Donald Trump – pozitii de politica externa

Cred ca trebuie consemnate pentru ca sunt printre primele, daca nu chiar primele, pozitii politice de politica externa ale lui Donald Trump in calitate de Presedinte al SUA.

Romania Libera

Preşedintele Donald Trump laudă „munca fantastică” depusă de omologul său egiptean Abdel Fattah al-Sissi

„Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, a declarat, luni, că sprijină administraţia condusă de omologul său egiptean, Abdel Fattah al-Sissi, despre care a spus că a realizat „o muncă fantastică” într-un context „foarte dificil”, și a promis o cooperare militară sporită între cele două țări, transmit agențiile internaționale de presă, potrivit Agerpres.

„Îl susținem puternic pe președintele al-Sissi (…) Susținem clar Egiptul și poporul egiptean. Aveți, atât în Statele Unite, cât și în mine, un mare prieten și un mare aliat”, a declarat Trump, din Biroul Oval, unde l-a primit pe președintele Egiptului, care efectuează prima sa vizită la Casa Albă de la sosirea la putere.

Această vizită a lui al-Sissi la Casa Albă este prima a unui președinte egiptean din anul 2009, menționează EFE.

Fost șef al armatei egiptene, care l-a destituit din funcție pe predecesorul său islamist, Mohamed Morsi, în 2013, înainte de a fi ales președinte un an mai târziu, Al-Sissi și-a exprimat dorința de a colabora strâns cu omologul său american la „o strategie eficace de luptă contra terorismului”.

Administrația Obama a înghețat ajutorul militar al SUA pentru Egipt în 2013, după destituirea președintelui islamist Mohamed Morsi și represiunea sângeroasă a partizanilor acestuia. Dar rolul de neevitat al Egiptului, cea mai populată dintre țările arabe, a împins Casa Albă spre o destindere a poziției sale, în 2015, chiar dacă relațiile au rămas dificile.”

Trump este decis să rezolve militar problema Coreii de Nord. Consiliul pentru Securitate Națională a completat o listă de „opțiuni”

„Președintele american, Donald Trump, este decis să rezolve singur problema nord-coreeană, fără ajutorul Chinei, citează Financial Times.

Declarațiile au fost făcute cu câteva zile înainte de vizita președintelui chinez, Xi Jinping, pe care Trump îl va primi, joi și vineri, la reședința sa din Mar-a-Lago, în sudul Floridei. Pe agenda discuțiilor, Coreea de Nord este în topul listei. La fel de importantă va fi disputa teritorială din Marea Chinei de Sud, Trump declarând în repetate rânduri că se opune acapararea unor insule de către China, avertisment de care Beijing-ul nu a ținut cont.

Lista „to do” include și presiuni pentru China

„China are o mare influență asupra Coreii de Nord. Și China poate hotărî dacă ne va ajuta în această problemă sau nu. Dacă ne va ajuta, va fi foarte bine pentru China, dacă nu ne va ajuta, nu va fi bine pentru nimeni”, a declarat Trump.

Președintele american a avut o consfătuire cu responsabilii pe probleme de securitate națională, care au completat o listă cu opțiunile SUA pentru a contracara programul de rachete posibil nucleare ale Coreii de Nord. Lista conține o serie de măsuri economice și militare împotriva Coreii, precum și „recomandări de presiune” din partea vecinului „tolerant”, China. Acestea din urmă vor fi discutate în timpul vizitei lui Xi Jimping. „În cazul în care China nu va rezolva problema Coreii de Nord, vom face noi acest lucru”, a declarat președintele american.

Ambasadorul american la ONU, Nikki Haley, a făcut cunoscut mai devreme în cursul aceleiași zile că Statele Unite intenționează să pună presiune pe China pentru ca aceasta să acționeze împotriva cursei înarmării nucleare a Coreii de Nord. „Singura țară care poate stopa Coreea de Nord este China și ei o știu. Ei trebuie să acționeze și noi vom continua să punem presiune pe China pentru a acționa”, a afirmat Nikki Haley într-un interviu pentru canalul de televiziune ABC.

Lovitură preventivă

Președintele american, Donald Trump, postase pe contul său de Twitter că întâlnirea cu Xi Jinping va fi foarte dificilă, în special din cauza diferendelor comerciale dintre cele două mari puteri ale lumii. „Dar conversația cea mai importantă va fi cum vom putea să gestionăm neproliferarea nucleară a Coreii de Nord”, a precizat Nikki Halley. Beijingul a anunțat deja suspendarea importurilor de cărbune nord-coreean, conform sancțiunilor ONU vizând să convingă Phenianul să renunțe la programele nuclear și balistic. Această măsură este considerată insuficientă de către Nikki Haley. „Știm că există alte surse pentru a obține cărbune. Ceea ce ne dorim sunt acțiuni ferme din partea Chinei pentru a condamna Coreea de Nord”, a adăugat ea.

Încă din primele zile de la Casa Albă, Donald Trump a avertizat cu privire la posibilitatea unei acțiuni militare împotriva Phenianului, dacă acesta refuză să se conformeze. La începutul lui martie, președintele american a afirmat că este pregătit să utilizeze întreaga capacitate militară a Statelor Unite pentru a contracara rachetele balistice nord-coreene.

„Opțiunea militară a fost mereu pe masă”, a reamintit fostul ministru al Apărării în Administrația Obama, Ashton Carter. „În 1994, am lucrat la un plan pentru o lovitură preventivă asupra Coreii de Nord, de care nu am avut nevoie. Avem aceste opțiuni. Trebuie să le păstrăm”, a sublinat Carter. În opinia sa, reticențele Chinei de a merge prea departe în privința Coreii de Nord se explică prin temerile Beijingului de a vedea prăbușindu-se regimul de la Phenian, care îi servește foarte bine interesele.”

Mediafax

Donald Trump condamnă atacul „teribil” de la metroul din Sankt-Petersburg

„Atacul comis la metroul din oraşul rus Sankt-Petersburg, soldat cu cel puţin zece morţi şi zeci de răniţi, este un „lucru teribil”, a afirmat luni preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, citat de site-ul agenţiei Reuters.

Întrebat de jurnalişti despre atacul din Sankt-Petersburg, catalogat de autorităţile ruse drept „act terorist”, Donald Trump a afirmat: „Este un lucru teribil, sunt lucruri care se întâmplă în întreaga lume, un lucru absolut teribil”.

Statele Unite şi Marea Britanie au transmis condoleanţe Rusiei după explozia produsă la metroul din Sankt-Petersburg.

„Statele Unite monitorizează situaţia după explozia de la metroul din Sankt-Petersburg”, a declarat anterior un oficial de la Casa Albă.”

In privinta Egiptului, se vad destul de clar diferentele de abordare dintre actuala Administratie de la Casa Alba si cea a Presedintelui Obama. Trump il sprijina pe Feldmaresalul al-Sisi si ii lauda activitatea. Cu alte cuvinte, Presedintele Trump sprijina o conducere laica a Egiptului. S-ar putea spune ca, intr-un fel, din multe puncte de vedere, Egiptul s-a intors la starea de dinaintea Revolutiei Egiptene din 2011… Hosni Mubarak era, totusi, prea batran… Mohamed Morsi, desi scolit in SUA, dar si membru al Fratiei Musulmane, prea islamist… Interesant este ca partidul sau – Libertate si Justitie – avea ca ideologie politica islamismul democratic. Se baza pe Sharia, dar aveau ca obiectiv ca aceasta sa fie acceptata de un larg segment de populatie, considerand ca sloganuri precum revolutie-libertate, dreptate sociala, egalitate se gasesc in Legea Islamica. Fratia Musulmana a acceptat ca femeile si coptii sa poata face parte din guvern, de vreme ce nu vor putea fi alesi in functia de Presedinte. Ei erau pentru o economie mixta, justitie sociala, dar fara „manipulare sau monopol”. Insa s-au exprmat pareri critice si chiar as zice nefavorabile, din acest partid, fata de Acordurile de la Camp David dintre Egipt si Israel, vazute ca defavorabile Egiptului si atacand problema eliberarii Palestinei si suportului pan-arab dat pentru realizarea acestui deziderat. In 2012 acest partid era divizat intre „aliatii islamisti” ai Presedintelui Morsi si moderatii musulmani, crestini si liberali. Apoi, in 2013, Fratia Musulmana a fost declarata grup terorist de catre guvernul interim, lasand statutul partidului Libertate si Justitie sa pluteasca in neclaritate. Partidul a fost interzis in august 2014 de catre o curte de justitie, continuand sa functioneze subteran…

E clar ca pozitia ostil inflexibila fata de Acordurile de la Camp David a fost o eroare atat diplomatica, dar si politica, deoarece punea sub semnul intrebarii Tratatul de Pace Egipteano-Israelian din 1979!! Au facut o mare eroare, punandu-l in offside pe Presedintele Obama. Era clar ca SUA numai de asta nu avea nevoie: de un nou conflict dintre Egipt si Israel… Mai trebuie spus insa un lucru: Morsi nu a reusit sa multumeasca poporul, situatia sociala era complicata, iar cresterea islamismului si autoritarismului a nemultumit pe multi si a condus la Protestele din Iunie 2013, soldate cu o lovitura de stat.

Asa se face ca lucrurile „au evoluat” spre statu quo-ul dinainte de Revolutia din 2011: un militar la conducere si o conducere, laica, pe masura!! Se vede ca Donald Trump apreciaza lucrul asta, iar mentinerea stabilitatii este, pentru Casa Alba, pe primul plan. Chiar ma face sa ma gandesc daca nu cumva, pentru Casa Alba, linia politica convenabila ar fi cea trasata de fostul Presedinte Anwar el-Sadat… Cam asta pare a fi idealul pentru Washington… Partidul National Democratic al lui Sadat era un partid centrist si autoritar, catch-all… Partidul asta s-a dizolvat in 2011, cand cu Revolutia. Dar in locul lui a aparut Partidul Unitatii, format din fosti membri ai PND, care are ca ideologie, pe langa nationalismul egiptean (clasic, il avea si PND), democratia directa si neoliberalismul, precum si comunitarismul, situandu-se la centrul esicherului politic. Trebuie sa recunoastem ca e interesant ce se intampla in Egipt: iata, se cauta tot felul de formule politice si e clar ca e necesar lucrul asta pentru ca e nevoie de reforme daca doresti progresul tarii, al societatii. Noi, Romania, avem oare un partid politic care sa aiba o astfel de ideologie, sa zicem neoliberalismul? Eu, din cate constat, cred ca nu avem si chiar mai mult: neoliberalismul e privit de multi ca fiind responsabil de toate relele. In Egipt, partidul care are cele mai multe locuri in Camera Reprezentantilor este un partid liberal si secular: Partidul Egiptenilor Liberi. Pozitie: centru, centru-dreapta. Foarte interesant!! Asta intr-o tara musulmana!! Foarte interesant ce ne spune Wikipedia despre acest partid:

„On 3 April 2011, the engineer and business tycoon Naguib Sawiris, an Egyptian Copt, and a group of intellectuals and political activists announced the establishment of the party and declared the program, the objectives and the basic principles of the party.^[9] Other prominent party members include the Egyptian American scientist Farouk El-Baz,^[10] the Egyptian Arabic poet Ahmed Fouad Negm, the writer Gamal El-Ghitani, and the telecommunications entrepreneur Khaled Bichara.^[11]

„In July 2011, infighting emerged within the party. An internal faction called the „Group of 17” accused the national leadership of undemocratic methods in choosing local leaders in the Damietta Governorate and of tolerating former members of the National Democratic Party, the ruling party of the toppled Mubarak regime, within the ranks of the Free Egyptians Party. Five of the dissidents have been excluded from the party, and have been denoted as „troublemakers” by party officials.^[4] Nevertheless, in August of the same year, the new party reported to have 100,000 members.^[3]”

Poate e o impresie (falsa?!), dar acolo lucrurile se misca in comparatie cu scena noastra politica anchilozata. Acolo vad ca se fac eforturi de reforma, ceea ce, desigur, nu e deloc usor. Dar e o preocupare evidenta atat din partea lor, dar si din partea SUA care le ofera sprijinul. Aici vad ca se vorbeste doar de lupta anticoruptie, devenim cu totii specialisti in drept, inclusiv cel constitutional, dar nu vad o efervescenta de idei politice. Nu constat creativitate politica in peisajul politic autohton. Pe cand acolo remarc asa ceva. In Egipt cred ca putem vorbi de o Revolutie continua. Revolutie nu inseamna neaparat sa iasa lumea in strada, ci ma refer la un amplu efort de modernizare a tarii venit din partea societatii civile. Daca asa stau lucrurile, atunci e chiar de laudat!

In privinta Coreii de Nord si eu cred ca o actiune militara impotriva regimului comunist de la Phenian se apropie. Fara indoiala, Trump doreste sa stie pozitia Chinei si ce ar dori aceasta in schimbul sprijinului acordat SUA. Problema este ca avem un dictator – Kim Jong-un – imprevizibil, care ameninta statele din jur, dar si SUA, din punct de vedere militar. Problema este daca acesta mai poate fi tinut in frau de catre China sau daca China mai are un interes in a-l sustine, pentru ca exista diferente enorme intre comunismul din China – China operand reforme importante – si cel din Coreea de Nord, inclusiv din punct de vedere ideologic. Coreea de Nord ramane o tara stalinista, China a trecut prin reforme de economie de piata. Mai este, oare, regimul de la Phenian atat de important pentru China? Mai ales ca Rex Tillerson, in vizita la Pekin, a reiterat ca SUA doreste relatii bune cu China. Fara indoiala ca aceste lucruri aduc inflexiuni importante fata de situatia politica de pe vremea Razboiului Rece. Vetust, agresiv si periculos a ramas doar regimul din Coreea de Nord. Inclusiv pentru proprii cetateni: de exemplu, citeam pe burtiera unei televiziuni de stiri ca s-a dat o lege in Coreea de Nord impotriva celor care asculta muzica straina – pedeapsa, daca am retinut bine, este intre 2 si 10 ani de inchisoare. E incredibil sa se intample asa ceva in zilele noastre, dar iata ca se intampla. Daca va fi eliminat regimul comunist din Coreea de Nord se va pune, fara indoiala, problema reunificarii Coreii. Cum priveste China aceasta problema? Totusi nu putem privi problema aceasta intr-un mod maoist, desigur anacronic. De ce ar fi Coreea unificata o amenintare pentru China, in conditiile in care China ar avea relatii excelente cu SUA? Chestiunea respectarii drepturilor omului in China reprezinta o mare provocare pentru regimul de la Pekin. E o problema atat politica cat si ideologica. Insa Donald Trump pare a fi decis sa actioneze impotriva Coreii de Nord datorita amenintarii crescande a acesteia asupra Japoniei si Coreii de Sud. Daca e lasat sa se dezvolte in continuare regimul comunist din Coreea de Nord, problema va fi mult mai mare si mai periculoasa. Asa ca Donald Trump nu prea are de ales si va trebui sa actioneze acum intr-un fel sau altul – cu sau fara ajutorul Pekinului. Poate China garanta ca tine sub control Phenianul? S-ar putea intampla sa nu reuseasca, iar daca Phenianul va dezvolta in continuare armament nuclear, intr-un viitor apropiat problema aceasta va fi mult mai greu de solutionat, cu toate sanctiunile care s-ar pune la adresa Coreii de Nord. De asemenea, ar mai trebui adaugat ca regimul din Coreea de Nord, foarte agresiv, pune probleme si Rusiei, care nu se simte prea confortabil avand un astfel de vecin…

In ceea ce priveste ce s-a intamplat in Metroul din Sankt Petersburg, e clar ca o recrudescenta a terorismului nu poate fi pe placul nimanui. S-ar putea intampla ca Rusia si SUA sa se regaseasca pe un teren comun, cel de lupta impotriva terorismului. SUA pare a face unele concesii Rusiei cu privire la Siria, ma refer la regimul lui Bashar al-Assad, desi problema nu e solutionata si e de vazut ce pozitie va adopta SUA fata de Iran. Fara indoiala ca ce s-a intamplat in Sankt Petersburg e teribil. Imi exprim si eu condoleantele fata de familiile victimelor acestui masacru. Sa le dea Dumnezeu sanatate celor raniti! Rusia va intra sub monitorizarea defensiva a serviciilor de informatii americane pentru ca o analiza obiectiva a situatiei se impune.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Despre recenta declaratie a D-lui. Iliescu

Mediafax

Ion Iliescu, pentru Der Spiegel: Am aprobat o cerere privind „o locaţie” a CIA în România. Ioan Talpeş confirmă afirmaţiile fostului preşedinte

Se arata ca:

„Ion Iliescu afirmă, într-un interviu acordat Der Spiegel, că el a aprobat „în principiu”, în perioada 2002-2003, o solicitare a SUA privind crearea unui centru al CIA în România, fără a şti că urma să fie vorba de vreo unitate pentru detenţie, detaliile proiectului stabilindu-le Ioan Talpeş, la acea vreme şef al Administraţiei prezidenţiale, scrie Der Spiegel.

În perioada 2002-2003, Statele Unite au formulat o cerere privind găzduirea de către România a unui centru al Agenţiei Centrale de Informaţii.

„Aliaţii americani ne-au cerut să oferim o locaţie”, afirmă Ion Iliescu într-un interviu acordat revistei Der Spiegel, explicând că a aprobat solicitarea „în principiu”, detaliile fiind stabilite de Ioan Talpeş, care fusese director al Serviciului de Informaţii Externe, iar atunci era şef al Administraţiei prezidenţiale şi şef al Departamentului prezidenţial pentru Securitatea Naţională.

Ion Iliescu a precizat că el a aprobat doar „o locaţie” destinată CIA, fără a avea cunoştinţă că era vorba de vreun centru special, pentru detenţie.

„Am considerat că era un gest de acomodare înaintea aderării noastre la NATO”, a explicat Iliescu, care a fost preşedinte în perioada 22 decembrie 1989-1992, 1992-1996 şi 2000-2004.

„Noi nu am avut nicio interferenţă asupra activităţilor desfăşurate de Statele Unite în acea locaţie”, a explicat fostul preşedinte. „În acel moment, mie, ca preşedinte, acea solicitare nu mi s-a părut mare lucru. Eram aliaţi (…), nu am intrat în detalii. Dacă aş fi ştiut ce se putea face acolo, răspunsul nu ar fi fost pozitiv”, a subliniat Iliescu.

Ioan Talpeş confirmă, pentru Der Spiegel, afirmaţiile lui Ion Iliescu despre centrul CIA

Fostul şef al Administraţiei prezidenţiale Ioan Talpeş a confirmat, pentru Der Spiegel, afirmaţiile lui Ion Iliescu despre locaţia destinată CIA, explicând că a fost oferit un sediu în Bucureşti, utilizat între 2003 şi 2006, şi că autorităţile române nu au ştiut ce activităţi desfăşurau americanii.

Ioan Talpeş, care în 2003 era şef al Administraţiei prezidenţiale şi şef al Departamentului prezidenţial pentru Securitatea Naţională, a confirmat că preşedintele de la acea vreme, Ion Iliescu, i-a dat „mână liberă” să se ocupe de problema oferirii unui sediu destinat CIA.

Talpeş a precizat că locaţia a fost oferită în Bucureşti, fiind utilizată în perioada 2003-2006, explicând că acest sediu nu mai există în prezent.

Potrivit fostului consilier prezidenţial, autorităţile române ar fi transmis CIA că nu aşteptau informaţii despre activităţile desfăşurate în acel sediu. „Nu am văzut personal locaţia. Eram conştienţi că puteau fi lucruri periculoase”, a spus Talpeş, potrivit Der Spiegel.

Fostul preşedinte Traian Băsescu a negat, săptămâna trecută, afirmaţiile unui jurnalist care a susţinut că pe teritoriul României au existat închisori CIA unde au fost torturaţi oameni, subliniind că nu există „o probă” că au funcţionat pe teritoriul ţării noastre astfel de centre de detenţie. Întrebat vineri seara la Realitatea Tv dacă au fost închisori CIA în România unde s-au torturat oameni, fostul şef al statului a spus că nu ştie. Întrebat dacă a citit raportul Congresului SUA privind închisorile CIA din întreaga lume, Băsescu a confimat, dar a precizat că „nu există o probă că pe teritoriul României au existat astfel de închisori”.

Senatul american a prezentat, pe 9 decembrie 2014, versiunea publică a raportului privind tehnicile de interogare utilizate de CIA. Conform documentului, Agenţia Centrală de Informaţii din SUA a utilizat metode „brutale”, de multe ori „ineficiente”, pentru interogarea suspecţilor de terorism, inducând în eroare constant Preşedinţia şi Congresul privind informaţiile obţinute. Versiunea publică a raportului elaborat de Comisia senatorială de Informaţii a secretizat o serie de date, inclusiv numele ţărilor care au găzduit închisori secrete ale CIA. Potrivit unor surse citate de Washington Post, numele de cod al centrului de detenţie construit de CIA în România este „BLACK” („NEGRU”). Polonia are culoarea „albastru”, Lituania, „violet”, iar Thailanda, „verde”. Pornind de la această informaţie, din document ar rezulta că Agenţia Centrală de Informaţii din SUA a semnat, în anul 2002, un acord cu o instituţie decizională de rang înalt din România (neidentificată în versiunea publică a documentului) pentru găzduirea unei închisori secrete a CIA. Fondurile oferite pentru construcţia centrului de detenţie au fost de ordinul milioanelor de dolari. „În anul 2002, CIA a ajuns la un acord cu … din ţara … pentru a găzdui un centru de detenţie. Sediul central al CIA a invitat biroul CIA din ţara … să identifice modalităţi de susţinere a … în ţara … (…) Primii deţinuţi CIA au început să fie transferaţi la Centrul de detenţie NEGRU în toamna anului 2003”, se arăta în raportul Senatului SUA privind tehnicile de interogare utilizate de Agenţia Centrală de Informaţii.

Conform raportului, CIA nu informase Departamentul de Stat despre închisoarea secretă din România, iar ambasadorul american în România, Michael Guest, a calificat ca „inacceptabilă” această situaţie, cerând clarificări şi asigurări că nu vor fi utilizate tehnici brutale de interogare. „În august 2003, ambasadorul american în ţara … a încercat să ia legătura cu oficiali de la Departamentul de Stat pentru a se asigura că instituţia are cunoştinţă de existenţa centrului de detenţie şi de potenţialul impact asupra politicilor în relaţia cu Administraţia ţării-gazdă (România – n.red). Ambasadorului american i s-a răspuns de către biroul local CIA că acest lucru nu este posibil şi că nimeni de la Departamentul de Stat, nici măcar secretarul de Stat (Colin Powell – n.red), nu fusese informat despre existenţa închisorii CIA în această ţară. Catalogând drept «inacceptabilă» atitudinea CIA, ambasadorul a cerut un document semnat cel puţin de către consilierul prezidenţial american pentru Securitatea naţională prin care să fie descrise atribuţiile programului, inclusiv o poziţie din care să reiasă că tehnicile de interogare utilizate de CIA respectau standardele legale şi drepturile omului (…)”, menţionează raportul.

În această situaţie, sediul central al CIA a cerut intervenţia adjunctului secretarului de Stat, Richard Armitage, care l-a sunat pe ambasadorul din România. „Richard Armitage a cerut CIA să îi ţină pe el şi pe secretarul de Stat informaţi, pentru a nu fi luaţi pe nepregătite când ambasadorul va exprima îngrijorare”, subliniază raportul. În mai 2004, pe fondul dezvăluirilor despre abuzurile comise în închisoarea americană de la Abu Ghraib (Irak), ambasadorul din România a cerut din nou explicaţii privind metodele de interogare utilizate de CIA, reiese din raport. „Richard Armitage a făcut din nou afirmaţii vehemente, reproşând CIA că el şi secretarul de Stat au fost ţinuţi în afara procesului de coordonare al Consiliului american pentru Securitatea Naţională privind programul CIA. (…) Armitage a emis dubii privind eficienţa şi valoarea informaţiilor obţinute prin programul CIA”, preciza raportul. Din document rezultă că în închisoarea CIA din România au fost deţinuţi suspecţi importanţi, printre care s-au numărat Khaled Sheikh Mohammed, considerat principalul organizator al atentatelor din 11 septembrie 2001, Janat Gul, un lider operativ al reţelei Al-Qaida, Hassan Ghul, combatant al organizaţiei teroriste, Abu Faraj al-Libi, numărul trei în ierarhia grupării, şi Abd al-Rahim al-Nashiri, un saudit implicat în atacul asupra navei militare USS Cole.

După publicarea raportului Senatului SUA, MAE preciza, pe 16 decembrie 2014, că autorităţile române nu deţin probe referitoare la centre de detenţie ale CIA sau acţiuni de privare de libertate întreprinse de Agenţie pe teritoriul naţional, dar nu pot ignora acuzaţiile aduse, astfel că manifestă disponibilitate pentru elucidarea acestora.

Un raport al Consiliului Europei prezentat în 2006 confirma existenţa unui centru secret de detenţie al CIA în România, în cadrul programului Agenţiei Centrale de Informaţii de „extrădări extraordinare” vizând suspecţi de terorism. În decembrie 2011, organizaţia Amnesty International a cerut României să redeschidă investigaţia privind centrul de detenţie al CIA, după ce presa internaţională a dezvăluit că închisoarea ar fi fost în Bucureşti. În octombrie 2013, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care cerea autorităţilor române declanşarea rapidă a unei anchete „independente, imparţiale, detaliate şi eficiente” privind implicarea României în programul închisorilor CIA. În replică, premierul Victor Ponta a declarat că autorităţile române vor studia rezoluţia PE şi vor face tot ce e normal pe plan european sau internaţional. „Sincer, nu ştiu despre ce închisori este vorba şi, în mod sigur, cred că s-au întâmplat cu mult înainte de a mă apropia eu de funcţia de prim-ministru. O să studiem ce s-a decis şi vom face tot ceea ce e normal pe plan european sau internaţional”, spunea Victor Ponta în octombrie 2013.

În luna februarie a acestui an, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie potrivit căreia comisiile pentru Libertăţi civile, Afaceri externe şi Drepturile omului din PE vor reîncepe ancheta privind presupusele transferuri şi detenţii ilegale de prizonieri desfăşurate de CIA în statele membre UE, ca urmare a noilor dezvăluiri ale Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA. Raportul Senatului SUA publicat în decembrie 2014 „dezvăluie fapte noi care confirmă acuzaţiile conform cărora mai multe state membre ale UE, autorităţile acestora, funcţionari şi agenţi ai serviciilor de securitate şi de informaţii au fost complici la programul CIA de detenţie secretă şi de extrădări extraordinare, uneori prin mijloace corupte bazate pe sume substanţiale de bani oferite de CIA în schimbul cooperării lor”, susţineau europarlamentarii. PE anunţa că această anchetă va presupune, printre altele, trimiterea unei misiuni parlamentare pentru colectarea de informaţii în statele membre unde există acuzaţii că au fost centre secrete CIA de detenţie.

Totodată, PE a invitat SUA „să ancheteze şi să urmărească penal multiplele încălcări ale drepturilor omului din cadrul programului CIA de predare şi de detenţie secretă şi să coopereze în ceea ce priveşte toate cererile din partea statelor membre ale UE referitoare la informare, extrădare sau căile de atac eficiente pentru victimele programului CIA”. Pe de altă parte, europarlamentarii îşi exprimau „preocuparea privind obstacolele întâmpinate de anchetele parlamentare şi judiciare naţionale referitoare la implicarea anumitor state membre în programul CIA, abuzul privind secretul de stat şi clasificarea nejustificată a documentelor care au condus la încetarea urmăririi penale”. Ei reiterau solicitările adresate statelor membre de a investiga acuzaţiile potrivit cărora, pe teritoriul lor, au existat închisori secrete în care erau deţinute persoane în cadrul programului CIA, precum şi să îi urmărească penal pe cei implicaţi în aceste operaţiuni.

Acuzaţiile privind utilizarea de către CIA a statelor membre UE, printre care România, Polonia şi Lituania, pentru transportarea şi detenţia ilegală a prizonierilor au fost anchetate de comisia temporară a Parlamentului European creată în 2006. De atunci, europarlamentarii au cerut în mod repetat investigaţii aprofundate privind colaborarea statelor membre UE cu programul CIA de detenţie secretă şi extrădare extraordinară.

În România a existat o anchetă parlamentară asupra acestei chestiuni, constituită în luna decembrie a anului 2005, după primele informaţii potrivit cărora spaţiul aerian românesc ar fi fost survolat de avioane CIA care transportau deţinuţi şi că aceştia erau torturaţi în centre special constituite în România. În urma acelei anchete s-a stabilit că nu au existat închisori CIA pe teritoriul României.

Preşedintele Comisiei parlamentare privind închisorile CIA, senatorul Norica Nicolai, declara, pe 16 iunie 2006, că există date clare care atestă faptul că avioanele militare americane au aterizat pe aeroporturile româneşti exclusiv din motive tehnice şi că, în România, nu există închisori pentru deţinuţi suspecţi de terorism.”

Sa vedem si ce precizari aduce Dl. Iliescu:

Precizari la interviul din Der Spiegel

Dl. Presedinte Iliescu arata ca:

„Sunt neplăcut surprins de modul în care se reflectă și mai ales se comentează afirmațiile pe care le-am făcut într-un interviu acordat publicației germane „Der Spiegel”.

Vreau să fiu cât se poate de clar: nu am confirmat în niciun fel existența unei închisori ilegale a CIA pe teritoriul României, închisoare în care s-ar fi aplicat tehnici ilegale de interogare, cum ar fi tortura. Am precizat la fel de clar că, dacă aș fi știut ce destinație are facilitatea solicitată de partea americană, aș fi luat, cu siguranță, o altă decizie.

Știind ceea ce aprobasem – acordarea unui sediu pentru reprezentanța CIA în România-justifică faptul că, în toți acești ani, am negat existența unei închisori CIA pe teritoriul Româniai. Resping cu toată hotărârea interpretarea acestui gest-firesc între parteneri și aliați-drept o formă de a ”mitui” partea americană, pentru ca România să fie primită în NATO. Aprobarea a fost dată, din câte știu, DUPĂ ce la Praga, la summitul NATO, în noiembrie 2002, s-a luat decizia admiterii țării noastre în Alianța Nord-Atlantică.

Admiterea în NATO este rezultatul firesc al reformelor politice și militare operate după 1989, și a avut un șir de costuri, pe care le-am acceptat, pentru că beneficiile apartenenței noastre la NATO întrec cu mult costurile. Iar acum vedem cu adevărat că atunci am făcut o alegere corectă, care ne asigură securitatea, într-un context internațional complicat și extrem de periculos.

Cooperarea pe multiple planuri între București și Washington s-a accentuat și consolidat în ultimii 15 ani, lucru recunoscut-și continuat-de președinții și guvernele care s-au succedat de atunci la conducerea României. Ne-am asumat niște angajamente, care nu sunt nici ale mele, nici ale lui Traian Băsescu sau ale noului președinte, Klaus Iohannis. Sunt ale României, sunt în logica servirii intereselor României. Revin și spun: pentru toate există un cost. SUA și-au asumat lupta împotriva terorismului. Această luptă a avut și are niște costuri, umane și materiale. Costuri pe care le-am cunoscut și noi, în angajamentul nostru în Irak și Afganistan. Nu trebuia să ni le asumăm? Nu trebuia să respectăm regulile stabilite prin tratatele la care suntem parte?

Este ridicolă și mai ales degradantă pentru România, periculoasă pentru interesele ei, afirmația că declarația mea face ”jocul rușilor”. După aceeași logică, raportul prezentat la începutul anului în Congresul SUA, raport extrem de critic față de CIA și de tehnicile sale de interogare, face, la rândul lui, jocul rușilor. Vi se pare că se poate spune așa ceva, fără a cădea în ridicol? Raportul Congresului este expresia cea mai concretă a tăriei unei democrații, care, atunci când este nevoie, își asumă erorile și face astfel încât ele să nu se mai repete, iar legea să fie respectată.

Dacă în facilitățile CIA din România, din acei ani, s-au petrecut încălcări ale regulilor, este datoria părții americane să spună acest lucru, și să procedeze în consecință. România nu poate să nu-și asume faptul că a acceptat o cerere a CIA. Dar de aici până a spune că știam ce se întâmplă acolo, că știam despre eventualele acte de tortură și de cruzime, este drum lung. Eu refuz să merg pe acest drum.

Oricât ar părea de ciudat celor care cred că au mai găsit un motiv de răfuială cu Ion Iliescu, afirmațiile mele sunt o dovadă că România are tăria de a-și asuma responsabilitățile care îi revin, și în bine, și în mai puțin bine. Am învățat, sper, cu toții, lecția acestei întâmplări, și de acum înainte vom acționa în consecință. Sper că vom învăța și să vorbim aceeași limbă, când este vorba despre România și despre interesele ei. Și dacă ceva face jocul adversarilor României, acel ceva este suma dezbinărilor noastre, abordărilor politicianiste, tratarea conflictuală a tuturor subiectelor.”

Trebuie sa fim de acord cu ceea ce afirma fostul Presedinte, si anume ca e necesar ca Romania sa aiba „tăria de a-și asuma responsabilitățile care îi revin” . Punctul slab ar fi ca nu s-a interesat de ceea ce face CIA pe teritoriul Romaniei sau de ce nu a fost informat, pentru ca nu mi se pare prea clar…

Dar aici e o alta problema… Si anume raportul comisiei senatoriale americane, „raportul prezentat la începutul anului în Congresul SUA, raport extrem de critic față de CIA și de tehnicile sale de interogare” … Si e bine punctat: „extrem de critic”. Eu stau si ma intreb daca ne dam seama despre ce vorbim… Pentru ca, cel putin asa mi se pare, vorbim despre teroristi ca despre niste domnisoare de pension, la care daca ridici putin tonul au si inceput sa planga. Sa ne amintim ce au facut teroristii: 11 septembrie, Toulouse, Boston, Charlie Hebdo – Paris!! Sa ne gandim la Al Qaeda si ISIS, organizatii criminale care opereaza liber prin lumea larga, provocand o multime de victime, oameni nevinovati!! Or, tot acest raport senatorial ce doreste sa arate de fapt? Cat de rea a fost Administratia republicana sub Bush jr. Este clar ca avem de a face cu o lupta politica intre democrati si republicani, prin care primii doresc sa-i discrediteze pe adversarii lor politici, pe republicani. Sa arate ca America, sub o Administratie republicana, nu a respectat Drepturile Fundamentale ale Omului iar acum se face dreptate! Abordarea aceasta conflictuala are, bineinteles, ecouri in lumea larga. Insa, din pacate, pare a fi partinitoare, tinand partea teroristilor care apar astfel intr-o lumina mai favorabila.

Insa trebuie spus ca actiunile SUA in Orientul Mijlociu, si ma refer la cele impotriva Irak-ului, desfasurate cand la Casa Alba a fost o Administratie republicana, n-au fost fara temei. Ele au fost justificate! Saddam Hussein a atacat Kuweitul, a trimis rachete care au lovit Israelul. Iar ca reactie la asemenea fapte a urmat replica americana. De asemenea, razboiul din Afganistan a fost o reactie la atentatele din 11 septembrie 2001. In momentul in care, in Orientul Mijlociu, s-a dezvoltat o forta politica agresiva – atat politica dar si una terorista – care s-a manifestat impotriva SUA, atunci America a reactionat, cum si era de asteptat.

Sa facem o comparatie cu actiunile intreprinse de SUA sub o Administratie democrata, sub Barack Obama. Sa luam Libia. Muammar al-Gaddafi nu a atacat pe nimeni. Dimpotriva, el a vrut sa stabileasca niste relatii normale cu UE si SUA, in ciuda pacatelor tineretii. Chiar a vrut sa dea o mana de ajutor in lupta impotriva terorismului. Libia nu a atacat niciun stat, niciun stat vecin. Actiunea intreprinsa impotriva Libiei, aprobata in Consiliul de Securitate al ONU – cu abtinerea, din cate stiu, a Rusiei si Chinei – nu se poate spune ca nu a fost legala. Dar a fost justificata? Avioanele franceze si britanice au lovit salbatic Libia, SUA a bombardat de pe mare aceasta tara. Ca sa-l scoata pe dictator de la Putere. Au distrus Libia. Si rezultatul a fost ca Libia a ajuns un focar de terorism, unde terorismul islamic, organizatii criminale precum ISIS, se dezvolta fara probleme. Sa ne gandim acum la Siria – unde Consiliul de Securitate nu a aprobat interventia militara. Bashar al-Assad de asemenea nu a atacat pe cineva. Siria nu a atacat un stat vecin ca sa poti sa spui ca e un pericol. In schimb a inceput o actiune impotriva lui, dusa inclusiv de forte teroriste, actiune care nu a fost condamnata de Adminstratia de la Casa Alba, de Barack Obama, ci si sprijinita cel putin moral prin lipsa oricarei reactii. La fel si in Egipt, cand cu Primavara Araba, a venit la Putere Fratia Musulmana, lucru la care Dl. Obama de asemenea nu prea a avut vreo reactie. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a intamplat sub Barack Obama a fost o recrudescenta a terorismului in lume, fara ca aceasta spirala a crimei si violentei sa fie in vreun fel condamnata cu vehementa de catre liderul de la Casa Alba. Dimpotriva, parea ca le gaseste temeiuri justificate teroristilor pentru actiunile lor!

Toata aceasta tevatura pare a fi discreditarea fostei Administratii republicane de la Casa Alba, de catre democrati, in vederea viitoarelor alegeri prezidentiale pe care democratii vor sa le castige.

Dar sa vedem si care sunt cocluziile raportului Senatului:

Gandul

Concluziile DURE ale raportului Senatului SUA cu privire la tehnicile de interogare ale CIA: cele 20 de acuzaţii aduse Agenţiei Centrale de Informaţii

Se arata ca:

„Tortura utilizată de CIA în interogatoriile începute după atentantele din 11 septembrie 2001 nu a fost „un mijloc eficient pentru a obţine informaţii sau colaborarea unor deţinuţi”, apreciază un raport al Senatului american în prima dintre cele 20 de concluzii prezentate mai jos, relatează AFP.

1. Utilizarea de către CIA a unor tehnici dure de interogare nu a fost un mijloc eficient pentru a obţine informaţii sau cooperarea unor deţinuţi.

2. Justificarea de către CIA a utilizătii tehnicilor dure de interogare se bazează pe afirmaţii inexacte cu privire la eficienţa lor.

3. Interogatoriile unor deţinuţi ai CIA au fost brutale şi mult mai dure decât CIA le-a descris aleşilor.

4. Condiţiile de încarcerare ale unor deţinuţi ai CIA erau mai dure decât CIA le-a prezentat aleşilor.

5. CIA a furnizat în mod repetat informaţii inexacte Departamentului american al Justiţiei, punând piedici unei analize juridice corecte asupra programului de detenţie şi interogare al CIA.

6. CIA s-a sustras activ sau a împiedicat supravegherea acestui program de către Congres.

7. CIA a împiedicat supravegherea şi procesul de decizie al Casei Albe.

8. Implementarea şi gestionarea acestui program de către CIA a complicat şi uneori a împiedicat misiunile de securitate naţională ale altor agenţii.

9. CIA a împiedicat supravegherea prin intermediul biroului inspectorului general al CIA.

10. CIA a coordonat difuzarea unor informaţii clasificate presei, inclusiv informaţii inexacte privind eficienţa unor tehnici dure de interogare.

11. CIA (Agenţia Centrală de Informaţii) nu era pregătită în momentul lansării programului de detenţie şi interogare, la peste şase luni după ce i s-a permis să deţină persoane.

12. Programul de detenţie şi interogare era implementat inadecvat şi prost gestionat în întregime, în special în 2002 şi la începutul lui 2003.

13. Doi psihologi externi au dezvoltat tehnicile dure de interogare ale CIA şi au jucat un rol central în implementarea, estimarea şi gestionarea programului. În 2005, CIA a subcontractat majoritatea operaţiunilor legate de acest program.

14. Deţinuţii CIA au fost supuşi unor tehnici coercitive de interogare care nu au fost aprobate de Departamentul Justiţiei sau autorizate de oficialii CIA.

15. CIA nu a prezentat o listă completă sau exactă cu indivizii pe care îi deţine şi a reţinut persoane care nu îndeplineau criteriile pentru a fi închise. Afirmaţiile CIA cu privie la numărul deţinuţilor săi şi al celor care au fost supuşi tehnicilor sale de interogare erau inexacte.

16. CIA nu a reuşit să evalueze corect eficienţa interogatoriilor sale forţate.

17. CIA a sancţionat rareori membrii săi care au comis încălcări grave şi au efectuat activităţi inadecvate.

18. CIA a ignorat numeroase critici interne şi obiecţii pe tema implementării şi gestionării programului său de detenţie şi interogare.

19. Programul CIA nu era viabil şi s-a încheiat efectiv în 2006, după dezvăluiri de presă, diminuarea cooperării altor state şi apariţia unor preocupări de ordin juridic.

20. Programul CIA a afectat reputaţia Statelor Unite în lume şi a generat costuri suplimentare importante, atât de ordin financiar, cât şi de altă natură.”

Eu cred ca ar fi de comentat cel putin doua lucruri:

1. De ce nu se trag concluzii la fel de dure impotriva terorismului, care creeaza o multime de victime, oameni nevinovati?

2. Daca lucrurile stau asa, de aici se vede ce inseamna cand serviciile secrete incep, dintr-un motiv sau altul, printr-un procedeu sau altul, sa aiba o Putere prea mare: incalca legea si comit abuzuri.

Dar sa vedem care a fost reactia lui Barack Obama:

Reacţia lui Barack Obama după ce un raport al Senatului a dezvăluit BRUTALITĂŢI incredibile comise de CIA

Se arata ca:

„Preşedintele american, Barack Obama, a denunţat utilizarea de către Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) a unor metode „contrare” valorilor Statelor Unite.

„Aceste tehnici de interogare au afectat puternic reputaţia Statelor Unite pe plan global”, a declarat Barack Obama într-un comunicat, promiţând că va face totul pentru ca aceste metode să nu mai fie utilizate niciodată.

„Nicio naţiune nu este perfectă, dar una din forţele Statelor Unite este voinţa de a înfrunta direct trecutul”, a spus Obama.

Agenţia Centrală de Informaţii din SUA a comis erori utilizând tehnici brutale de interogare, admite directorul CIA, John Brennan, explicând însă că aceste metode au permis dejucarea unor comploturi teroriste după atentatele din 11 septembrie 2001.

„Au existat erori. Dar aceste tehnici brutale de interogare au permis obţinerea unor informaţii care au permis evitarea unor atentate, capturarea teroriştilor şi salvarea de vieţi omeneşti”, a spus Brennan.

Agenţia Centrală de Informaţii din SUA a utilizat metode „brutale”, de multe ori „ineficiente”, pentru interogarea suspecţilor de terorism, inducând în eroare constant Preşedinţia şi Congresul privind informaţiile obţinute, conform raportului elaborat de Senatul SUA.

„În multe cazuri, au fost utilizate imediat cele mai agresive tehnici de interogare, în serie şi fără oprire”, precizează raportul.

„Privarea de somn implica ţinerea deţinuţilor în stare de veghe până la 180 de ore, de obicei în picioare sau în poziţii incomode, chiar şi cu mâinile legate deasupra capului”, adaugă documentul, precizând că un suspect de terorism a murit de hipotermie după ce a fost ţinut „parţial dezbrăcat” pe o podea de beton.

Conform raportului, alţi deţinuţi au fost legaţi la ochi şi târâţi pe coridoarele penitenciarelor în timp ce erau loviţi cu picioarele şi pumnii de gardieni. Mulţi deţinuţi supuşi tehnicilor brutale de interogare au suferit halucinaţii, stări paranoice, insomnii ori au avut tendinţa de a se automutila. Abu Zubaydah, unul dintre liderii reţelei teroriste Al-Qaida, a devenit inconştient după ce a fost supus tehnicii simulării înecului, precizează autorii raportului.

Potrivit documentului, elaborat de experţi ai Comisiei de Informaţii din Senatul SUA, „tehnicile de interogare utilizate CIA au fost mai brutale şi mult mai frecvente decât se cunoştea”.

Conform The New York Times, programul de interogare aplicat de CIA nu a fost bine gestionat şi nu era monitorizat în mod adecvat. „Persoanele care au încălcat politicile CIA au fost trase foarte rar la răspundere. Agenţia Centrală de Informaţii a restricţionat accesul la informaţii, a refuzat să răspundă solicitărilor referitoare la programul de interogare, furnizând, uneori, informaţii false”, notează raportul. „CIA a indus în eroare membri ai Congresului şi reprezentanţi ai Casei Albe privind eficienţa şi amploarea utilizării tehnicilor dure de interogare”, continuă autorii raportului.

Conform documentului, cel puţin 26 de suspecţi de terorism au fost deţinuţi în mod ilegal, în contradicţie cu normele americane de încarcerare.

„CIA a oferit ilegal informaţii clasificate jurnaliştilor, exagerând succesul tehnicilor dure de interogare a suspecţilor de terorism, în scopul obţinerii susţinerii opiniei publice”, subliniază raportul.”

„Vointa de a infrunta direct trecutul„…? Care „trecut„? Cel republican, n-asa? Cel putin asta sugereaza afirmatia lui Obama. Problema nu este daca o natiune e sau nu perfecta, ci trecutul republican… Drept este sa luam in considerare si ce spune John Brennan: „Au existat erori. Dar aceste tehnici brutale de interogare au permis obţinerea unor informaţii care au permis evitarea unor atentate, capturarea teroriştilor şi salvarea de vieţi omeneşti”.  Pentru ca daca „nicio natiune nu e perfecta” atunci sa ne gandim si la cele care prolifereaza terorismul. Iar cum si-a aparat Obama tara de terorism lasa de dorit!! Va propun sa recititi:

Boston…

… de unde se vede cat de bine e aparata America de aceste „domnisoare de pension” care „se rusineaza si de o floare”, teroristii!! Iar Obama „apara” America prin tehnici ce amintesc de fosta Securitate: ascultari de convorbiri telefonice si amestec in viata privata a oamenilor! In vreme ce fenomenul terorist ia amploare!! Greseala pe care o face actuala Administratie este de a arata acuzator cu degetul doar spre CIA si spre fosta Administratie de la Casa Alba, lasand in plan secund terorismul, ca si cum nu terorismul ar fi problema ci America, punand in dificultate aliatii SUA si generand o serie de probleme, dar care nu atenueaza in niciun fel fenomenul terorist din lume.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Despre ISIS si lupta geopolitica…

Un deosebit de interesant articol in Gandul:

Opinia unui fost agent MI6: Toată lumea foloseşte „Statul Islamic” în propriul interes. Iar ei se folosesc acum de noi

Se arata ca:

„Alastair Crooke, fost agent al serviciului secret britanic MI6 şi consilier al unor înalţi oficiali europeni pe probleme privind Orientul Mijlociu, consideră că principalii actori internaţionali, de la preşedintele SUA Barack Obama la Putin şi Rusia, se raportează la gruparea teroristă „Statul Islamic”, din Irak şi Siria, pentru a-şi atinge propriile interese. De fapt, din cauza acestei încrengături de interese, gruparea teroristă a ajuns să întoarcă roata şi să se folosească de Occident pentru a-şi atinge scopurile şi o face deocamdată eficient.

„Se pare că toată lumea caută să se folosească de ISIS (gruparea teroristă Statul Islamic) în propriul interes”, scrie Alastair Crooke, fost spion MI6 şi oficial al diplomaţiei UE, în Huffington Post. El aminteşte, citând-o pe analista libanezo-americană Raghida Dergham, de schizofrenia care a lovit ţările din Golf, în ce priveşte raportarea la SUA, referindu-se la faptul că ţările arabe din Golf văd ISIS ca pe un instrument necesar pentru a confrunta Iranul şi ambiţiile sale regionale, mai ales în războiul din Siria, şi nu ca terorişti. „Este remarcabilă candoarea subită în a exprima disensiuni radicale, de exemplu între faptul că guvernele din Golf au caracterizat ameninţarea ISIS ca pe una existenţială şi faptul că o mare parte din public simpatizează cu ISIS şi motivele sale, iar ISIS este văzut ca ceva necesar în balanţa de putere şi cea a terorii”, scrie Dergham.

În ciuda retoricii ţărilor arabe, viziunea de mai sus se traduce şi în sprijinul armat cu care contribuie la campania de atacuri aeriene din Siria: 4 avioane F-16 din Arabia Saudită, 4 avioane de luptă din Emiratele Arabe, două din Bahrain şi un Mirage din Qatar, care nu au luat practic parte la atacuri.

Dacă ţările arabe vor să folosească războiul anti-ISIS pentru a-i forţa mâna preşedintelui sirian Assad, Rusia şi Iranul urmăresc un alt scop, mai scrie Crooke. Ele doresc ca ofensiva să ţintească strict ISIS în Irak şi Siria. Ministrul de Externe rus Serghei Lavrov a încurajat atacurile americane împotriva ISIS, însă a insistat ca acestea să ţintească într-adevăr ISIS şi nu guvernul Assad, iar acestea să fie coordonate împreună cu guvernul de la Damasc.

Ca reacţie la atacurile SUA în Siria împotriva ISIS şi la contrele lui Obama cu Assad pe această temă, Rusia a mutat şi ea, ameninţând că va spori livrările de armament către guvernul sirian, dacă SUA ar ataca direct poziţii ale Damsacului. Au apărut ştiri că nave Sumoum ruseşti, care au capabilităţi antiaeriene, au sosit în portul siriran Latakia. Rusia şi Iran vor coopera cu SUA în operaţiunea anti-ISIS din Siria, doar dacă sunt stabilite coridoare aeriene, ţinte clare ale atacurilor aeriene şi garanţii că SUA nu vor încerca să creeze zone de control pentru opoziţia siriană.

Astfel, SUA se află între ciocan şi nicovală, crede fostul oficial MI6. Arabia Saudită vrea capul lui Assad şi se oferă să finanţeze efortul de război, iar agrearea condiţiilor ruso-iraniene l-ar întări pe Assad şi ar crea scandal printre ţările din Golf. Dacă SUA l-ar ataca pe Assad, aşa cum vrea Golful, asta ar însemna să escaladeze relaţia cu Iran, Rusia şi Hezbollah, ceea ce ar complica şi mai mult ofensiva anti-ISIS.

Turcia vrea şi ea să se folosească de războiul cu ISIS, iar scopul imediat este să ajute ISIS să submineze regiunea semiautonomă a kurzilor sirieni, care se află la graniţa cu regiunea turcească locuită de kurzi. Turcia îi împiedică pe kurzi să treacă graniţa în Siria, pentru a lupta cu ISIS. Controlul ISIS asupra acestui teritoriu sirian ar crea un coridor logisitic cu Turcia, unde preşedintele Erdogan a sprijinit ISIS în lupta pentru răsturnarea regimului Assad. Turcia a încercat să menţină relaţii bune cu toate părţile din regiune – cu baath-iştii, cu kurzii din Irak, cu liderii sunniţi ai triburilor şi cu ISIS, pentru a-şi asigura un rol de mediator al viitorului sunniţilor din regiune.

Israelul are şi el un interes în acest război, scrie Alastair Crooke. A sprijinit insurgenţii din zona Golan, împotriva lui Assad, în schimb sperând să câştige un cuvânt de spus în războiul cu Frăţia Musulmană şi Hamas.

SUA urmăreşte nu doar să distrugă ISIS, ci şi să-l submineze pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Drept răspuns, Putin încearcă să deschidă comunicarea cu Oabama, pentru a se pune de acord în Siria şi Irak şi pentru a dezescalada tensiunea cu Washingtonul, în general.

Aici, SUA şi Obama se află în faţa unei dileme, crede Crooke. Au nevoie într-adevăr de cooperarea lui Putin şi a Iranului, dacă vor să ţină sub control instabilitatea din Orientul Mijlociu, însă a căuta ajutorul Rusiei pe faţă l-ar pune pe Obama în faţa unor critici vehemente, în contextul alegerilor preliminare pentru Congres. Secretarul de Stat John Kerry s-a exprimat astfel: nu ne coordonăm, cu Damascul, ci deconflictualizăm! Este o contradicţie de politică externă care nu are cum să dureze, crede fostul spion MI6.

Ca efect, deja opoziţia siriană, sprijinită de Occident, strigă că a fost discreditată  de atacurile americane în Siria. Extremiştii Nusra spun că cine negociază cu Vestul devine parte a Vestului, iar mulţi sirieni de rând îi acuză că sunt trădători.

Mai sunt şi alte părţi interesate în acest conflict. Sunniţii din Anbar, Saladin şi Ninive (provincii din Irak) se folosesc de ISIS pentru a pune presiune pe Baghdad, să le facă favoruri. Kurzii procedează la fel. Consiliul de Cooperare din Golf foloseşte acest război pentru a forţa Qatar să urmeze linia impusă de saudiţi şi să extindă războiul către Frăţia Musulmană, regele Abdullah al Arabiei Saudite foloseşte situaţia pentru a-i forţa pe clericii Wahhabi să împiedice o revigorare a mişcării wahhabiste în rândul populaţiei.
Sunt atât de multe părţi interesate să folosească ISIS în propriul interes, încât te poţi întreba ce s-ar face fără ISIS. Poate că nu s-ar descurca, mai scrie Crooke.

ISIS a fost poate un instrument, chiar prin crearea sa, al multora care au crezut că îl vor folosi, dar poate că acum roata s-a întors. Nimic din ce a făcut ISIS până acum nu a fost la întâmplare, ci a reflectat o planificare serioasă şi o intenţie. Există o hartă, din 2006, a teritoriilor cu puţuri de petrol pe care ISIS spera încă de pe atunci să le controleze. Strategia lor de a cuceri Mosul a fost pusă la cale timp de 2 ani (ISIS a evoluat din mişcarea irakianului al Zarqawi şi stabilise deja o operaţiune clandestină în Siria, prin extremiştii Al-Nusra, până când cele două grupări s-au rupt).

Membrii ISIS cred în profeţia că o mare bătălie cu Vestul va avea loc în Siria (bazată pe un citat din Hadith cu învăţăturile lui Mohammed) şi speră că alianţa occidentală se va lăsa atrasă într-un război terestru. Ei speră să se întâmple ceva similar conflictului Israel-Hezbollah din 2006, când după ce ofensiva aeriană israeliană nu a reuşit să distrugă mişcarea teroristă, au existat acţiuni militare care au forţat invazia terestră israeliană.

Deja grupuri afiliate al Qaeda şi alte grupări jihadiste se adună sub steagul ISIS, pentru a se lupta în „războiul crucii”, lansat împotriva lor. Deja grupările rebele, sprijinite de Occident, sunt considerate acum trădătoare şi colaboratoare ale Vestului. Nu era asta uşor de prevăzut?, se întreabă fostul spion MI6. ISIS se foloseşte de Occident pentru a obţine ce vrea: mobilizare islamică extinsă, delegitimarea liderilor arabi şi un război lipsit de strategie şi finalizare. La acest proces contribuie acum Barack Obama.

Până la urmă, la o analiză mai atentă, marea inconsistenţă şi cauza care va transforma acest demers într-un eşec este un paradox simplu: aliaţii Vestului nu vor fi şi nu pot fi parteneri adevăraţi în acest război. Sunt prea contaminaţi de aceeaşi ideologie salafistă, de zeci de ani, sunt parte a acestei ideologii. Vestul a fost complice la ea prea mult timp, s-a aliat cu ea, iar acum nu îşi poate abandona aliaţii compromişi, dar nici nu se poate aştepta ca aceştia să trimită trupe pe teren.

Este un război fără trupe, fără mijloace de a obţine un rezultat. ISIS s-a folosit de noi inteligent, este concluzia lui Alastair Crooke.”

Un articol foarte interesant, pe care il recomand a fi citit integral si in original, si care pune punctul pe „i”, cum se spune, aratand ca acest razboi este, in principal, un razboi intre SUA si Rusia, cu conotatii geopolitice foarte complexe.

Daca va veti uita pe harta, Siria reprezinta o miza esentiala: daca ar fi sub influenta americana ar izola Iranul de Orientul Mijlociu (Irakul, tara vecina Siriei, este deja sub influenta americana in urma razboiului castigat de SUA care l-a indepartat de la Putere pe Saddam Hussein). Siria este un cap de pod pentru Iran, prin organizatia siita si antisionista Hezbollah, sprijinita de Iran si care ataca Israelul. Pe de alta parte, aliatul Iranului este Rusia, care il sprijina pe actualul Presedinte al Siriei, Bashar al-Assad. Fiind omul rusilor, blocheaza influenta americana in Siria. Din aceasta cauza americanii au vrut sa-l alunge insa rusii s-au opus si l-au ajutat pe Al-Assad, care a reusit in felul acesta sa se mentina in functie. Pe de alta parte, daca rusii pierd influenta in Siria s-ar putea spune fara prea mare teama de a gresi ca ar pierde o mare parte din influenta pe care o au in Orientul Mijlociu, pentru ca Tarile din Golf sunt proamericane si nu numai ca nu vad cu ochi buni, dar le e si frica de dezvoltarea Iranului ca mare putere in aceasta zona…

ISIS este, in mod ciudat, un rau necesar… SUA nu actioneaza direct in Siria, pentru schimbarea prin razboi direct a lui Bashar al-Assad, pentru ca se opune Rusia. Fara ISIS si mentinerea starii de tensiune in zona, regimul lui Bashar al-Assad n-ar avea, practic, nicio problema. ISIS creeaza premisele unei interventii militare. Dar cum se va desfasura aceasta…? Atragerea Iranului de partea SUA ar fi o modalitate originala de a interveni insa e destul de dificil de realizat. Iranul este legat, ca sa zic asa, de Rusia prin Organizatia pentru Cooperare de la Shanghai (Iranul este observator) si, de ce nu, prin Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva, cu care Organizatia pentru cooperare de la Shanghai a semnat un agreement, unde Iranul ar fi un posibil candidat (Serbia are statut de observator). Din acest punct de vedere, problema Iranului este urmatoarea: el nu poate ramane in afara unei organizatii care sa-i asigure si, de ce nu, sa-i garanteze securitatea. O cooperare a Iranului cu SUA ar fi vazuta rau de catre Rusia si Iranul si-ar putea pierde un aliat caruia, cel putin pana acum, nu are ce sa-i reproseze… De asemenea Iranul nu-si poate permite sa ramana izolat nici in ceea ce priveste cooperarea economica…

Acest razboi geopolitic nu se poarta numai in Orientul Mijlociu, el e prezent si in Europa. Evenimentele din Ucraina, care au dus la indepartarea de la Putere a lui Viktor Ianukovich, omul Kremlinului, au facut ca Ucraina sa sara de pe orbita Rusiei. Gravitarea Ucrainei pe orbita UE inseamna pierderea influentei Rusiei asupra acestei tari. Drept raspuns Rusia doreste sa pastreze niste capete de pod – regiunea Donetk- Lugansk, Crimeea si chiar Transnistria, pe care sa le poata controla. De asemenea Rusia este interesata sa-si mareasca influenta in Balcani prin Serbia. De asemenea, nu trebuie sa neglijam nici Ungaria, regimul lui Viktor Orban avand o orientare prorusa, dar Ungaria e membra a UE si NATO. Pe cand din fostul Spatiu Iugoslav doar Croatia si Slovenia sunt membre NATO.

Din punct de vedere economic, si legat de pozitia Romaniei, aratam in acest comentariu urmatoarele:

@Marian
Uite ce face Ponta in SUA: s-a dus in Houston, Texas, la compania Halliburton:
Evenimentul Zilei

CORESPONDENȚĂ DIN SUA: Ponta a mers în Texas, de unde speră să atragă noi investiții americane în domeniul energetic din România

Iata ce ne spune Wikipedia:
Halliburton

“Type Public
Traded as NYSE: HAL
S&P 500 Component
Industry Oilfield services & equipment[1]
Founded 1919, Duncan, Oklahoma, USA[2]
Founders Erle P. Halliburton
Headquarters Houston, Texas, USA, (Main Headquarters)
Dubai, UAE
Area served Worldwide
Key people David Lesar
(Chairman and CEO) and Jeff Miller
(President)
Products Products and services to the energy industry[3]
Revenue Increase US$24.8 billion (2011)[4]
Operating income Increase $4.7 billion (2011)[4]
Net income Increase $3.0 billion (2011)[4]
Total assets

Increase US$ 29.223 billion (2013) [5]
Increase US$ 27.41 billion (2012) [5]

Total equity Increase $7.725 billion (2008)[6]
Employees 68,000 (January 2012)[7]
Website Halliburton.com”

Predecesorul lui David Lesar a fost Dick Cheney!

Pomeneam de Hunt Oil Company in postarea trecuta, tot din Texas, in Dallas. N-o merge si p-acolo…?

Observa ce profituri mari, foarte mari au aceste companii petroliere din SUA si, de notat asta, in crestere!!!!

Pe de alta parte, iata ce titreaza Romania Libera :

Compania americană Stratum Energy, al treilea producător de gaze din România

Se arata ca:

“Compania americană Stratum Energy va deveni al treilea producător de gaze din România, după ce va investi 150 de milioane de dolari anul viitor în țara noastră, a declarat, vineri, pentru Agerpres, ministrul delegat pentru Energie, Răzvan Nicolescu.

Nicolescu face parte din delegația premierului Victor Ponta în Statele Unite ale Americii, iar, vineri, oficialii români s-au întâlnit cu reprezentanții companiilor petroliere americane.

‘Compania Stratum Energy va deveni al deveni al treilea producător de gaz din România după Romgaz și Petrom cu o producție anuală de peste 0,5 miliarde mc, după ce va investi peste 150 milioane de dolari anul următor în țară noastră în dezvoltarea descoperirii de gaz convențional făcută, recent, de companie în zona Moinești, județul Bacău’, a spus Nicolescu.

El a subliniat că investițiile americane vor avea un rol crucial în obținerea independenței energetice a țării noastre, în anul 2020.

‘Cred foarte mult că atragerea de investiții și tehnologie din SUA în domeniul energetic românesc va ajuta țara noastră să devină, în preajma anului 2020, independentă energetic. În plus, consumatorii vor beneficia de prețuri cât mai bune, noi locuri de muncă vor fi create și taxe suplimentare vor fi colectate la buget’, a susținut Nicolescu.

Compania americană ExxonMobil explorează, alături de OMV Petrom, un perimetru de mare adâncime în Marea Neagră, iar descoperirile recente de acolo vor asigura României independența energetică începând cu anul 2020, potrivit estimărilor companiilor petroliere.”

Inteleg, deci, ca miza este independenta energetica a Romaniei.

Si acum cate ceva despre jocul geopolitic:

Bloomberg: Rusia riscă să intre în recesiune, din cauza preţului scăzut al petrolului

Se arata ca:

“Rusia riscă să intre în recesiune, din cauza celui mai redus preţ al petrolului din ultimii doi ani, potrivit analiştilor intervievaţi de Bloomberg, relatează Mediafax.

Rusia are nevoie ca petrolul Urali, principala marcă de ţiţei pe care o exportă, să fie tranzacţionat la 100 de dolari pe baril, pentru a evita recesiunea, consideră 58% dintre cei 19 analişti participanţi la sondaj.

Luând în considerare nivelul sancţiunilor americane şi europene impuse Rusiei din cauza Ucrainei, cel puţin 19% dintre analişti cred că actualul nivel al preţului este suficient de scăzut pentru a pune în pericol stabilitatea financiară a Rusiei.

Declinul preţurilor petrolului îşi pune amprenta asupra celui mai mare exportator de energie din lume, care obţine aproximativ jumătate din veniturile bugetare din vânzările de petrol şi gaze. Acest fapt limitează capacitatea Rusiei de suporta sancţiunile, prin epuizarea finanţelor publice, al căror deficit, excluzând veniturile din industria energiei, depăşeşte 10% din PIB.

“Chiar dacă preţul petrolului îşi va reveni la un nivel de trei cifre, Moscova are mâinile legate într-un fel, bugetul are deja probleme, iar necesarul de finanţare al sistemului bancar ar putea consuma rapid resursele disponibile”, a declarat Wolf-Fabian Hungerland, analist la Berenberg Bank în Hamburg.

În urmă cu trei ani, Ministerul rus al Economiei estima că numai o scădere a preţului petrolului la 60 de dolari pe baril ar opri creşterea economică a Rusiei.

Preţul contractelor futures pentru ţiţeiul Brent, utilizat pentru stabilirea preţului în cazul a circa jumătate din petrolul mondial, inclusiv pentru petrolul Urali, a scăzut cu 16% de la un maxim înregistrat în iunie şi a atins un minim al ultimilor doi ani pe 15 septembrie.

Vineri, contractele pentru petrolul Brent cu livrare în noiembrie au fost tranzacţionate în stagnare la 96,97 dolari pe baril, la bursa ICE Futures Europe.

Creşterea cererii mondiale de petrol este cea mai scăzută din 2011, în timp ce producţia din afara statelor membre ale OPEC înregistrează cel mai mare avans după anii ’80, în special datorită exploatării zăcămintelor de şist în SUA, potrivit Agenţiei Internaţionale pentru Energie.

Preţul petrolului Urals a coborât sub 100 de dolari pe baril pe 18 august, iar în perioada 15 august-14 septembrie a înregistrat un nivel mediu de 98,28 dolari, a arătat Alexandr Sakovici, consilier în Ministerul rus de Finanţe.

Este pentru prima oară după iunie 2012 când preţul mediu al petrolului se află sub 100 de dolari pe baril, într-un interval de patru săptămâni.

Bugetul Rusiei pentru 2015 este conceput pentru un preţ al petrolului de 96 de dolari pe baril, a declarat săptămâna trecută Maxim Oreşkin, şeful departamentului de planificare strategică din Ministerul de Finanţe. Pentru anul viitor, guvernul estimează un deficit bugetar de 0,6% din PIB.

O scădere de 1 dolar a cotaţiei petrolului privează bugetul Rusiei de venituri de circa 80 de miliarde de ruble (2,1 miliarde dolari), a arătat Oreşkin.

Dependenţa Rusiei de petrol a crescut puternic în 2013, a afirmat pe Facebook Tatiana Nesterenko, secretar de stat în Ministerul de Finanţe. Deficitul bugetar, excluzând veniturile din petrol, a crescut anul trecut la 10,3% din PIB, cel mai ridicat nivel după 2010, dovedind faptul că Rusia este dependentă de factorii externi.

Probabilitatea intrării Rusiei în recesiune, anul viitor, a scăzut la 60%, de la 65% în august, potrivit estimărilor a 27 de analişti.

Criza din Ucraina a provocat ieşiri de capital din Rusia, a dus la deprecierea rublei şi a limitat accesul la finanţarea în străinătate. Rubla s-a depreciat în acest an cu peste 14% faţă de dolar, înregistrând a doua cea mai slabă performanţă în rândul a 24 de monede emergente analizate de Bloomberg.

Tatiana Orlova, economist la Royal Bank of Scotland, consideră că Rusia poate intra în recesiune şi dacă preţul petrolului Urals ar fi de 110 dolari pe baril, dacă blocarea accesului la pieţele de finanţare externe va continua o perioadă lungă de timp.

Potrivit estimărilor Băncii Mondiale, Produsul Intern Brut al Rusiei va creşte cu 0,5% în 2014, comparativ cu 1,3% în anul precedent. În 2015 şi 2016, PIB-ul va avansa cu 0,3%, respectiv 0,4%.”

Interesul manifestat de companiile americane din domeniul petrolier si al gazelor naturale in Romania slabesc influenta economica a Rusiei. Mai mult decat atat, scaderea pretului petrolului impinge Rusia spre o recesiune economica care, impreuna cu sanctiunile impuse de catre UE si SUA, va lovi regimul Putin. O posibila intrare in recesiune a Rusiei va lovi destul de puternic Rusia, o tara emergenta care a inregistrat sub Putin cresteri economice mari prin cooperarea cu Vestul. Tatiana Nesterenko are dreptate: Rusia este dependenta de factorii externi!! Doar Vladimir Putin pare a ignora, in mod pagubos am zice noi, acest aspect important… O Rusie instabila din punct de vedere financiar ii va face mari probleme lui Putin…

Ceea ce este de retinut: SUA incearca o slabire a Rusiei, atat din punctul de vedere al sferelor de influenta cat si din punct de vedere economic, ultimul aspect lucrand in favoarea primului. Scutul antiracheta face si el parte din aceasta strategie.

Iata inca doua articole, cred eu interesante, asupra cooperarii dintre Iran si SUA in chestiunea legata de ISIS si despre implicarea Rusiei in Balcani:

The Washington Post

The fight against the Islamic State must include Iran

By Fareed Zakaria

Se arata ca:

„If President Obama truly wants to degrade and destroy the Islamic State, he must find a way to collaborate with Iran — the one great power in the Middle East with which the United States is still at odds. Engagement with Iran — while hard and complicated — would be a strategic game-changer, with benefits spreading from Iraq to Syria to Afghanistan.

We are now in the air-power phase of the campaign against the Islamic State. This part usually goes well — think of the air wars against Afghanistan, Iraq and Libya. The United States has the world’s most advanced planes, rockets and drones, and an extraordinarily capable military. But what follows is usually messy — think of Afghanistan, Iraq and Libya. Ground forces have to fight locals and guerrillas in irregular combat. The most important questions turn out to be political. Are the local groups, tribes and sects fighting with the Americans or against them? What kind of power-sharing deals need to be in place to get them to support American efforts?

In Iraq, the central problem remains that the Sunnis do not feel represented in the Baghdad government. Obama keeps saying that there is a new government in Iraq, but the implication that it is inclusive is false. Sunnis continue to have ceremonial posts with little power. The army continues to be dominated by Shiites at the upper echelons. The result is visible on the ground. A recent article in the New York Times pointed out that “after six weeks of American airstrikes, the Iraqi government’s forces have scarcely budged the Sunni extremists of the Islamic State from their hold on more than a quarter of the country, in part because many critical Sunni tribes remain on the sidelines.”

The United States has some influence with the Iraqi government, but Iran has far more. The Shiite religious parties that today run the country have been funded by Iran for decades. Their leaders lived in Tehran and Damascus during their long exiles from Saddam Hussein’s regime. When Washington sought to remove the previous prime minister, Nouri al-Maliki, Iran provided the push that made it happen. If the goal is to get the Iraqi government to share more power with the Sunnis, Iran’s help would be invaluable, perhaps vital.

In Syria, Washington’s strategy is incoherent. It seeks to destroy the Islamic State there and attack Jabhat al-Nusra and the Khorasan group but somehow not strengthen these groups’ principal rival, the Bashar al-Assad regime. This is impossible. As these terrorist groups lose ground, the army that will most easily take advantage will be that of the Syrian regime, not the disorganized and weak Free Syrian Army. If there is some way to make this strategy less contradictory, it would be to work toward some power-sharing deal in Syria that includes elements of the Assad government — such as generals and intelligence heads. But Washington has no contact or credibility with anyone in the Assad regime. The government that does is in Tehran.

In Afghanistan, Washington’s and Tehran’s interests have always coincided. Iran opposed the Taliban, helped oust it and cooperated with the United States at the Bonn Conference, held after the fall of the Taliban, to install the new Afghan government of Hamid Karzai. As Afghanistan faces an uncertain future with a shaky power-sharing deal, Iran’s assistance would be a major stabilizing force.

Engagement with Iran would have to be carefully coordinated with Saudi Arabia and other Arab states. But now those nations also share a common enemy with Iran in the Islamic State and groups like it. And engagement will not be a rapprochement; Iran and the United States have too many issues that divide them, unless things really change in Tehran.

Iranian President Hassan Rouhani told me this week that, in their phone conversation last year, he and Obama had agreed “that there were many areas where Iran and the United States could cooperate” but that “first we must get past the nuclear issue.” I asked him to describe the contours of such cooperation — assuming that the nuclear deal happened — and he quoted an Iranian proverb that says roughly, “First take care of the child you have before you start thinking about the next one.”

When Richard Nixon and Henry Kissinger decided in the 1970s that Iran would be one of their “regional policemen,” they did so out of recognition of Iran’s geostrategic importance, not simply because they supported the shah. Vali Nasr, a leading scholar of Iran, told me that if the United States “wants to limit its micromanagement of the Middle East, it will have to find countries that are stable, influential and effective with which it can work. And potentially, Iran is one of those countries.” But, as Rouhani made clear, all of this waits on the nuclear deal.”

Lasand la o parte chestiunile de natura ideologica e interesant si acest articol din World Socialist Web Site:

US pressures Balkan countries to cut ties with Russia

By Paul Mitchell
24 July 2014

Se arata ca:

„US President Barack Obama conducted a four-day trip to Europe last month, during which he sought to intensify the campaign against Russia that began with the US-backed fascist-led coup in Ukraine in February.

The aim was to pressure Washington’s European allies, who have been reluctant to impose sweeping economic sanctions on Russia because of the consequences for their own economies.

Further US sanctions were imposed on July 17 targeting major banks, defence companies and energy corporations, including Rosneft, Russia’s largest publicly traded oil company.

US pressure is also being stepped up in the Balkans region. Although it has intervened continuously in the region going back to the breakup of the former Yugoslavia and the NATO war in the 1990s, there is added urgency given that many of the Balkan countries maintain close economic and political relations with Russia.

Efforts for a renewed offensive in the Balkans to counter Russian influence will increase at the August 28 top level conference dedicated to the integration of the Balkans into the European Union (EU), and at the September NATO summit in Wales.

The August 28 conference is being organised by Germany, which is determined to retain and extend its interests in the Balkans. It was the first Western country to recognise the independence of Slovenia and Croatia, which precipitated the disintegration of Yugoslavia and the Balkan Wars. German Chancellor Angela Merkel declared, “Germany will invite all Balkan states to a conference at the end of August to make it clear that we want to support each other and look to the future together.”

Speaking about the Balkans conference, Corina Stratulat, senior policy analyst at the Brussels-based European Policy Centre, told the online news-site EurActiv that there was a “pressing need to deal with the unfinished business in the Balkans”.

“Although peace has taken hold of the region, Balkan countries are still not all in [the EU] and certainly they are not all transformed as we had envisioned,” she added.

Stratulat explained that the EU enlargement policy had stalled since the accession of the Eastern bloc in the mid-2000s, and that the crisis in Ukraine “might also be another reason that Germany and the EU are renewing their interest in the Balkans, where Moscow is also lurking.”

More forceful than Stratulat’s comments were those penned in a June 26 Foreign Affairs article, “Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans”, by Edward P. Joseph and Janusz Bugajski.

Joseph is a former Deputy Head of the Organisation for Security and Co-Operation in Europe Mission in Kosovo and a Senior Fellow at the School of Advanced International Studies at John Hopkins University. Bugajski is the former Director of the New European Democracy Program at the Center for Strategic and International Studies. He has been an adviser on East European affairs for the US Department of Defense and chairs the South-Central Europe area studies programme at the Foreign Service Institute of the US Department of State.

The authors declare, “Instead of deferring to the hesitant position on the Balkans favored by European nations—such as Germany—…Washington needs to spur the continent to action, pressing the case for serious engagement on both broad geopolitics and regional stability.”

They insist that, “Intensified cooperation in the Balkans between the United States and its European partners—as well as the inclusion of all remaining Balkan states within NATO—will help to stabilize a still-uncertain region while containing Russia’s geopolitical appetite.”

“Further indecisiveness and the absence of stronger US leadership will only embolden Russian President Vladimir Putin to pursue his options in the Balkans”, they conclude.

Joseph and Bugajski criticise the EU for allowing Serbia’s continued progress towards membership of the bloc, even though it has refused to impose Western sanctions on Russia and praised Russian President Vladimir Putin’s public initiatives for resolving the violence in eastern Ukraine. Following his July 7-8 meeting in Moscow with Putin, Serbian Prime Minister Aleksandar Vucic repeated his government’s intention to pursue EU membership at the same time as maintaining “its good, friendly relations with Russia.”

The authors point out that, “Moscow largely controls Serbia’s oil industry and has its sights on neighboring Croatia’s state energy company, which could give it command over the flow of natural gas from the Adriatic Sea into Central Europe.”

The sabotaging of the South Stream pipeline that will bring that natural gas from Russia, bypassing Ukraine, is a major US aim. In June, Bulgaria was forced to suspend construction of its section of the pipeline after threats of sanctions from the EU and US.

However, Bulgaria has now reversed its decision, Serbia has just signed an agreement to start construction and Italy, Hungary, Greece, Slovenia, Austria and Croatia are still backing the project.

Joseph and Bugajski contrast the EU treatment of Serbia with its attitude to “little” Montenegro, which imposed sanctions “in the face of withering criticism” from Russia. Last year it rejected Moscow’s calls for a new strategic relationship, including a new Russian naval base at Bar. They call for Montenegro to be allowed to join NATO—its application was rejected again last month—in order to “stave off a potential Moscow beachhead on the Adriatic” with a “dejected and disappointed” Montenegro more susceptible to Russia’s “dubious financial enticements.”

With regard to Macedonia, Joseph and Bugajski insist, “with so much at stake, it is high time for a revived international effort at breaking the stalemate that keeps it out of NATO and the EU.” They call for “strong-arm” pressure on Greece to drop its veto on accession because of a dispute over the name Macedonia, which it wants reserved for a region in Greece.

In Bosnia-Herzegovina, Joseph and Bugajski call for a “concerted push” from the US in the country, which is split into two virtually independent entities—the Bosniak-Croat Federation and the Serb Republic. The two authors declare, “Now is the time for Washington to select from among the many suggested reforms and spur Berlin to present concrete options to Bosnian party leaders.”

They call for increased pressure on Milorad Dodik, the “divisive” leader of the Serb Republic, whom Russia has “courted…with an award for advancing “the unity of Orthodox nations” and a credit line of about 95 million dollars.”

Whether Joseph and Bugajski’s demands will come to fruition is difficult to determine. The major European imperialist powers have so far backed the US aggression against Russia but there is no doubt that this is creating tensions and fissures across Europe which are of an explosive character. The major powers with the US to the fore are exerting massive pressure on the Balkan countries and in the process inciting the same sort of ethnic and nationalist divisions that set the fuse for the first imperialist world war.”

Si pentru ca e vorba de o zona vecina cu a noastra, iata si articolul din Foreign Affairs:

Long March to Brussels

Why NATO and the EU Must Reopen Their Doors to the Balkans

By Edward P. Joseph and Janusz Bugajski

Se arata ca:

„Imagine that you lead a small Balkan country that ardently aspires to join Western institutions. But your country also has long-standing cultural and economic ties to Russia, akin to those that have riven Ukraine in recent months. Then, the West imposes sanctions on Moscow and you are pushed to choose: Are you with the West, or against it?If your country is Serbia, the largest state in the former Yugoslavia, you claim neutrality, refusing to join the sanctions regime crafted by Brussels and Washington, despite the fact that you have a pending application for membership in the European Union. On the other hand, if you are the leader of tiny Montenegro, you stand with the West and agree to impose the sanctions in the face of withering criticism from Moscow.

Yet following this courageous display of solidarity, Montenegro has received very little appreciation from the NATO alliance, the organization that continues to play a vital stabilizing role in the Balkans despite, for the most part, deploying few troops. For the recently independent and still vulnerable countries in the region, NATO membership delivers both external and internal security, severely curtailing the potential for interethnic strife while anchoring new members in Western democratic values. Although it had been conducting membership talks with Montenegro for five years, NATO has decided to once again postpone the country’s admission. In a baffling display of short-sightedness, key European capitals are willing to expose not only Montenegro but also neighboring Bosnia and Macedonia to Russia’s opportunism, risking potential regional instability.

In the wake of the Ukrainian crisis, Washington should do everything it can to advance these three countries toward Western institutions. Through its actions in Georgia and Ukraine, Moscow has made clear its determination to cripple, by direct means if necessary, any country in its neighborhood that dares to move toward a formalized relationship with NATO and the EU. To expand its political influence in the Balkans, Russia can exploit political links, intelligence penetration, financial means, and, most crucially, its energy relationships. Moscow largely controls Serbia’s oil industry and has its sights on neighboring Croatia’s state energy company, which could give it command over the flow of natural gas from the Adriatic Sea into Central Europe. The need to stave off a potential Moscow beachhead on the Adriatic is one reason that Slovenia and Croatia vigorously advocate for Montenegro’s admission to NATO.

Concerns about the Kremlin’s intentions in the Adriatic are not hypothetical. In late 2013, Moscow pressed Montenegro for establishing a new strategic relationship, including opening a Russian naval base in the port of Bar. The plucky Montenegrin government rejected the bid – but now faces the Kremlin’s wrath outside NATO’s protective umbrella. And should Moscow want to pressure the country, it has an array of tools to deploy. The Kremlin can manipulate its disgruntled Serbian minority, reviving their grievances against the government that broke away from Serbia eight years ago. Moreover, Montenegrin officials expect tourism from Russia to plunge in direct retaliation for its staunch pro-Western stance.

Russia’s gambits are by no means limited to Montenegro. In recent years, Moscow has already upped its role in Bosnia’s restless Serb Republic. Likewise, unease is growing in Macedonia, another state NATO continues to leave on the doorstep of membership. If discontent mounts in this weak, ethnically divided state, it could easily bleed over to neighboring Kosovo – a country with a significant presence of NATO forces, including U.S. troops. In short, Russia is well placed to exploit the region’s ethno-national divisions and the vulnerability of states excluded from NATO and the EU. Further indecisiveness and the absence of stronger U.S. leadership will only embolden Russian President Vladimir Putin to pursue his options in the Balkans.

A STABILIZING AMBIT

Instead of deferring to the hesitant position on the Balkans favored by European nations – such as Germany, which has shown little appetite for bringing Montenegro into the fold – Washington needs to spur the continent to action, pressing the case for serious engagement on both broad geopolitics and regional stability. Weary European capitals, including Berlin, lament the persistently high levels of corruption in Montenegro (as well as among its neighbors) and cite flagging support among its citizens for joining the alliance. But in this last aspect, Montenegro’s experience does not substantially differ from that of many surrounding states, where public opinion toward the EU and NATO had likewise been mixed until a concrete offer to join materialized. For example, support for NATO membership in Croatia soared once the public saw that the alliance genuinely wanted to include Zagreb and was not merely dangling potential membership as a means to extract concessions.

As for the struggle against corruption, the proven way to make headway against this epidemic is to enact the reforms needed to enter NATO and the EU. Giving a red light to Montenegro’s NATO entry will only weaken its commitment to further reform. Even worse, a dejected and disappointed Montenegro could find itself more open to Russia’s dubious financial enticements.

In addition to these fears, a strong case can be made for Montenegro’s NATO membership this year based on its work in fulfilling the requite criteria. The country has made great strides in reforming its security and intelligence sectors and has qualified for EU candidate status. It has repaired its relationship with all neighbors – never an easy task in the querulous Balkans. Podgorica has also contributed troops to the NATO operation in Afghanistan and offered to boost its assistance to the alliance in Adriatic coastal patrols, intelligence sharing, and anti-smuggling efforts. And despite the significant reforms that its government has yet to complete, Montenegro certainly matches, if not exceeds, several other recent NATO members in overall progress. Granting Montenegro NATO membership is a low-cost investment in regional stability that carries little risk.

Macedonia is a harder case to crack. But with so much at stake, it is high time for a revived international effort at breaking the stalemate that keeps it out of NATO and the EU. For the past eight years, the country has had a standing offer to join the organizations once it resolves its dispute with Greece over its name. (Athens insists that Macedonia’s name is an affront to its own history and claims that the name implies territorial claims on Greece.) Because NATO and the EU operate on the principle of consensus, Athens has been able to veto Macedonia’s advances toward membership, even though Macedonia qualifies for accession in every other aspect.

Until recently, the Greek position has merely been an irritant to the West. Now Russia’s aggressive challenge to the post-Cold War order has turned it into a mounting security concern. Resolving the disagreement is purely a matter of political will rather than law. In 2011, the International Court of Justice backed Macedonia’s claim that Athens violated its formal commitment to Skopje not to block its membership in international organizations. A number of countries – including the United States, many fellow NATO members, and even Russia – recognize Macedonia by its constitutional name. What is more, the country does not even insist on joining NATO by its moniker. It has repeatedly made clear that it is willing to enter under the demeaning and outdated reference “The Former Yugoslav Republic of Macedonia.”

For the past six years, European countries and the United States have left the problem in the care of a UN mediator. But breaking the deadlock will require more than watching from the sidelines. Berlin, London, Paris, and Washington must formulate a set of penalties to be applied to Athens and Skopje, should either reject the UN mediator’s final proposal to resolve the dispute. Without a negative inducement, the standoff between Greece and Macedonia will only deteriorate. Indeed, it already has, with the Macedonian government taking recent provocative steps on cultural issues seemingly designed to annoy the Greeks.

Despite the blustering nationalism of Nikola Gruevski, Macedonia’s prime minister, the small and weak country is relatively easy to pressure. It is harder, but not impossible, to strong-arm Greece. One option is to put Athens on notice that NATO allies could turn to the UN General Assembly to back the recognition of Macedonia’s constitutional name. The European Union could also announce its intention to open a high-level dialogue with Skopje – an important procedural step that Greece cannot block. And Washington could propose revisiting the consensus rules within NATO in cases where one country’s veto is undermining a neighbor’s domestic stability and threatening broader regional security. With this kind of political backing, the UN mediator could get the parties’ attention and finally bring this long-overdue dispute to a close, allowing increasingly shaky Macedonia to proceed toward the stabilizing ambit of NATO and the EU.

HIGH TIME FOR LEADERSHIP

In contrast to the external pressures dogging Macedonia, Bosnia-Herzegovina’s long-standing problems are almost wholly internal – and deeply aggravated by the recent catastrophic flooding. The disaster cost dozens of lives and inflicted severe damage on an already weak economy. The impact of the deluge was compounded by the political incompetence of a longstanding dysfunctional administration.

In an ironic but fortunate twist, Bosnia has been in such poor institutional shape for so long that there are plenty of thoughful reform proposals to draw on. These ideas range from revising the country’s constitution to reforming the unwieldy Bosniak-Croat Federation to tasking international organizations with privatizing Bosnia’s moribund state-owned enterprises that are captive to political parties. To help matters, Bosnian civil society has finally awakened to the need to confront its corrupt, entrenched leaders, providing another source of public pressure.

But change will not come to Bosnia without a concerted push from the United States. German Chancellor Angela Merkel has agreed to host Balkan leaders in a parley next month. Now is the time for Washington to select from among the many suggested reforms and spur Berlin to present concrete options to Bosnian party leaders. The United States and Germany must also engage Bosnia’s civil society in the reform effort both prior to and after the national elections in October. Another specific, feasible goal is to press Milorad Dodik, the divisive leader of Bosnia’s autonomous Serb Republic, on the lone issue – allocation of the country’s defense property – that currently blocks Bosnia from obtaining its NATO membership action plan.

The need to counterbalance the disruptive influence of Dodik – whose recurrent threats to secede from Bosnia stoke tensions within the loosely unified country – is particularly urgent. At the height of the crisis in Crimea in March, Russia courted him with an award for advancing “the unity of Orthodox nations” and a credit line of about 95 million dollars. His coffers replenished, Dodik is in a strong position ahead of this fall’s national elections. His return to office could doom Bosnia’s prospects for NATO membership for the foreseeable future, making high-level engagement on Bosnia’s NATO prospects urgent.

Since the crisis in Ukraine erupted in February, Russia has at times confounded the West and exposed its weaknesses. Yet at the same time, Moscow’s recent adventurism can reinvigorate the transatlantic alliance. Intensified cooperation in the Balkans between the United States and its European partners – as well as the inclusion of all remaining Balkan states within NATO – will help to stabilize a still-uncertain region while containing Russia’s geopolitical appetite.” (subl. mea)

Insa aici, dupa parerea mea, ar mai trebui adaugat ceva: Berlinul nu are interesul sa supere Rusia si de aceea nu va actiona cu hotarare si convingere pentru atragerea unor noi tari din fosta Iugoslavie in NATO si UE. De aceea ceea ce arata articolul referitor la un puternic leadership din partea SUA este adevarat. Iar ceea ce am subliniat cu rosu referitor la Muntenegru cred ca se aplica pentru intreaga regiune.

DE citit si…

Europa Libera

Cristian Preda: „Moscova nu mai este partenerul nostru strategic”

Un interviu de la Strasbourg cu europarlamentarul român, coordonator al grupului PPE din Parlamentul European în domeniul afacerilor externe.

Se arata ca:

„Marți, 16 septembrie, într-o demonstrație publică de solidaritate și parteneriat, unică în istoria UE, Parlamentul European și Rada supremă de la Kiev au ratificat, simultan, Acordul de Asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană. Un gest politic acordat la întreaga strategie a Uniunii Europene de reconfigurare a relațiilor sale cu vecinătatea estică, în care, printre altele, rolul Rusiei nu va mai fi acela de partener strategic, după cum afirmă în interviul acordat Europei Libere europarlamentarul român Cristian Preda.

Europa Liberă: Dle Preda, sunteți coordonatorul în domeniul afacerilor externe al celui mai puternic grup politic din legislativul european. Dincolo de ratificarea Acordului de Asociere, știți, desigur, Rada de la Kiev a adoptat o serie de legi care acordă o autonomie lărgită celor două regiuni problemă din estul Ucrainei, Luhansk și Donețk. Însă  situația este asimetrică, având în vedere că potrivit acelorași înțelegeri aplicarea prevederilor Acordului de Comerț liber și Aprofundat dintre UE și Ucraina va fi amânată. Ce câștigă Ucraina din această înțelegere?

Cristian Preda: „Aș începe amintind că ziua de marți, 16 septembrie, a fost o zi foarte importantă, pentru că atât Parlamentul European, reunit la Strasbourg, cât și Rada de la Kiev au ratificat, concomitent, Acordul de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană. Este, de altfel, un gest unic în istoria parlamentarismului, de a avea o ratificare simultană făcută de două parlamente și cu un scor foarte clar, atât la Strasbourg, cât și la Kiev.

Cu patru zile înainte de votul de care vorbesc, ca urmare a unor negocieri care s-au derulat începând din 27 iunie,  data la care președintele Poroșenko a semnat acordul, și până pe 12 septembrie, negocieri care au angajat partea rusă, partea ucraineană și Comisia Europeană, s-a convenit asupra unei amânări a intrării în vigoare a prevederilor Acordului care privesc partea ucraineană. Ucrainienii înțeleg că sunt foarte satisfăcuți de această amânare. Atunci când am fost la Kiev cu colegii mei din PPE,  am discutat cu președintele Poroshenko inclusiv despre această negociere, care a avut loc de-a lungul verii cu partea rusă. Este clar că după ratificare Acordul nu mai poate fi modificat. Această ratificare este un semn clar de angajament că toate prevederile acordului vor fi aplicate. Europenii vor permite marfurilor ucrainene să intre pe piața europeană, nu și invers, deocamdată.”

Europa Liberă: Cum se vor aplica prevederile acestui acord în estul Ucrainei?

Cristian Preda: „Sperăm ca toate zonele care sunt acum afectate de incursiunile rusești să revină cât de curând sub autoritatea Kievului. Eu personal consider că Kievul trebuie să restabilească autoritatea și în Crimeea. Atât eu cât și ceilalți membri ai grupului PPE nu vom accepta vreodată ideea că peninsula Crimeea a fost anexată de Rusia. Sper că Kievul va recâștiga toate teritoriile în ciuda tuturor dificultăților.”

Europa Liberă: Simbolistica semnării acordurilor simultan la Kiev și Strasbourg este foarte frumoasă. Însă pare că UE a răspuns bâtei militare rusești cu muzică de Beethoven. Asta pe de o parte. Pe de alta, v-am auzit în plenul PE spunând:„ Moscova a fost partenerul nostru strategic. Nu mai e.” E doar un discurs, sau UE face pași către o atitudine mai fermă față de Rusia?

Cristian Preda: „Eu cred că atitudinea UE a fost dură, în ciuda multor dificultăți venite din partea unor state membre. S-au adoptat în ultimele săptămâni sancțiuni importante. E drept că și Moscova a reacționat introducând sancțiuni care vizează sectorul agricol din UE. În ciuda dificultăților, s-a ajuns la un acord comun pentru cele 28 de state membre. Tocmai de aceea, am spus că Moscova nu mai este partenerul nostru strategic, așa cum ne-a plăcut să credem până la intervenția rusă în afacerile ucrainene, ocuparea Crimeii, și intervenția din Donețk, Luhansk, și acum în partea de sud a Ucrainei cu intenția de a merge spre brațul Chilia.

Toate astea ne arată că Rusia a acționat într-un mod diferit fată de cum ne-a obișnuit. Rusia a inițiat un război în Europa. Este foarte greu pentru politicienii europeni să spună acest lucru, dar trebuie spus foarte clar și deschis. Ucraina fiind pământ european, intervenția rusă în Ucraina este primul război în Europa după războiul din fosta Iugoslavie. Si de aceea cred că trebuie să avem un plan foarte clar de contracarare a acestei agresiuni rusești.

Trebuie sa fim pregătiți atât politic cât și militar pentru o situație pe care nu o anticipa multă lume în urmă cu un an. Trebuie să ne pregatim pentru depășirea diverselor dificultăți care vin din faptul ca unele state membre UE au o atitudine față de Rusia influențată masiv de chestiunea energetică sau de alte domenii de cooperare cu Moscova. Cu toate acestea, în ciuda acestor dificultăți, UE a avut o abordare destul de coerentă, chiar dacă toți ne-am fi dorit să avem măsuri mai dure și mai rapid luate.”

Europa Liberă: Exista un clivaj între abordarea  țărilor din centrul sau estul Europei (Polonia, România, țările baltice) și țările vestice, membre ale UE. Sunt alarmiste primele dintre acestea cand spun: „Ne e teamă de Rusia, vrem să fim apărați de NATO!”?

Cristian Preda: „Știți, Parlamentul European este o comunitate foarte diversă, sunt aproape 200 de partide, e greu să găsești o sensibilitate poltică nereprezentată în PE. Întreaga diversitate a UE este aici și e firesc să fie lecturi diferite. Nu suntem într-o logică de unanimitate partizană.”

Europa Liberă: Da, dar ne aflăm într-un moment critic. Ce se întâmplă seamănă izbitor cu intrarea trupelor sovietice în Polonia în anii 30…

Cristian Preda: „Știu că s-au facut aceste comparații și că ele pot să alimenteze temeri la nivel eurpean. Eu cred însă că e mai ințelept să asumăm aceste diferențe și să vedem cum putem construi o atitudine clară și lucidă în raporturile noastre cu Rusia. Exista clivaje și intre est și vest, si între deputați care vin din aceeași tară.

Ce este interesant este că regăsim în PE o întâlnire a extremelor, stânga și dreapta legate de interesele Rusiei. Avem în PE avocați ai Rusiei cum nu găseam în mandatul trecut, și avem această șocantă și absolut  dezolantă situație, pentru un moderat ca mine: întâlnirea extremiștilor de stânga și a celor de dreapta în sprijinul pe care îl dau Rusiei. Este efectul ultimelor alegeri din UE, când conflictul din Ucraina  era în desfășurare.

Sigur că, așa cum a arătat-o un sondaj al German Marschall Fund, există o majoritate europeană care dorește sancțiuni împotriva Rusiei și o apropiere a Ucrainei de UE. Problema  este că din pricina unor atitudini sceptice în privința lărgirii UE, a transformării unor tări din vecinatate în țări membre, există un discurs mai  moale vizavi de Ucraina. Ăsta-i paradoxul.

Dacă în timpul lui Ianukovici puteam invoca art. 49 din Tratatul european care dă dreptul oricărui stat european să adere la UE fără probleme, astăzi este aproape imposibil. Asta în conditiile in care ucrainienii și-au dat viața pentru ca țara lor să intre în Europa.

De aceea am spus, si cred ca trebuie să verbalizăm această nouă situație: Rusia nu mai este partenerul nostru strategic. Aceasta este linia PPE,  transferată, dacă vreți la nivel european, unde filozofia generală este o combinație de diplomație și sancțiuni în raport cu Rusia. Doza în care sancțiunile și diplomașia au fost utilizate a variat in funcție de moment și circumstantele din teren. Sper ca PE va trimite o importantă misiune în Ucraina la alegeri, la fel cum sper că vom face și la alegerile din Moldova. Trebuie să discutăm și despre posiblitatea ratificării Acordului de Asociere cu Moldova.”

Europa Liberă: Până la alegeri?

Cristian Preda: „Să sperăm că vom găsi cea mai potrivită dată.””

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Morsi…

Gandul

Mohamed Morsi a fost arestat şi demis. Alegeri anticipate în Egipt şi constituţie suspendată. Jurnalist egiptean, pentru Gândul: „Ne rugăm să nu se ajungă la violenţă” – LIVE VIDEO

Mediafax

Statele Unite urmăresc cu „preocupare” situaţia din Egipt: „Din declaraţiile preşedintelui Morsi lipsesc propunerile concrete”

CRIZA DIN EGIPT: Mohamed Morsi a fost plasat în arest la domiciliu. Preşedinţia denunţă o „lovitură de stat”. Armata l-a demis pe Morsi (presă) – LIVE VIDEO

Romania Libera

Mohamed Morsi îşi desfăşoară activitatea într-o unitate a serviciilor de securitate

Petiţia privind demisia preşedintelui Mohamed Morsi, semnată de 22 milioane de egipteni

VIDEO. Preşedintele egiptean, în AREST la domiciliu

President Morsi meets EU Council President, Herman Van Rompuy (Photo credit: European External Action Service – EEAS)

O tara divizata. Se vede clar faptul ca societatea egipteana are doua componente: una laica si una religioasa. Islamica, desigur. Acest lucru s-a vazut si in recentele evenimente din Turcia. Probabil ca lucrul asta incepe sa devina o caracteristica a lumii musulmane.

Au iesit atatia oameni in strada, am auzit ca ar fi vorba de 1 milion de oameni!! Pe de alta parte imi dau seama ca acolo e plin si de servicii secrete. Din diferite colturi ale lumii. Dupa parerea mea, un regim islamist fundamentalist nu era pe placul nici al Israelului, nici al SUA si nici al Europei. Insa dincolo de toate aceste picanterii se ridica, cred eu, doua intrebari fundamentale: cum vor acesti oameni sa traiasca? Ce fel de societate vor sa aiba? Egiptul, iata, a ajuns in pragul razboiului civil. Societatea egipteana e greu de definit astazi, fata de cum era in urma cu 40-50 de ani… Si chiar ma gandeam, apropo de cele doua intrebari, la ce stil de viata ar dori egiptenii… Pentru ca ceea ce putem constata este departarea societatii egiptene de stilul de viata islamic, reglementat de vestita Sharia. Lucru ar fi de inteles pentru ca Egiptul e in proximitatea Europei si atunci UE si valorile sale ar trebui sa aiba o influenta in Egipt, mai ales ca aceasta tara e una turistica si multi se duc acolo in vacante. Ai si ce vizita! Si atunci care sa fie oare stilul de viata dorit de egipteni? Cel francez? Cel german, oare? Nu prea cred… Italienesc…? Dvs., stimati cititori, ce spuneti? Sau e cumva cel american!! 😀

Lady Gaga

In definitiv omul obisnuit ce vrea? Economia sa mearga bine, locuri de munca, un salariu bun… Dar mai e si altceva: el vrea sa fie liber sa bea o bere, vara, pe o terasa, sa iasa cu prietenii la un concert rock, s-o vada pe Lady Gaga sau Rihanna, de ce nu, sa o invite la cina pe „the most beautiful woman in the world” :D, eventual fara voalul acela care sa-i acopere fata., eventual sa-i poata privi si picioarele, de ce nu? 🙂 Invite her to have supper together! 🙂 Nu cumva lucruri din astea vrea omul  obisnuit, lucruri pe care nu le vrea Morsi si Fratia Musulmana? 🙂

Rihanna

Nu cumva in subconstientul colectiv acestea sunt dorintele cele mai adevarate si ascunse? Nu atat bogatia, banii (desi cu cati sunt mai multi, cu atat mai bine), cat astfel de lucruri: normal things 😀 . Sau poate ca omul doreste sa-si sarute iubita in plina strada sau sa faca o dragoste nebuna pe plaja, in slip, si ea tot in slip. Poate ca in subconstientul colectiv are loc o respingere a modei musulmane. Si in definitiv revolutiile de ce nu ar incepe de la astfel de lucruri simple, dar atat de complicate sub fundamentalismul islamic? Pentru ca aici e vorba mai putin de serviciile secrete, cat e vorba de cetatean, de omul obisnuit. In strada au iesit astfel de oameni. Obisnuiti. Petitia a fost semnata de astfel de oameni. Obisnuiti. Or, respingerea lui Morsi si a Fratiei Musulmane inseamna divortul de un stat islamist, religios, condus dupa Sharia. Practic, inseamna indepartarea de cultura islamica traditionala, lucru asta petrecandu-se intr-o tara cu o covarsitoare majoritate islamica. Ramane de vazut ce va alege acum cetateanul, ce fel de stil de viata va alege. Insa respingerea unui stat religios condus dupa preceptele Shariei inseamna apropierea de europenism sau americanism. Este o schimbare nu numai de forma, ci si de fond: inseamna alte valori ideologice si politice. Aici e vorba mai putin de fenomenul economic, de rolul statului in economie. Ci de adoptarea altor valori, renuntarea la cele traditionale, bazate pe religie. Incercarea aceasta, facuta prin Morsi, de a restabili traditionalul in vechile sale tipare a esuat rasunator! Este uimitor ce s-a intamplat: nimeni nu credea ca Egiptul poate avea asemenea reactii. Toti credeau ca ‘Primavara araba’ a esuat si iata ca aceasta ‘Primavara’ renaste in vara aceasta. Chiar daca Morsi va ramane la Putere, Islamismul e zguduit puternic. Tulburarile nu vor inceta curand… Situatia, dupa cum putem cu usurinta observa, este exploziva si nu s-a ajuns la final. S-ar putea ca tulburarile in Egipt sa dureze chiar mai multi ani. Pentru ca in Egipt se da, de fapt, o lupta intre Vechi si Nou. Esecul Fratiei Musulmane e de-a dreptul uimitor!! Cine ar fi crezut…? Si este surprinzatoare aceasta lupta a contrariilor – Vechi – Nou, Traditional – Netraditional, intr-o impecabila dialectica, pe care, repet, putini cred ca ar fi banuit-o! Trebuie inteles ca Egiptul, in mod fundamental, isi alege un nou drum. Acest nou drum nu mai poate fi nici dictatura (Mubarak), respinsa de popor, si nici fundamentalismul islamic, intruchipat de Fratia Musulmana si de Morsi, respins de asemenea de popor. Cred ca este un caz unic in lumea islamica, care, iata, ne ofera tot felul de surprize. Traditionalismul acesta vechi conservat de aceasta lume islamica de peste un mileniu e pe cale sa se prabuseasca. A intrat intr-un declin evident si Calea Araba spre Socialism, reprezentata de Partidul Ba’ath… De unde ar rezulta ca se deschide in aceasta lume, oarecum izolata pana acum, o alta epoca… Bashar al-Assad, unul din ultimii mohicani ai Partidului Ba’ath, din Siria, rezista cu greu razboiului civil.

Si acesta s-ar putea sa nu fie decat inceputul pana cand aceasta lume isi va gasi intr-un mod sigur un alt fagas.

Vom vedea…

Update

Gandul

Confruntări între adversari şi susţinători ai lui Mohamed Morsi în Piaţa Tahrir din Cairo

Se arata ca:

„Confruntări între adversari şi susţinători ai fostului preşedinte egiptean Mohamed Morsi s-au înregistrat vineri seară în apropierea Piaţei Tahrir din Cairo, relatează AFP.

Cele două grupuri de manifestanţi au început să se atace cu arme de foc şi pietre, în zona Podului 6 Octombrie din capitală.

La locul incidentelor s-au deplasat numeroase ambulanţe care transportă răniţii.

Confruntări între susţinători şi adversari ai preşedintelui Mohamed Morsi se înregistrează în mai multe oraşe din Egipt, anunţă agenţia de ştiri Mena.

La Cairo, cel puţin trei persoane au fost ucise în schimburi de focuri între susţinători ai preşedintelui demis şi militari ai Gărzii republicane. Incidentele au avut loc în zona Rabaa al-Aadauiya din suburbia Nasr City.

În nordul Peninsulei Sinai, susţinătorii lui Morsi au atacat o clădire guvernamentală în zona El-Arish, iar forţele de ordine au ripostat cu gaze lacrimogene.

În oraşul Ismaïliya, armata a tras focuri de avertisment pentru a-i dispersa pe susţinătorii preşedintelui.”

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Ce va fi in Egipt…?

Iata un articol foarte interesant din Gandul, despre situatia din Egipt:

Mohammed_Morsi (Photo credit: AslanMedia)

Noul preşedinte al Egiptului este candidatul „Frăţiei Musulmane”. Mohamed Morsi a obţinut peste 13 milioane de voturi

de Andrei Luca POPESCU

Iata ce se arata:

„Candidatul „Frăţiei Musulmane”, doctorul Mohamed Morsi, a fost ales preşedintele Egiptului, a anunţat duminică seara Comisia Electorală de la Cairo, după ce a avut de rezolvat un număr foarte mare de contestaţii.

Morsi l-a învins pe contracandidatul său, Ahmed Shafiq, cu 51,73%, faţă de doar 48,27% din voturi. El a obţinut peste 13 milioane de voturi.

Peste 800.000 de voturi au fost anulate, conform Al Jazeera.

Rezultatul alegerilor vine într-un context foarte tensionat în Egipt, unde zeci de mii de oameni au aşteptat zile în şir, în Piaţa Tahrir din Cairo, rezultatul oficial al alegerilor.

Consiliul generalilor care conduce ţara, de când fostul dictator Hosni Mubarak a fost îndepărtat de la putere, în februarie 2011, este acuzat din ce în ce mai dur de către populaţie că a tergiversat alegerea unui nou preşedinte şi că întârzie redactarea unei noi Constituţii.

De altfel, puterea militară şi-a arogat noi drepturi la începutul lunii iunie, care o scot de sub controlul civil şi îi acordă puteri sporite în ce priveşte redactarea noii Constituţii, puterea legislativă şi siguranţa naţională.

Morsi, 60 de ani, conduce din 2011 Partidul Libertăţii şi Justiţiei, aripa politică a grupării „Frăţia Musulmană”. Este de formaţie inginer şi a făcut un doctorat în SUA. Morsi a fost parlamentar în perioada 2000-2005, ca independent, pentru că Frăţia Musulmană fusese interzisă ca formaţiune politică de către regimul Mubarak.

Contracandidatul său, Ahmed Shafiq, 70 de ani, este văzut de egipteni ca un reprezentant al vechiului regim. El a fost pilot de vânătoare, la fel ca Mubarak, şi este considerat reprezentantul neoficial al Consiliului Suprem al Forţelor Armate (grupul generalilor care conduce ţara).

Shafiq a deţinut funcţii în regimul Mubarak, fiind ministrul Aviaţiei şi şeful Forţelor Aeriene. A deţinut şi funcţia de prim-ministru interimar, în ultimele zile ale regimului Mubarak.

Chiar dacă Morsi a câştigat, rămân încă multe întrebări despre ce va urma în Egipt

Imediat după închiderea urnelor, Consiliul generalilor a limitat drastic puterile preşedintelui, luându-i de exemplu atributul de a declara singur război.

Mohamed Morsi va prelua mandatul oficial pe 1 iulie, iar Consiliul Generalilor a anunţat că va preda puterea către noul Guvern pe 30 iunie.

Cum se va poziţiona Egiptul cu un islamist în frunte

Administraţia Morsi nu îşi va putea permite să rupă relaţiile cu SUA (Egiptul primeşte anual în jur de 1 miliard de dolari ca asistenţă militară de la SUA), pentru că Egiptul, chiar şi condus de Frăţia Musulmană, trebuie să-şi reclădească economia, arată o analiză Foreign Policy. Depinde, astfel, de ajutorul, împrumuturile şi investiţiile americane şi europene. Deteriorarea relaţiilor cu Israelul echivalează cu deteriorarea relaţiei cu SUA.

Chiar dacă ar vrea să schimbe radical politica externă a Egiptului, Morsi are puterile limitate prin lege, puterea militară şi serviciile secrete având un cuvânt de spus în acest domeniu.

Pe de altă parte, într-un Egipt unde democraţia câştigă tot mai mult teren, iar vocea poporului pune o presiune imensă pe puterea politică – toate cererile majore au fost până acum satisfăcute, va fi greu pentru Morsi să satisfacă orice cerere a partenerilor americani. Va fi nevoie ca Egiptul să îşi dezvolte o politică externă proprie, care să îi restabilească rolul de lider regional (Egiptul are cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu).

Modelul considerat viabil pentru Egipt este Turcia, unde un partid islamist se află la putere. Şi acolo, există o retorică anti-Israel, folosită însă doar pentru a dezamorsa tensiunile interne, nu şi în politica externă.”

DE citit si…

Related articles

• Mohamed Morsi of Muslim Brotherhood Declared as Egypt’s President (nytimes.com)

Iata ce arata, printre altele, articolul de mai sus, din The New York Times:

„In a statement, the White House referred to that promise, congratulating Mr. Morsi even as it called on him to reach out to Egypt’s non-Islamists: “We believe in the importance of the new Egyptian government upholding universal values, and respecting the rights of all Egyptian citizens — including women and religious minorities such as Coptic Christians.” The statement also called on the military to allow a full transition to a democratic government.

Official reaction in Israel was muted, congratulating Egypt on its election. Israeli officials have watched the roiling events next door with trepidation, reflecting concern that the Egyptian generals’ long honoring of a peace treaty with Israel would be up for reassessment under a new government.

In Gaza, however, where the Brotherhood’s ally Hamas is predominant, wild celebrations broke out. Gunmen took to firing long volleys in the air, leading to the death of a 24-year-old man and the wounding of two girls in Rafah, near the border crossing with Egypt.On its own, the Brotherhood’s control of the presidency will do nothing to reduce the fierce polarization of Egyptian society. On Saturday night, a counterprotest that reportedly grew to over 10,000 people took place in a neighborhood with a heavy concentration of military personnel, demonstrating in support of the ruling generals, Mr. Shafik and secular government. Mr. Shafik, Mr. Mubarak’s last prime minister, campaigned with the support of the old ruling party elite as a new strongman who could restore order after 16 months of chaos.

Earlier in the day, a group of secular political leaders and lawmakers who call themselves liberals held a televised news conference to declare their support for the generals and the dissolution of the Brotherhood-led Parliament. They praised the shutdown of Parliament as a victory for law and order, citing an unusually rushed court decision. (The Brotherhood has respected the court ruling but challenged its implementation.)

The secular politicians also accused the Brotherhood of “hijacking” the revolution and called the group a threat to the “civil” character of the state. They dismissed the Brotherhood’s pledges to govern in coalition, respecting individual and minority rights, and instead accused the group of plotting to impose religious rule.

Incongruously, given Washington’s history of antagonism with the Islamists of the Muslim Brotherhood, the secular block argued that the United States was improperly attempting to sway the presidential race in favor of the Brotherhood, although American officials and the embassy here have said they support the democratic process regardless of the result.

Mr. Shafik was silent on Sunday. But a handful of his supporters held their own angry protests to denounce the election commission’s declaration.” (subl. mea)

Stau si mai intreb ce va urma in Egipt si nu numai… Ma gandeam si la Siria: daca regimul lui Bashar al-Assad ar fi indepartat, in cele din urma, de la Putere, i-ar urma tot Fratia Musulmana…? Victoria in alegeri a D-lui. Morsi, deci a Fratiei Musulmane, ar putea avea un ecou larg in toata lumea musulmana. Sa nu uitam ca Egiptul e cea mai mare tara musulmana din Nordul Africii si este de asteptat, dupa parerea mea, ca si tari musulmane mai mici sa se uite spre Egipt, iar aceasta victorie ar putea avea o mare influenta in aceste tari.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Update – Situatia dintre Turcia si Siria

Gandul

NATO se reuneşte la cererea Turciei. Care este riscul izbucnirii unui război cu Siria

de Iuliana Enache, Andrei Luca POPESCU

Iata ce se arata in acest articol pe care il recomand a fi citit integral si in original:

„NATO a confirmat duminică după-amiază că o reuniune a Consiliului Atlanticului de Nord va avea loc marţi la Bruxelles la cererea Turciei, după ce unul dintre avioanele sale de vânătoare a fost doborât vineri de Siria în Marea Mediterană, relatează AFP.

„Consiliul Atlanticului de Nord se va reuni marţi la cererea Turciei”, a anunţat purtătoarea de cuvânt a NATO, Oana Lungescu. O sursă diplomatică turcă a declarat duminică, la Ankara, că Turcia cere această reuniune urgentă a celor 28 de ambasadori aliaţi, care va avea loc la sediul Alianţei din Bruxelles.

Turcia a invocat articolul 4 din tratatul fondator al NATO, care prevede că ţările membre pot aduce o problemă în atenţia Consiliului Alianţei Nord-Atlantice şi o pot dezbate cu aliaţii, a subliniat această sursă sub acoperirea anonimatului, adăugând că reuniunea este prevăzută pentru marţi.

Acest articol stipulează că „părţile se vor consulta de fiecare dată dacă, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi este ameninţată”.

Turcia a acuzat duminică Siria că a doborât unul dintre avioanele sale de vânătoare, care era dezarmat şi se afla în misiune de antrenament, în spaţiul aerian internaţional şi nu în spaţiul sirian, aşa cum a afirmat Damascul.

Avionul militar turc doborât în Siria se afla în spaţiul aerian internaţional şi nu în spaţiul aerian sirian, a declarat duminică ministrul turc al Afacerilor Externe, Ahmet Davutoglu, precizând că avionul efectua o misiune de antrenament şi un test al sistemului radar, fără a fi înarmat, relatează AFP.

„Potrivit concluziilor noastre, avionul a fost doborât în spaţiul aerian internaţional, la 13 mile nautice de Siria”, a declarat el pentru postul public de televiziune TRT.

Ministrul a insistat asupra faptului că avionul turc F-4 Phantom zbura singur şi nu avea „nicio misiune, inclusiv nici cea de strângere de informaţii, deasupra Siriei”.

Davutoglu a recunoscut totuşi că avionul a intrat la un moment dat în spaţiul aerian sirian, în timpul incidentului de vineri.

„Aparatul nu a arătat niciun semn de ostilitate faţă de Siria şi a fost doborât la aproximativ 15 minute după ce a încălcat pentru un moment spaţiul aerian sirian”, a declarat el.

Davutoglu a adăugat că radarele turce le-au cerut celor doi piloţi ai avionului să părăsească spaţiul aerian sirian, dar din Siria nu a venit niciun avertisment.

„Sirienii ştiau bine că este vorba despre un avion militar turc şi natura misiunii sale”, a adăugat el.

Ministrul a precizat că aparatul de zbor efectua, fără armament, o misiune de antrenament şi un test al sistemului de radar din Marea Mediterană.

Un război NATO-Siria?

Mai mulţi comentatori au pus în discuţie problema articolului 5 din Tratatul NATO, care prevede că dacă un stat aliat este atacat, se consideră că întreaga Alianţă Nord-Atlantică a fost atacată. Astfel, dacă un stat NATO se consideră atacat, el poate cere asistenţa Alianţei pentru a răspunde militar.

Opozanţii acestei teorii susţin că există dubii dacă invocarea acestui articol va duce la izbucnirea unui război NATO-Siria, similar cu intervenţia Libiei.

Grupul american Atlantic Council arată că există două mari probleme în declanşarea unui război NATO-Siria. Prima priveşte problema atacului: poate fi calificată reacţia Siriei un atac, chiar dacă a fost supradimensionată şi aparent lipsită de motiv?

A doua problemă priveşte însăşi aplicarea articolului 5. NATO poate decide că acest atac intră sub incidenţa articolului 5, dar nimic nu obligă Consiliul Alianţei să declanşeze un atac asupra Siriei. NATO trebuie să decidă ce măsuri se impun în acest caz, iar acestea nu este obligatoriu să fie de natură militară.

Articolul 5 a fost invocat de SUA, după atacurile de la 11 septembrie 2001, împotriva Afganistanului. Atunci, Alianţa a decis să susţină militar SUA în intervenţia sa.

În prezent, atât poziţia Consiliului de Securitate al ONU, cât şi cea a NATO nu favorizează un conflict cu Siria. La ONU, Rusia şi China îşi exercită dreptul de veto în această problemă, iar secretarul general al NATO a explicat recent că Alianţa nu ia în calcul o intervenţie similară cu cea din Libia.” (subl. mea)

Iata trei articole…

… din Romania Libera care vin sa descrie mai bine realitatea in care traim:

Parerea Presedintelui Basescu

Băsescu, despre scrisoarea lui Merkel şi Sarkozy către van Rompuy: Probabil că au motive

„[…]Preşedintele a fost întrebat cum comentează informaţia din Ziarul Financiar potrivit căreia preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi cancelarul german Angela Merkel au trimis o scrisoare preşedintelui Herman Van Rompuy, în care cei doi au dat un ultimatum celor 27 de guverne ale Uniunii Europene, spunând că trebuie să decidă dacă acceptă ca Bruxelles-ul să joace un rol mai important în stabilirea bugetelor naţionale.

„Probabil că au motive, deşi n-o consider prea elegantă ca procedură. Până la urmă, nu te adresezi aşa şefilor de stat şi de Guvern chiar dacă eşti preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei. Spun acest lucru în cazul în care este adevărat ce spuneţi dumneavoastră că s-a dat un ultimatum. Eu nu l-am citit”, a spus Băsescu. Preşedintele a adăugat că este vorba totuşi despre o sursă de presă. „Cred totuşi că ar putea fi un punct de vedere al celor două state, dar nu un ultimatum”, a adăugat preşedintele.

Traian Băsescu a fost întrebat de asemenea cum comentează eşecul Guvernului austriac de a impune în consultările cu opoziţia înscrierea în Constituţie a deficitului bugetar. „Vă pot spune un lucru. Vă rog să vă aduceţi aminte că am trimis proiectul de Constituţie către Parlament, în care propuneam introducerea unei asemenea prevederi, de mai bine de un an. Deci n-aş spune că România nu are capacitate de anticipare a ceea ce urmează să fie. Totul e să vrea şi Parlamentul să fim un stat serios. Vreau să cred că problema austriacă nu va fi una extrem de gravă şi că se vor găsi soluţii politice în Austria. În ceea ce ne priveşte, vă pot spune că România este deja afectată de criza din zona Euro în zona dobânzilor”, a răspuns el.

„Efectul de contaminare a afectat toate statele – şi Germania şi România. Sigur că anul acesta în vară puteam să ne împrumutăm cu 5,2-5,3% dobândă. Acum dobânzile au ajuns la circa 8%. Deci şi pentru noi este imperativ necesară o decizie în Consiliul European următor, o decizie care să restabilească încrederea statelor”, a mai spus preşedintele.

Întrebat cum vede ipoteza unei Europe cu două viteze, Băsescu a spus: „Este un risc major şi noi, cel puţin, anticipându-l mai demult, am făcut tot ce a ţinut de noi ca să nu se creeze o Europă cu două viteze. Nici nu am acceptat întâlniri separate ale statelor non-Euro, am aderat şi la Pactul Euro Plus, am pus în aplicare şi elementele din agenda 2020 . Deci ne îngrijorează această perspectivă de aceea şi poziţia noastră de poimâine este una extrem de constructivă”.

Preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, şi cancelarul german, Angela Merkel, îndeamnă statele UE să accepte modificarea Tratatelor în sensul unui sistem economic şi financiar unitar, avertizând că, altfel, statele din zona euro vor avansa separat spre o uniune mai integrată.” (subl.mea)

Ma gandeam, citind acest articol, la ceea ce a scris D-na Corina Cretu, un editorial foarte interesant… Iata ce arata, printre altele, D-na Cretu:

„Abia m-am întors din Statele Unite, de la întâlnirea parlamentarilor europeni cu cei americani. Ceea ce am găsit la Bruxelles nu mă face prea optimistă. Văd că toată lumea este foarte ocupată să salveze „Europa”. Toată lumea scrie planuri de salvare. Deşi, după cum evoluează lucrurile, s-ar putea să ne trezim în situaţia copilului cu prea multe moaşe, care rămâne cu buricul nelegat.

După cancelarul Merkel şi preşedintele Sarkozy, şi domnul Van Rompuy (pentru cine nu ştie, „preşedinte” al Uniunii) are un plan. Radical! Pe scurt, el ar fi propus mai mult control intruziv asupra politicilor naţionale bugetare de către UE, respectiv Comisia Europeană, precum şi pedepsirea celor care calcă alături cu ridicarea dreptului de vot în consiliile europene. Ţărilor precum Grecia, Portugalia, Irlanda şi altele, care au beneficiat de „planuri de salvare”,  li se pot impune planuri de austeritate direct de la Bruxelles. Văd că Brejnev are mulţi admiratori în sânul UE, care duc şi mai departe conceptul lui de „suveranitate limitată”.” (am subliniat pentru ca Dl. Basescu a zis: „Până la urmă, nu te adresezi aşa şefilor de stat şi de Guvern chiar dacă eşti preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei.„)

Despre Victor Ponta…

Intr-un editorial, semnat Sabina Fati, foarte interesant:

Cum se foloseşte Ponta de Monica Macovei şi cine-l salvează pe Năstase

Iata ce se arata printre altele:

„Fostul premier se aşteaptă să fie achitat în dosarul Mătuşa Tamara şi consideră amânarea dată ieri de Înalta Curte ca pe un semn bun. Pentru fostul său protejat Victor Ponta, semnul nu este însă deloc bun, fiindcă planul lui era să scape de Adrian Năstase: cu cât mai repede, cu atât mai bine. […]

Tânărul şef al PSD, Victor Ponta, s-a grăbit să lanseze mesajul abandonării lui Năstase înaintea oricărui verdict, lăsând să se înţeleagă că partidul nu mai vrea să poarte povara corupţilor. Ponta ar vrea să aplice standardele Monicăi Macovei pentru Năstase, dar nu şi pentru prietenul său Dan Şova, cel care a fost descoperit că în relaţiile sale cu diverse companii de stat le-a tăiat acestora facturi pentru zile de muncă de 27 de ore.

Adrian Năstase a devenit incomod pentru protejatul său de odinioară fiindcă Victor Ponta şi-a dat seama că va fi recunoscut înăuntru şi în afară ca Líder Máximo al PSD doar dacă scapă de mentorul său şi de părintele partidului. Pentru început, Ponta ar vrea să-l facă pe fostul său părinte politic să aibă senzaţia că se află într-un loc fără întoarcere, iar apoi să-i dea lovitura de graţie. Cu Ion Iliescu nu are încă nici un plan, dar poate că până la urmă justiţia autohtonă va găsi probe care să-l facă pe fostul artizan al Revoluţiei din 1989 responsabil pentru moartea celor peste o mie de oameni. Doar verdictele justiţiei îl vor ajuta pe Victor Ponta să scape de cei doi lideri neoficiali ai PSD.

Victor Ponta devine astfel nu doar un trădător al tovarăşilor care l-au ajutat să fie ceea ce este, ci şi un epigon al Monicăi Macovei: sub pretextul aplicării criteriilor etice, şeful PSD vrea să-i execute pe cei care îi fac umbră şi nu-l lasă să-şi atingă potenţialul.” (subl.mea)

Primavara araba… situatie complicata…

Ce vor să facă islamiştii din Egipt

Se arata, printre altele:

„Un program islamist

Andrew Bostom, profesor la Brown University şi autor a două cărţi despre Jihad, a analizat predicile, edictele (fatwas) şi interviurile date de Al-Qaradawi şi a reuşit să desprindă un nucleu de convingeri care se pot constitui într-un veritabil program politic al Fraţilor Musulmani:

» Musulmanii trebuie să urmeze calea Jihadului violent şi expansionist deschisă de Profetul Mahomed inclusiv prin aşa-numitele „operaţiuni de martiraj” (atacuri sinucigaşe).

» Recrearea formală a Statului Unit Islamic (Califatul).

» Cucerirea prin Jihad a Europei şi Americii.

» Obţinerea statutului de „martir” prin uciderea tuturor evreilor israelieni prin atacuri sinucigaşe (Al-Qaredawi îşi exprimă dorinţa să moară el însuşi într-o asemenea operaţiune)

» Genocidul evreilor peste tot în lume ca „pedeapsă divină trebuie să fie săvârşit, cu voia lui Allah, de mâinile credincioşilor”.

La fel ca şi Fraţii Musulmani, cu al lor Partid al Libertăţii şi Justiţiei,  Al Qaradawi s-a declarat un susţinător al democraţiei, dar numai atâta vreme cât îi va aduce la putere pe Fraţi, dar mai ales va conduce la introducerea Shariei.

Aceste puncte de vedere nu sunt considerate drept extremiste nici în Egipt, nici în restul lumii arabe, unde prestigiul Fraţilor Musulmani şi al şcolii de gândire islamice care îşi are originea la Universitatea din Cairo este neegalat. Dimpotrivă, este gândirea curentă, general acceptată şi de aceea ceea ce se va întâmpla în Egipt va fi privit drept un model de a fi copiat şi emulat în tot spaţiul islamic, din Maroc până în Indonezia. Singura provocare faţă de doctrina islamistă dominantă reprezentată de Fraţii Musulmani/Al-Qaradawi vine din partea unui curent încă şi mai radical, salafismul, reprezentat în Egipt de partidul Al-Nur, care a obţinut 24,4% din voturi. Al-Nur provine din mişcarea Chemarea Salafistă, creată în anii  ’70 de studenţii de la Universitatea din Alexandria, care au refuzat să se înscrie în rândurile Fraţilor Musulmani atunci când aceştia au renunţat public la lupta armată împotriva regimului secular de la Cairo.

Alternativa la dictatura lui Mubarak nu este, aşadar, o democraţie de tip occidental ci un stat islamic condus după sharia. Singura întrebare este dacă Egiptul va arăta mai mult ca Arabia Saudită sau mai mult ca Afganistanul.   „

Acest articol trebuie citit, dupa parerea mea, impreuna cu un editorial recent al D-lui Cristian Preda – aici. Iata ce arata, printre altele, Dl Preda, legat de acest subiect, dar si de primul articol citat:

„În ultimele zile, am avut – la Paris și la Bruxelles – mai multe întâlniri cu ambasadori ai țărilor din bazinul mediteraneean, împreună cu diplomați din țările occidentale, ca și cu colegi din PPE.
În miezul dialogului s-a aflat situația din Europa și respectiv din vecinătatea sa sudică.
Din discuții a reieșit destul de clar că există în acest moment două frici majore. Prima este legată de ceea ce multă lume numește Primăvara arabă. Nu e o expresie acceptată peste tot. În Israel, dar și într-o țară precum Algeria, răsturnările de regim din nordul Africii sunt privite cu multă reținere, fie pentru că sunt văzute ca o amenințare la stabilitatea regiunii, fie pentru că referințele la evoluții similare din anii 90 produc mai degrabă panică decât speranță. Dincolo de diferențele de percepție, există totuși o teamă comună. E teama că islamul politic și democrația nu pot conviețui. Nu mai e vorba despre o ficțiune. Fiindcă la Tunis și Rabat, iar mâine – foarte probabil – în Egipt și Libia – guvernele sunt dirijate de forțe politice care se revendică de la islamul politic și își spun moderate.
A doua teamă privește Europa. Ea e răspândită nu doar pe “bătrânul continent” sau în America și Asia, ci și în toate țările din jurul Mediteranei. E teama că actuala criză economică din UE va duce la o criză politică majoră. Frica de colaps, de haos, de conflict. Cu alte cuvinte: nu numai modelul economic european e pus sub semnul întrebării, ci și modelul politic dezvoltat de o jumătate de secol încoace.
Aceste două frici se întâlnesc. Unii spun că ele se alimentează reciproc. Cel mai interesant ar fi să descoperim că au și cauze comune.”

Dar, apropo de primul articol citat, va recomand sa cititi si acest scurt editorial al D-lui Preda – aici.

Recomand citirea integrala a tuturor articolelor.

Dar, in final, v-as ruga sa cititi si acest articol, pe care l-am scris inca din 10 martie (!!) 2011 si in care anticipam evolutiile si reactiile de acum:

Complicata situatie din Nordul Africii…

Iata ce aratam, printre altele, atunci:

„[…]Lucrurile sunt inca foarte tulburi…Pentru ca nu poti sa stii ce va iesi pana la urma din toata chestia asta. Conflictele religioase din Egipt nu mi se par de bun augur. Problema este daca aceste tari sunt pregatite pentru instituirea unui regim democratic. Daca oamenii s-au revoltat numai din pricina saraciei, asta nu inseamna ca au si idealuri democratice cu totii. Nu contest faptul ca ar exista si oameni din aceste tari care sa doreasca democratia, dar asta nu inseamna ca toti o doresc si nici nu stim cat de multi sunt cei care o doresc cu adevarat. Gradul de imprevizibilitate pe care il degaja intreaga situatie mi se pare evident. Chiar si in conditiile rasturnarii de la putere, in Libia, a lui Gaddafi nu poti sa stii ce va urma si nu este exclus ca si Gaddafi sa aiba dreptate in privinta Al Qaida. […]

Dar daca ne referim la aceste state din Nordul Africii, unde, iata, evenimentele sunt in curs de desfasurare, spuneam ca nu se poate sa nu te intrebi daca cetatenii acestor state, sarace, au si cultura politica de a accepta democratia de tip Occidental impreuna cu Drepturile Fundamentale ale Omului, care se opun Shariei. Pentru ca este vorba de o cu totul alta cultura decat cea euro-atlantica, desi influentata de Europa, datorita pozitionarii geografice apropiate. Observam ca toate aceste revolutii, hai sa le zicem asa, s-au desfasurat pe cuprinsul vechiului mare Califat Arab. De observat, din aceasta cauza, si repeziciunea cu care s-au extins  din Tunisia si pana in Yemen dar si pentru faptul, caracteristic, ca un eveniment important intr-un stat din lumea araba are un ecou profund si mare in toata aceasta lume. Insa toate aceste framantari pot ramane la stadiul de embrion mort, daca nu vor exista in lumea araba si forte politice progresiste, suficient de puternice si cu o adanca penetrare sociala, care sa sustina transformarile democratice si sa actioneze impotriva derapajelor constituite din conflicte religioase, asa cum vedem ca se intampla zilele acestea in Egipt. Pentru ca Sharia nu poate fi compatibila cu o organizare de stat democrat, in acceptiunea euro-atlantica a acestui termen. Iar lumea musulmana este o lume profund religioasa. Sentimentul religiozitatii este trait intens si emotional de omul musulman, desi el doreste modernitatea, doreste comunicarea cu alte culturi, dar aceasta comunicare si modernitate sunt vazute de catre el prin prisma religiei sale. Dupa parerea mea, acesti oameni, marea lor majoritate, nu sunt pregatiti pentru o viziune laica asupra lumii. Dar, pe de alta parte, pentru a inova in lumea islamica ai nevoie de lideri mari. Au existat astfel de oameni si ma gandesc la un Kemal Ataturk, in Turcia, sau la un Nasser, in Egipt, care a si reusit, pentru putina vreme si intr-o oarecare masura, sa unifice lumea araba – vezi aici si aici, insa influenta sa, de lider pan-arab, a fost mare si nu e de mirare ca si acum multi arabi il considera un lider de anvergura pe care lumea araba l-a avut. Fara lideri puternici, care sa sustina proiectul democratiei in statele arabe, tare mi-e teama ca aceste revolutii nu vor reusi… Iar un haos in aceasta zona in mod clar ca nu este de dorit. Doamne fereste, ar fi si periculos. […]”