Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Neobisnuita ridicare in slavi…

Citeam ce inaltari in slavi ii aduce Vladimir Tismaneanu lui Gabriel Liiceanu. Inca putin si-l declara sfant. Este ceva atat de sforaitor si de fals in aceste elogii…

Vedeti, unii vorbesc despre duplicitate. Dar cred ca una din trasaturile comunismului care ne-a influentat din pacate viata a fost (si) acest servilism intelectual, de care Tismaneanu se foloseste din plin. Un servilism care, pur si simplu, aboleste, narcisistic, spiritul critic, propriu intelectualului. Pentru Tismaneanu, asa cum ne-a aratat de multe ori, a fi critic inseamna a fi critic doar cu adversarii politici. Ca doar e angajat politic, alaturi de Opozitie. Asemenea pareri partinitoare sunt rodul sau rodurile subiectivismului sau. Urias, dupa cum putem constata.

Insa pe mine ma uimeste erodarea aceasta a spirutului critic pe partea dreapta a esicherului politic. Evident, imposibilitatea ta de a te privi critic, nu te poate face sa evoluezi. A-ti privi critic numai si numai adversarul este o atitidine careia i-as spune lasa, dar si care nu te va putea niciodata sa te faca sa-ti depasesti tarele.

S-a vazut la recentele alegeri legislative ce si mai ales cat a putut actuala Opozitie, iar lucrul acesta pare a nu da de gandit la nimeni de acolo. Mi-e teama ca doar crticandu-i pe altii, fara o analiza lucida si o critica a propriilor lor greseli, lucrurile par ca se vor repeta.

Dar sa revenim la articolul D-lui. Tismaneanu:

Gabriel Liiceanu și noi

„A creat Planeta Humanitas. A veștejit ticăloșia, mișelia, lichelismul. Refuză să se pensioneze moral. Rămâne un spirit aronian, adică un spectator angajat. Este un camusian, adică posedă un inepuizabil rezervor al revoltei etice. Refuză tăcerea. A fost și continuă să fie insultat, ponegrit, calomniat. Una din cele mai intristătoare forme de obscurantism este intelofobia. Intr-un remarcabil articol apărut pe platforma “Contributors”. Mircea Morariu atrage atentia asupra acestei noi imunde campanii impotriva celui mai activ exponent al spiritului lovinescian (Eugen și Monica) din cultura românească a zilelor noastre. Articolul se incheie cu aceste cuvinte ale lui Vladimir Jankélévitch: “În cele din urmă nu există nimic care nu poate fi uitat, dar rămâne întotdeauna ceva ce nu este scuzabil”. (Washington, DC, 4 ianuarie 2018)

Humanitas e o editura respectabila si o recomand oricui. Nu asta e problema. Dar din ce spune Vladimir Tismaneanu, pe Dl. Liiceanu il caracterizeaza „refuzul”: „refuza tacerea”, de parca cineva l-ar obliga sa taca. Dimpotriva! „Refuza sa se pensioneze moral” – asta e tare!! 😆 – cu alte cuvinte, omul a imbatranit, a iesit la pensie si incepe sa vorbeasca si altele, ca ce-i sa-i faci… 🙂 – nu e cazul D-lui. Liiceanu. De parca cineva l-ar forta „sa se pensioneze moral” – nici in aceasta privinta nu e cazul: nimeni nu-l forteaza sa faca asa ceva. Indura ca un martir: „A fost și continuă să fie insultat, ponegrit, calomniat”, e „cel mai activ exponent al spiritului lovinescian (Eugen și Monica) din cultura românească a zilelor noastre”. Stau si ma intreb daca, pentru un intelectual, ridicarea asta in slavi e sau nu scuzabila… Cred ca Dl. Tismaneanu, daca ma iau dupa titlu, vrea sa spun ca noi suntem foarte mici in comparatie cu Liiceanu!! Inclusiv dumnealui, desigur.

Dar sa vedem si care sunt editorialele cu pricina de pe platforma Contributors:

„Scuipați aici!” TVR în era infractorilor

Gabriel Liiceanu

„Mi-am trăit copilăria și tinerețea într-un cartier bucureștean locuit de familii „mic-burgheze”. Asta nu m-a împiedicat să am gașca mea, care, așa cum îi stă bine oricărei găști adevărate, se ținea de tot felul de năzbâtii. Adevărul e că mai toți băieții ajunși la vârsta puberală încep să-și manifeste, ajutați de gașca de cartier, potențialul de derbedei.

Ca mici derbedei ce eram, jucam din când în când un joc pe care-l numiserăm „la cuțit”. Stăteam înșirați ca rândunelele pe gard, iar unul dintre noi, ales prin tragere la sorți, rămânea în picioare pe trotuar. Fiecare avea dreptul la o scuipătură orientată către încălțările băiatului proțăpit în fața noastră. Dacă scuipatul cădea pe bombeu, trebuia să cobori de pe gard și să-l ștergi. Dacă nimerea jumătate pe rama încălțării, jumătate pe jos, atunci „dădeai un cuțit”: se considera că reușiseși să fixezi pantoful în asfalt și nefericitul astfel țintuit locului rămânea pe trotuar pentru încă o rundă.

Ei, jocul ăsta, „la cuțit”, avea o mare valoare educativă! Era de fapt o bornă, un punct de răscruce, o graniță între două vârste. Ori rămâneai toată viața un profesionist al scuipatului și deveneai solidar cu obiceiul de a scuipa pe stradă, ori te făceai băiat mare, înțelegeai că expectoratul golănesc nu e cea mai frumoasă carte de vizită și te apucai de învățat și de sporturi mai onorabile.

Mare mi-a fost uimirea când, crescând, am descoperit că oamenii în toată firea sunt capabili să organizeze turniruri de scuipat în diferite împrejurări ale vieții. Distracția noastră de copii – scuipatul de pe gard, de pe balcon sau de la fereastră – bătea dintr-odată departe. Ea avea ramificații în societatea adulților, se complica, se rafina, era predată la școli înalte, avea reguli și tehnici care se învățau. Ce mai, era un joc extrem de serios. Am descoperit la o vârstă destul de fragedă că era jocul preferat al „activului de partid” (auziți expresie! „activul de partid”!) și al angajaților „Maleficei Instituții” (așa a numit Matei Călinescu Securitatea în Jurnalul său, ca să ocolească scârbavnicul cuvânt). În cazul lor, jocul acesta devenise o meserie. Grație lui, de pildă, puteau fi „demascați” în public „dușmanii de clasă”. Oameni cu aer cumsecade, uneori medici celebri, mari artiști, profesori faimoși se pomeneau târâți în fața unui amfiteatru plin și, pac!, cu un gest vigilent și brusc li se smulgea cu furie proletară masca de pe față și, deodată, apărea la lumină chipul hidos al dușmanului… Odată demascați în felul acesta, de la tribună venea îndemnul: „Scuipați aici!”. Și tovarășii din sală se dezlănțuiau.

Eram student în anul I la Filozofie când am asistat la primul turnir de scuipat public. Se numea „ședință de partid deschisă”. „Deschisă” pentru că nu era „închisă”. Adică la turnir asistau nu numai membrii de partid, ci și cei „fără de partid”, invitați să vadă cum arată exorcizarea în public a unui tovarăș care înșelase încrederea Partidului. A fost un linșaj încheiat cu exmatricularea unei colege care nu declarase în dosarul de înscriere la facultate că părinții ei, cu câteva pogoane de pământ, erau de fapt „chiaburi”. În anii care au urmat, am cunoscut pe pielea mea, în mai multe rânduri, ce însemna să fii scuipat în public. Eram plin de păcate: elitist, evazionist, mă înhăitasem cu Noica, aveam relații cu străinii, declarasem că filozofia nu e o știință… Grozăvii! Aliniați pe gardul urii și al ideologiei, colegii de la Institutul de Filozofie al Academiei au jucat de mai multe ori cu mine jocul „la cuțit”.

Dar adevărata voluptate a stigmatizării am cunoscut-o abia în „anii tranziției”. Spre deosebire de anii comunismului, jocul de oameni mari „la cuțit” se petrecea acum pe o scenă mare cât țara: în ziare, la televizor… Și în orizontul libertății. Al „libertății de expresie”. Căci scuipatul cu adresă, trebuie să recunoaștem, e cea mai concisă formă de expresie. Mult mai concisă decât înjurătura, de pildă. Nu exprimă el, fără să recurgă la cuvinte, sentimentele cuiva în cea mai percutantă formă? E drept că acum, în „anii tranziției”, odată stigmatizat, nu-ți mai pierdeai slujba, nu mai erai retrogradat, trimis în „domiciliu forțat” sau băgat la pușcărie. Erai doar calomniat, mânjit și, eventual, „pe cale de consecință”, cum ar spune Patapievici, scuipat de facto, așa cum a fost scuipat el în plină stradă. Împroșcatul cu vorbe pe ecran sau în ziar se metamorfoza, pe stradă, în flegmă.

Pe la jumătatea anilor 2000, un ziar condus de un fost securist,  devenit între timp infractor, a stabilit că, traducând Heidegger în limba română, îl plagiasem pe Heidegger. Aici „jocul” a durat câteva luni: ziarul avea o rubrică intitulată chiar așa: „Loc de scuipat”. Exact ca în jocurile copilăriei mele. Numai că aici, spre deosebire de „la cuțit”, nu se scuipa copilărește pe bombeul pantofului, ci, cum spuneam, bărbătește, în față. Un post de televiziune patronat, tot așa, de un salariat al Maleficei Instituții și infractor, s-a jucat de mai multe ori, cu mine și cu prietenii mei, de-a „la cuțit”. Seară de seară. Elita „cavalerilor flegmei” angajați la acest post își propunea, la capătul acestor turniruri, un singur lucru: să te facă, fantazând amplu în jurul tău, acoperindu-te de imundiții și de demersuri excremențiale, să miroși ca patronii lor. Să capeți damf de infractor, de scursură umană, de hoit moral intrat în putrefacție. România trebuia să devină, pentru ca duhoarea lor să nu se mai simtă și să nu mai aibă termen de comparație, o mare cocină umană.

Ei, dar asta se întâmpla în fond pe banii lor: fiecare se distra pe canalul lui, în ziarul lui și cu publicul lui. Noi, ceilalți, aveam televiziunea publică! Bugetară, adică pe banii tuturor și în slujba tuturor. Menită să educe în spiritul democrației și să celebreze valorile nației. Să dea repere. (A rămas hăt!, în negura istoriei, momentul în care televiziunea devenită peste noapte „liberă”, condusă de un academician istoric care dădea certificate de „legionari” pentru cei din Piața Universității, și aflată în slujba unui președinte judecat acum pentru crime împotriva umanității, i-a chemat pe minerii din Valea Jiului să linșeze populația rebelă a Bucureștiului.) Acum, televiziunea publică e cu adevărat publică. Ea nu poate juca, la scara unei țări, jocul puberilor de cartier. Ea nu se poate pune în slujba unei găști sau a unui partid, nu, nici vorbă!, de vreme ce e a noastră, a tuturor! Nu poate să împrumute de la televiziuni năimite mercenarii specializați în jocul „la cuțit” și să dea pe mâna infractorilor invitați o emisiune în care li se spune „uite, scuipă aici!” Nu-i așa că o asemenea grozăvie nu e cu putință?  Doar scrie și în Statutul ziaristului din SRTV, cap. II, art.11: „Ziaristul din televiziunea publică nu va calomnia, nu va injuria și nu va defăima persoane și instituții”.

Nu scriu aceste rânduri pentru că în urmă cu vreo două săptămâni o emisiune a TVR-ului m-a târât într-o mocirlă amenajată pe ecran, cu securiști și infractori, sub numele „România 9”. Emisiune făcută de un domn Ionuț Costache, care, mi s-a spus, joacă la TVR în deplasare. Privind-o, mi-am reamintit, înduioșat, de jocurile golănești ale copilăriei. Dar cum ziceam: nu scriu rândurile astea cu gândul la mine, ci la TVR. Domnul Costache are, se pare, un proiect TV compact cu crema infractorilor, cărora, uneori, li se adresează cu „domnule premier”, lăsând să se înțeleagă că invitatul e acolo, în fața lui, în calitate de prim ministru, nu de infractor. Grație emisiunii amintite am înțeles dintr-odată ce este „România nouă”, în care ar urma de-acum să trăim. Este cea mai coerentă dintre toate Româniile posibile: una în care infractorii fac în Parlament legile justiției, și tot infractorii, la televiziunea publică, fac îndreptarul moral al societății și canonul cultural și spiritual al națiunii. România în care scursurile lumii noastre, ieșite de la pușcărie mai obaznice decât erau înainte de a intra, ajung directori de conștiință, emit judecăți de valoare, ne fură cuvintele care-i caracterizau și le întorc împotriva noastră. Și asta sub oblăduirea președintei Televiziunii. Se pare că, revenindu-și în simțiri după atâta democrație, România se pregătește să intre în mod oficial în era infractorilor.

PS Nu terminasem bine de scris textul meu „scuipăcios”, când un tânăr prieten din Alba Iulia îmi trimite rândurile de mai jos. Coincidența celor două texte, deși scrise în registre stilistice diferite, mă îndeamnă să citez cuvintele primite de la amicul meu ardelean:

“Como es posibile que un ser inculto, de inteligencia primaria, que parece una caricatura de si mismo, llegue a tener de extinguir la civilizacion?” E o intrebare cumplită pusă de Senor Mario Vargas Llosa, în toamna acestui an, într-unul dintre articolele pe care le scrie cu o regularitate “metronomică”, de decenii intregi. Noi, dragă domnule Liiceanu, prin forța împrejurărilor, suntem condamnați să rămânem la problemele micii noastre ogrăzi.

Cum e posibil totuși ca o țară europeană să cunoască cel mai mare exod din istorie pe timp de pace? Fug oamenii ca de ciumă. Îi voi urma în curând, căci nu accept să-mi cresc fetița într-un asemenea mediu otrăvit. De ce să ajungă să reziste doar cu antidepresive, ca mulți dintre noi?

Cum se poate, dragă domnule Liiceanu, să fiți calomniat de pe ecranul televiziunii publice de infractori și, din PUȘCĂRIE, de numitul SOV? Nu se mai numește oare închisoarea și “loc de detenție”? Ce dracului de pușcărie mai e și asta, de unde poți înjura liniștit pe toată lumea fără să pățești nimic?! Ba să mai ai și posibilitatea de a scrie “lucrări științifice”, chiar dacă ești analfabet, beneficiind în felul ăsta de o semnificativă reducere a pedepsei! Mai e la noi închisoarea o pedeapsă? A devenit aproape o promoție, un motiv de mândrie, titlul de „infractor” și „pușcăriaș” urmând de-acum a fi trecut pe blazon!

Cum se poate, dragă domnule Liiceanu, ca domnul Patapievici, “posesorul” uneia dintre cele mai extraordinare minți europene actuale (spre folosul nostru al tuturor) să ajungă să fie SCUIPAT PE STRADĂ ori, în cazuri mai fericite, beștelit și admonestat prin magazine de inși asmuțiți de televiziunea unui fost securist și  fost pușcăriaș?!

Nu vă mai obosesc, dragă domnule Liiceanu. Iertați-mă. Dar ce ne facem? Chiar dacă plec, oare gândul și o bună parte din suflet nu-mi vor rămâne tot aici?…

NOTA Editorului: Am primit acest text pe 17 decembrie. Impreuna cu autorul am decis sa amanam publicarea lui. Parea inoportun, avand in vedere evenimentele din acele zile – dezlantuirea comisiei Iordache si moartea Regelui.” 

Mi-e foarte greu sa comentez pentru ca nu am urmarit emisiunea respectiva, de la TVR. Dar vedeti… Prin ce spune, Dl. Liiceanu isi cam da raspunsul singur: „Adevărul e că mai toți băieții ajunși la vârsta puberală încep să-și manifeste, ajutați de gașca de cartier, potențialul de derbedei.”. Si atunci cum mai ramane cu cei sapte ani de-acasa? Daca de la „varsta puberala” incepem sa fim cam „derbedei”, ce sa mai zicem mai incolo, daca din frageda tinerete dobandim astfel de deprinderi. Daca nu stim sa ne respectam de mici, daca nu-l respectam, de mici, pe aproapele nostru, daca nu-i respectam pe colegii nostri de clasa, ci scuipam in capul celor mai mici dintre noi – asta cum s-o numi oare? Ca sa-l vad eu pe ala care il scuipa pe unul mai mare si mai puternic! D-le. Liiceanu, daca asa stau lucrurile, atunci ce va mai mirati atata? Insa imi place, totusi, ca Dl. Liiceanu e sincer: „Privind-o, mi-am reamintit, înduioșat, de jocurile golănești ale copilăriei” 🙂 .

Se înmulțesc atacurile la adresa d-lui Gabriel Liiceanu

Mircea Morariu

„Nu sunt necondiționat de acord cu toate zicerile, scrierile și faptele filosofului Gabriel Liiceanu. Nu îi împărtășesc obligatoriu toate opiniile. Cred că i s-a întîmplat câteodată să fie ori prea patetic, ori prea pasional, ori nedrept de-a dreptul. Tocmai de aceea mi-am îngăduit, câteodată, să iau distanță față de o seamă dintre opțiunile și ieșirile publice ale domniei-sale.
Am dat expresie delimitărilor mele față de opiniile d-lui Liiceanu foarte adesea în scris. În comentariile de pe blogurile adevărul.ro, în unele recenzii consacrate cărților domniei-sale.
Însă am fost și sunt și pe mai departe în totalitate de acord cu ceea ce a scris și publicat dl. Liiceanu pe site-ul contributors.ro în textul “Scuipați aici!” TVR în era infractorilor. Text postat la data de 26 decembrie 2017. Nu, nu era vorba în respectivul articol despre tentativa filosofului de a se socoti în scris cu acuzațiile ce i-au fost aduse de dl. Dan Radu Rușanu, ci cu ceea ce se întâmplă îndeobște în emisiunea România 9, moderată la TVR 1 de un anume domn pe nume Ionuț Cristache. Un ins care, după ce și-a făcut ucenicia la Antenele voiculesciene, devine o tot mai pronunțată copie a lui Corneliu Vadim Tudor pe frecvențele postului național de televiziune.
Adus în TVR de fosta și de tristă amintire pedegistă Radu Irina, dl. Ionuț Cristache se dezvoltă asemenea unui psoriazis pustulos pe corpul TVR. Și aceasta cu acceptul unui extrem de înroșit Comitet Director, compus din oameni de o valoare mai mult decât îndoielnică. Este vorba despre Doina Gradea, Sorin Burtea, Oana Popescu, Raico Cornea. Comitet Director la ale cărui ședințe deține rol de invitat special penalul Cristian Zgabercea, igienizatorul autodeclarat al lui Nicușor Constantinescu. Aceasta cu grava încălcare a unei șentințe judecătorești. Oare nu îi trece prin gând d-lui Zgabercea să îi facă foarte curând o vizită de curtoazie și celuilalt prea-cinstit amic al domniei-sale, nimeni altul decât Radu Mazăre, scăpat printre degete de Poliția Română a cărei șefă supremă, d-na Carmen Dan tace chitic de la data evaporării și până astăzi?
În textul de pe contributors.ro, dl. Gabriel Liiceanu protesta față de atitudinea devenită obicei a Televiziunii publice de a se metamorfoza în tribună de expresie a unor foști și pe drept condamnați penal. De la Sorin Roșca Stănescu până la Adrian Năstase. Acesta din urmă luând, pare-se, în serios sminteala debitată la Antena 3 de Lucia Hossu Longin care, luată de val, s-a angajat că va consacra patimilor sale un episod din Memorialul durerii, de vreme ce, pe o postare de pe blogul personal, a ajuns, sărmanul, să se compare cu Corneliu Coposu.
Nu puteam să nu împărtășesc analiza domnului Liiceanu de vreme ce eu însumi am publicat, fie pe site-ul contributors.ro, fie pe blogurile adevărul.ro, articole animate de idei asemănătoare. Texte în care deplângeam continua decădere morală a TVR, îngenunchierea ei la ordinele și mofturile PSD, transformarea SRTV într-o agenție guvernamentală, iar atunci când emisiunea România 9 realizată de Ionuț Cristache trece pe unde, de-a dreptul într-o hazna urât mirositoare.
Numitul Cristache i-a dat pe contul său de facebook un răspuns furibund d-lui Liiceanu. Încălcând și astfel codul profesional al jurnaliștilor din TVR. D-na Doina Gradea nu a băgat de seamă fiindcă, pesemne, are ordine speciale în ceea ce îl privește pe respectivul, de la chiar cel de la care așteaptă definitivarea în funcție. Nimeni altul decât Dragnea-Trei Dosare. Gradea și Dragnea, cumplită, teribilă asociere!
M-am așteptat ca marii intelectuali ai țării să sară în sprijinul d-lui Liiceanu. Așa după cum m-am așteptat, în vară, să îl apere pe dl. Andrei Pleșu, după ce domnia-sa a fost atacat josnic, pe blogurile adevărul.ro, de un anume Mugur Vărzariu. Un episod de tristă amintire din istoria acestor bloguri. Nici vorbă. Tăcere. Ori, din contră, atitudini de-a dreptul respingătoare.
Unii dintre acești intelectuali au exultat, chiar în necunoștință de cauză, au explicat mai apoi că ei nici măcar nu se uită la TVR, cu atât mai puțin la emisiunea România 9, și-au exprimat compulsiv, isteric, bucuria de a-l vedea insultat pe dl. Liiceanu, au distribuit atacurile imunde ale numitului Cristache, din atitudini evident resentimentare. Li s-au asociat, of Doamne!,“inteligenții” de la Cațavencii: Nici nu se putea altfel! Bușcu, Teodorescu și, spre marea mea dezamăgire, însuși Mircea Dinescu au abonament permanent (probabil cu taxă inversă) la emisiunea lui Cristache.
Celor căzuți în această greșeală le amintesc o frază din Vladimir Jankelevitch: “În cele din urmă nu există nimic care nu poate fi uitat, dar rămâne întotdeauna ceva ce nu este scuzabil”.”

D-le. Morariu, sa va spun ceva: nu prea e scuzabil nici faptul ca tinerii, ajunsi la „varsta puberala”, nu-si respecta colegii, ca se scuipa sau ca-i scuipa pe cei mai mici, ca daca e vorba de unul mai mare si mai tare… tremura chilotii… Asa stand lucrurile, stau si ma intreb daca la varsta adulta, mai ales cand ai ajuns o personalitate culturala, trebuie sa te mai cobori la golaneala… De cei care „lanseaza” aceste „atacuri imunde” la adresa filozofului Liiceanu, sincer, nici n-am auzit. Insa iata ce am putut citi pe DC News:

EXCLUSIV  Ionuț Cristache, ÎNJURAT de Gabriel Liiceanu. „Acesta a fost elementul șocant”-VIDEO

Ionuț Cristache a fost înjurat de Gabriel Liiceanu fix în a doua zi de Crăciun. Acesta s-a enervat după ce a văzut o emisiune realizată de jurnalist, la TVR 1, avându-l invitat pe Dan Radu Rușanu.

Liberalul a venit la „România 9” și a relatat cum Gabriel Liiceanu a venit cu mână întinsă să-i fie șterse niște datorii Humanitas, prin 2002. Ionuț Cristache a fost întrebat, la DC News, cum este să fii înjurat de Gabriel Liiceanu.

„În a doua ziua de Crăciun s-a întâmplat. Acesta a fost elementul șocant pentru mine pentru că este acea perioadă de grație de trei zile când oricâte reflexe ai avea de a te certa cu lumea, te temperezi. Este ceva sfânt în acele zile. Am fost într-o zonă fără semnal și când am deschis telefonul, aveam multe mesaje. Nici nu apucasem că citesc ce a scris”, a zis Ionuț Cristache.

„Am realizat o emisiune cu Dan Radu Rușanu. Pe final, a povestit despre un capitol care nu a mai apărut în volumul domniei sale. A fost onorant pentru mine să aflu că Gabriel Liiceanu mi-a dedicat două săptămâni. A spus că nu a mai avut liniște în acele zile. Mi-a reproșat, printre altele, că sunt printre cei care îi validează pe ‘borfașii politici’, că îi aduc în lumina reflectoarelor”, a mai spus Ionuț Cristache.

Interviu cu SOV

„Începem al treilea sezon cu emisiunea „România 9″, de la TVR 1, și intenționez să îi iau un interviu lui Sorin Ovidiu Vântu să aflăm și noi cum erau deontologii pe vremuri, cum erau plătiți la Realitatea TV, pentru că multă lume uită că pe acolo au trecut toți deontologii neamului care acum sunt pe la alte posturi, inclusiv domnul Liiceanu realiza acolo o emisiune și era plătit de ‘penalul’ Sorin Ovidiu Vântu”, a mai zis jurnalistul la DC News. Ionuț Cristache revine la TVR 1 luni, 15 ianuarie. […]”

Dar sa vedem si ce a scris Cristache la adresa lui Liiceanu, ce „atac imund” a realizat. Am gasit acest articol de pe Aktual24:

Cristache de la TVR, injuraturi groase la adresa lui Gabriel Liiceanu: „Sa trimiteti inainte un scuipat ca sa stiu ca sositi!”. Sunt atacati si Kovesi si Iohannis

Realizatorul emisiunii „Romani 9″ de la TVR, Ionut Cristache, ii raspunde foarte agresiv, intr-un text imbibat de jigniri, lui Gabriel Liiceanu. Scriitorul l-a acuzat pe Cristache ca promoveaza infractori in emisiunile sale.

„Ies si eu la semnal dupa cateva zile de liniste, n-apuc bine sa-mi deschid telefonul ca nu se mai opreste din sunat: “Ai vazut, te injura Liiceanu?” , “ce-ai facut,nene, l-ai suparat pe Liiceanu”! Si tot asa pana am apucat si eu sa deschid linkul pe care il gasiti atasat la finalul acestei postari.

Asadar, domnul Liiceanu coace de doua saptamani o scriitura despre mine. Nu cred sa existe ceva mai onorant. Si o injuratura din partea domniei sale am considerat-o intotdeauna o binecuvantare si, desi s-a produs, tot nu-mi vine a crede!

Carui fapt i se datoreaza onoarea? Unei banale emsiuni pe care subsemnatul o realizeaza! Mai axact, de cand liberalul Dan Rau Rusanu a venit la #Romania9 (Domnu’ Liiceanu, #insist ca stiu ca va place sloganul, domnul Rusanu este achitat, dupa ce a stat abuziv 6 luni in arest, ACHITAT DEFINITIV) si a relatat cum domnul Liiceanu a venit cu mana intinsa sa-i fie sterse niste datorii Humanitas, prin 2002, ca “era un act de cultura” ce facea domnia sa si ca nu mai avea de unde sa plateasca si darile catre stat, ca cultura costa, cum ar spune un alt filosof in viata, din zona Strehaia! Asta a fost tot! 3 minute mari si late. Sau dusate si cremuite, ca-n scrisorile domnului Liiceanu!

Lezat, nu de adevar, caci ar fi putut sa contracareze in instanta afirmatiile lui Dan Radu Rusanu, s-a gandit sa omoare mesagerul! Voi realizati ca domnul Liiceanu nu a mai avut sarbatori, nu a mai avut Craciun dupa acea emisie? I-a incoltit in minte ideea textului si doua saptamani nu a mai fost om.

A stat la lumina lampii, a scris, a sters, a rescris, i-a dat, in cele din urma, o aura grava si abisala textului ca intr-un final tragic sa incropeasca o lumeasca si abrupta “flegma”. Un “scuipat”de toata frumusetea, in a doua zi de Craciun! Voi realizati ca exista oameni care nu au nimic sfant in fiinta lor?

Domnul Liiceanu mai insinueaza cateva lucruri prin povestioara domniei sale, cum ca as fi “detasat” la TVR! Domnule Liiceanu, asa sa fie, prin absurd, dar chiar si asa, eu, la 30 de ani, inca mai am timp sa ma impac cu mine insumi, dumneavoastra… Eu nu am plecat niciodata urechea la faptul ca ati fi fost “detasat” pe langa Noica, la faptul ca ati fi furat texte ca un pungas si ca ati fi plagiat sute de pagini, la faptul ca ati fi primit editura Humanitas (fosta Politica) de la stat, cu tot cu patrimoniu, la faptul ca i s-au sters datorii de milioane editurii Humanitas, indiferent de culoarea politica a guvernului in functie, rod al unor intense si sustinute campanii de trafic de influenta, la faptul ca ati fost intelectualul preferat al lui Basescu, intelectualul-butoniera al acestuia, la faptul ca va plac luxul, opulenta, atentiile politicienilor (avionul trimis special de Basescu pentru a va aduce pe dvs. si pe altii la Vila de Protocol de la Neptun…si ca tot am ajuns la Basescu, va mai aduceti aminte de aceste cuvinte: “Timp de zece ani cat ati fost, sunteti presedintele Romaniei, nu ati facut decat sa ne asezati pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele in chip matur al Romaniei, trebuia sa ne asezam. Si pentru asta va multumim”).

Ar fi trebuit sa o fac si recuperez acum! Asa arata opul celui mai guraliv intelectual din cati a dat tara asta! V-ati facut chip cioplit la batranete, domnule Liicheanu! De fapt asta ati cautat toata viata, un stapan! L-ati avut pe Ceasusescu, pt. ca nu v-ati revoltat! L-ati avut pe Basescu si v-a placut! Acum suferiti ca nu mai aveti! Ca nu va mai “omagiaza” nimeni inteligenta!

Simt ca nu va este usor. Presedintele Iohannis a recuperat tot ce a reprezentat sistemul Basescu, nu i-a recuperat, insa, si intelectualii. S-o spunem direct, nu v-a recuperat pe dumnevoastra si asta va doare! Dar vedeti domnule Liiceanu, nu toata lumea isi cauta stapan. Eu, spre deosebire de dvs, ii pot injura liber si pe Dragnea si pe Tariceanu, si pe Iohannis si pe Kovesi si, in principiu, pe cine vreau eu! In schimb, dumneavoastra nu puteti. Nu va apartineti! Ii puteti injura doar pe primii doi. La schimb, trebuie sa-i iubiti pe Kovesi sau pe Iohannis sau pe cine va mai stapani pe aici ca asa va este obiceiul.

Inchei prin a va spune domnule Liiceanu ca Televiziunea Romana, Televiziunea Publica este mai libera si mai deschisa ca oricand. Este si a mea, si a dvs., si a tuturor. Nu a catorva, ca pe vremea “basismului”, cand rasfatatii regimului, ca dumneavoastra, faceau liste cu invitati permisi si invitati interzisi, in care se fabricau stiri (pentru a servi cauzei) si se omorau subiecte (pentru a nu deranja)!

Drept dovada, sunteti invitatul meu oricand binevoiti a veni! Am o mica rugaminte totusi, daca-mi este ingaduit! Sa trimiteti inainte un scuipat ca sa stiu ca sositi! Si nu pot sa inchei fara a cita din amicul Dinescu “penibil sa lupti impotriva comunismului la aproape 30 de ani de la caderea lui”!

p.s Si ca sa vedeti ca toata lumea este binevenita la postul public, in ianuarie intentionez sa-i iau un interviu domnului Sorin Ovidiu Vantu sau, mai bine zis, cum va place dvs., penalului SOV, cel de la care ridicati mormanele de bani, sub forma unui salariu, acum cativa ani, pe atunci realizator de succes, la Realitatea TV! Va invit sa va uitati si la acea emisie! Cred ca se vor spune cateva adevaruri si despre dvs. Sa fiti sigur ca o sa intreb despre sume exacte ca sa stim si noi ce pret avea deontologia pe atunci!

p.p.s Craciun fericit, domnule Liiceanu! Inca mai aveti timp! E a treia zi de Craciun!”, scrie Cristache pe Facebook.

Scriitorul Gabriel Liiceanu a publicat un text acid la adresa TVR, care gazduieste emisiunea „Romania 9″ a lui Ionut Cristache. Liiceanu este revoltat ca televiziunea publica permite calomnierea unor personalitati publice de catre infractori dovediti in justitie.

Liiceanu aminteste de un joc al copilariei, intitulat „Scuipati aici” si de rubricile de mai tarziu din presa cu acest nume in care erau defaimati cei care nu erau pe placul puterii FSN, apoi PSD. Acum, la TVR se afla o astfel de emisiune, moderata de Ionut Cristache, trimis in „deplasare” de la Antena 3.

„Ei, dar asta se intampla in fond pe banii lor: fiecare se distra pe canalul lui, in ziarul lui si cu publicul lui. Noi, ceilalti, aveam televiziunea publica! Bugetara, adica pe banii tuturor si in slujba tuturor. Menita sa educe in spiritul democratiei si sa celebreze valorile natiei. Sa dea repere. (A ramas hat!, in negura istoriei, momentul in care televiziunea devenita peste noapte „libera”, condusa de un academician istoric care dadea certificate de „legionari” pentru cei din Piata Universitatii, si aflata in slujba unui presedinte judecat acum pentru crime impotriva umanitatii, i-a chemat pe minerii din Valea Jiului sa linseze populatia rebela a Bucurestiului.)

Acum, televiziunea publica e cu adevarat publica. Ea nu poate juca, la scara unei tari, jocul puberilor de cartier. Ea nu se poate pune in slujba unei gasti sau a unui partid, nu, nici vorba!, de vreme ce e a noastra, a tuturor! Nu poate sa imprumute de la televiziuni naimite mercenarii specializati in jocul ‘la cutit’ si sa dea pe mana infractorilor invitati o emisiune in care li se spune ‘uite, scuipa aici!’ Nu-i asa ca o asemenea grozavie nu e cu putinta? Doar scrie si in Statutul ziaristului din SRTV, cap. II, art.11: ‘Ziaristul din televiziunea publica nu va calomnia, nu va injuria si nu va defaima persoane si institutii’.

Nu scriu aceste randuri pentru ca in urma cu vreo doua saptamani o emisiune a TVR-ului m-a tarat intr-o mocirla amenajata pe ecran, cu securisti si infractori, sub numele ‘Romania 9′. Emisiune facuta de un domn Ionut Costache, care, mi s-a spus, joaca la TVR in deplasare. Privind-o, mi-am reamintit, induiosat, de jocurile golanesti ale copilariei. Dar cum ziceam: nu scriu randurile astea cu gandul la mine, ci la TVR.

Domnul Costache are, se pare, un proiect TV compact cu crema infractorilor, carora, uneori, li se adreseaza cu „domnule premier”, lasand sa se inteleaga ca invitatul e acolo, in fata lui, in calitate de prim ministru, nu de infractor. Gratie emisiunii amintite am inteles dintr-odata ce este „Romania noua”, in care ar urma de-acum sa traim.

Este cea mai coerenta dintre toate Romaniile posibile: una in care infractorii fac in Parlament legile justitiei, si tot infractorii, la televiziunea publica, fac indreptarul moral al societatii si canonul cultural si spiritual al natiunii. Romania in care scursurile lumii noastre, iesite de la puscarie mai obaznice decat erau inainte de a intra, ajung directori de constiinta, emit judecati de valoare, ne fura cuvintele care-i caracterizau si le intorc impotriva noastra. Si asta sub obladuirea presedintei Televiziunii. Se pare ca, revenindu-si in simtiri dupa atata democratie, Romania se pregateste sa intre in mod oficial in era infractorilor”, a scris Liiceanu pe contributors.ro.”

Eu chiar nu sesizez vreun „atac imund” sau vreo „injuratura” in spusele D-lui. Cristache. Si chiar nu inteleg de ce Dl. Liiceanu a avut o reactie atat de furibunda. Pentru ca a zis Dl. Dan Radu Rusanu ca Dl. Liiceanu a venit la dansul ca sa-l roage sa-i fie sterse niste datorii de la editura? Ca a avut o emisiune la Realitatea lui SOV? Ma intreb si eu: de ce ar fi descalificante pentru Dl. Liiceanu astfel de lucruri? Ele tin de domeniul economic, cu Realitatea a avut, mai mult ca sigur, o relatie contractuala si nimic mai mult. Adica se poate spune ca a avut cu Realitatea lui Sorin Ovidiu Vantu o relatie morala??? Sau daca rogi sa ti se stearga niste datorii, inseamna ca ceri un sprijin economic din partea statului. Si care ar fi marea problema morala? De ce e atat de descalificant lucrul asta din punct de vedere moral cand multor intreprinderi de stat cu pierderi, nu-i asa, li s-au sters datorii imense? Daca, spre exemplu, sunt un deputat al Opozitiei (sa zicem) si, invitat fiind la emisiunea lui Mihai Gadea, de la Antena 3, critic Guvernul, asta inseamna ca am o relatie morala cu Dan Voiculescu, patronul postului?

„Este cea mai coerenta dintre toate Romaniile posibile: una in care infractorii fac in Parlament legile justitiei, si tot infractorii, la televiziunea publica, fac indreptarul moral al societatii si canonul cultural si spiritual al natiunii”

Lasand la o parte hiperbola D-lui. Liiceanu, eu cred ca ar trebui sa ne gandim si la ce amintea Dl. Cristache: „domnul Rusanu este achitat, dupa ce a stat abuziv 6 luni in arest, ACHITAT DEFINITIV”. Daca Dl. Liiceanu a vrut sa-l completeze pe Dl. Cristache, il inteleg. Dar as dori sa vad ce solutie da Dl. Liiceanu? O dictatura, cumva? Pentru ca din punct de vedere politic, solutiile legate de puritatea morala si de eliminarea nedreptatilor din societate au sfarsit prin dictaturi crancene! In ceea ce priveste spatiul media, Antena1 si Realitatea au fost primele televiziuni private din Romania, dupa caderea comunismului. Nu cred ca patronii lor au fost, sunt niste sfinti. Si nici nu cred ca poporul roman a fost fericit cu un singur post de televiziune: Televiziunea de Stat. De la un filozof „aronian si camusian”, cum il defineste Vladimir Tismaneanu pe Gabriel Liiceanu, ma astept la mai mult… Daca ii privim pe domnii Voiculescu sau Sorin Ovidiu Vantu drept infractori, de ce nu le-am atribui si meritul de a pune bazele unor televiziuni private in tara noastra?

In ceea ce priveste televiziunea publica, ca ar face „indreptarul moral al societatii si canonul cultural si spiritual al natiunii”, stau si ma intreb daca asta isi propune. Televiziunea publica ar trebui sa reflecte inclusiv curentul politic al Opozitiei, dar nu numai, iar daca Dl. Liiceanu vorbeste despre „canonul cultural si spiritual al natiunii”, stau si ma intreb daca a solicitat sa aiba o emisiune pe astfel de teme la TVR.

Departe de mine sa spun ca aceste televiziuni ar fi desavarsite. Dar astea sunt. Si acestia sunt oamenii. Cu astia defilam, cum bine se spune! Acesta e publicul care se uita la programele lor. Parerea mea este ca avem o scadere, inclusiv culturala, pe televiziunile noastre. Si o lipsa de dezbatere, fenomen remarcat si de Ion Cristoiu. Dar acesta e un subiect ce ar trebui, cred eu, tratat separat si nu e cazul s-o fac acum. Pentru ca e prea amplu si complex. Dar daca vorbim de Raymond Aron, de Albert Camus, daca vorbim in acesti termeni, ca sa zic asa, trebuie sa ai si astfel de oameni. Efervescenta intelectuala este realizata de oameni. A da publicului emisiuni mai bune, mai interesante, aceste lucruri le fac oamenii. A explica publicului clar lucrurile, a-l educa, lucrurile astea tot oamenii le fac. Trebuie sa ai astfel de oameni care sa exceleze mai intai – daca ma gandesc la cele doua mari personalitati de care pomeneam ceva mai sus – prin onestitate intelectuala, nu prin inregimentare politica. Care sa-i faca pe oameni sa gandeasca singuri, sa le puna probleme. Mie mi se pare un mare pericol faptul ca oamenii, uitandu-se la talk-show-uri, nu mai gandesc ei cu mintea lor, ci cu mintea moderatorului.

Fenomenul acesta al manipularii prin media, prin inregimentare si propaganda politica, adica sa te faca sa gandesti cu mintea altuia, nu cu propria ta minte si doar intr-un anumit sens, de obicei politic, fara sa te stimuleze de a cauta tu sa te informezi – doar suntem in era internetului!! -, fara sa te atate sa incepi tu sa gandesti se produce pe scara larga si nu cred ca doar in Romania.

Deosebirea fata de Albert Camus este ca acest mare scriitor nu cauta sa-si impuna neaparat propriile sale pareri, ci cauta sa te faca pe tine, cititor, sa gandesti, sa te scoata din moleseala si din lenea de a gandi, sa te stimuleze sa gandesti tu asupra unor probleme contemporane. Or, noi avem oameni care gandesc cu mintea lui Rares Bogdan, cu mintea lui Mihai Gadea, cu mintea lui Victor Ciutacu etc.

Sa ne gandim la Albert Camus, ai putea sa nu fii de acord cu el. Dar ne place! Ne place eleganta stilului sau. Stilul e omul, spunea un clasic. De asta si spun ca trebuie sa avem astfel de oameni. Poate ca  nu i-am cautat indeajuns… Insa televiziunile sunt asa cum sunt pentru ca reflecta scaderea culturala din societate de dupa caderea comunismului. Nu prea mai vedem scriitori din tanara generatie care sa se impuna pe scena culturala a tarii. Nici actori mari, din generatia de dupa ’89, care sa se impuna in constiinta publicului. Nu prea se mai fac filme. Vad in Bucuresti cinematografe mari unde altadata era coada la bilete, acum sunt inchise sau in paragina. Chiar si faptul ca toata ziua se discuta doar despre Legile Justitiei si Buget, despre corupti si penali, despre infractori, reflecta o scadere culturala accentuata in societate! Nu mai gasim si alte subiecte care sa ne uneasca discutiile. Dati-mi un exemplu recent despre o lansare de carte la o librarie bucuresteana unde sa fie, pe bulevard, o multime mare de oameni si sa se sparga geamurile pentru a o putea cumpara, pentru a putea pune mana e ea! Mi se pare ca asistam la o apatie culturala ucigatoare in societate. Chiar si faptul ca ne aducem aminte cum ne scuipam in tineretile noastre puberale, ca derbedeii, si „actualizam” la varsta matura acest lucru, arata un declin cultural. Nu mai gasim o maniera moderata, civilizata de a ne exprima, de a pune in discutie teme interesante. Nici macar de a asculta pana la capat ce spune interlocutorul, lucru remarcat in talk-show-urile televiziunilor de stiri.

Si atunci cum vrei sa arate spatiul public?

Chestiunea majora care se pune este: unde vom ajunge noi in felul asta? Dl. Liiceanu citeaza din textul prietenului sau din Alba Iulia: „Cum e posibil totuși ca o țară europeană să cunoască cel mai mare exod din istorie pe timp de pace?„. Cum e posibil? O abordare mai la indemana este aceea de a incerca mai intai sa definim precis fenomenul: e vorba de o societate intrata intr-o stare de dezagregare. Lucrul acesta e posibil pentru ca, de fapt si de drept, nu gasim solutii. Mai degraba importam solutii. Dar intr-un mod extrem de superficial. Adevarul e ca noi nu prea dovedim ca suntem capabili sa gasim solutii nici in privinta Legilor Justitiei. N-am gasit solutii si abordari corecte nici in domeniul economic. Imi amintesc de faptul ca Nicolae Vacaroiu spunea ca „am distrus prea mult”. Noi am aplicat solutiile FMI, nu solutiile noastre, izvorate din gandirea noastra si din apararea intereselor noastre nationale. Superficialitatea cu care clasa politica trateaza problemele reale ale tarii este dezarmanta. Lucru asta reflecta o slaba adaptabilitate la evolutii politice, sociale si economice noi ce se petrec pe plan mondial si care, fara doar si poate, ne ating si pe noi. Dar asta inseamna si o slaba intelegere a lor. Dupa Revolutia din ’89, al carui adevar ne este ascuns si astazi, oamenii politici n-au inteles nu doar situatia tarii din punct de vedere economic, dar au avut o destul de slaba intelegere a ceea ce a dorit societatea. Asa cum si azi oamenii pleaca masiv pentru ca acesta e raspunsul societatii, un raspuns fortat la ceea ce se intampla. O imposibilitate de a-si gasi un fagas aici si atunci urmeaza o defulare peste granite a unei imense multimi de oameni. Din pacate, noi nu am avut o Opozitie la masivul PSD (indiferent de denumirile din trecut) care sa fie capabila sa dea solutii viabile, stabilizand situatia. Nu trebuie sa trecem cu vederea acest lucru si daca incepem sa gandim critic ar trebui sa continuam prin a ne gandi si la erorile facute de aceasta Opozitie, nu doar cele ale PSD-ului.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Reclame

ianuarie 9, 2018 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12 clase obligatorii…

Ziare.com

Noua Lege a Educatiei: 12 clase obligatorii, titlul de „doctor” retras mai usor, dar fara „modificari spectaculoase”

Se arata ca:

Ministerul Educatiei se consulta in aceasta perioada cu profesorii, elevii si studentii in vederea concretizarii noii Legi a Educatiei. Printre subiectele discutate pana acum s-au numarat invatamantul obligatoriu de 12 clase, o lege separata pentru statutul cadrelor didactice si trecerea responsabilitatii organizarii de doctorate direct la universitati.

Specialistii din Ministerul Educatiei au purtat discutii in ultimele doua saptamani cu reprezentanti ai sistemului de invatamant universitar si preuniversitar, urmand ca dezbaterile sa fie reluate la jumatatea lunii septembrie, scrie Adevarul.

Proiectul noii Legi a educatiei, lansat in dezbatere publica (Video)

„S-au discutat propunerile venite din teritoriu si momentan suntem in stadiul de integrare a acestor propuneri intr-un document pe care il vom trimite la departamentul juridic, iar in septembrie avem a doua runda de dezbateri”, a declarat ministrul Educatiei Sorin Cimpeanu.

Ministrul a anuntat ca, potrivit actului normativ, invatamantul obligatoriu va fi de 12 clase pana in anul 2020, in prezent fiind obligatorii doar 10 clase. Totodata, manualul scolar va deveni bun national.

Ponta cearta un ministru in fata presei: Nu schimbam nicio Lege a Educatiei pana n-o facem ca-n America (Video)

„S-a mai discutat despre posibilitatea ca statutul personalului didactic din preuniversitar si universitar sa fie lege separata. Spre exemplu, in ceea ce priveste CNATDCU (Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare), principalele responsabilitati ar putea fi sa se ocupe de evaluarea resursei umane in vederea acreditarii scolilor doctorale si de evaluarea dosarelor profesorilor, avand in vedere problemele de la concursurile cadrelor didactice.

Astfel, CNATDCU ar putea fi degrevat de evaluarea tezelor de doctorat, putem lasa universitatile sa-si asume raspunderea acestui proces”, a explicat Cimpeanu.

Titlul de doctor, retras mai usor

In acest mod, titlul de doctor ar putea fi retras mai usor, a explicat Razvan Teodorescu, presedintele Consiliului National al rectorilor si rector al Universitatii de Agronomie si Medicina Veterinara din Bucuresti.

Noi schimbari in legea Educatiei: Examen de treapta, bacalaureat diferentiat

Pe de alta parte, studentii cer la unison depolitizarea sistemului de invatamant, a sustinut Cristi Popescu, presedintele Aliantei Nationale a Organizatiilor Studentesti din Romania (ANOSR).

„Ce e de retinut e ca toata lumea a vrut ca in lege sa se regaseasca procentul de 6% din PIB alocat Educatiei, ca sindicatele, studentii si elevii au cerut prevederi care sa depolitizeze sistemul educational si s-au cerut modificari care sa flexibilizeze legea. Un citat al Ministerului Educatiei mi s-a parut insa interesat: ‘Nu vrem modificari spectaculoase, vrem doar sa subliniem anumite aspecte'”, a declarat seful ANOSR.

Referitor la dascalii din sistemul preuniversitar, agresarea acestora ar putea fi interzisa printr-o lege separata, dupa cum a precizat Marius Nistor, presedintele Federatiei Sindicatelor din Educatie Spiru Haret.

„In actuala Lege a Educatiei sunt doar cinci articole in care sunt mentionate drepturile si insarcinarile personalului din invatamant. Lipsesc drepturi care erau trecute in vechea Lege 128 si care nu se mai regasesc in actuala Lege a Educatiei, care trebuie adaptata.

De asemenea, noi tinem ca profesorii sa aiba statut de autoritate publica, pentru ca, la fel ca in cazul politistilor, sa poata fi sanctionate violenta verbala si violenta fizica la adresa lor. De asemenea, ne-am dori ca pensiile profesorilor sa valoreze 80% din ultimul salariu primit, nu 40 – 50% cat este acum”, a detaliat acesta.

Noua Lege a Educatiei: Un examen in plus pentru elevi si amenzi pentru parintii care nu-si trimit copiii la scoala

Totodata, cei 80.000 de profesori membri ai federatiei solicita un acord pentru scoala romaneasca si pentru o Lege a educatiei „flexibila si moderna, care sa duca la debirocratizarea, depolitizarea si finantarea corespunzatoare a sistemului”.

La randul lor, elevii insista ca meditatiile particulare sa fie eliminate din sistemul public de invatamant.

„Multi elevi au nevoie de pregatire suplimentara, prin meditatii platite, de multe ori cu profesorul de la clasa. Consideram necesara o dezbatere in acest sens, pentru a descoperi daca profesorii nu reusesc sa pregateasca elevii indeajuns, vor sa predea in asemenea maniera astfel incat sa fie necesare orele de meditatie sau elevii si parintii lor nu sunt increzatori in modul in care profesorii de la clasa predau”, se mentioneaza intr-un document al Consiliului National al Elevilor. „

Adevarul

EXCLUSIV Învăţământ obligatoriu de 12 clase. Ce alte modificări la noua Lege a Educaţiei au fost convenite cu elevii şi profesorii

Se arata ca:

„Învăţământul obligatoriu de 12 ani, o lege separată pentru statutul personalului didactic, trecerea responsabilităţii organizării de şcoli doctorale direct în mâinile universităţilor şi reorganizarea responsabilităţilor Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare. Acestea sunt câteva dintre subiectele care au fost discutate până acum la întâlnirile dezbaterii proiectului noii Legi a Educaţiei.

Discuţiile cu principalii reprezentanţi din sistemul de învăţământ, atât din preuniversitar, cât şi din universitar, au avut loc pe parcursul ultimelor două săptămâni. Potrivit ministrului Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, dezbaterile se vor relua la jumătatea lunii septembrie. „S-au discutat propunerile venite din teritoriu şi momentan suntem în stadiul de integrare a acestor propuneri într-un document pe care îl vom trimite la departamentul juridic, iar în septembrie avem a doua rundă de dezbateri“, a explicat Cîmpeanu, pentru „Adevărul“, stadiul dezbaterilor pe proiectul noii Legi a Educaţiei.

 

CNATDCU, degrevat de evaluarea tezelor de doctorat

 

Acesta a menţionat că o dată cu intrarea în vigoare a noii legi, învăţământul obligatoriu va avea 12 clase până în 2020, faţă de 10 cât are astăzi, iar manualul şcolar va deveni un bun naţional.

 

„S-a mai discutat despre posibilitatea ca statutul personalului didactic din preuniversitar şi universitar să fie lege separată. Spre exemplu, în ceea ce priveşte CNATDCU, principalele responsabilităţi ar putea fi să se ocupe de evaluarea resursei umane în vederea acreditării şcolilor doctorale şi de evaluarea dosarelor profesorilor, având în vedere problemele de la concursurile cadrelor didactice. Astfel, CNATDCU ar putea fi degrevat de evaluarea tezelor de doctorat, putem lăsa universităţile să-şi asume răspunderea acestui proces“, a mai arătat ministrul.

 

Preşedintele Consiliului Naţional al rectorilor, Răzvan Teodorescu, rector al Universităţii de Agronomie şi Medicină Veterinară din Bucureşti, spune că în momentul în care răspunderea tezelor de doctorat va fi asumată de universităţi, atunci un avantaj ar fi că acestea ar putea retrage mult mai uşor un titlu de doctor.

 

Depolitizarea sistemului

 

În ceea ce priveşte problemele studenţilor, Cristi Popescu, preşedintele Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), a declarat că toţi cei implicaţi în acest proiect cer la unison depolitizarea sistemului. „Ce e de reţinut e că toată lumea a vrut ca în lege să se regăsească procentul de 6% din PIB alocat Educaţiei, că sindicatele, studenţii şi elevii au cerut prevederi care să depolitizeze sistemul educaţional şi s-au cerut modificări care să flexibilizeze legea. Un citat al Ministerului Educaţiei mi s-a părut însă interesat: «Nu vrem modificări spectaculoase, vrem doar să subliniem anumite aspecte»“, a povestit preşedintele ANOSR.

 

Agresarea profesorilor interzisă prin lege

 

În ceea ce priveşte profesorii din sistemul preuniversitar, Marius Nistor, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret“, a explicat de ce se doreşte ca statutul personalului didactic să fie lege separată. „În actuala Lege a Educaţiei sunt doar cinci articole în care sunt menţionate drepturile şi însărcinările personalului din învăţământ. Lipsesc drepturi care erau trecute în vechea Lege 128 şi care nu se mai regăsesc în actuala Lege a Educaţiei, care trebuie adaptată. De asemenea, noi ţinem ca profesorii să aibă statut de autoritate publică, pentru ca, la fel ca în cazul poliţiştilor, să poată fi sancţionate violenţa verbală şi violenţa fizică la adresa lor. De asemenea, ne-am dori ca pensiile profesorilor să valoreze 80% din ultimul salariu primit, nu 40 – 50% cât este acum“, a explicat Nistor pentru „Adevărul“.

 

Victor Ponta şi titlul de doctor

 

Ideea unei dezbateri pentru o nouă Lege a Educaţiei s-a „născut“ în primăvara acestui an, după o nouă tentativă eşuată de a modifica actuala lege. Este vorba despre Ordonanţa de Urgenţă de la sfârşitul lunii decembrie 2014, ce a fost adoptată după ce premierul Victor Ponta (foto) şi-a exprimat public dorinţa de a renunţa la titlul de doctor. Practic, Ordonanţa a apărut la doar câteva zile după ce Ponta a anunţat pe contul său de Facebook faptul că doreşte să renunţe la titlul de doctor ca urmare a acuzaţiilor de plagiat ce i-au fost aduse inclusiv de membrii Comisiei de Etică a Universităţii din Bucureşti. Însă, ordonanţa a fost respinsă în Parlament în primăvară, astfel că Ponta a rămas cu titlul.

 

Cum vede ministrul Sorin Cîmpeanu noua lege

 

În luna iunie când au început dezbaterile pe proiectul noii Legi a Educaţiei, ministrul Cîmpeanu spunea că în opinia lui ar trebui reintrodusă treapta a II-a la clasa a X-a, Bacalaureatul ar trebui să fie diferenţiat, iar profesorii ar putea fi plătiţi în funcţie de rezultatele elevilor la examene. „O nouă Lege a Educaţiei este necesară datorită evoluţiei societăţii, pentru a asigura un cadru în care să poată fi realizate dezideratele şcolii şi nu poate fi decât rezultatul unei dezbateri largi, profesioniste şi transparente“, spunea ministrul când proiectul a fost lansat în dezbatere. Un alt punct fierbinte este reforma curriculară, a mai anunţat ministrul. „Avem curricula aprobată pentru clasele I-IV şi se lucrează intens la curricula pentru clasele V-XII. Astfel, noua lege trebuie să ofere cadru pentru promovarea învăţământului centrat pe elev şi pe învăţare, nu pe predare şi pentru promovarea competenţelor-cheie şi a spiritului de iniţiativă“, a mai menţionat Sorin Cîmpeanu.

 

Acesta a precizat că procesul de consultare va fi gestionat de Ministerul Educaţiei, iar în momentul în care va exista un proiect coerent, acesta va fi înaintat Parlamentului, nefiind adoptat „prin asumarea de răspunderi“.

 

Cererile profesorilor

 

La rândul lor, cei 80.000 de profesori din Federaţia Sindicatelor din Educaţie “Spiru Haret“ cer un Acord pentru şcoala românească şi pentru o lege a educaţiei “flexibilă şi modernă, care să ducă la debirocratizarea, depolitizarea şi finanţarea corespunzătoare a sistemului“.

 

Şi Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI), care reprezintă drepturile şi interesele a peste 175.000 de salariaţi din învăţământul preuniversitar de stat susţine că este “absolut necesară o dezbatere publică pe marginea acestui proiect de lege, cu participarea tuturor categoriilor de beneficiari ai educaţiei (elevi, studenţi, părinţi, comunitate locală), dar şi a tuturor factorilor implicaţi sau cu rol de decizie în procesul educaţional. (…) Învăţământul românesc are nevoie de o lege coerentă, unanim acceptată de toţi factorii implicaţi şi interesaţi de actul educaţional, inclusiv de beneficiarii direcţi, şi care să poată fi aplicată pe termen lung, fără a putea fi contestată.“

 

Ce-şi doresc elevii

 

Unul dintre punctele asupra cărora insistă elevii este eliminarea sistemului de meditaţii particulare din sistemul public de învăţământ. „Mulţi elevi au nevoie de pregătire suplimentară, prin meditaţii plătite, de multe ori cu profesorul de la clasă. Considerăm necesară o dezbatere în acest sens, pentru a descoperi dacă profesorii nu reuşesc să pregătească elevii îndeajuns, vor să predea în asemenea manieră astfel încât să fie necesare orele de meditaţie sau elevii şi părinţii lor nu sunt încrezători în modul în care profesorii de la clasă predau“, se arată în documentul realizat de Consiliul Naţional al Elevilor.

 

Tinerii propun şi eliminarea mediei notelor anilor de gimnaziu în calculul mediei de admitere la liceu, deoarece încurajează acordarea unor note care nu oglindesc realitatea.”

Cred ca ar trebui remarcat faptul ca „12 clase obligatorii” ar fi o „performanta” pe care nici macar comunismul n-a atins-o! In realitate asistam la o demonetizare, la o depreciere a invatamantului pe care cu greu am fi putut-o banui pe vremea comunismului. Chestiunea aceasta, ca trebuie ca individul sa aiba in mod obligatoriu liceul terminat, porneste de la o premisa atat falsa, cat si populista. Aceea ca in acest mod vom avea mai multi tineri bine pregatiti. Pe de alta parte – in asta consta populismul – e in interesul elevilor sa aiba liceul terminat. Iar la 18 ani mergi la vot… In felul acesta se volatilizeaza ideea de valoare, caci valoarea presupune diferentiere. Ce valoare mai poate avea liceul cand toata lumea, obligatoriu, trebuie sa aiba liceul terminat? Mai mult decat atat, se dau si amenzi parintilor daca nu-si trimit copiii la scoala, dar atentie pe parcursul tuturor celor 12 clase obligatorii!! Cu alte cuvinte, toata lumea, toti elevii trebuie sa fie la fel: sa aiba toti studii liceale. O idee mai proasta si mai perculoasa nici ca se putea! Pentru ca lucrul asta – a avea toti elevii 12 clase terminate in mod obligatoriu – este, in realitate, o opera de distrugere a societatii. Pentru ca o societate – de aceea si spunem ca e o societate – se bazeaza pe diferentierile dintre indivizi. Nu putem fi cu totii exceptionali la matematica, asa cum nu putem fi cu totii niste geniali artisti plastici. Nu putem avea cu totii aceleasi talente si nu putem crede cu totii in aceleasi valori.

In mod firesc, normal, dupa parerea mea, invatamantul obligatoriu trebuie sa fie de 8 clase. Intrarea la un liceu, deci spre o treapta de pregatire superioara, trebuie facuta pe baza unui examen, cum a fost in trecut Treapta I. Dupa care liceul se desfasoara din clasa a IX pana in clasa a XII-a pentru ca la sfarsitul clasei a XII-a sa avem examenul de Bacalaureat. Nu se intelege de ce trebuie, de exemplu, Treapta a II-a, daca invatamatul de 12 clase e obligatoriu. Treapta a II-a oricum n-are rost daca la sfarstiul clasei a XII-a elevii trebuie sa sustina examenul de Bacalaureat. Nu mai vorbesc de faptul ca in perioada aceasta de liceu elevii sustin teze, extemporale, fara indoiala forme de evaluare a cunostintelor. Insa eu nu spun ca liceul trebuie sa fie obligatoriu pentru toti elevii. Sunt, spre exemplu, cazuri de repetentie si ar trebui stabilit de cate ori un elev poate ramane repetent, dupa care ar urma exmatricularea. De asemenea sunt cazuri de exmatriculare (pentru diverse pricini), de abandon scolar (tot din diverse pricini). Deci nu putem sustine ca liceul trebuie sa fie obligatoriu. De asemenea dupa 8 clase, un elev ar putea sa mearga la o scoala medie sau la o scoala profesionala, dar nici lucrul asta nu trebuie sa fie obligatoriu.

Aceasta masura – 12 clase obligatorii – este in mod fals interpretata drept „accesul tuturor copiilor la educatie” sau „egalitate de sanse”. In realitate este o masura prin care se distruge invatamantul liceal si care va obliga profesorii ca pana la urma urmei „sa-i treaca” pe toti, pentru ca toti elevii trebuie sa aiba cele 12 clase absolvite in mod obligatoriu.

De asemenea as dori sa spun ca nu sunt de acord cu agresarea profesorilor. Insa de aici si pana la: „noi ţinem ca profesorii să aibă statut de autoritate publică, pentru ca, la fel ca în cazul poliţiştilor, să poată fi sancţionate violenţa verbală şi violenţa fizică la adresa lor”, cred ca e o cale lunga. Aici se falsifica ceea ce inseamna de fapt „autoritatea profesorului”. Practic, transforma profesorul intr-un fel de politist, ceea ce nu e corect. Autoritatea unui profesor e data de capacitatea lui didactica, de performantele sale profesionale si de lucrarile pe care acesta le realizeaza si le expune in spatiul public, de pilda, le scrie si le publica, inclusiv recunoasterea stiintifica a acestora. Sau, ca sa dau un alt exemplu, un mare profesor de arhitectura poate avea realizari in domeniu care pot fi admirate de toata lumea. Lucrul acesta sta marturie in ceea ce priveste valoarea sa si ii confera autoritatea cuvenita in domeniul sau de activitate. Dar este inadmisibil sa transformi profesorul intr-un fel de jandarm! Este inadmisibil sa-i falsifici in felul asta grosolan autoritatea.

Tin minte ca eram in liceu cand a venit la noi in clasa un profesor de matematica care era genul militar, daca se poate spune asa. Era in varsta de vreo 40-45 de ani, tuns scurt, intotdeauna corect imbracat, intotdeauna la costum. Nu se auzea nici musca in clasa, la orele sale. Felul in care a stiut – fara niciun fel de violenta la adresa elevilor – sa se impuna in fata clasei a fost remarcabil! Pregatirea lui profesionala era impecabila. Toti, dar toti elevii l-au apreciat in mod deosebit. Cand a plecat de la noi, unii au si plans dupa el. L-am regretat cu totii!! Insa primise o alta clasa. Nu era o autoritate publica, cum se vehiculeaza acum aceasta idee care se vrea introdusa in noua lege. Un profesor adevarat trebuie sa stie sa se impuna in fata unei clase. Altminteri e foarte probabil sa se intample ca el sa fie o „autoritate publica”, dar toata clasa sa-l ia de prost. Autoritatea unui profesor este data de calitatile sale. Asa cum, spre exemplu, autoritatea unui pictor, daca putem spune asa, daca putem folosi aici cuvantul autoritate, e data de calitatile sale. In acest sens, spre exemplu, un Salvador Dali este o autoritate in pictura, in artele plastice.

Este incredibil si inadmisibil daca s-a ajuns ca profesorul sa fie pus pe acelasi palier cu politistul! Militarizam scolile? Nu cumva este o carenta a educatiei primite de acasa a acestor copii? Trebuie sa ne gandim ca scoala nu poate suplini viata de familie a copilului respectiv. Nu cumva dezinteresul copilului fata de scoala nu e altceva decat expresia dezinteresului parintilor fata de scoala? Tin minte ca in urma cu niste ani, dupa Revolutie, am vazut la televizor urmatorul caz: o fata luase o nota mica la o materie. Fata era nemultumita de nota si s-a plans parintilor. A venit cu tatal ei la scoala, care a inceput o cearta cu profesorul, mai sa-l bata pe profesor! Daca asta e atitudinea parintelui fata de Scoala si fata de un cadru didactic, atunci care mai poate fi atitudinea elevului? Din aceasta cauza nu trebuie incurajat faptul ca toti trebuie sa aiba liceul terminat. Cand eram in liceu, mi s-a intamplat si mie sa-i dezaprob pe unii profesori. Niciodata insa n-am agresat verbal sau fizic un profesor, sa-i spun verde in fata: boule, tampitule sau sa-l injur in fata. Si nu stiu nici de vreun caz, pe vremea aceea, ca un parinte sa vina sa-l bata pe profesor ca i-a pus odraslei sale o nota mica! Mi-e teama ca o astfel de lipsa de respect fata de Scoala si fata de cadrele didactice este o lipsa de respect fata de orice, din pacate prezenta in societatea noastra. Inclusiv o lipsa de respect fata de un om care munceste, care are rezultate remarcabile – nu stim sa-i apreciem pe acesti oameni! De aceea multi pleaca, scarbiti, peste hotare, la mai bine.

Dupa parerea mea, intrebarea fundamentala care cere un raspuns pentru ca se impune un raspuns, dar care nu e usor de gasit este: cum trebuie sa arate Scoala romaneasca in Revolutia Informationala si a Telecomunicatilor? Care sunt raporturile esentiale dintre Stat si Scoala, dintre Societate si Scoala, dintre Individ si Scoala in aceasta Revolutie Informationala si a Telecomunicatilor? Iar aceste raporturi, ca sa-l parafrazez pe Heidegger, sunt raporturi originare de ordinul Istoriei. Noi ar trebui sa fim constienti ca ele tin de Dasein-ul istoric al poporului nostru intr-un context foarte interesant ce tine nu numai de destinul Occidentului, dar si de destinul Europei, pentru ca suntem in Uniunea Europeana. Iar in Uniunea Europeana destinul Germaniei si al, sa zicem, Greciei este acelasi, pentru ca traim in aceeasi unitate metafizica. Numai in acest context putem vorbi de survenirea (Geschehen) viitoare care se refera acum nu doar la Istoria (Geschichte) Occidentului, dar a intregii Europe. In acest sens Heidegger spunea:

„Iar daca vrem ca marea hotarare asupra sortii Europei sa nu treaca prin nimicire, atunci ea nu poate trece decat prin dezvoltarea unor noi forte spirituale ce tin de Istorie si care isi au provenienta in centru.” (Martin Heidegger – Introducere in metafizica, Humanitas, Bucuresti, 2011)

Iar noi trebuie sa ne intrebam si sa meditam in ce masura putem vorbi – legat si de lipsa de respect prezenta in general in societate – de acea depotentare a spiritului, de care vorbea Heidegger, adica „dizolvarea, sleirea, disclocarea si rastalmacirea lui” dar si daca, in cazul Educatiei si Invatamantului, acestea mai au ceva spiritual si daca in acestea mai putem gasi spiritul nostru, romanesc, in cadrul destinului spiritual al Europei.

Dupa parerea mea, invatamantul nostru, la ora actuala, dar fenomenul s-a intins pe intreaga perioada scursa de la Revolutie incoace, traieste o nedeterminare in comparatie cu perioada de dinainte de Revolutie. Noi nu stim pentru ce ii pregatim pe elevi, pentru cine ii pregatim… Situatia economica instabila a tarii nu poate clarifica aceste aspecte definitorii pentru invatamantul nostru. Insa invatamantul, in sens clasic, nu inseamna sa te pregatesti pentru ceva anume. Seneca spunea: „nu invatam pentru scoala, ci pentru viata„. Dar ce inseamna sa inveti pentru viata? Noi nu mai avem acest exercitiu. Sa invatam pentru viata. Cei mai multi dintre oameni invata ca sa castige mai bine, ca o rasplata pentru ceea ce au invatat. Sau ne-am obisnuit ca dupa ce am invatat, de pilda dupa ce am terminat o facultate, sa fim repartizati de catre stat catre industria aferenta, care are nevoie de cadre bine pregatite. A invata pentru viata ar presupune sa avem deja stabilite raporturi esentiale cu Fiinta nu cu fiintarea. A invata pentru viata nu inseamna neaparat sa inveti pentru ca sa-ti castigi existenta, cum deseori se interpreteaza in zilele noastre. Noi, in zilele noastre, nici nu banuim ce lucru maret, inalt este sa inveti pentru viata. Nici nu banuim ce inaltime spirituala ametitoare se ascunde in aceste cuvinte simple: sa inveti pentru viata. De la Seneca la Heidegger, omul a uitat cum e, ce inseamna sa inveti pentru viata, a eliminat practic spiritualul din invatamant, lucru constatat si de Heidegger, a rastalmacit spiritul considerandu-l, de pilda, inteligenta.

Si ma gandesc la faptul ca poate insolenta elevilor fata de profesori, lipsa de respect este o reactie la faptul ca invatamantul nu mai corespunde unei cerinte spirituale esentiale, aceea de a invata pentru viata. In zilele noastre se invata mult mai mult pentru scoala. A invata pentru scoala inseamna a invata in exclusivitate pentru ce anume te pregateste scoala. Aceasta paradigma a dominat in Istoria umanitatii de la inceputul Revolutiei Industriale si pana astazi. Se vede insa ca si pe vremea lui Seneca se invata pentru scoala, altfel n-ar fi vorbit de asa ceva. Si se vede ca Seneca considera o greseala a invata pentru scoala. Iar progresul umanitatii si, poate chiar mai imporant, cel al omului, nu poate avea loc daca se invata pentru scoala si nu pentru viata. Invatamantul nostru a ramas in urma, ma refer inclusiv la subfinantare, pentru ca nu se mai invata pentru viata. Din cauza aceasta nu mai dam importanta nici economiei si nici invatamantului. Aceste lucruri au ajuns sa fie simple „procese”, fara nicio legatura cu viata. Nu mai legam nici invatamantul de viata noastra, nici economia de viata noastra. Nu mai constientizam importanta lor in viata noastra. Pe noi nu ne mai preocupa viata noastra, ci, de exemplu, faptul ca trebuie sa dam mai mult la export in comparatie cu importul, sau sa ne incadram intr-o anumita limita fixata pentru deficitul bugetar, sau de ce romanii isi cumpara automobile, fara sa argumentam convingator de ce nu ar trebui sa si le cumpere. Din astfel de automatisme nu se poate naste o conceptie, nici macar o idee referitoare la viata noastra, la cum sa rezolvam problemele cu care ne confruntam.

„Unul dintre punctele asupra cărora insistă elevii este eliminarea sistemului de meditaţii particulare din sistemul public de învăţământ. „Mulţi elevi au nevoie de pregătire suplimentară, prin meditaţii plătite, de multe ori cu profesorul de la clasă. Considerăm necesară o dezbatere în acest sens, pentru a descoperi dacă profesorii nu reuşesc să pregătească elevii îndeajuns, vor să predea în asemenea manieră astfel încât să fie necesare orele de meditaţie sau elevii şi părinţii lor nu sunt încrezători în modul în care profesorii de la clasă predau“, se arată în documentul realizat de Consiliul Naţional al Elevilor.”

Daca e nevoie de meditatii inseamna ca pregatirea la clasa e insuficienta. Daca pregatirea la clasa nu e insuficienta, atunci de ce mai trebuie meditatii? Dar, de fapt, ce invata elevii? Pentru ca daca lucrurile stau asa, atunci Scoala este in mod necesar insuficienta. Daca Scoala ar asigura o pregatire suficienta elevilor, adica atat cat trebuie, n-ar mai fi nevoie de meditatii. Daca insa trebuie mai mult? Dar daca trebuie mai mult, de ce nu se face in Scoala tot ceea ce trebuie? Iar daca trebuie mai mult si nu se face in Scoala, ci la meditatii particulare, atunci nu cumva se depaseste programa scolara spre un nivel superior care nu e cuprins in aceasta programa? Insa lucrurile nu stau chiar asa! Pentru ca daca un parinte decide sa-si cheltuiasca banii in scopul perfectionarii copilului sau prin meditatii particulare, nu vad de ce nu ar face lucrul asta. Nimeni nu poate sa-l impiedice sa-si cheltuiasca banii cum doreste el. Asa cum nimeni nu poate decreta ca pregatirea in scoala – la noi marea majoritate sunt scoli publice – e cea mai buna dintre toate pregatirile posibile si ca n-ar exista si alte forme de pregatire mai bune, adiacente scolii.

In privinta depolitizarii – e un lucru laudabil, dar nu cred ca se poate face eficient intr-un sector eminamente public, ce tine de stat. Chiar si functia de ministru al Educatiei e una politica. Si, in general vorbind, un minister trebuie sa-l privim drept o entitate politica, ce promoveaza, drept consecinta, politici.

Manualul scolar – bun national? Nu sunt lamurit ce inseamna asta. Explicatiile lipsesc. Care este instituit si intretinut de stat? Adica un manual de stat, asta vrea sa spuna? E o mare greseala daca se renunta la manualele alternative! Pentru ca nu poti spune ca un manual, instituit si intretinut de stat, e cel mai bun posibil si ca ar da rezultatele cele mai bune! E mai bine sa ai manuale alternative si sa ai libertatea de a alege.

„Astfel, CNATDCU ar putea fi degrevat de evaluarea tezelor de doctorat, putem lăsa universităţile să-şi asume răspunderea acestui proces” – care sunt garantiile ca tezele de doctorat vor fi evaluate corect, fara ingerinta factorului politic? „In acest mod, titlul de doctor ar putea fi retras mai usor, a explicat Razvan Teodorescu, presedintele Consiliului National al rectorilor si rector al Universitatii de Agronomie si Medicina Veterinara din Bucuresti.” – deci lucrurile acestea se fac doar pentru ca titlul de doctor sa poata fi retras mai usor?

6% din PIB alocat Educatiei – dar fara sa se faca o reforma reala a economiei romanesti. Daca e sa privim lucrurile extrem de practic, nu putem trage concluzia ca eficienta invatamantului va creste daca vor avea 6% din PIB. Este adevarat ca acest sector este slab finantat. Dar noi trebuie sa ne gandim si la eficienta sa, nu numai la procente. Exact ceea ce spuneam si mai sus: ne intereseaza foarte mult procentele, mult mai mult decat ar trebui pentru ca pierdem din vedere esentialul. Banii acestia sunt banii contribuabilului, cheltuiti de catre stat. Asa cum se prezinta aceasta lege, nu vad cum poate sa creasca eficienta invatamantului si cum putem scapa de nedeterminarea pe care o traieste, de care vorbeam mai sus. Noi trebuie, mai intai, sa avem politici in acest sens, apoi vedem cat trebuie cheltuit. Din pacate, nu avem aceste politici.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

august 9, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 9 comentarii

Tema de discutie: despre vesnicia neamului romanesc

Atunci cand ne referim la vesnicia neamului romanesc trebuie sa avem in vedere latura metafizica a chestiunii si sa facem un efort de a evada in metafizic. Nu este vorba numai de faptul ca am fost aici, pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri. Ca ne-am luptat pentru fiinta nationala si apararea gliei strabune.

De ce Lucian Blaga spunea : „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”?  Dupa parerea mea, aceasta sintagma: „vesnicia neamului romanesc” contine in sine elementul existential si spiritual, dat de Dumnezeu, al poporului nostru. Suntem. Suntem un popor printre atatea alte popoare ale lumii acesteia. Si avem o spiritualitate proprie. Evident, randuri de oameni, buni sau rai, au populat aceste meleaguri. S-au perindat pe aici generatii intregi si apoi alt rand de oameni… Dar spiritualitatea poporului nostru a ramas si vom ramane prin aceasta. Este un lucru care transcede existenta fizica si care va ramane, ca si cum ar ramane scris, de-a pururi undeva. In Ceruri. Vreau sa spun ca sintagma nu se refera numai la existenta fizica a neamului nostru. Ci la ceea ce va ramane etern din noi. Blaga exprima cu o unda de senzualitate acest sentiment in poezia Sufletul satului:

„Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred că vesnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
si dacă ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

Vedeti ce frumos spune: sufletul satului… care ramane etern, dincolo de morminte, ce ne amintesc de efemeritatea existentei noastre. Iar satul il inteleg in spiritul lui Rebreanu, care a zis: „Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar atarna, in aceeasi masura si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.” In acest fel, Lucian Blaga, a inteles prin sat, tara, iar prin „sufletul satului”, sufletul poporului nostru. Cineva mai prozaic ar putea sa spuna: „bine, bine, dar cum stam cu orasul, dat fiind faptul ca oamenii traiesc si in orase, nu?”. Iata ce spune Rebreanu, foarte interesant:

„Totusi cultura adevarata, prin care neamul romanesc sa-si justifice rostul in lume , numai orasul poate s-o creeze si s-o desavarseasca. Literatura romaneasca nu e pentru tarani […]. Taranul isi face singur literatura pe care o pofteste inima lui, cum isi confectioneaza cele trebuincioase pentru trupul si sufletul sau. Cartile cu tarani le citesc numai orasenii, ca si pe celelalte. Taranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator ci doar subiect de literatura.

Orasul insa trebuie sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebuie sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n-o mai infranga si nici s-o nesocoteasca. Intre sat si oras trebuie sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre.

De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebuie sa ne intoarcem necontenit. Fiindca, precum Anteu castiga puteri si devenea invincibil cand atingea pamantul, tot astfel creatorii romani, pastrand contactul spiritual cu taranul roman, vor produce opere universale pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinului neamului…”

Ma gandesc la Marin Preda acum, care „s-a achitat” extraordinar de aceasta sarcina trasata de Rebreanu, vezi monumentalul roman Morometii. Si tot Rebreanu spunea ca : „Literatura fara tara nu exista, cum nu exista planta fara pamant„.  Dar sa revenim la subiect. Vesnicia romaneasca, asadar, s-a nascut la sat, unde curgerea timpului e mai lenta, unde inima bate mai rar, si nu in piept parca, „ci adanc in pamant undeva”. Setea de mantuire se vindeca simplu si este legata tot de pamant: picioarele sangerate ti le asezi pe un podmol de lut. Omul se spiritualizeaza si existenta unui neam intreg trece, spiritual vorbind, in eternitate, trecere care ar putea fi simbolic exprimata prin cuvantul „seara”. Mormintele, desi inalte nu ajung bolta vesniciei si nu reprezinta decat o dovada despre efemeritatea existentei noastre, dupa cum am spus mai sus. Iezii care se joaca pe morminte, ar putea simboliza „tineretea noastra” (v. Rebreanu, mai sus), dar si legatura biunivoca dintre nastere si moarte: daca te nasti trebuie sa mori, iar cel ce moare, trebuie sa se fi, mai intai, nascut. Spiritualitatea este proiectia acestei existente in eternitate. Adica valorile eterne, despre care vorbea Rebreanu. Sigur, s-ar putea interpreta si in sensul ca existenta nu se limiteaza la doar ce-i aici ci dainuieste odata cu vremurile… Sintagma are o deosebit de mare generalitate, daca pot sa ma exprim asa. Este cosmica si depaseste mereu Cosmosul, atemporal, pentru ca spiritualitatea este deasupra a ceea ce este existenta fizica, care o emana totusi, si nu se opreste odata cu ea. Dar exprima ceea ce este caracteristic si ne defineste. Adica rostul, cum spunea Rebreanu, cunoscut in profunzimea sa doar de Dumnezeu.

Timpul se scurge lent, fara griji. Incetineala reprezinta trecerea, adica constiinta eternitatii si a intrebarii fundamentale asupra rostului. Timpul fizic trece in vreme si in vremuri… Iata Marea Trecere la care filozofa Blaga… Stau si ma intreb de ce Blaga si-a inceput poezia cu „Copilo, puneti mainile pe genunchi mei” si a terminat-o astfel: „ca un joc de iezi pe morminte inalte”? Care sa fie sensul profund al acestora? Ce resorturi sufletesti interioare l-a facut sa gandeasca asa? Eu cred ca Blaga a vrut sa arate prin acestea cele doua limite ale existentei noastre fizice: nasterea si moartea, unind acestea prin exprimarea din final: iezii care se joaca pe mormintele inalte. Dar aceasta scurta poezie condenseaza in continutul ei un timp atemporal, daca pot sa ma exprim astfel. Un timp ce trece din aceasta lume intr-un alt timp… Un alt timp… care isi va deschide gura si va vorbi despre acesta de aici… Pururea…

P.S.

Trebuie facuta o remarca asupra a ceea ce a zis Rebreanu in celebrul sau discurs, Lauda taranului roman, rostit la 29 mai 1940, despre tarani si oraseni, din care am citat, pentru a nu se intelege gresit. Iata ce spunea Mircea Gafita in articolul Laus populi aparut in „Tribuna”, X (1969), nr.37 (11 sept.), p.4:

„..in momentul cand se vestea discursul si care era al unei insistente presiuni politice si spirituale straine – exact: fasciste – asupra Romaniei, intoarcerea spre taran insemna revenirea la elementul national cel mai vechi, definitoriu pentru specificul romanesc, iar acesta era, fireste, taranul. Trebuie inlaturata presupunerea  unui antagonism, teoretic, intentionat de catre scriitor, intre taran si orasean, intre taran si celelalte straturi sociale, chiar daca in litera textului ele exista. „

Mai spune ca Liviu Rebreanu „este strigatul unei constiinte profund cinstite, care intuia drama ce avea sa se declanseze curand, sub presiunea externa hitlerista”. Si, foarte interesant, mai spune ca interpretarea textului: „trebuie sa imprumute mijloacele analizei poetice, nu pe ale exegezei teoretice, caci el este un poem – singura, probabil, lucrare literara a lui Rebreanu care apartine domeniului poeziei. Ceea ce face, in acest caz, obiectul unei puneri la punct stiintifice, adica impreciziile, generalizarile aparent grabite, sunt tot atatea argumente in sprijinul poeziei din elogiul scriitorului, facand farmecul acestuia.” (subl. autorului)

Iata ce spune si Perpessicius intr-o scrisoare:

„Nu-ti pot ascunde, scumpe Domnule Rebreanu, fericirea de a fi auzit, formulate, de cel mai adanc cunoscator al taranului, in raspicata fraza a adevarurilor ce irump din adancuri si sub bolta uneia din cele mai protocolare institutii, judecatile severe cu care ai sfasiat pacla ipocriziilor conventionale. Pricini ce nu se cuvin inca a fi judecate au pus o surdina de plumb pe mult-putina noastra viata politica. Cu vigoarea d-tale caracteristica ai smuls aceasta surdina si ai redat adevarului intreaga lui rezonanta. Intre cei ce se vor fi bucurat si pentru aceasta, fa-mi cinstea – rogu-te, sa ma prenumeri.”(1940)

(Unde nu este specificat altfel, subl. imi apartin)

noiembrie 8, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cititi si pe blogspot – Motanul_Filozof

Cititi si pe blogspot – Motanul_Filozof

Si sa ascultam si muzica!

iulie 12, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Toti oamenii presedintelui

A fost un film extraordinar despre scandalul Watergate din anii ’70 din USA. In regia lui Alan J. Pakula, cu Robert Redford si Dustin Hoffman. Filmul a fost realizat dupa o carte, la fel de celebra, cu acelasi nune – All the President’s men – scrisa de Carl Bernstein si Bob Woodward, adica cei doi jurnalisti de la Washington Post, care au investigat scandalul Watergate. Trebuie spus ca in urma acestui scandal presedintele de atunci al USA – Richard Nixon– a demisionat (9 august 1974). Filmul este realizat dupa celebra carte, iar Robert Redford si Dustin Hoffman joaca in rolul celor doi jurnalisti mai sus pomeniti.

Este absolut evident ca atunci cand a inceput „sa se bage” presa, lucrul asta nu a convenit puterii. Ziarul Washington Post a fost denigrat public de catre putere si s-a mers pana acolo incat sa se spuna ca acest cotidian nu este de partea presedintelui Nixon. Cei doi jurnalisti aveau o „sursa” – Deep Throat – o persoana misterioasa, despre care nu s-a stiut multa vreme prea multe. Ulterior a fost identificat ca fiind adjunctul Directorului FBI, in persoana lui W. Mark Felt,Sr, acesta recunoscand abia in 2005!!

Vedeti, chestiunea aceasta, intamplata cu ani in urma, nu te poate lasa indiferent. Pentru ca se naste o intrebare: de ce puterii de atunci nu i-a placut ca” se baga” doi jurnalisti obscuri de la Washington Post? Raspunsul este unul deosebit de neplacut: pentru ca aflau cum conduc „ei” tara. Si cum conduceau „ei” tara? Pai, prin obstructionarea justitiei, fonduri ilegale, interceptari ilegale de convorbiri telefonice, microfoane puse prin casele „cui trebuie”, amenintari cu moartea, punerea „sub supraveghere” electronica a celor care „deranjau” si controlul asupra opozitiei… S-ar mai putea pune, totusi, o intrebare: cine erau ei ? Ai putea sa-ti imaginezi ca erau acele persoane foarte importante, imbracate in costume elegante, in masinile lor scumpe, stand la birou cu picioarele pe masa si rasfoind nu stiu ce document, vorbind scurt la telefon, iar la sfarsit folosind expresia uzuala : ” yes sir”, zambitori in birourile lor luxoase… Totusi, cine erau ei ? Ei, aici e aici? Ei erau toti. Adica toti erau  in treaba asta. Dar cine a aprobat totul? Nu ghiciti? Pai, insusi presedintele!! Si ce-a facut presedintele dupa ce a demisionat? Pai, iata ce a facut:

🙂

Citeam un articol din Adevarul:

Presa din Europa de Est, sub papuc

Hai sa citim ce a putut sa declare un premier dintr-o tara europeana, membra UE (parca nici nu-ti vine sa crezi!!!):

„După venirea la putere a guvernului Borisov, satira politică a cam dispărut de la posturile TV. Premierul Borisov a declarat că el ar putea închide cu uşurinţă presa deranjantă, dar nu a făcut acest lucru până acum din cauza posibilelor complicaţii cu UE.”

Guvernul de dreapta din Ungaria se inspira din legi din 1913… care ar putea sa arunce Ungaria cu 100 de ani in urma. Toti vor sa controleze presa asta nabadaioasa, ar vrea sa controleze si gandurile oamenilor. Adica nu mi se pare deloc absurda aceasta ipoteza. De ce nu? Pur si simplu sa te seteze sa votezi cu ei. Eu am crezut ca I.L. Caragiale a exprimat in geniala sa proza doar stari de fapt romanesti. Mi se pare ca m-am inselat… Clasicul de-acuma „sa nu ma combaaaaati” se cam aplica in toata lumea, daca nu ma insel. A, uitasem, se face apel la responsabilitate: adica presa poate fi libera, dar responsabilitatea? Eeeeee, dar responsabilitatea? Eu, marturisesc, nu ma consider infailibil. Orice om poate gresi. Mai cu intentie, mai fara intentie. A exacerba responsabilitatea inseamna sa faci trimitere la fiintele perfecte. Dar cu fiintele perfecte (sau, ma rog, cat pot fi ele de perfecte…) e o problema. Am citit mai demult in Dostoievski despre un barbat care nimerise intr-o societate de bune moravuri. Era acolo o femeie ce se pretindea, cel putin asa vroia ea, sa fie considerata un inger printre oameni. Era si foarte frumoasa. In fata unei asemea „sfintenii” – am pus in ghilimele, dar ceilalti nu stiau ce se ascunde sub aceasta sfintenie – toate celelalte femei tremurau, pentru ca „ingerul” le punea sub „palosul necrutator” al „dreptei judecati „. Pentru ca nimeni nu putea dovedi ca ea ar avea vreo pata morala, deci toate celelalte erau „patate”, sau, cel putin, incercau, trudind din greu, cu teama insa ca sa nu fie denigrate public in raport cu „sfintenia” respectivei, sa se ridice la norma impusa de „inger”. Acel barbat a cunoscut-o mai bine insa, adica pe „ingerasa” noastra, care inspira teama in societate prin sfintenia ei. Cred ca si ei i-a placut de el, intelegeti dumneavoastra. Si… Eeeeee, a urmat o noapte de iubire de n-ai fi crezut ca „neprihanita” e in stare de o asa de tulburatoare senzualitate, la care celelalte n-aveau dreptul, sub ochiul intransigent al „ingerasei” noastre.  Ma gandeam la o paralela cu premierii, presedintii si dictatorii nostri – spun asa pentru ca ma consider cetatean la Pamantului. Ah, ce tentatii au ei… Ei vor sa fie cel putin semizei, daca nu chiar zei, ca si imparatii romani, vor sa fie „mari preoti” ce se imbraca cu dreptate, pentru ca sa judece popoarele, iar bietele popoare sa li se inchine ca unor „parinti ai parintilor”, ca unor „mari patriarhi” ai intregii umanitati… Ceausescu, altminteri un om simplu, de la tara, se vroia in rand cu marii conducatori ai neamului – Burebista, Decebal, Traian, Mircea cel Batran, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare… Cata slava desarta !! Ce sa-i faci, daca n-ar fi si musca, vorba lui Sartre, adica, pardon, vuvuzelele, ca tot e la moda. Ele bazaie! Ti se baga in urechi, in nari, in ochi, iti mai atrag atentia bietele muste ca esti si tu om ca toti oamenii. Iti mai aduc aminte ca si altii sunt oameni, ca toti oamenii, si, implicit, ca tine. Si ca poate ca nu are rost sa-i ameninti si sa utilizezi arma nucleara… Ca poate si acolo sunt oameni carora, ca si tie, li se mai baga mustele prin urechi, prin nas, prin ochi… mai poposesc bietele muste si pe o felie de paine pe care o mananci pe urma… Ce tampenie: exista unii oameni care, dupa ce o musca a poposit pe o felie de paine, iau painea si o arunca. Nu stiu ce-i aia foamete!! Eu de asta zic: hai sa-i iertam pe conducatorii nostrii! Noi am fi mai breji ca ei?

Vedeti… asa ajungem sa avem ceea ce Albert Camus numea: complexul zavorului… Complexul zavorului e o chestiune care se defineste foarte simplu. Cum o definea marele scriitor francez? Permiteti-mi sa citez:

„Ati inchis bine usa? Da. Va rog sa controlati. Iertati-ma, am complexul zavorului. Chiar in clipa in care sunt pe cale sa adorm, ma intreb intotdeauna daca am tras sau nu zavorul. In fiecare seara trebuie sa ma ridic si sa verific usa. V-am mai spus, nu poti sa fi sigur de nimic. „

Cam asa traieste omul contemporan de multa vreme. Nu e sigur de nimic. Camus ne precizeaza ca nu e vorba de o reactie de proprietar infricosat. Ba chiar spune ca odinioara nu-si incuia nici apartamentul, nici masina, nu pastra banii sub cheie, nu tinea la avere. Ii era chiar rusine ca e bogat. Exclama, in timpul tiradelor lui, „Proprietatea, domnilor, e o crima!” (ah.. seductia stangii politice – nota mea 🙂 ). Dar atunci de ce se incuia asa, si mai si verifica? Iata rapunsul:

„Astazi, de altminteri, nu mai am nimic. Nu ma grabesc, asadar, sa-mi pun la adapost avutul, ci pe mine insusmi si propria-mi prezenta de spirit. Tin, astfel, sa ma asigur ca nu va mai intra nimeni pe poarta micului univers bine inchis din toate partile, in care sunt rege, papa si judecator” (subl. imi apartin)

Cu totii vrem sa ne asiguram aceasta stare de securitate in care suntem simultan, doar noi, rege, papa si judecator. Sa nu cumva sa ne-o tulbure cineva, ca sa putem adormi linistiti. Sa ne facem iluzia unui somn bun, sanatos. Si ca a doua zi vom privi cu seninatate cerul, plaja, femeile frumoase. Pentru ca sa ne imaginam ca suntem nemuritori… Asta ca sa nu fim atacati din toate partile…Iata ce spune Camus:

„Fiindca doream viata vesnica, ma culcam cu tarfe si beam nopti intregi. Dimineata, bineinteles, simteam in gura gustul amar al conditiei mele de faptura muritoare. Dar ore in sir plutisem, preaferice, la mari inaltimi. „

Si tot marele scriitor francez spunea:

” Dar pe podurile Parisului am aflat si eu ca ma temeam de libertate. Traiasca, deci, stapanul, oricare ar fi el, inlocuind legea cerului. „Tatal nostru carele esti pentru un timp aici… O, conducatorii nostri, sefii nostri minunat de aspri, o, carmuitorii nostri cruzi si prea iubiti…” Vedeti, ca esentialul e sa nu mai fii liber si sa te poti supune cu cainta unuia si mai ticalos decat tine. Cand vom fi cu totii vinovati, vom avea adevarata democratie. Fara sa mai punem la socoteala, draga prietene, ca trebuie sa ne razbunam pentru faptul ca fiecare moare singur. Moartea e solitara, in timp ce servitutea e colectiva. Ceilalti dau socoteala si ei, si o data cu noi, si asta-i lucrul cel mai important. Toti impreuna, dar in genunchi, si cu capul plecat.

Nu-i oare mai bine sa traiesc dupa chipul si asemanarea societatii, si pentru asta nu trebuie oare ca societatea sa-mi semene? Amenintarea, dezonoarea, politia consfintesc asemanarea aceasta. Batjocorit, haituit, siluit, pot, in sfarsit, sa-mi dau intreaga masura, sa ma bucur de ceea ce sunt, sa fiu asa cum firea mea o vrea. Iata de ce, iubite prieten, dupa ce am salutat solemn libertatea, am hotarat pe ascuns ca trebuia data, fara intarziere, pe mana primului venit. Si ori de cate ori imi sta in putinta, incep sa predic in biserica mea din „Mexico-City”, indemnand poporul sa se supuna si sa caute cu umilinta confortul servitutii, chiar daca i-o infatisez sub numele adevaratei libertati” (subl. imi apartin)

Si marele Camus recunoaste:

„Acoperit cu cenusa, zmulgandu-mi incet parul din cap, cu fata brazdata de unghii, dar cu privirea patrunzatoare, stau in fata omenirii intregi, recapitulandu-mi rusinea, fara a pierde din vedere efectul pe care-l produc si spunand: ” Eram cel mai rau dintre cei rai”. Apoi, pe nesimtite, trec de la „eu” la „noi”. Cand ajung la „iata ce suntem”, le-am jucat festa si pot sa le spun adevarul in fata. Sunt ca ei, bineinteles, toti fierbem in aceeasi oala. Totusi, am asupra lor o anumita superioritate, aceea de a sti, care-mi da dreptul sa vorbesc. Sunt sigur ca vedeti avantajul unei asemenea situatii

…………………………………………………………………………………………………………………….

Voi astepta, asadar, oricat va fi nevoie, sa veniti sa ma salutati la „Mexico-City”. Luati de pe mine aceasta patura, vreau sa respir. O sa veniti, nu-i asa? Am sa va arat tehnica mea pana in cele mai mici amanunte, caci simt o afectiune pentru dumneavoastra. Ma veti vedea vorbindu-le cat e noaptea de lunga, facandu-i sa priceapa cat sunt de ticalosi. Chiar din seara asta o voi lua de la inceput. Nu ma pot lipsi de asta, dupa cum nu ma pot lipsi nici de acele clipe cand unul dintre ei se prabuseste la pamant, beat, izbindu-se cu pumnii in piept. Atunci, preaiubite prietene, ma inalt, ma inalt tot mai sus, respir in voie, ma aflu pe munte, campia se intinde la picioarele mele. Ce betie te cuprinde atunci! Esti Dumnezeu tatal, si imparti pentru vecie certificate de rea purtare. Tronez printre ingerii mei rai, in slava cerului olandez, si privesc cum urca spre mine, iesind din ceruri si ape, multimile ce se indreapta catre Judecata de apoi. Se inalta incet, si iata, il vad venind pe cel dintai. Pe fata-i ratacita, pe care si-o ascunde pe jumatate cu mana, citesc tristetea conditiei umane si deznadejdea de a nu afla scapare. Iar eu ii plang fara sa-i dezleg, ii inteleg fara sa-i iert, si mai cu seama simt, in sfarsit, cum ma adora!” (subl. imi apartin)

Stau si ma intreb daca nu cumva la asta se reduce conditia umana: sa ne asiguram securitatea. Adica, vorba lui Albert Camus, sa ne zavoram. Nu ne ataca nimeni, fireste. Dar suntem inconjurati de multe pericole, din toate partile. Daca tu ma vei ataca? Sa inchidem bine usa. Si sa verificam o data, si inca odata, sa fim siguri! Totul, chiar si presa cu bietele ei campanii denigratoare si vesnic opozanta, chiar si exprimarea libera, pot fi un atac la adresa securitatii noastre. Ne punem la adapost. Privesc la dusman si ma uit in mine insumi. Asa m-am instrainat de omul acela, asa s-a instrainat el de mine, ca am ajuns dusmani. Cu o probabilitate vecina cu siguranta – ca sa reiau o expresie a lui Heinrich Böll, daca nu ma insel la ora asta – m-am instrainat si de mine insumi si nu ma mai recunosc.

Dar… vorba lui Camus…”poate o sa vina o zi cand, spre nenorocirea si invatatura oamenilor, ciuma isi va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara intr-o cetate fericita„.

Doamne fereste!

iunie 24, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii