Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

De ce in Franta…?

Legat de terorismul islamic ce bantuie zilele acestea Europa, eu cred ca ar trebui sa stim cel putin doua lucruri pentru a putea intelege corect ce se intampla de fapt:

  1. In primul rand as considera ca e vorba mai mult despre o ideologie de lupta si mai putin despre Islam;
  2. Un alt lucru ce trebuie remarcat e lipsa de respect a acestor oameni fata de valorile Frantei.

De ce am facut de la bun inceput aceste precizari? Pentru ca deseori interpretarea care se da fenomenului terorist are valente de stanga sau marxiste: ca saracia, faptul ca oamenii traiesc in conditii grele, determina fenomenul – de unde se vede nuanta luptei de clasa ce razbate dintr-o astfel de interpretare. Numai ca o astfel de interpretare este, dupa parerea mea, falsa. Ideologia lor de lupta e axata pe Islam si tocmai aceasta ideologie le cere sa mearga pana la sacrificiul suprem. Nu este axata pe chestiuni de ordin economic sau social cum poate ca multi cred. Ci pe Islam! Ei nu numai ca apara Islamul, dar il si afirma si militeaza pentru instaurarea lui.

Pe de alta parte se observa limpede ca acesti oameni au o lipsa totala fata de valorile Frantei care, descrise concis, ar fi urmatoarele:

 

a) Libertate, Egalitate, Fraternitate – acestea in primul in rand; si in al doilea rand:

b) Republicanismul care se bazeaza atat pe valorile de la punctul 1. care sunt de fapt valorile fundamentale ale Lumii Libere, nu neaparat valori de Stanga cum poate cred unii – de aceea trebuie adaugat republicanismul, cat si pe laicitate. Laicitatea nu inseamna ateism ci deplina libertate de constiinta, lucru ce a fost tradus in Legea din 1905, a Laicitatii, si care se exprima prin separarea Bisericii de Stat. Separarea de Stat, nu excluderea Bisericii din societate.

In Franta traiesc 5-6 milioane de musulmani. Ei au venit in Franta prin emigratie si sunt acum la a doua si poate chiar si la a treia generatie. Stau si ma intreb cati dintre ei cunosc valorile pe care se bazeaza Franta… In ultima vreme Franta a avut o politica foarte deschisa in ceea ce priveste emigratia musulmana, in special cea din tarile Maghrebului. Si, in general vorbind, Europa a fost deschisa unei asemenea emigratii. De observat si ce declara guvernul D-nei. Merkel, ca pana la sfarsitul anului vor primi 800.000 de emigranti din tari musulmane. E vorba de o noua generatie ce soseste in Europa masiv, foarte multi deodata, brusc. Am inteles ca Germania a inceput tiparirea Constitutiei sale in limba araba. Insa trebuie spus ca acesti imigranti nu cunosc valorile nici ale Frantei sau Germaniei, nici ale Uniunii Europene. Ei au venit si vin aici pentru ca sa castige mai bine, sa duca aici o viata mai buna. Insa ei sunt purtatorii unor alte valori, cele islamice, ce nu au legatura cu valorile Europei. Evident, in Franta, de-a lungul timpului, s-a intamplat acelasi lucru. Iar greseala a fost ca Statul Francez nu si-a pus problema ca aceste populatii de religie musulmana venite in Franta trebuie sa cunoasca si sa respecte valorile pe care e intemeiata Franta moderna. Din acest punct de vedere Statul Francez a esuat! Iar consecinta o vedem acum prin aceste atentate teroriste.

Interesant este ce a spus Jean-Luc Mélenchon la o dezbatere pe un post de televiziune francez. El a spus ca „ceea ce ne defineste ca suntem francezi” sunt valorile pe care le avem, cele pe care le-am aratat la punctele a) si b). El a spus ca e republican (valoarea de la punctul b) si ca republicanismul nu inseamna neutralitate, un teritoriu, ca sa zic asa, neutru. Lucrurile acestea m-au dus imediat cu gandul la ce scria Eugen Ovidiu Chirovici pe Facebook-ul personal:

„“Tara nu este doar o anumita suprafata de pamint, muntii, riurile sau padurile. Ea este in acelasi timp credinta ferma intr-un set de principii; iar patriotismul este loialitatea neabatuta fata de aceste principii.” (George William Curtis, scriitor american, 1824 – 1892)

Pentru un popor a carei istorie pare compusa doar din zile de marti, faptul ca Ziua Nationala cade intr-o duminica nu poate fi decit un semn bun.

La multi ani, romani, oriunde va aflati, sarbatoare frumoasa, prietenii mei.” (subl. mea)

Si acum faceti, va rog, comparatia cu acesti musulmani, jihadisti, care n-au pic de respect fata de valorile tarii lor de adoptie, care nu le interzice practicarea religiei lor. Ba chiar mai mult: vor sa distruga valorile Frantei si sa impuna valorile Islamului, straine de Franta si de Europa. Franta a gresit pentru ca nu i-a pus la respect atunci cand trebuia s-o faca. Germania imita azi greseala Frantei.

La ora actuala, in Europa, se practica un umanism desantat. In numele unui asa zis umanism abdicam de la valorile si principiile care ne garanteaza libertatea. Integrarea musulmanilor nu poate sa insemne acceptarea inconstienta de catre noi a salafismului care ne distruge valorile. De aceea acesti imigranti musulmani ar fi trebuit in primul rand sa stie ce valori trebuie sa respecte si sa le respecte cu tot ceea ce presupune, cu tot ceea ce inseamna respect!! Lucru ce inseamna respect fata de Franta si fata de politica Frantei, inclusiv politica externa a Frantei. Pentru ca, la acesti extremisti islamici, nu e vorba atat de solidaritate fata de Siria sau alta tara majoritar musulmana, ci lipsa de respect fata de valorile statului de adoptie, in acest caz Franta. De aceea ei militeaza pentru un califat, care presupune din start alte valori decat cele ale Frantei, nu numai in Franta, dar in toata Europa. Cum poate fi califatul compatibil cu republicanismul? Si cum poate fi republicanismul atat de neutru ca sa admita califatul? Evident ca nu e posibil. De aceea Franta ar fi trebuit demult sa faca o distinctie clara intre cele doua, fara sa interzica totusi dezbaterile de ordin intelectual asupra acestor probleme pentru ca libertatea cuvantului trebuie respectata. Dar una e sa admiti libertatea cuvantului, libertatea de exprimare si altceva e sa admiti pe undeva salafismul si califatul. Sa faci un fel de combinatie ciudata intre republicanism si salafism. Or, greseala fundamentala pe care a facut-o Franta este ca nu a delimitat foarte clar cele doua astfel incat orice imigrant musulman sa stie si sa inteleaga ca o comportate justa in Franta inseamna in primul rand respectul pentru valorile Frantei: nimeni nu-ti interzice sa fii musulman, dar obligatia ta este de a respecta valorile si tara de adoptie. Si nu asa, ca stai dom’ne ca omul a venit sa castige mai bine in Franta decat la el in tara si sa-l ajutam ca e si el om. Pentru ca Franta asta a facut: nu a mai pus accent pe valori, ci pe ajutorul umanitar, pe o laicitate bazata pe omenie, toate acestea amestecate in „fiertura inimii”, cum ar fi spus Hegel.

Aceeasi greseala o face acum Germania. Primirea aceasta masiva de imigranti, veniti deodata in numar mare in Germania, pentru ca sa traiasca si ei mai bine, are la baza nu valorile Europei Unite sau ale Germaniei, ci ajutorul umanitar, umanismul, omenia. Care e criteriul pentru care sunt primiti acesti oameni in Germania? Nu e decat unul singur: „vai, saracii de ei!”. Adica, la fel, „fiertura inimii”, ignorandu-se valorile si cultura Lumii Libere. Ce stiu acesti imigranti despre Germania, despre Uniunea Europeana, in afara de faptul ca aici se traieste mai bine decat la ei in tara? Mi-e teama ca majoritatea dintre ei nu stiu mai nimic, asa cum nu au stiut mai nimic nici despre Franta si valorile acesteia, nimic nici despre cultura franceza. Ci doar ca „ma duc in Franta sa castig mai bine, ca Franta primeste imigranti”.

Or, creandu-se un astfel de talmes-balmes s-ar putea ca insasi Uniunea Europeana sa nu reziste, devenind nefunctionala pana la urma.

Reclame

noiembrie 18, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Are Uniunea o problema politica majora?

Citeam pe facebook-ul D-lui. Cristian Preda urmatoarea fraza:

„Comunistul Țipras a obținut un sprijin popular masiv, Uniunea are o problemă politică majoră.”

Nu spun doar ca Tsipras n-a dovedit talente de sluga, in acord cu maestrul Ion Cristoiu, dar mai e si un alt aspect al problemei ce pare nebagat in seama de cineva… N-am auzit ca Tsipras sa aiba probleme cu Justitia sau sa fie anchetat in cazuri de coruptie.
Adevarul e ca nu e vorba de o problema politica majora in cadrul Uniunii, ci de democratie! Nu toata lumea trebuie sa fie de acord cu politicile FMI si interesele care-l guverneaza, asa cum nu toata lumea trebuie sa fie de acord cu PPE si interesele care guverneaza acest partid (ce par cam aceleasi cu cele ale FMI). Pentru ca nici PPE si nici FMI nu dovedesc o apetenta pentru democratie si dialog, ci doar pentru Putere.

Tsipras ce trebuia sa faca? Sa faca pe sluga, vorba D-lui. Cristoiu? Sa se plece pana la pamant in fata Troicii si sa le pupe bombeurile pantofilor? Daca pentru ca nu a facut asa ceva, avem o problema politica majora in Uniune, m-am lamurit cat de iubitori de democratie, de respectarea drepturilor si libertatilor, sunt cei de la PPE.

Adevarul este ca o astfel de pozitie – democratia sa fie o problema majora a Uniunii – dauneaza atat PPE cat si FMI.

Nici FMI nu este o institutie democratica, iar daca cineva considera ca e bine asa, mie mi se pare ca se insala. Cei care il guverneaza i-au impus Consensul de la Washington drept norma, iar FMI trebuie sa respecte cat se poate de rigid aceasta norma. Rezultatul: s-au vazut rateurile pe care le da FMI in ultima vreme, ma gandesc si la criza din Argentina, esec major al Fondului prin politicile pe care le-a promovat. Si sunt tot mai multe voci publice importante care afirma ca FMI nu e solutia problemei ci parte din problema. Inclusiv prestigiul acestei institutii a scazut.

Pare a fi destul de clar ca FMI, Comisia Europeana, Banca Central Europeana, PPE reprezinta aceleasi interese oculte. Ar fi foarte bine daca nu ar promova doar un unic punct de vedere, daca nu ar avea o viziune atat de unilaterala. In orice caz, se pare ca au mers prea departe incercand sa impuna o dictatura, renuntand la democratia occidentala care a functionat foarte bine daca a fost lasata sa functioneze dupa legile ei de drept. Eu nu cred ca e bine, ca e constructiv, ca trebuie sa impingi lucrurile prea departe, mai mult decat ti se cuvine. A impune un capitalism fara democratie in Europa nu cred ca e o solutie optima, in ciuda dificultatilor prezente. Iar o astfel de „solutie” nu va fi acceptata de catre cetatenii Uniunii, cu toate ca, actualmente, sunt mintiti in multe feluri.

Pe de alta parte, Dl. Preda pare a avea dreptate: avem o problema politica majora in Uniune – unii nu vor sa mai respecte jocul democratic, ci sa impuna reguli dictatoriale…

Va recomand sa cititi excelentul articol semnat de Eugen Ovidiu Chirovici:

Democracy and capitalism

Se arata ca:

Confronted by the most preoccupying economic crisis of its recent history, the capitalist system will be faced, in the coming decade, with certain dramatic choices. One of them may in fact have to do with the future of its presumably twin “sister”, that is to say, democracy. In order for you to understand what I am talking about, I must first make a short incursion into history.

This incursion aims to return to the origin of the meaning of these two concepts, “capitalism” and “democracy”. Both are relatively new, compared to the span of natural history. Neither one has even accompanied mankind in its most recent historical cycle, the one that has begun ten to twelve millennia ago, after the last glacial age.

The age of the hunter-gatherer populations, then the age of the sedentary agricultural civilizations, and even the medieval era came to be and passed out of being without either of these concepts. There are certain historians who have sought the history of modern democracy in Antiquity, in the political system developed in the great cities of Ancient Greece (mostly Athens) and, partly, in the era of the Roman Republic, and thereby attempt to show a kind of genealogy and continuity over time. But beyond the etymology, it is very difficult to find similarities between the modern concept of democracy and, for one example, the Athenian regime.

The ancient sense of elite – the elect –, derives more from the concept of aristocracy (taken over into the Middle Ages), but it does not seem to comport with the concept of meritocracy. Slavery was widespread, they had few rights, which was also true with the women and the poor, throughout the Mediterranean area. The roots of our democracy must rather be sought in the area opposed to the Mediterranean, that is to say, Northern Europe, with the Celtic and Germanic peoples.

Slavery was a rarity with them – only prisoners of war were enslaved – the women enjoyed equal status with men (Romans were shocked at the women who fought alongside their men in the German and Celtic armies) and their leaders were elected on the basis of merits in war, heedless of the idea of hereditary monarchy or peaceful, stable rule. Consequently, their power was greatly limited.

Only when Clovis I of the Franks suffered himself to be Christened and anointed king (circa 500 A.D.), bringing into being the first dynasty, as Charlemagne did three centuries afterward, or Otto the Great rising from among the Teutons, four centuries after that. European feudal rule itself, the described by this paradigm, is rather a pact than a tyranny.

Farmers worked the land for food, receiving in exchange secular security from their lords and spiritual assurance from the clergy and the Church. The ancient sources of this law, such as the Merovingian Code (The Salic Law) or the Schwab Code assured, at least promised, equality before the law. But this mode and order was dramatically different from the one of the Russians, when they freed themselves from the Tartar yoke. Or from that of the Turkish empire.

Or from the Chinese Empire of the time. The Magna Carta, imposed by the English barons on the monarchy suggests the attitude is triumphing which Henry II Plantagenet had attempted to crush by concentrating power in his own hands. Over the centuries, the power of the Parliament over the king will be asserted by the “Petition of Right” addressed to Charles I Stuart, who ended on the scaffold. The idea that runs is that not even the king can dispose at whim of the property or bodies of his subjects.

The concept of habeas corpus limits as well the discretion of the potentates in the dispensation of justice. The anecdote has it that Friedrich the Great was warned by some small shop-owner: “There are judges yet in Berlin”. In France, the Estates-General take power, in England is consecrated the Parliament.

The political philosophy provides the insight into natural rights that guided the American War of Independence; meanwhile, Jean-Jacques Rousseau’s version of the social contract leads to the French Revolution of 1789. Capitalism also came into being in the same area, after commerce moved from a barter economy to a monetary economy, and only after the Protestantism of England especially broke free from scholastic teachings and adopted the newfangled theories that unleashed the acquisitive passions.

The Company of the Indies and the first stock exchange in Amsterdam set the framework for the system, as Smith or Ricardo were later to conceive of it. In Scotland, the first insurance system is contrived. I have taken you on this short, sketchy and episodic historical route in order to underline three things. Primo: the modern concept of democracy practically comes into being at the same time as the concept of capitalism, as it first emerged. Secundo: both concepts are in fact concentrated in a very small geographical area, which is diminutive, if one considers the scale of the entire planet.

More than one – more than two centuries later, and even in our own age, they bear little fruit in vast areas of Asia, Africa or Latin America. Terzo: it has always been thought that capitalism and democracy are, p olitically speaking, “twin brothers”, one taking strength from the other. In our own age, however, tyrannies have proved that they cannot perform adequately, not even from an economic point of view. Communism, for example, imploded first of all for economic reasons, almost no military. This happy marriage between democracy and capitalism lived its “honeymoon”, in the fullest sense, only in the age that started in the wake of WWII and ended with the century.

This was the age of the Cold War, but nevertheless it meant a prosperity that had never before been seen, concentrating in the area which had given birth to the two concepts. Never in the history of mankind had so many people enjoyed such untrammeled access to economic welfare, education, a powerful healthcare system and so on and so forth, as did those who lived in the West (Western Europe, the USA). The “Kodak moment” must reckon somehow with the rule of Pinochet in Chile, of Franco and Salazar in Spain and Portugal respectively, that is to say, capitalist regimes with only a semblance of democracy, but on the whole, the picture was convincing.

So convincing that one famous scholar was put in mind of the End of History. In other words, democracy and capitalism had won the decisive battle, it was now validated world-historically, there could no longer be any alternative organization for the human beings either in the present or in the future. However, two things happened after the great enemy, Communism, was left on the ash heap of history, starting in 1989.

Primo: large geographic areas proved to be incapable to adopt these twin concepts; or at least did not want to adopt them. Secundo: the age of welfare seems to have come to an end even in its own home and therefore the force of seduction of both these concepts has begun to wane. The current Oriental revolts, for example, are attempts to create at least the germs of democracy; or might they be mere revolts against old rulers? or tribal power struggles?

Will China abandon one-party rule for pluripartidism? Will India change its deep-seated anti-democratic Hindu culture? Will the democratic plant take root in black Africa without mutilating mutations? It will reduce the terrible economic differences within the Latin American societies, differences that have no real connection with what we call democracy and/or capitalism in the original meaning? However optimistic the observer, a serious study will incline him to answer all these questions negatively.

Worse, the model is taking hits at home. Greece is one example. Talk of the failures of multiculturalism, from Berlin and Paris, could be the beginning of the end for the opinions we believed unquestioningly throughout the twentieth century. Islamic pressure, the Chinese model, the weakening of the nation-state, quakes in the global economy that threaten to break it to pieces, the current food crisis: all these are reasons to believe the twenty-first century will see democracy on the defensive: some of the old ideas, “the welfare state”, “the rule of law”, “the pursuit of happiness”, will have to be abandoned as a failed experiment.

The alternative is a new model of “harsh capitalism”, a characteristic, for example, of nineteenth century, more devoid of inhibitions in accepting the blatant inequalities and important limitations of “human rights”. It is already beginning to take shape among us, with each political decision that would have created outrage more than three decades ago. But mankind’s history teaches us that men accept a “transfer of liberty” when their military and economic survival is threatened.

Remember Franklin’s words: “They who can give up essential liberty to obtain a little temporary safety, deserve neither liberty nor safety.” Will this become the saw of some idealist living through what future centuries may end up calling “The Age of Illusions”.” (subl. mea)

Dvs., stimati cititori, credeti ca oamenii vor accepta acest „new model of “harsh capitalism””? Cu limitari ale drepturilor omului? Eu nu cred.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

iulie 7, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

Care e parerea Dvs.?

M-au obsedat zilele acestea unele lucruri si se spune ca e bine sa scrii, sa spui si altora, ca sa scapi de obsesii… M-au obsedat… Adica, vreau sa spun, m-am gandit mai mult la ele… Dar asta nu inseamna ca am si ajuns la o concluzie, cu atat mai putin definitiva… Dar sa incepem.

Iata ce scria Eugen Ovidiu Chirovici pe blogul sau:

Exercitiu de imaginatie

Se arata ca:

Un exercitiu simplu: imaginati-va ca lumea ar fi un sat cu doar o suta de locuitori. Dintre acestia, de exemplu, doar unul ar avea diploma universitara iar saptezeci ar fi analfabeti sau semianalfabeti.

Jumatate ar suferi de foame si doar 12 ar beneficia de asistenta medicala curenta. Vestea buna este ca, desi dezolant, viata acestui sat ar fi mai buna decat in urma cu o suta de ani si mult mai buna decat in urma cu 200 de ani.

Vestea proasta este ca in urma cu cincizeci de ani, insa, “satul” era mai prosper: “doar” patruzeci de locuitori sufereau de foame si 15 beneficiau de asistenta medicala curenta.

Explozia demografica a zonelor sarace – Asia, Africa, America de sud – si declinul demografic din zonele prospere – USA si Europa de vest – deterioreaza tot mai mult de la an la an acesti indicatori globali.

De aici si mitul urban al unui viitor de tip Mad Max, cu oamenii care se sfasie pentru putinele resurse lasate in urma de generatia baby-boom, cea mai risipitoare din istorie.”

Si acolo e un singur raspuns:

Corina

Buna ziua! Sa inteleg ca dumneavoastra vedeti lumea in contextul unei situatii malthusiene? Sincer, curiozitatea de a va vizita site-ul, mi-a fost starnita in urma asocierii numelui dumneavoastra cu masonii din presa online. Credeti ca este un lucru destructiv faptul ca zonele defavorizate cunosc crestere demografica, sau mult mai destructiv este faptul ca unii oameni detin sume colosale de bani care ar putea asigura traiul mult mai multor oameni? Se ia in considerare o suprapopulare a planetei, dar cine decide cine supravietuieste si nu? Cel care se adapteaza supravietuieste, corect, dar unde raman valorile morale, fraternitatea? Toate speciile traiesc in armonie, noi oamenii ne pregatim propria distrugere? Religia isi pierde din valori, traim printre societati oculte, televizorul ne manipuleaza, oamenii bogati aleg opulenta si altii mor din cauza birocratiei si a lipsei banilor! Banii asigura o ordine si o ierarhie in lume, dar oare ar trebui chiar sa decida si cine traieste si cine nu? As dori sa stiu, daca se poate, care este pozitia dumneavostra in ceaa ce priveste acesta situatie. Multumesc!”

Si apoi aceasta postare de pe Facebook:
Eugen Ovidiu Chirovici

In legatura cu “provocarea cartilor” care circula pe facebook si careia si eu i-am raspuns zilele trecute, mi-am spus ca poate ar merita sa amintim nu doar cartile pe care le iubim si/sau pe autorii acestora, ci si persoanele carora le datoram, la virste diferite, descoperirea lor: prieteni, rude, amici, profesori sau simple cunostinte. Asadar…

Profesorului meu de limba franceza din liceu, Pantelimon Cornea, ii datorez in mare masura admiratia constanta pentru tipleta de aur a Frantei interbelice, Camus, Sartre si Malraux. Ii datorez fratelui meu Radu descoperirea lui Edgar Allan Poe, Walt Whitman, Simone de Beauvoir, a marii literaturi SF si a romanticilor germani: Johann Paul Richter, Achim von Arnim si E. T. A. Hoffmann.

In biblioteca unchiului meu Eugen Chirovici m-am intilnit cu povestirile lui Isaac Babel, O’Henry, J. D. Salinger, Erskine Caldwell, Updike, Saroyan si Durrenmatt. Prietenul meu Attila Horvath mi-a recomandat la un moment dat “Darul lui Humboldt” si astfel l-am descoperit pe unul dintre cei mai uluitori scriitori americani ai secolului 20, Saul Bellow. Alexandru Dalea m-a facut sa ma indragostesc de scriitorii germani/de limba germana Boll, Grass, Frisch si Hesse.

Prietenul meu Octavian Topa mi-a atras atentia asupra lui Julio Cortazar, in vremurile in care nu stiam ca scenariul filmului meu preferat, Blow-Up (Antonioni), fusese scris dupa una dintre povestirile acestuia. Pe cind aveam vreo paisprezece ani, matusa mea Cornelia Tautu a pariat cu mine ca peste vreo doi-trei ani aveam sa ii ador pe Cehov, Tolstoi si Dostoievski, autori care mi se parea greoi la virsta respectiva; a fost un pariu pe care l-a cistigat.

Acesta a fost de altfel si motivul pentru care am acceptat provocarea “listei de carti”: posibilitatea ca macar unul dintre prietenii care urmau sa citeasca lista mea sa descopere o carte noua si in acest fel sa porneasca intr-una dintre cele mai minunate calatorii posibile, la fel cum cei mentionati si multi, multi altii m-au ajutat si pe mine sa o fac la timpul lor. Ar fi minunat, cred eu, ca macar din cind in cind sa “indopam” facebook-ul cu asemenea postari si nu doar cu filmulete stupide, umor de cartier si cioburi efemere si inutile de politichie dimboviteana.”

Si acest raspuns:

„Maria Pop
am fost in acest an prin fagaras orasul natal al acestui chirovici. in fagaras acum in 2014 este saracie lucie si acei oameni nu mai muncesc nimic dar vor bani multi entru servicii ordinare. ce a facut acest asa zis mare maestru masonic pentru oraselul lui natal????????????????/ NIMICA!!!!!!! sau a facut ce am scris mai sus. ia adus in pragul mortii prin politici in care s-ar fi putut implica. asta face ovidiu chirovici si pentru tara. isi foloseste parghiile si cunostintele academice dar si cele sociale ca sa aduca tara la nivelu fagarasului unde este saracie si mizerie si la propriu si la figurat. omul sfinteste locul se spune. uitati-va la fagaras si veti sti ce cacat ii acest mare maestru al dracilor.

25 septembrie la 11:23

Citeam si doua articole din Gandul:

Sărăcia care îţi răpeşte libertatea

de Raluca ION

Auzim adesea că am câştigat la Revoluţie libertatea. Oare aşa să fie? Cât de liber este un om care muceşte cinstit, dar care nu mai rămâne nici măcar cu câţiva lei în buzunar înainte de salariu? Ce alegeri poate el să facă? 

Pe vremuri, când vreun prieten era la strâmtoare şi nu prea aveam cu ce să-l ajut în afară de o vorbă bună, obişnuiam să spun ceva de genul acesta: „cele mai bune lucruri pe lumea asta vin gratis. Gândeşte-te la prietenia oamenilor dragi, la iubirea familiei tale, nu te costă niciun leu să te bucuri de ele. Plimbă-te într-o seară în parc sau pe alei şi, ca un mic prinţ, vei avea tu toate stelele care râd şi o coajă de lună pe deasupra, în care să-ţi legeni toate gândurile bune”. Funcţiona pentru ei, funcţiona pentru mine atunci când era nevoie, dar această mostră de gândire pozitivă ascunde şi o vulnerabilitate.

Cum arată oare ea, multiplicată la nesfârşit, în ţara cu cele mai mici venituri din Uniunea Europeană, în care mult prea mulţi duc acasă salarii de două sute de euro din care o familie trebuie să trăiască o lună întreagă? Ce ai putea să le spui milioanelor de români care îşi duc zilele de pe o zi pe alta? Să privească cerul şi să fie fericiţi? O astfel de gândire pozitivă este eficientă în locuri şi situaţii în care sărăcia este marginală sau este un simplu accident nu foarte greu de depăşit de un om înzestrat cu inteligenţă şi cu un dram de hotărâre. În România, pe de altă parte, acest lucru pare adesea imposibil.

Auzim de multe ori că am câştigat la Revoluţie libertatea. Oare aşa să fie? Cât de liber este un om care munceşte cinstit, dar care nu mai rămâne nici măcar cu câţiva lei în buzunar înainte de salariu? Ce alegeri poate el să facă? Are libertate de mişcare, însă unde să se ducă atâta vreme cât nu-i rămân bani nici pentru un drum la 100 de kilometri de casă? Are acces liber la serviciile sanitare, dar este oare liber să aleagă acele servicii sanitare de calitate de care are nevoie? Copiii lui au dreptul neîngrădit la educaţie, dar este el liber să aleagă o şcoală bună, care le-ar da cu adevărat o şansă în viitor? I se cuvin condiţii decente de muncă, dar are de unde să aleagă un job în care să fie tratat în mod corect? Are libertate de exprimare, dar şi-o poate exercita în faţa unui şef de tură de la singura fabrică din oraş de care depinde traiul de astăzi şi de mâine al familiei lui? Sărăcia îi răpeşte atât de mult din libertate, îl privează de atât de multe drepturi elementare, încât te întrebi, uneori, unde au dispărut atâţia ani de evoluţie socială.

S-au făcut studii în resurse umane care spun că oamenii nu sunt motivaţi, în ceea ce fac, neapărat de bani. Cu siguranţă că la ele nu a luat parte nicio casieră de supermarket din România, niciun muncitor în haine întunecate care aşteaptă zgribulit la 6 dimineaţa tramvaiul, rata, ocazia care să-l ducă la prima oră la serviciu. Cu alte cuvinte niciun om pentru care supravieţuirea este o aventură. Ci angajaţi din ţări în care acoperirea nevoilor de bază nu este o problemă, ci este un dat, un drept care vine la pachet cu statutul de angajat într-o societate civilizată.

Fireşte că există nenumărate exemple de oameni care au găsit, de-a lungul istoriei, în sărăcie un sens şi o cale spre mântuire. Însă de ce ar trebui cineva, născut să fie un om al lumii, să se transforme într-un ascet, într-un campion al spiritului, într-un atlet al renunţării? Sau de ce ar trebui să devină un soi de erou, care e nevoit să se dea peste cap, să-şi lase baltă casa şi să se ducă la mii de kilometri depărtare, să muncească până la epuizare pentru a-şi asigura un trai decent?

De fiecare data când văd cum un puternic al României e condamnat pentru corupţie şi alte asemenea fapte lipsite de cinste mă gândesc la el nu ca la un om care a luat nişte bani ce nu i se cuveneau, ci ca la unul care le-a răpit semenilor săi libertatea. Odată ce anii de puşcărie au trecut, puternicul revine în lumina reflectoarelor şi reuşeşte chiar să se bucure de respect, respect de care victimele sale nu au avut parte, deşi nu de puţine ori l-ar fi meritat cu prisosinţă. Uneori pentru că s-au luptat pentru libertatea lor şi a familiilor lor cu o forţă şi o hotărâre demne de un gladiator în arenă. Alteori pentru că au găsit un soi de libertate interioară care îi face să treacă cu capul sus prin lume, în ciuda tuturor greutăţilor. Pentru că au avut, pur şi simplu, putere să îndure şi să treacă prin atâtea şi atâtea. Sau pentru că îşi cresc frumos copiii, chiar dacă trebuie să mute în fiecare zi munţii din loc pentru asta.

Ce mi se pare însă extrem de trist şi de nedrept este că mulţi dintre cetăţenii României de astăzi trebuie să aibă în alcătuirea lor interioară ceva de sfinţi ca să poată trăi ca nişte oameni.”

Si editorialul lui Cristian Tudor Popescu:

De ce ar câştiga Nicolae Ceauşescu din primul tur

Irina Socol a fost colega mea de promoţie în Facultatea de Automatizări şi Calculatoare Bucureşti. Era o fată harnică şi onestă, deloc fiţoasă, mereu gata să ajute un coleg aflat în nevoie.

În toţi anii care s-au scurs după `89 am considerat-o pe Irina un simbol al iniţiativei private româneşti, mişcându-se cu mult mai mult talent decât mine în afacerile din domeniul IT, în care ne-am pregătit împreună. Firma SIVECO mi se părea o probă solidă că e posibil un capitalism românesc sănătos, liberal, fără propteaua statului.

Greu de descris ce am simţit când am aflat că Socol Irina e arestată pentru evaziune fiscală pe scară mare, circa 10 milioane de euro, între 2009 şi 2013, folosindu-se pentru asta şi de firme „fantomă” ale ţiganilor infractori din Sinteşti.

Iar acum, odată cu explozia dosarului Microsoft, constat că buna mea colegă Irina s-a ocupat tot timpul, în capitalismul românesc pe care credeam că-l construieşte, cu escrocherii ordinare, programe luate de la elevi isteţi şi vândute Ministerului Educaţiei la de 5 ori preţul, computere şi periferice la preţuri umflate de 10 ori. Mită, trafic de influenţă, evaziune fiscală, furturi de zeci de milioane de euro din banii statului, ăsta era „softul” scris de programatoarea Irina, întreprinzătoarea de mare succes.

Iar alţi tineri instruiţi în IT se vor fi întrebat în toţi aceşti ani de ce start-up-urile deschise de ei în mod cinstit n-au reuşit să crească, să-şi vândă produsele şi serviciile, multe au dat faliment. Păi, pentru că piaţa era acaparată de SIVECO şi alte societăţi de jaf de soiul ăsta, cu strânsa colaborare a Guvernului.

De ce majoritatea colegilor mei şi ai Irinei Socol au părăsit  ţara şi cu generaţiile actuale de absolvenţi ai Automaticii se întâmplă la fel?

Pentru că acest domeniu al Information Technology, emblemă, într-o economie naţională, a oamenilor „subţiri”, doxaţi, engleziţi, cu laptopul în faţă în pat şi la masă, se dovedeşte o uriaşă maşinărie de hoţie.

Şi nu numai românească. Microsoft însemna până acum pe la noi hiperinteligenţă, mare performanţă, tehnologia viitorului. Acum, pentru mulţi români, Microsoft va fi numele de cod pentru Macrociordeală.

Şi dacă aşa e în IT, e lesne de extrapolat cum o fi în alte sectoare…

Subsemnatul, ca IT-ist la bază, mă simt înşelat, dezonorat, batjocorit. Nu vreau să mă gândesc cum se simt simplii cetăţeni, pentru care dosarul Microsoft e imaginea capitalismului din România post `89 ca ansamblu de metode pentru jecmănirea lor la sânge de către politicieni şi afacerişti,  în cârdăşie cu mari firme occidentale.

Şi nici că Nicolae Ceauşescu ar câştiga din primul tur şi aceste alegeri pentru preşedinţia României.”

Ca tot veni vorba de Francmasonerie, citeam aici – Les Frères Inconnus de Memphis (N˚62) Rite Ancien et Primitif de Memphis et Misraïm o Plansa de Arhitectura despre Curajul Civic – aici. Tema: ce este curajul civic? De exemplu, unii afirma ca ar fi „protejarea Demnitatii Umane”. Dar e de retinut, as zice eu, si acest pasaj:

„« Comment pourrait-il en être autrement, mon fils ? »
demande Hermès Trismégiste et il ajoute :
« La vérité est la vertu parfaite, le souverain, bien qu’il ne soit ni troublé par la matière, ni circonscrit par le corps, est le bien nu, évident, inaltérable, auguste, immuable.
Or, les choses d’ici-bas sont incompatibles avec le bien ; elles sont périssables, changeantes, altérables, passant d’une forme à une autre. Ce qui n’est pas même soi (lui-même) peut-il être vrai ? Tout ce qui se transforme est mensonge, non seulement en soi, mais par les apparences qu’il nous présente l’une après l’autre. […]
L’homme n’est pas vrai en tant qu’homme. Le vrai ne consiste qu’en soimême et demeure ce qu’il est. L’homme est composé d’éléments multiples et ne reste pas identique à lui-même. Tant qu’il habite le corps, il passe d’un âge à un autre, d’une forme à une autre. Souvent, après un court intervalle de temps, les parents ne reconnaissent plus leurs enfants, ni les enfants leurs parents. Ce qui change au point d’être méconnaissable est-il quelque chose de vrai ? N’est-ce pas plutôt un mensonge que cette succession d’apparences diverses ? Ne regarde comme vrai que l’éternel et le juste. L’homme n’est pas toujours, donc il n’est pas vrai ; l’homme n’est qu’apparence, et l’apparence est le suprême mensonge. »”

Si ca veni vorba despre Ceausescu, va rog sa priviti aceste doua videoclipuri:

si, poate mai ales, acesta:

Nu trebuie sa va placa acest personaj sau comunismul, dar dumneavoastra, stimati cititori, ce parere aveti: a dat dovada Ceausescu de curaj civic? De asemenea, as mentiona ca la Jocurile de Putere ale lui Rares Bogdan, Calin Georgescu (v. si aici) spunea ca de la Revolutie incoace am avut oameni care au detinut Puterea, dar nu am avut lideri. Dumneavoastra ce credeti: Nicolae Ceausescu a fost un lider?

Chestiunea saraciei nu e caracteristica numai Romaniei. Este o problema care se pune acum in intreaga Europa.

Ziare.com

Proteste violente la Bruxelles: Austeritatea nu functioneaza!

Se arata ca:

Zeci de mii de oameni din mai multe tari europene au protestat, vineri, pe strazile din Bruxelles.

Acestia au iesit in strada la apelul sindicalistilor si au cerut o Europa sociala si iesirea din austeritate, transmite AFP, citat de Le Point.

Manifestantii au plecat din zona Garii de Nord din Bruxelles, au marsaluit pe marile bulevarde ale Capitalei, dupa care s-au oprit in fata institutiilor UE.

Cei mai numerosi au fost protestatarii din tari Franta, Polonia, Danemarca, Spania sau Grecia. „Masuri de austeritate = saracie durabila” sau „Oamenii, nu profitul” au fost cateva dintre mesajele cu care protestatarii si-au aratat nemultumirea.

„Mesajul nostru este simplu, dar este un mesaj pe care liderii europeni nu vor sa il inteleaga. Mesajul nostru este acela ca politicile folosite ca raspuns la criza economica au agravat si mai tare criza sociala. Mesajul nostru este ca austeritatea nu functioneaza”, a explicate Bernadette Segol, reprezentanta a sindicalistilor.

La un moment dat, protestatarii au inceput sa arunce cu petarde si cu bucati din pavele catre fortele de ordine, care au ripostat cu gaze lacrimogene si tunuri de apa.

Potrivit reprezentantilor fortelor de ordine, numarul protestatarilor a fost de circa 25.000.”

Problema este: spre ce se indreapta Europa…? Avem deja tari care iau masuri de austeritate, dar somajul este in crestere, in altele somajul a explodat: Grecia, Spania… Accentuarea saraciei creeaza premisele cresterii criminalitatii si terorismului! Erodeaza credibilitatea Francmasoneriei si increderea oamenilor in democratia liberala. Si s-a vazut la recentele alegeri europarlamentare ascensiunea ingrijoratoare a partidelor extremiste si xenofobe. Deja sunt decalaje mari in Europa, intre tari care apartin UE. Chestiunea este daca exista oameni care sa militeze impotriva acestei stari de lucruri maligne cu care se confrunta UE. Oameni care sa aiba curaj civic, lideri. Asa cum „San Bernard vorbeste despre un Cavaler Templier „ce strabate drumurile si cetatile niciodata pieptanat, rareori spalat, cu parul neglijent: murdar de praf, cu pielea arsa de caldura si roasa de camasa de zale” – un portret ce contrasteaza, fara indoiala, cu imaginea pe care, in mod obisnuit, ne-o facem la auzul cuvintelor Cavaler Templier” (Stefan Masu – Adevaratii Templieri).

Adica de adevarat luptator!

Va rezolva Occidentul astfel de probleme? Iata ce spune Stefan Masu in cartea sa Adevaratii Templieri:

In Orient, Templierul este inainte d etoate, un razboinic, care se straduieste sa duca o viata religioasa normala, dar accentul cade, cum e lesne de inteles pe latura razboinica, pe disciplina strict militara, fiind vorba despre apararea cetatilor si locurilor crestine si de protejarea pelerinilor. Templierul trebuie sa fie pregatit, sa raspunda unui atac, in orice moment, sau sa iasa la atac in orice moment. […]

In Occident, in schimb, aspectul militar este mai discret, Comanderia templiera era instalata intr-o „Casa” sau „Sura” termenul de „Casa Templierilor” este mai frecvent, intr-o perioada decat cel de Templu, pentru desemnarea unor constructii (in schimb termenul „Templu” ramane generic folosit pentru desemnarea Ordinului) – luand adesea forma unei exploatari agricole clasice, cu grajduri pentru cai, pentru porci, patule si fanare etc., completate cu capele si cimitir, uneori un oratoriu, toate dispuse intr-un cadrilater, cu turnuri in cele patru colturi.

In consecinta, viata Templierului este mai putin razboinica, in cotidianul sau, fiind mai mult religioasa in latura sa spirituala si mai mult agricola in latura sa practica, la care se adauga activitatile comercial-bancare si financiare, ce au cunoscut o deosebita amploare, la un moment dat” (subl. mea)

Intelegand in mod simbolic „latura razboinica, pe disciplina strict militara, fiind vorba despre apararea cetatilor si locurilor crestine si de protejarea pelerinilor”, pun si eu o intrebare: avem un asemenea Orient? Iar daca nu-l avem, cine sa lupte? Cine sa lupte impotriva acestei saracii care se intinde pe tot continentul si care poate fi parte a unui plan diabolic? Uitati-va cum, pe plan european, Stanga a pactizat practic cu Dreapta. Avem o Stanga europeana nu numai corupta, dar si cu grave derapaje ideologice! Iar curajul civic, in Europa cel putin, mi se pare mult diminuat, motiv pentru care se ridica pe continent partide extremiste ce urmaresc pe fata distrugerea Uniunii Europene! Pentru ca daca nu avem astfel de oameni, care sa lupte, cercurile „comercial-bancare si financiare” nu se vor sinchisi ca se prelungeste indefinit criza si ca oamenii sufera, isi vor vedea de ale lor, de cum sa-si mareasca profitul.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

octombrie 2, 2014 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

Care e parerea Dvs.?

Legat de ce se intampla actualmente in SUA si nu numai acolo, dar in lume, in general vorbind, iata o idee interesanta:

Eugen Ovidiu Chirovici

„Aparent, niciodata pretul liberatii nu poate fi platit prin amputarea unor drepturi indviduale socotite inalienabile. In fapt, istoria demonstreza ca in conditii de stres social accentuat (razboaie, crize economice de mare intensitate, etc), oamenii pot fi convinsi relativ usor sa renunte la o parte dintre aceste drepturi in virtutea unei prezumate singurante generale. In fapt, orice regim care a inceput prin a propune tranzactionarea libertatii in schimbul sigurantei a sfirsit prin dictatura si oprimare. Daca amenintarea terorismului si crizele economice vor constitui pentru guverne pretexte pentru limitarea liberatilor cistigate treptat de cetateni in ultimul secol, atunci efectele acestor limitari se pot dovedi in viitor mai toxice decit amenintarea insasi.” (subl. mea)

Eugen Ovidiu Chirovici

Care e parerea Dvs., stimati cititori?

Dar daca terorismul, crizele economice sunt produse ad hoc, pentru limitarea libertatilor in scopul institutirii dictaturii si oprimarii? Este oare absurd sa gandesc lucrurile prin prisma unei asemenea teorii a conspiratiei, desfasurata la scara mondiala? Care este secretul unor asemenea lucruri – terorism, crize economice? Ce semnificatie au…? Si cine sau ce ne-ar putea pazi de asemenea duhuri rele, necurate…?

octombrie 6, 2013 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii