusion of all remaining Balkan states within NATO—will help to stabilize a still-uncertain region while containing Russia’s geopolitical appetite.”
“Further indecisiveness and the absence of stronger US leadership will only embolden Russian President Vladimir Putin to pursue his options in the Balkans”, they conclude.
Joseph and Bugajski criticise the EU for allowing Serbia’s continued progress towards membership of the bloc, even though it has refused to impose Western sanctions on Russia and praised Russian President Vladimir Putin’s public initiatives for resolving the violence in eastern Ukraine. Following his July 7-8 meeting in Moscow with Putin, Serbian Prime Minister Aleksandar Vucic repeated his government’s intention to pursue EU membership at the same time as maintaining “its good, friendly relations with Russia.”
The authors point out that, “Moscow largely controls Serbia’s oil industry and has its sights on neighboring Croatia’s state energy company, which could give it command over the flow of natural gas from the Adriatic Sea into Central Europe.”
The sabotaging of the South Stream pipeline that will bring that natural gas from Russia, bypassing Ukraine, is a major US aim. In June, Bulgaria was forced to suspend construction of its section of the pipeline after threats of sanctions from the EU and US.
However, Bulgaria has now reversed its decision, Serbia has just signed an agreement to start construction and Italy, Hungary, Greece, Slovenia, Austria and Croatia are still backing the project.
Joseph and Bugajski contrast the EU treatment of Serbia with its attitude to “little” Montenegro, which imposed sanctions “in the face of withering criticism” from Russia. Last year it rejected Moscow’s calls for a new strategic relationship, including a new Russian naval base at Bar. They call for Montenegro to be allowed to join NATO—its application was rejected again last month—in order to “stave off a potential Moscow beachhead on the Adriatic” with a “dejected and disappointed” Montenegro more susceptible to Russia’s “dubious financial enticements.”
With regard to Macedonia, Joseph and Bugajski insist, “with so much at stake, it is high time for a revived international effort at breaking the stalemate that keeps it out of NATO and the EU.” They call for “strong-arm” pressure on Greece to drop its veto on accession because of a dispute over the name Macedonia, which it wants reserved for a region in Greece.
In Bosnia-Herzegovina, Joseph and Bugajski call for a “concerted push” from the US in the country, which is split into two virtually independent entities—the Bosniak-Croat Federation and the Serb Republic. The two authors declare, “Now is the time for Washington to select from among the many suggested reforms and spur Berlin to present concrete options to Bosnian party leaders.”
They call for increased pressure on Milorad Dodik, the “divisive” leader of the Serb Republic, whom Russia has “courted…with an award for advancing “the unity of Orthodox nations” and a credit line of about 95 million dollars.”
Whether Joseph and Bugajski’s demands will come to fruition is difficult to determine. The major European imperialist powers have so far backed the US aggression against Russia but there is no doubt that this is creating tensions and fissures across Europe which are of an explosive character. The major powers with the US to the fore are exerting massive pressure on the Balkan countries and in the process inciting the same sort of ethnic and nationalist divisions that set the fuse for the first imperialist world war.”
Si pentru ca e vorba de o zona vecina cu a noastra, iata si articolul din Foreign Affairs:
Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans
By Edward P. Joseph and Janusz Bugajski
Se arata ca:
„Imagine that you lead a small Balkan country that ardently aspires to join Western institutions. But your country also has long-standing cultural and economic ties to Russia, akin to those that have riven Ukraine in recent months. Then, the West imposes sanctions on Moscow and you are pushed to choose: Are you with the West, or against it?If your country is Serbia, the largest state in the former Yugoslavia, you claim neutrality, refusing to join the sanctions regime crafted by Brussels and Washington, despite the fact that you have a pending application for membership in the European Union. On the other hand, if you are the leader of tiny Montenegro, you stand with the West and agree to impose the sanctions in the face of withering criticism from Moscow.
Yet following this courageous display of solidarity, Montenegro has received very little appreciation from the NATO alliance, the organization that continues to play a vital stabilizing role in the Balkans despite, for the most part, deploying few troops. For the recently independent and still vulnerable countries in the region, NATO membership delivers both external and internal security, severely curtailing the potential for interethnic strife while anchoring new members in Western democratic values. Although it had been conducting membership talks with Montenegro for five years, NATO has decided to once again postpone the country’s admission. In a baffling display of short-sightedness, key European capitals are willing to expose not only Montenegro but also neighboring Bosnia and Macedonia to Russia’s opportunism, risking potential regional instability.
In the wake of the Ukrainian crisis, Washington should do everything it can to advance these three countries toward Western institutions. Through its actions in Georgia and Ukraine, Moscow has made clear its determination to cripple, by direct means if necessary, any country in its neighborhood that dares to move toward a formalized relationship with NATO and the EU. To expand its political influence in the Balkans, Russia can exploit political links, intelligence penetration, financial means, and, most crucially, its energy relationships. Moscow largely controls Serbia’s oil industry and has its sights on neighboring Croatia’s state energy company, which could give it command over the flow of natural gas from the Adriatic Sea into Central Europe. The need to stave off a potential Moscow beachhead on the Adriatic is one reason that Slovenia and Croatia vigorously advocate for Montenegro’s admission to NATO.
Concerns about the Kremlin’s intentions in the Adriatic are not hypothetical. In late 2013, Moscow pressed Montenegro for establishing a new strategic relationship, including opening a Russian naval base in the port of Bar. The plucky Montenegrin government rejected the bid – but now faces the Kremlin’s wrath outside NATO’s protective umbrella. And should Moscow want to pressure the country, it has an array of tools to deploy. The Kremlin can manipulate its disgruntled Serbian minority, reviving their grievances against the government that broke away from Serbia eight years ago. Moreover, Montenegrin officials expect tourism from Russia to plunge in direct retaliation for its staunch pro-Western stance.
Russia’s gambits are by no means limited to Montenegro. In recent years, Moscow has already upped its role in Bosnia’s restless Serb Republic. Likewise, unease is growing in Macedonia, another state NATO continues to leave on the doorstep of membership. If discontent mounts in this weak, ethnically divided state, it could easily bleed over to neighboring Kosovo – a country with a significant presence of NATO forces, including U.S. troops. In short, Russia is well placed to exploit the region’s ethno-national divisions and the vulnerability of states excluded from NATO and the EU. Further indecisiveness and the absence of stronger U.S. leadership will only embolden Russian President Vladimir Putin to pursue his options in the Balkans.
A STABILIZING AMBIT
Instead of deferring to the hesitant position on the Balkans favored by European nations – such as Germany, which has shown little appetite for bringing Montenegro into the fold – Washington needs to spur the continent to action, pressing the case for serious engagement on both broad geopolitics and regional stability. Weary European capitals, including Berlin, lament the persistently high levels of corruption in Montenegro (as well as among its neighbors) and cite flagging support among its citizens for joining the alliance. But in this last aspect, Montenegro’s experience does not substantially differ from that of many surrounding states, where public opinion toward the EU and NATO had likewise been mixed until a concrete offer to join materialized. For example, support for NATO membership in Croatia soared once the public saw that the alliance genuinely wanted to include Zagreb and was not merely dangling potential membership as a means to extract concessions.
As for the struggle against corruption, the proven way to make headway against this epidemic is to enact the reforms needed to enter NATO and the EU. Giving a red light to Montenegro’s NATO entry will only weaken its commitment to further reform. Even worse, a dejected and disappointed Montenegro could find itself more open to Russia’s dubious financial enticements.
In addition to these fears, a strong case can be made for Montenegro’s NATO membership this year based on its work in fulfilling the requite criteria. The country has made great strides in reforming its security and intelligence sectors and has qualified for EU candidate status. It has repaired its relationship with all neighbors – never an easy task in the querulous Balkans. Podgorica has also contributed troops to the NATO operation in Afghanistan and offered to boost its assistance to the alliance in Adriatic coastal patrols, intelligence sharing, and anti-smuggling efforts. And despite the significant reforms that its government has yet to complete, Montenegro certainly matches, if not exceeds, several other recent NATO members in overall progress. Granting Montenegro NATO membership is a low-cost investment in regional stability that carries little risk.
Macedonia is a harder case to crack. But with so much at stake, it is high time for a revived international effort at breaking the stalemate that keeps it out of NATO and the EU. For the past eight years, the country has had a standing offer to join the organizations once it resolves its dispute with Greece over its name. (Athens insists that Macedonia’s name is an affront to its own history and claims that the name implies territorial claims on Greece.) Because NATO and the EU operate on the principle of consensus, Athens has been able to veto Macedonia’s advances toward membership, even though Macedonia qualifies for accession in every other aspect.
Until recently, the Greek position has merely been an irritant to the West. Now Russia’s aggressive challenge to the post-Cold War order has turned it into a mounting security concern. Resolving the disagreement is purely a matter of political will rather than law. In 2011, the International Court of Justice backed Macedonia’s claim that Athens violated its formal commitment to Skopje not to block its membership in international organizations. A number of countries – including the United States, many fellow NATO members, and even Russia – recognize Macedonia by its constitutional name. What is more, the country does not even insist on joining NATO by its moniker. It has repeatedly made clear that it is willing to enter under the demeaning and outdated reference “The Former Yugoslav Republic of Macedonia.”
For the past six years, European countries and the United States have left the problem in the care of a UN mediator. But breaking the deadlock will require more than watching from the sidelines. Berlin, London, Paris, and Washington must formulate a set of penalties to be applied to Athens and Skopje, should either reject the UN mediator’s final proposal to resolve the dispute. Without a negative inducement, the standoff between Greece and Macedonia will only deteriorate. Indeed, it already has, with the Macedonian government taking recent provocative steps on cultural issues seemingly designed to annoy the Greeks.
Despite the blustering nationalism of Nikola Gruevski, Macedonia’s prime minister, the small and weak country is relatively easy to pressure. It is harder, but not impossible, to strong-arm Greece. One option is to put Athens on notice that NATO allies could turn to the UN General Assembly to back the recognition of Macedonia’s constitutional name. The European Union could also announce its intention to open a high-level dialogue with Skopje – an important procedural step that Greece cannot block. And Washington could propose revisiting the consensus rules within NATO in cases where one country’s veto is undermining a neighbor’s domestic stability and threatening broader regional security. With this kind of political backing, the UN mediator could get the parties’ attention and finally bring this long-overdue dispute to a close, allowing increasingly shaky Macedonia to proceed toward the stabilizing ambit of NATO and the EU.
HIGH TIME FOR LEADERSHIP
In contrast to the external pressures dogging Macedonia, Bosnia-Herzegovina’s long-standing problems are almost wholly internal – and deeply aggravated by the recent catastrophic flooding. The disaster cost dozens of lives and inflicted severe damage on an already weak economy. The impact of the deluge was compounded by the political incompetence of a longstanding dysfunctional administration.
In an ironic but fortunate twist, Bosnia has been in such poor institutional shape for so long that there are plenty of thoughful reform proposals to draw on. These ideas range from revising the country’s constitution to reforming the unwieldy Bosniak-Croat Federation to tasking international organizations with privatizing Bosnia’s moribund state-owned enterprises that are captive to political parties. To help matters, Bosnian civil society has finally awakened to the need to confront its corrupt, entrenched leaders, providing another source of public pressure.
But change will not come to Bosnia without a concerted push from the United States. German Chancellor Angela Merkel has agreed to host Balkan leaders in a parley next month. Now is the time for Washington to select from among the many suggested reforms and spur Berlin to present concrete options to Bosnian party leaders. The United States and Germany must also engage Bosnia’s civil society in the reform effort both prior to and after the national elections in October. Another specific, feasible goal is to press Milorad Dodik, the divisive leader of Bosnia’s autonomous Serb Republic, on the lone issue – allocation of the country’s defense property – that currently blocks Bosnia from obtaining its NATO membership action plan.
The need to counterbalance the disruptive influence of Dodik – whose recurrent threats to secede from Bosnia stoke tensions within the loosely unified country – is particularly urgent. At the height of the crisis in Crimea in March, Russia courted him with an award for advancing “the unity of Orthodox nations” and a credit line of about 95 million dollars. His coffers replenished, Dodik is in a strong position ahead of this fall’s national elections. His return to office could doom Bosnia’s prospects for NATO membership for the foreseeable future, making high-level engagement on Bosnia’s NATO prospects urgent.
Since the crisis in Ukraine erupted in February, Russia has at times confounded the West and exposed its weaknesses. Yet at the same time, Moscow’s recent adventurism can reinvigorate the transatlantic alliance. Intensified cooperation in the Balkans between the United States and its European partners – as well as the inclusion of all remaining Balkan states within NATO – will help to stabilize a still-uncertain region while containing Russia’s geopolitical appetite.” (subl. mea)
Insa aici, dupa parerea mea, ar mai trebui adaugat ceva: Berlinul nu are interesul sa supere Rusia si de aceea nu va actiona cu hotarare si convingere pentru atragerea unor noi tari din fosta Iugoslavie in NATO si UE. De aceea ceea ce arata articolul referitor la un puternic leadership din partea SUA este adevarat. Iar ceea ce am subliniat cu rosu referitor la Muntenegru cred ca se aplica pentru intreaga regiune.
DE citit si…
Europa Libera
Un interviu de la Strasbourg cu europarlamentarul român, coordonator al grupului PPE din Parlamentul European în domeniul afacerilor externe.
Se arata ca:
„Marți, 16 septembrie, într-o demonstrație publică de solidaritate și parteneriat, unică în istoria UE, Parlamentul European și Rada supremă de la Kiev au ratificat, simultan, Acordul de Asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană. Un gest politic acordat la întreaga strategie a Uniunii Europene de reconfigurare a relațiilor sale cu vecinătatea estică, în care, printre altele, rolul Rusiei nu va mai fi acela de partener strategic, după cum afirmă în interviul acordat Europei Libere europarlamentarul român Cristian Preda.
Europa Liberă: Dle Preda, sunteți coordonatorul în domeniul afacerilor externe al celui mai puternic grup politic din legislativul european. Dincolo de ratificarea Acordului de Asociere, știți, desigur, Rada de la Kiev a adoptat o serie de legi care acordă o autonomie lărgită celor două regiuni problemă din estul Ucrainei, Luhansk și Donețk. Însă situația este asimetrică, având în vedere că potrivit acelorași înțelegeri aplicarea prevederilor Acordului de Comerț liber și Aprofundat dintre UE și Ucraina va fi amânată. Ce câștigă Ucraina din această înțelegere?
Cristian Preda: „Aș începe amintind că ziua de marți, 16 septembrie, a fost o zi foarte importantă, pentru că atât Parlamentul European, reunit la Strasbourg, cât și Rada de la Kiev au ratificat, concomitent, Acordul de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană. Este, de altfel, un gest unic în istoria parlamentarismului, de a avea o ratificare simultană făcută de două parlamente și cu un scor foarte clar, atât la Strasbourg, cât și la Kiev.
Cu patru zile înainte de votul de care vorbesc, ca urmare a unor negocieri care s-au derulat începând din 27 iunie, data la care președintele Poroșenko a semnat acordul, și până pe 12 septembrie, negocieri care au angajat partea rusă, partea ucraineană și Comisia Europeană, s-a convenit asupra unei amânări a intrării în vigoare a prevederilor Acordului care privesc partea ucraineană. Ucrainienii înțeleg că sunt foarte satisfăcuți de această amânare. Atunci când am fost la Kiev cu colegii mei din PPE, am discutat cu președintele Poroshenko inclusiv despre această negociere, care a avut loc de-a lungul verii cu partea rusă. Este clar că după ratificare Acordul nu mai poate fi modificat. Această ratificare este un semn clar de angajament că toate prevederile acordului vor fi aplicate. Europenii vor permite marfurilor ucrainene să intre pe piața europeană, nu și invers, deocamdată.”
Europa Liberă: Cum se vor aplica prevederile acestui acord în estul Ucrainei?
Cristian Preda: „Sperăm ca toate zonele care sunt acum afectate de incursiunile rusești să revină cât de curând sub autoritatea Kievului. Eu personal consider că Kievul trebuie să restabilească autoritatea și în Crimeea. Atât eu cât și ceilalți membri ai grupului PPE nu vom accepta vreodată ideea că peninsula Crimeea a fost anexată de Rusia. Sper că Kievul va recâștiga toate teritoriile în ciuda tuturor dificultăților.”
Europa Liberă: Simbolistica semnării acordurilor simultan la Kiev și Strasbourg este foarte frumoasă. Însă pare că UE a răspuns bâtei militare rusești cu muzică de Beethoven. Asta pe de o parte. Pe de alta, v-am auzit în plenul PE spunând:„ Moscova a fost partenerul nostru strategic. Nu mai e.” E doar un discurs, sau UE face pași către o atitudine mai fermă față de Rusia?
Cristian Preda: „Eu cred că atitudinea UE a fost dură, în ciuda multor dificultăți venite din partea unor state membre. S-au adoptat în ultimele săptămâni sancțiuni importante. E drept că și Moscova a reacționat introducând sancțiuni care vizează sectorul agricol din UE. În ciuda dificultăților, s-a ajuns la un acord comun pentru cele 28 de state membre. Tocmai de aceea, am spus că Moscova nu mai este partenerul nostru strategic, așa cum ne-a plăcut să credem până la intervenția rusă în afacerile ucrainene, ocuparea Crimeii, și intervenția din Donețk, Luhansk, și acum în partea de sud a Ucrainei cu intenția de a merge spre brațul Chilia.
Toate astea ne arată că Rusia a acționat într-un mod diferit fată de cum ne-a obișnuit. Rusia a inițiat un război în Europa. Este foarte greu pentru politicienii europeni să spună acest lucru, dar trebuie spus foarte clar și deschis. Ucraina fiind pământ european, intervenția rusă în Ucraina este primul război în Europa după războiul din fosta Iugoslavie. Si de aceea cred că trebuie să avem un plan foarte clar de contracarare a acestei agresiuni rusești.
Trebuie sa fim pregătiți atât politic cât și militar pentru o situație pe care nu o anticipa multă lume în urmă cu un an. Trebuie să ne pregatim pentru depășirea diverselor dificultăți care vin din faptul ca unele state membre UE au o atitudine față de Rusia influențată masiv de chestiunea energetică sau de alte domenii de cooperare cu Moscova. Cu toate acestea, în ciuda acestor dificultăți, UE a avut o abordare destul de coerentă, chiar dacă toți ne-am fi dorit să avem măsuri mai dure și mai rapid luate.”
Europa Liberă: Exista un clivaj între abordarea țărilor din centrul sau estul Europei (Polonia, România, țările baltice) și țările vestice, membre ale UE. Sunt alarmiste primele dintre acestea cand spun: „Ne e teamă de Rusia, vrem să fim apărați de NATO!”?
Cristian Preda: „Știți, Parlamentul European este o comunitate foarte diversă, sunt aproape 200 de partide, e greu să găsești o sensibilitate poltică nereprezentată în PE. Întreaga diversitate a UE este aici și e firesc să fie lecturi diferite. Nu suntem într-o logică de unanimitate partizană.”
Europa Liberă: Da, dar ne aflăm într-un moment critic. Ce se întâmplă seamănă izbitor cu intrarea trupelor sovietice în Polonia în anii 30…
Cristian Preda: „Știu că s-au facut aceste comparații și că ele pot să alimenteze temeri la nivel eurpean. Eu cred însă că e mai ințelept să asumăm aceste diferențe și să vedem cum putem construi o atitudine clară și lucidă în raporturile noastre cu Rusia. Exista clivaje și intre est și vest, si între deputați care vin din aceeași tară.
Ce este interesant este că regăsim în PE o întâlnire a extremelor, stânga și dreapta legate de interesele Rusiei. Avem în PE avocați ai Rusiei cum nu găseam în mandatul trecut, și avem această șocantă și absolut dezolantă situație, pentru un moderat ca mine: întâlnirea extremiștilor de stânga și a celor de dreapta în sprijinul pe care îl dau Rusiei. Este efectul ultimelor alegeri din UE, când conflictul din Ucraina era în desfășurare.
Sigur că, așa cum a arătat-o un sondaj al German Marschall Fund, există o majoritate europeană care dorește sancțiuni împotriva Rusiei și o apropiere a Ucrainei de UE. Problema este că din pricina unor atitudini sceptice în privința lărgirii UE, a transformării unor tări din vecinatate în țări membre, există un discurs mai moale vizavi de Ucraina. Ăsta-i paradoxul.
Dacă în timpul lui Ianukovici puteam invoca art. 49 din Tratatul european care dă dreptul oricărui stat european să adere la UE fără probleme, astăzi este aproape imposibil. Asta în conditiile in care ucrainienii și-au dat viața pentru ca țara lor să intre în Europa.
De aceea am spus, si cred ca trebuie să verbalizăm această nouă situație: Rusia nu mai este partenerul nostru strategic. Aceasta este linia PPE, transferată, dacă vreți la nivel european, unde filozofia generală este o combinație de diplomație și sancțiuni în raport cu Rusia. Doza în care sancțiunile și diplomașia au fost utilizate a variat in funcție de moment și circumstantele din teren. Sper ca PE va trimite o importantă misiune în Ucraina la alegeri, la fel cum sper că vom face și la alegerile din Moldova. Trebuie să discutăm și despre posiblitatea ratificării Acordului de Asociere cu Moldova.”
Europa Liberă: Până la alegeri?
Cristian Preda: „Să sperăm că vom găsi cea mai potrivită dată.””
Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.
septembrie 27, 2014
Posted by Motanul Incaltat |
Uncategorized | Al-Qaeda, Alastair Crooke, Angela Merkel, Atitudine, Atitudini, Balcanii, Barack Obama, Basescu, Bashar al-Assad, Bloomberg, criza economica, Dick Cheney, Diverse, economic, economie, Europa, European Union, Exercitii de normalitate, finante, Fratia Musulmana, Germania, guvern, Halliburton, Hamas, Hezbollah, Iran, ISIS, Israel, Iugoslavia, MI6, Middle East, Muntenegru, NATO, nivel de trai, normalitate, oameni, Opinia mea, Organizatia pentru Cooperare de la Shanghai, Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva, Orientul Mijlociu, parerea mea, partide politice, politic, politica externa, Politica internationala, Politice, Ponta, PPE, România, Rusia, Saddam Hussein, scutul antiracheta, Serbia, social, societate, stiri, Stratum Energy, SUA, Traian Basescu, Ucraina, UE, Ungaria, United States, Uniunea Europeana, USA, Victor Ponta, Vladimir Putin, WordPress |
46 comentarii
Stiri Romania Libera
Motanul Incaltat 