Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Cu astfel de politicieni cine stie la ce mai ajungem…

Daca stati si va intrebati ce a avut in minte Dl. Victor Socaciu, deputat PSD, ca sa propuna un proiect de lege ce sa prevada dublarea obligatorie a filmelor in limba romana, in locul subtitrarii, raspunsul suna pompos: protejarea limbii romane de asaltul neologismelor!

Eu stau si ma intreb cati de Victor Socaciu mai are PSD, caci are mari sanse sa vina la Putere, nu de alta, dar nu cumva sa ne duca spre un dezastru total. Ideea D-lui Socaciu este atat de aberanta, incat nici nu-mi vine s-o comentez. Este chiar xenofoba! Dar nu e numai asta…

Iata un articol din Romania Libera:

Victor Socaciu cântă veşnica pomenire subtitrării. Trăiască dublajul audio! VEZI AICI ÎNCERCĂRI DE DUBLARE ÎN LIMBA ROMÂNĂ A UNOR SECVENŢE CELEBRE

Care arata printre altele ca:

Vocea actorilor, total neimportantă pentru cinefili

Încercând să explice unele aspecte ale propunerii sale legislative, Victor Socaciu a explicat că, prin dublare, oamenii pot fi mai atenţi la acţiunea filmului şi jocul actorilor.

„Din expunerea motivelor pentru adoptarea unei astfel de legi, reiese că vocea nu face parte din jocul actoricesc şi asta nu este adevărat. Este imposibil să dublezi performanţa unor actori premiaţi“, spune analistul media, Petrişor Obae.

Acesta se întreabă retoric cine ar putea să-l dubleze pe Colin Firth în filmul „Discursul regelui“, peliculă în care Firth îl interpretează pe regele George al V-lea care ave grave probleme de vorbire când trebuia să se adreseze unei mulţimi.

În opinia analistului, dacă legea va fi adoptată, românii frustraţi de calitatea îndoielnică a dublajului se vor orienta către DVD-uri cu filme nedublate sau către site-urile unde pot fi vizionate sau descărcate filme cu sunetul original.”

Nu-l cunosc personal pe Dl. Socaciu, dar, sincer, aveam o parere mai buna despre dansul. Pe cand acum vad cum debiteaza niste aberatii (e elegant spus, mai corect ar fi tampenii) de sa-ti stea mintea-n loc!

Mi-a placut pozitia fata de acest subiect exprimata de Cristian Tudor Popescu:

Cristian Tudor Popescu: „E greu de crezut că mulţimi de oameni l-au asaltat pe deputatul Socaciu implorându-l să rezolve problema filmelor străine”

Intr-adevar, Dl. Socaciu nu prea are niciun fel de treaba in Parlament! Si cand te gandesti ca PSD vrea sa vina cu votul obligatoriu… Cine stie cu ce si cu cine o mai veni…

mai 7, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Death Valley…

… sau o postare foarte interesanta despre desert. Va invit sa cititi si sa admirati pozele – sunt superbe –  de pe blog-ul Another Header in postarea:

National Parks: Death Valley, Zabriskie Point

Sper sa va placa!

Zabariskie Point a fost si titlul unui film celebru, semnat Michelangelo Antonioni. Iar unele scene ale filmului sunt turnate chiar acolo, in Death Valley. Pe blogul lui Another Header este o poza, cea cu banca – o banca solitara, pe o inaltime, intr-un decor desertic, o banca pe care nu sta nimeni… Parca e o imagine dintr-un film de Antonioni. O imagine care ar simboliza cel mai bine singuratatea si inca nu una oarecare, ci una desertica. Poate ca e una din imaginile care exprima cel mai bine singuratatea omului si care ne ajuta, paradoxal poate, sa intelegem mai bine umanul. Personal, m-a emotionat foarte mult aceasta imagine. Tragica. Dar si stoica in acelasi timp. Insa, repet, toate pozele sunt interesante.

Pe langa imagini, cred ca n-ar strica sa citim mai multe pe Wikipedia despre Zabriskie Point si Death Valley. Foarte interesant ce spune despre clima, dar nu ar strica, dupa parerea mea, si putina istorie. Iata ce arata Wikipedia despre istoria Death Valley:

„Death Valley is home to the Timbisha tribe of Native Americans, formerly known as the Panamint Shoshone, who have inhabited the valley for at least the past 1000 years. The Timbisha name for the valley, tümpisa, means „rock paint” and refers to the red ochre paint that can be made from a type of clay found in the valley. Some families still live in the valley at Furnace Creek. Another village was located in Grapevine Canyon near the present site of Scotty’s Castle. It was called maahunu in the Timbisha language, the meaning of which is uncertain, although it is known that hunu means „canyon”.

The valley received its English name in 1849 during the California Gold Rush. It was called Death Valley by prospectors[24] and others who sought to cross the valley on their way to the gold fields, although only one death in the area was recorded during the Rush. During the 1850s, gold and silver were extracted in the valley. In the 1880s, borax was discovered and extracted by mule-drawn wagons.

Death Valley National Monument was proclaimed on February 11, 1933 by President Hoover, placing the area under federal protection. In 1994, the monument was redesignated as Death Valley National Park, as well as being substantially expanded to include Saline and Eureka Valleys.”

 

martie 29, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Elizabeth Taylor…

… nu mai este printre noi… Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca in pace!

Iata ce spune Mediafax:

Elizabeth Taylor a murit

Actriţa Elizabeth Taylor a murit la vârsta de 79 de ani, miercuri dimineaţă, la spitalul Cedars-Sinai din Los Angeles unde fusese internată de şase săptămâni, din cauza unei insuficienţe cardiace, a anunţat purtătorul său de cuvânt pentru postul de televiziune CNN. „Era înconjurată de copiii săi – Michael Wilding, Christopher Wilding, Liza Todd şi Maria Burton”, a

declarat purtătorul de cuvânt al actriţei, Sally

Morrison, citată de ABC News.

Mama mea a fost o femeie extraordinară, care a trăit viaţa din plin, cu multă pasiune, umor şi dragoste . Deşi pierderea ei este devastatoare pentru cei care o iubeau, vom fi mereu inspiraţi de contribuţia eternă pe care a adus-o acestei lumi. Remarcabila ei interpretare din filme, succesul ei ca femeie de afaceri şi lupta ei curajoasă şi de neoprit împotriva SIDA ne face mîndri de ceea ce a realizat ea. Ştim că lumea este mai bună deoarece mama a trăit în ea. Moştenirea ei nu va fi niciodată distrusă, spiritul ei va fi mereu alături de noi şi iubirea ei va fi veşnic în inimile noastre”, a declarat fiul actriţei, Michael Wilding.

În afară de copiii săi, Taylor mai avea 10 nepoţi şi 4 strănepoţi.

Taylor fusese internată în urmă cu şase săptămâni din cauza unei insuficienţe cardiace. Deşi suferise maimulte complicaţii, starea ei de sănătate se stabilizase şi spera să fie externată curând.

Elizabeth Taylor era bolnavă de foarte mulţi ani, iar în octombrie 2009 a fost supusă unei intervenţii chirurgicale pe cord. Actriţa a fost diagnosticată cu insuficienţă cardiacă congestivă în urmă cu aproape şase ani.

Elizabeth Taylor îşi petrecea majoritatea timpului într-un scaun cu rotile, după ce în ultimii 25 de ani a fost internată de mai mult de o sută de ori în spital, având o intervenţie chirurgicală la şold şi două intervenţii foarte riscante la spate.

Totodată, ea a căzut de pe cal în timpul unor filmări, a suferit de pneumonie şi cancer de piele, a fost supusă unei traheotomii, a fost dependentă de alcool şi analgezice, a fost supusă mai multor intervenţii chirurgicale la plămâni, creier, şold şi inimă. În 1997, actriţa a suferit un atac cerebral în urma unei operaţii de extirpare a unei tumori pe creier şi a fost chiar în moarte clinică.”

si:

Elizabeth Taylor şi Richard Burton: o iubire prea mare ca să dureze

Povestea dintre Elizabeth Taylor şi Richard Burton, care a început în 1962, a fost cea mai mediatizată relaţ

ie de dragoste din epocă. Prima căsătorie a celor doi a durat zece ani, a fost urmată de o altă căsătorie şi s-a încheiat cu un divorţ. Cei doi au fost condamnaţi de Vatican pentru „vagabondaj erotic”.

Povestea lor adulteră nu a fost lipsită de luxul de star: paparazzi, iahturi, bijuterii superbe, casele din Londra, Gstaad, Céligny şi Puerto Vallarta şi prietenii de petreceri, precum familia Rothschild, Aristotel Onassis, prinţesa Grace de Monaco, Tito, ducele şi ducesa de Windsor.

Iubirea dintre cei doi era departe de a fi doar ceva trecător. „Richard era complet robit de Elizabeth”, spunea fratele cel mai mic al actorului, Graham Jenkins.

Prima dată când Richard Burton şi Elizabeth Taylor s-au întâlnit a fost în 1952, când Burton avea o soţie şi o reputaţie de playboy irezistibil şi de băutor de nedoborât. În prima seară pe care au petrecut-o în acelaşi loc, la o petrecere din Bel Air, Burton a izbucnit în râs, emoţionat fiind de frumuseţea actriţei, după cum el însuşi mărturisea în memoriile sale.

Cei doi nu s-au mai întâlnit timp de nouă ani. Când s-au reîntâlnit, erau pe platourile filmului „Cleopatra”. Burton apăruse pe platou ca să îl înlocuiască pe Stephen Boyd, în rolul lui Marc Antoniu. Elizabeth Taylor îi cunoştea reputaţia şi era pregătită să reziste avansurilor lui, în ciuda farmecului pe care acesta îl avea, egalat de talentul lui actoricesc.

Se pare că prima replică pe care Burton i-a adresat-o lui Elizabeth Taylor a fost : „Ţi-a spus cineva că eşti o fată foarte frumoasă?”. „Mă gândeam «Uite-l pe marele amant, marele deştept, marele intelectual galez şi el vine cu aşa o replică”, scria actriţa în memoriile sale din 1965. Povestea de dragoste dintre cei doi a început pe platourile Cinecittà şi, deşi încercau să se ascundă de presă, ei erau mereu urmăriţi de un val de fotografi.

Cei doi au încercat să stea departe unul de celălalt, deoarece Taylor nu mai dorea încă un divorţ mediatizat, iar Burton se simţea vinovat de efectele pe care această relaţie le avea asupra familiei sale. Aşa că relaţia lor pendula de la momente în care cei doi nici nu îşi vorbeau pe platouri la evadări în doi, cu fotografii în urma lor.

La 5 martie 1964, la doi ani după ce s-a îndrăgostit de Richard, Elizabeth Taylor a divorţat de Eddie Fisher. Richard Burton divorţase de soţia sa, Sybil, în decembrie 1963. La două zile de la divorţul actriţei, cei doi au zburat la Montreal, s-au cazat la hotelul Ritz Carlton sub numele de Smith şi s-au căsătorit. Aceasta era a doua căsătorie a lui Burton şi a cincea căsătorie a lui Taylor.

În ziua următoare, Burton şi-a reluat rolul de Hamlet, în Toronto. La finalul piesei, a luat-o pe Taylor pe scenă şi au spus împreună: „Jurăm că nu ne vom mai căsători niciodată”. Cei doi soţi au jucat împreună în 11 filme. Relaţia lor a fost marcată de manifestări luxoase, certuri, dar şi de alcoolismul lui Burton, care a fost de acord să se oprească din aceste excese doar în apropierea divorţului lor din 1974. Cei doi s-au recăsătorit, la 16 luni de la divorţ, dar doar pentru nouă luni.

Dar, după mai multe căsătorii şi relaţii, a venit momentul să se reunească, în 1982. Elizabeth Taylor şi-a dorit să apară alături de Burton într-un spectacol. A ales piesa „Private Lives” de Noël Coward, un spectacol în care doi foşti soţi se redescoperă unul pe altul când sunt deja în luna de miere cu noii consorţi.

Dar faptul că au stat împreună atât timp nu i-a împiedicat pe cei doi să se căsătorească sau să se logodească cu alte persoane.

Conţinutul ultimei scrisori a lui Burton către Taylor rămâne încă necunoscut.

Primul soţ al lui Taylor a fost moştenitorul lanţului hotelier Hilton, Conrad „Nicky” Hilton. Ei s-au căsătorit în 1950 şi au divorţat un an mai târziu. Actriţa s-a căsătorit apoi cu actorul britanic Michael Wilding, în 1952, cu care a avut doi fii, Michael şi Christopher. Ei au divorţat în 1957. Printre foştii soţi ai lui Elizabeth s-a numărat şi tatăl lui Carrie Fisher, Eddie, care a divorţat de Debbie Reynolds pentru a se căsători cu Taylor. Ultimul ei mariaj, cu muncitorul în construcţii Larry Fortensky, a durat cinci ani şi s-a încheiat în 1996.”

Despre Elizabeth Taylor, mai multe pe Wikipediaaici. Iar aici filmografia celebrei actrite.

Foarte interesant de citit integral cele doua articole citate de pe Mediafax.

Mie imi plac, ca actori, amandoi si Liz, si Richard Burton. Au fost doi titani, fara indoiala, ai cinematografiei sec. XX. Acum lumea filmului a ramas si mai saraca… Am pus aceste poze cu Liz Taylor pentru ca eu cred ca asa i-ar fi placut sa ramana in sufletele atator spectatori care au admitat-o in decursul timpului: frumoasa, superba, talentata, geniala, ca o regina, o adevarata Cleopatra a filmului. Uitati-va cum e viata: asa o femeie superba sa ajunga sa-si petreaca majoritatea timpului, la varsta senectutii, bolnava si intr-un scaun cu rotile… Parca nici nu-mi vine sa cred asa ceva, parca nici nu vreau sa cred una ca asta. Spuneam ca lumea filmului a ramas si mai saraca… Filmul nu ar fi fost film si arta daca Liz nu ar fi existat. Prezenta ei e unica si inconfundabila. Pentru toti cei care au admirat-o si pentru toti cei care o vor admira de acum inainte, vizionand filmele in care a jucat. Si sunt convins ca vor fi multi.

martie 24, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Iata un articol…

.. al carui titlu, marturisesc, m-a fascinat:

Misterul piesei lipsă

Este foarte interesant ce spune tanara autoare:

„Viaţa, în general vorbind, este un puzzle incomplet şi fiecărui om i s-a dat o parte din el. Unele piese lipsă le dobândeşti pe parcurs, iar altele nu le vei dobândi niciodată pentru că nu se potrivesc fragmentului din puzzle-ul vieţii care ţi-a fost încredinţat ţie ca să-l termini. Fiecare piesă este unică. Fiecare joacă cu câte piese are.

Viaţa este un joc în care deşi uneori este dezordine, totul are o ordine în final.

Ori jucăm după reguli, ori nu mai jucăm deloc. ;)

Fiecăruia dintre voi îi lipseşte câte ceva. Dar ar trebui să priviţi întotdeauna la lucrurile care nu vă lipsesc şi la faptul că încet-încet puzzle-ul vostru se întregeşte, capăta un sens şi în final va fi un adevărat peisaj din care nu va lipsi nimic, pentru că veţi găsi toate piesele, chiar şi pe cea în care chipul vostru radiază de fericire.”

Articolul merita tot citit, dar titlul este tare de tot!! Ar putea fi un titlu de film, din acelea ce amintesc de un Alfred Hitchcock.

 

Alfred Hitchcock on a Apple

Image via Wikipedia

 

Un titlu care te face sa meditezi…

Chiar ma cam plictisisem de subiecte socio-politice, asa ca sa punem si  muzica…

februarie 21, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Toti oamenii presedintelui

A fost un film extraordinar despre scandalul Watergate din anii ’70 din USA. In regia lui Alan J. Pakula, cu Robert Redford si Dustin Hoffman. Filmul a fost realizat dupa o carte, la fel de celebra, cu acelasi nune – All the President’s men – scrisa de Carl Bernstein si Bob Woodward, adica cei doi jurnalisti de la Washington Post, care au investigat scandalul Watergate. Trebuie spus ca in urma acestui scandal presedintele de atunci al USA – Richard Nixon– a demisionat (9 august 1974). Filmul este realizat dupa celebra carte, iar Robert Redford si Dustin Hoffman joaca in rolul celor doi jurnalisti mai sus pomeniti.

Este absolut evident ca atunci cand a inceput „sa se bage” presa, lucrul asta nu a convenit puterii. Ziarul Washington Post a fost denigrat public de catre putere si s-a mers pana acolo incat sa se spuna ca acest cotidian nu este de partea presedintelui Nixon. Cei doi jurnalisti aveau o „sursa” – Deep Throat – o persoana misterioasa, despre care nu s-a stiut multa vreme prea multe. Ulterior a fost identificat ca fiind adjunctul Directorului FBI, in persoana lui W. Mark Felt,Sr, acesta recunoscand abia in 2005!!

Vedeti, chestiunea aceasta, intamplata cu ani in urma, nu te poate lasa indiferent. Pentru ca se naste o intrebare: de ce puterii de atunci nu i-a placut ca” se baga” doi jurnalisti obscuri de la Washington Post? Raspunsul este unul deosebit de neplacut: pentru ca aflau cum conduc „ei” tara. Si cum conduceau „ei” tara? Pai, prin obstructionarea justitiei, fonduri ilegale, interceptari ilegale de convorbiri telefonice, microfoane puse prin casele „cui trebuie”, amenintari cu moartea, punerea „sub supraveghere” electronica a celor care „deranjau” si controlul asupra opozitiei… S-ar mai putea pune, totusi, o intrebare: cine erau ei ? Ai putea sa-ti imaginezi ca erau acele persoane foarte importante, imbracate in costume elegante, in masinile lor scumpe, stand la birou cu picioarele pe masa si rasfoind nu stiu ce document, vorbind scurt la telefon, iar la sfarsit folosind expresia uzuala : ” yes sir”, zambitori in birourile lor luxoase… Totusi, cine erau ei ? Ei, aici e aici? Ei erau toti. Adica toti erau  in treaba asta. Dar cine a aprobat totul? Nu ghiciti? Pai, insusi presedintele!! Si ce-a facut presedintele dupa ce a demisionat? Pai, iata ce a facut:

🙂

Citeam un articol din Adevarul:

Presa din Europa de Est, sub papuc

Hai sa citim ce a putut sa declare un premier dintr-o tara europeana, membra UE (parca nici nu-ti vine sa crezi!!!):

„După venirea la putere a guvernului Borisov, satira politică a cam dispărut de la posturile TV. Premierul Borisov a declarat că el ar putea închide cu uşurinţă presa deranjantă, dar nu a făcut acest lucru până acum din cauza posibilelor complicaţii cu UE.”

Guvernul de dreapta din Ungaria se inspira din legi din 1913… care ar putea sa arunce Ungaria cu 100 de ani in urma. Toti vor sa controleze presa asta nabadaioasa, ar vrea sa controleze si gandurile oamenilor. Adica nu mi se pare deloc absurda aceasta ipoteza. De ce nu? Pur si simplu sa te seteze sa votezi cu ei. Eu am crezut ca I.L. Caragiale a exprimat in geniala sa proza doar stari de fapt romanesti. Mi se pare ca m-am inselat… Clasicul de-acuma „sa nu ma combaaaaati” se cam aplica in toata lumea, daca nu ma insel. A, uitasem, se face apel la responsabilitate: adica presa poate fi libera, dar responsabilitatea? Eeeeee, dar responsabilitatea? Eu, marturisesc, nu ma consider infailibil. Orice om poate gresi. Mai cu intentie, mai fara intentie. A exacerba responsabilitatea inseamna sa faci trimitere la fiintele perfecte. Dar cu fiintele perfecte (sau, ma rog, cat pot fi ele de perfecte…) e o problema. Am citit mai demult in Dostoievski despre un barbat care nimerise intr-o societate de bune moravuri. Era acolo o femeie ce se pretindea, cel putin asa vroia ea, sa fie considerata un inger printre oameni. Era si foarte frumoasa. In fata unei asemea „sfintenii” – am pus in ghilimele, dar ceilalti nu stiau ce se ascunde sub aceasta sfintenie – toate celelalte femei tremurau, pentru ca „ingerul” le punea sub „palosul necrutator” al „dreptei judecati „. Pentru ca nimeni nu putea dovedi ca ea ar avea vreo pata morala, deci toate celelalte erau „patate”, sau, cel putin, incercau, trudind din greu, cu teama insa ca sa nu fie denigrate public in raport cu „sfintenia” respectivei, sa se ridice la norma impusa de „inger”. Acel barbat a cunoscut-o mai bine insa, adica pe „ingerasa” noastra, care inspira teama in societate prin sfintenia ei. Cred ca si ei i-a placut de el, intelegeti dumneavoastra. Si… Eeeeee, a urmat o noapte de iubire de n-ai fi crezut ca „neprihanita” e in stare de o asa de tulburatoare senzualitate, la care celelalte n-aveau dreptul, sub ochiul intransigent al „ingerasei” noastre.  Ma gandeam la o paralela cu premierii, presedintii si dictatorii nostri – spun asa pentru ca ma consider cetatean la Pamantului. Ah, ce tentatii au ei… Ei vor sa fie cel putin semizei, daca nu chiar zei, ca si imparatii romani, vor sa fie „mari preoti” ce se imbraca cu dreptate, pentru ca sa judece popoarele, iar bietele popoare sa li se inchine ca unor „parinti ai parintilor”, ca unor „mari patriarhi” ai intregii umanitati… Ceausescu, altminteri un om simplu, de la tara, se vroia in rand cu marii conducatori ai neamului – Burebista, Decebal, Traian, Mircea cel Batran, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare… Cata slava desarta !! Ce sa-i faci, daca n-ar fi si musca, vorba lui Sartre, adica, pardon, vuvuzelele, ca tot e la moda. Ele bazaie! Ti se baga in urechi, in nari, in ochi, iti mai atrag atentia bietele muste ca esti si tu om ca toti oamenii. Iti mai aduc aminte ca si altii sunt oameni, ca toti oamenii, si, implicit, ca tine. Si ca poate ca nu are rost sa-i ameninti si sa utilizezi arma nucleara… Ca poate si acolo sunt oameni carora, ca si tie, li se mai baga mustele prin urechi, prin nas, prin ochi… mai poposesc bietele muste si pe o felie de paine pe care o mananci pe urma… Ce tampenie: exista unii oameni care, dupa ce o musca a poposit pe o felie de paine, iau painea si o arunca. Nu stiu ce-i aia foamete!! Eu de asta zic: hai sa-i iertam pe conducatorii nostrii! Noi am fi mai breji ca ei?

Vedeti… asa ajungem sa avem ceea ce Albert Camus numea: complexul zavorului… Complexul zavorului e o chestiune care se defineste foarte simplu. Cum o definea marele scriitor francez? Permiteti-mi sa citez:

„Ati inchis bine usa? Da. Va rog sa controlati. Iertati-ma, am complexul zavorului. Chiar in clipa in care sunt pe cale sa adorm, ma intreb intotdeauna daca am tras sau nu zavorul. In fiecare seara trebuie sa ma ridic si sa verific usa. V-am mai spus, nu poti sa fi sigur de nimic. „

Cam asa traieste omul contemporan de multa vreme. Nu e sigur de nimic. Camus ne precizeaza ca nu e vorba de o reactie de proprietar infricosat. Ba chiar spune ca odinioara nu-si incuia nici apartamentul, nici masina, nu pastra banii sub cheie, nu tinea la avere. Ii era chiar rusine ca e bogat. Exclama, in timpul tiradelor lui, „Proprietatea, domnilor, e o crima!” (ah.. seductia stangii politice – nota mea 🙂 ). Dar atunci de ce se incuia asa, si mai si verifica? Iata rapunsul:

„Astazi, de altminteri, nu mai am nimic. Nu ma grabesc, asadar, sa-mi pun la adapost avutul, ci pe mine insusmi si propria-mi prezenta de spirit. Tin, astfel, sa ma asigur ca nu va mai intra nimeni pe poarta micului univers bine inchis din toate partile, in care sunt rege, papa si judecator” (subl. imi apartin)

Cu totii vrem sa ne asiguram aceasta stare de securitate in care suntem simultan, doar noi, rege, papa si judecator. Sa nu cumva sa ne-o tulbure cineva, ca sa putem adormi linistiti. Sa ne facem iluzia unui somn bun, sanatos. Si ca a doua zi vom privi cu seninatate cerul, plaja, femeile frumoase. Pentru ca sa ne imaginam ca suntem nemuritori… Asta ca sa nu fim atacati din toate partile…Iata ce spune Camus:

„Fiindca doream viata vesnica, ma culcam cu tarfe si beam nopti intregi. Dimineata, bineinteles, simteam in gura gustul amar al conditiei mele de faptura muritoare. Dar ore in sir plutisem, preaferice, la mari inaltimi. „

Si tot marele scriitor francez spunea:

” Dar pe podurile Parisului am aflat si eu ca ma temeam de libertate. Traiasca, deci, stapanul, oricare ar fi el, inlocuind legea cerului. „Tatal nostru carele esti pentru un timp aici… O, conducatorii nostri, sefii nostri minunat de aspri, o, carmuitorii nostri cruzi si prea iubiti…” Vedeti, ca esentialul e sa nu mai fii liber si sa te poti supune cu cainta unuia si mai ticalos decat tine. Cand vom fi cu totii vinovati, vom avea adevarata democratie. Fara sa mai punem la socoteala, draga prietene, ca trebuie sa ne razbunam pentru faptul ca fiecare moare singur. Moartea e solitara, in timp ce servitutea e colectiva. Ceilalti dau socoteala si ei, si o data cu noi, si asta-i lucrul cel mai important. Toti impreuna, dar in genunchi, si cu capul plecat.

Nu-i oare mai bine sa traiesc dupa chipul si asemanarea societatii, si pentru asta nu trebuie oare ca societatea sa-mi semene? Amenintarea, dezonoarea, politia consfintesc asemanarea aceasta. Batjocorit, haituit, siluit, pot, in sfarsit, sa-mi dau intreaga masura, sa ma bucur de ceea ce sunt, sa fiu asa cum firea mea o vrea. Iata de ce, iubite prieten, dupa ce am salutat solemn libertatea, am hotarat pe ascuns ca trebuia data, fara intarziere, pe mana primului venit. Si ori de cate ori imi sta in putinta, incep sa predic in biserica mea din „Mexico-City”, indemnand poporul sa se supuna si sa caute cu umilinta confortul servitutii, chiar daca i-o infatisez sub numele adevaratei libertati” (subl. imi apartin)

Si marele Camus recunoaste:

„Acoperit cu cenusa, zmulgandu-mi incet parul din cap, cu fata brazdata de unghii, dar cu privirea patrunzatoare, stau in fata omenirii intregi, recapitulandu-mi rusinea, fara a pierde din vedere efectul pe care-l produc si spunand: ” Eram cel mai rau dintre cei rai”. Apoi, pe nesimtite, trec de la „eu” la „noi”. Cand ajung la „iata ce suntem”, le-am jucat festa si pot sa le spun adevarul in fata. Sunt ca ei, bineinteles, toti fierbem in aceeasi oala. Totusi, am asupra lor o anumita superioritate, aceea de a sti, care-mi da dreptul sa vorbesc. Sunt sigur ca vedeti avantajul unei asemenea situatii

…………………………………………………………………………………………………………………….

Voi astepta, asadar, oricat va fi nevoie, sa veniti sa ma salutati la „Mexico-City”. Luati de pe mine aceasta patura, vreau sa respir. O sa veniti, nu-i asa? Am sa va arat tehnica mea pana in cele mai mici amanunte, caci simt o afectiune pentru dumneavoastra. Ma veti vedea vorbindu-le cat e noaptea de lunga, facandu-i sa priceapa cat sunt de ticalosi. Chiar din seara asta o voi lua de la inceput. Nu ma pot lipsi de asta, dupa cum nu ma pot lipsi nici de acele clipe cand unul dintre ei se prabuseste la pamant, beat, izbindu-se cu pumnii in piept. Atunci, preaiubite prietene, ma inalt, ma inalt tot mai sus, respir in voie, ma aflu pe munte, campia se intinde la picioarele mele. Ce betie te cuprinde atunci! Esti Dumnezeu tatal, si imparti pentru vecie certificate de rea purtare. Tronez printre ingerii mei rai, in slava cerului olandez, si privesc cum urca spre mine, iesind din ceruri si ape, multimile ce se indreapta catre Judecata de apoi. Se inalta incet, si iata, il vad venind pe cel dintai. Pe fata-i ratacita, pe care si-o ascunde pe jumatate cu mana, citesc tristetea conditiei umane si deznadejdea de a nu afla scapare. Iar eu ii plang fara sa-i dezleg, ii inteleg fara sa-i iert, si mai cu seama simt, in sfarsit, cum ma adora!” (subl. imi apartin)

Stau si ma intreb daca nu cumva la asta se reduce conditia umana: sa ne asiguram securitatea. Adica, vorba lui Albert Camus, sa ne zavoram. Nu ne ataca nimeni, fireste. Dar suntem inconjurati de multe pericole, din toate partile. Daca tu ma vei ataca? Sa inchidem bine usa. Si sa verificam o data, si inca odata, sa fim siguri! Totul, chiar si presa cu bietele ei campanii denigratoare si vesnic opozanta, chiar si exprimarea libera, pot fi un atac la adresa securitatii noastre. Ne punem la adapost. Privesc la dusman si ma uit in mine insumi. Asa m-am instrainat de omul acela, asa s-a instrainat el de mine, ca am ajuns dusmani. Cu o probabilitate vecina cu siguranta – ca sa reiau o expresie a lui Heinrich Böll, daca nu ma insel la ora asta – m-am instrainat si de mine insumi si nu ma mai recunosc.

Dar… vorba lui Camus…”poate o sa vina o zi cand, spre nenorocirea si invatatura oamenilor, ciuma isi va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara intr-o cetate fericita„.

Doamne fereste!

iunie 24, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii