Va dati seama ce actiuni de spionaj vor incepe…

Daca Presedintele Trump si D-na. Merkel l-au felicitat pe Dl. Putin pentru victoria in „alegeri” – D-na. Merkel chiar „calduros” – pentru a avea un dialog, nu-i asa cu Rusia putinista, daca Dl. Nastase, anticipand reactia celor doi mari lideri occidentali, a mers la Moscova sa tina o conferinta, in ideea de buna vecinatate cu Federatia Rusa, ce sa ne mai mire ce relateaza Cristian Preda:

„Ce rol a jucat MAE în invitarea la standul României din cadrul Târgului de carte de la Paris a călugărului transnistrean Baștovoi, virulent critic al UE?
Omul respectiv dădea autografe la stand când Meleșcanu era și el la Paris.
S-au și întâlnit pe malurile Senei?
Asumarea lui Bastovoi e parte a politicii externe a României?
Are asta vreo legătură cu sprijinul dat de MAE lui Adrian Năstase în contactele sale de la Moscova?”

Despre parintele Savatie Bastovoi – aici. Iar despre cum stau lucrurile cu Manastirea Noul Neamt, unde, din cate inteleg, deocamdata lucrurile sunt calme – aici. Din cate inteleg, Savatie Bastovoi are cetatenie romana, dar e calugar intr-o manastire care se afla in Transnistria. Aceasta manastire tine de Biserica Ortodoxa din Moldova, aflata sub jurisdictia Patriarhiei Moscovei. Deci nu apartine de Mitropolia Basarabiei, care e in cadrul Patriarhiei Romane. Iata ce ne spune Wikipedia:

„În timpul ocupaţiei sovietice din 1940-1941, şi mai apoi sub regim sovietic din 1944 pana în 1992, Mitropolia Basarabiei şi-a încetat activitatea, fiind înlocuită de Eparhia Chişinăului, sub autoritatea Patriarhiei Moscovei şi a întregii Rusii. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată trecerea Basarabiei sub autoritatea canonică Patriarhiei Ruse.”

si – v. aici:

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a exprimat oficial poziţia faţă de situaţia Bisericii din Basarabia şi Bucovina de Nord printr-un comunicat dat publicităţii la 9 aprilie 1992, în care făcea precizarea că Sinodul Patriarhiei Române nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei şi a Mitropoliei Bucovinei.^[3][4] De asemenea, Biserica Ortodoxă Rusă dorea să-şi menţină jurisdicţia bisericească şi asupra Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova.”

Stau si ma intreb daca parintele Bastovoi joaca vreun rol in aceasta ecuatie. Si, daca da, care anume? Iar mitroplitul Vladimir, cel putin dupa numele sau, Nicolae Cantarean, e roman sadea. Interesant ar fi sa stim care e punctul de vedere al D-lui. Adrian Nastase, care doreste relatii bune cu Rusia, legat de ce spunea fostul patriarh, Preafericitul Parinte Teoctist – v. aici:

„„Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop VLADIMIR, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi şi-au manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar depărtat violent şi samavolnic din reşedinţa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi «arhierei» schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, din martie 1992, care prevede că «este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea».

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi a atitudinii antiromâneşti a Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfintitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca lociţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastă a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor recunoscând ^[9].”

—Patriarhul Teoctist Arăpaşu„

Foarte interesant sa cititi aici despre parintele Savatie Bastovoi. Iata ce arata printre altele:

„Parintele Savatie Bastovoi este o personalitate cunoscuta in mediile bisericesti si in cele intelectuale, cartile sale fiind apreciate cu mai multe distinctii prestigioase cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996), Premiul salonului national de carte de la Iasi (1996), premiul Fundatiei Soros pentru debut, premiul revistelor „Timpul” si „Convorbiri literare” din Romania. Din anul 1996, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. S-a nascut pe 4 august anul 1976, in Chisinau, tatal sau Valentin Bastovoi fiind profesor de logica la Universitatea „Ion Creanga”, iar mama Claudia, absolventa a Institutului de Arte, sectia regie.

Are studii de pictura, filozofie si teologie si a predat iconografia la Seminarul teologic din Chisinau. O vreme a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat in rangul de protosinghel (egumen) de arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. In anul 2005 a facut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe langa Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinti romani: Grigorie Dascalul si Gheorghe de la Manastirea Cernica. In Romania a sustinut foarte multe conferinte si seri duhovnicesti, in special dedicate tinerilor, a acordat multe interviuri, a publicat foarte multe carti si brosuri, mereu actuale, realiste si ziditoare de suflet crestinesc, autentic.” (subl. mea)

Chiar ma intreb ce spune PSD-ALDE despre chestia asta: premiul Fundatiei Soros pentru debut!!!! 🙂 😆

Ce rol a jucat MAE…? Dar… ce rol joaca el? Ce cauta el intr-o manastire ce tine de Patriarhia Moscovei? De ce nu vine el la Biserica Neamului sau, cum bine se exprima Preafericitul si vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist? Daca si-l asuma…? Daca o fi de prin SIE… atunci e clar ca si-l asuma, nu? Daca nu, atunci – nu v-ati prins? – e vorba de dialog, de buna vecinatate cu Federatia Rusa, nu? 😉

Nu de alta, dar imi provoaca oroare numai gandul de a-i pune alaturi, mintal, desigur, pe parintele Savatie Bastovoi si pe Dughin!!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Doua articole care trebuie neaparat citite

Dar inainte de a trece la cele doua articole, trebuie citit acesta:

Mediafax

Ambasadorul rus la ONU: Tensiunile dintre Rusia şi SUA sunt probabil la cel mai înalt nivel după 1973

„Vitaly Churkin, ambasadorul Rusiei la ONU, a declarat că tensiunile dintre Moscova şi Washington sunt probabil la cel mai înalt nivel după anul 1973, însă a precizat că relaţiile actuale între cele două puteri sunt totuşi diferite de cele din timpul Războiului Rece, notează The Associated Press.

„Cred că situaţia generală este destul de rea în acest moment, probabil cea mai gravă (…) din 1973 încoace”, a declarat diplomatul rus.

Churkin a adăugat că „deşi există fricţiuni serioase, diferenţe precum Siria, continuăm să lucrăm în alte chestiuni (…) şi uneori chiar foarte bine”.

Acest lucru nu se întâmpla în timpul Războiului Rece, iar în 1973, în contextul războiului dintre Israel şi mai multe state arabe, potrivit experţilor, riscul izbucnirii unui conflict armat între Statele Unite şi Uniunea Sovietică era la cel mai înalt nivel de după Criza rachetelor cubaneze din 1962.

Ambasadorul rus a mai declarat că „o serie de acţiuni” au adus relaţiile ruso-americane la nivelul actual.

„Este vorba de o lipsă fundamentală de respectă şi lipsă a unor discuţii aprofundate” în ceea ce priveşte problemele politice, a mai spus diplomatul.

Churkin a mai afirmată că Mosova doreşte normalizarea relaţiilor cu Washingtonul.”

Si acum cele doua articole:

Europa Libera

Traian Ungureanu

Colonialism rus și orbire occidentală (I)

12 octombrie, 2016

• Traian Ungureanu

„Recent, în timpul unui concurs televizat, o tînără englezoaică a fost întrebată: din ce țară au făcut parte Cehia și Slovacia? Concurenta a zîmbit și a răspuns sigură pe ea: din Rusia! Răspunsul nu dovedește ignoranța generală a publicului ocidental ci vorbește, mai întîi, despre educația concurentei. Însă, ceva în acest răspuns aiuritor e cu adevărat de luat în seamă. E vorba de impresiile și, uneori, falsele certitudini care dau, în lumea ocidentală, imaginea Rusiei și a Europei de Est în genere.

Lipsa de educație istorică și geografică a oamenilor de rînd nu e o noutate și nici o excepție. În fond, nici est-europenii nu sînt mai bine pregătiți, cînd e vorba de datele lumii occidentale. Puțini români, sîrbi sau estonieni sînt în stare să dea numele capitalei cutărui stat american, de pildă New York (Albany) Adevărata problemă e altundeva: în definiția politico-istorică a lumii est-europene, așa cum circulă ea în Occident. Brutal spus: cine pe cine și cu ce drept?

Situația e complicată de revenirea agresivă în prim plan a Rusiei și a problemelor est-europene, odată cu politica externă foarte activă și agresivă a regimului Putin. Operațiile și afirmațiile puse în mișcare de Rusia au fost preluate și analizate de corul obișnuit al istoricilor, jurnaliștilor și politicienilor. Rezultatul final e o interpretare a Europei de Est care poartă aprobarea oficială, e propagată de media și, de acolo, preluată de opinia publică. Într-o măsură deloc neglijabilă, această schiță a integrat elemente de propagandă, falsuri și dezinformări curente în Rusia. Fără excepție, aceste presupuse fapte sigure sînt atrăgătoare și par să se sprijine pe date istorice incontestabile sau pe evenimente recente desfășurate sub ochii contemporanilor. Asta, la capitolul informație. Încă mai înrijorătoare e consolidarea ideilor fixe care scutesc Rusia de păcatele reproșate amarnic Occidentului. Acest soi de orbire voluntară domină, mai departe, o mare parte a lumii academice, a tineretului universitar și a militanților care se bat pentru o lume mai bună, din diverse unghiuri și pe temele cele mai felurite.

Dacă e să începem cu evenimentele recente absorbite în Occident prin filtru rusesc, atunci e vorba, în primul rînd, de tema încrederii înșelate de NATO și de UE. Argumentul principal al acestei idei e că NATO și UE au înghițit statele est-europene și fostele state sovietice, ocupînd poziții pe frontierele Rusiei. Într-adevăr, toată lumea știe că între 1989 și 2007, majoritatea acestor state și, în orice caz, toate fostele membre ale Trataului de la Varșovia, au fost admise în UE și în Alianța NATO: Rusia a pornit de la aceste realități pentru a planta ideea încercuirii ostile și pentru a reproșa Occidentului că a capturat Europa de Est. Din păcate, prea puține replici occidentale pleacă de la realitatea de fapt: toate statele est-europene membre UE și NATO au pătruns în aceste organizații de bună voie, pentru că asta și-au dorit și au reușit, adesea, după ani lungi de încercări și insistențe. UE și NATO n-au anexat și n-au silit pe nimeni să li se alăture. NATO n-a pătruns cu forța în statele care i-au devenit parte. Dacă înglobarea statelor estice în fostul lagăr sovietic a fost întotdeauna rezultatul războiului sau ocupației militare, UE și NATO n-au tras nici un foc de armă și n-au trimis nici o forță de ocupație în Est. Singurul lucru major care s-a întîmplat, cu adevărat, înainte de aderarea la UE sau NATO, au fost referendumuri încheiate, fără excepție, cu un vot favorabil zdrobitor. Iar dacă știm ceva, după 70 de ani de comunism sovietic și 27 de ani de UE și NATO, atunci totul poate fi pus într-o regulă simplă: în URSS s-a intrat numai sub amenințare, în UE și NATO a intrat numai cine și dacă și-a dorit așa ceva. În plus, unul din principalele motive care au grăbit statele est-europene spre UE și NATO a fost tocmai amenințarea neîncetată a Rusiei.

În varianta propagandistică rusească, raționamentul merge mai departe și spune că aglomerarea de state est-europene membre UE și NATO la frontierele Rusiei urmărește, de fapt, un singur lucru: încercuirea și, ulterior, atacarea sau șantajarea Rusiei. Ideea e grotescă. Cine poate crede că Occidentul are în minte să atace Rusia? Și cine e atît de nebun să spere, cu adevărat, că poate cîștiga un conflict cu necuprinsa și formidabila Federație Rusă? Poate copiii, deși e greu de crezut că pînă și mintea copiilor e un pic mai serioasă.”

Traian Ungureanu

Colonialism rus și orbire occidentală (II)

14 octombrie, 2016

• Traian Ungureanu

„A doua mare problemă a percepției occidentale asupra Rusiei și Europei de Est e orbirea elitelor academice. E curios, deși nimeni nu se miră: în vreme ce lumea academică toacă mărunt, sub acuzația de colonialism, marile state ale Occidentului, nimeni nu suflă un cuvînt și nici nu pare să fi auzit vreodată de cel mai mare și mai activ imperiu colonial. Un imperiu viu și harnic, persecutor de națiuni și mare amator de expansiune. Numele lui? Rusia.

Ocupația colonială franceză sau britanică e demult încheiată. Cu toate astea, presa și școlile occidentale continuă să pună sub acuzare fostele puteri coloniale, învinuite de toate relele lumii: sclavie, exploatare economică, rasism și distrugere de culturi. Istoria e un pic mai complicată, dar nimeni n-are timp să se oprească. Ura față de Occident, e o boală neiertătoare în Occident. Implanturile de tehnologie, justiție, libertate, administrație și cultură modernă care au ridicat lumea extraeuropeană după intervenția europeană nu contează.

Dar adevărata problemă e orbirea care îi face pe aceiași oameni să urască occidentul și să ignore exact faptele pentru care e acuzat occidentul, atunci cînd e vorba de Rusia. Studiile coloniale se predau în mai toate marile Universități occidentale, dar nu se ating de cel mai mare imperiu colonial în viață. Violența extremă, milioanele de victime, rasismul social, exploatarea economică nemiloasă, pierderea libertății și a drepturilor civile, distrugerea democrației, îndoctrinarea lingvistică și culturală, suprimarea protestului și alte atîtea crime impuse de ocupația și dominația sovieto-rusă nu există, pur și simplu, pentru marii luptători cu abuzurile trecute ale colonialsimului occidental.

Cînd e vorba de Rusia, ocupația nu e ocupație, violența nu e violență iar îndoctrinarea e un serviciu de binefacere gratuit. E destul de clar că, pentru luptătorii cu trecutul Occidentului, colonialismul e ceva ce poate fi și trebuie reproșat numai Occidentului. Pe scurt, un foarte util instrument de atacat, dinăuntru, propria cultură. Rusia e, dimpotrivă, scutită. Sigur, asta e o afacere internă occidentală. Dacă occidentalii vor să se răfuiască în amănunt cu Occidentul, nimeni nu-i poate opri. Numai că, pe fundația acestei orbiri, a crescut, în mod revoltător, percepția care a normalizat crimele și oprimarea sovieto-rusă. Astfel în locul observației după care Rusia vrea să își domine și după eliberare, fostele colonii, circulă ideea după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia. Evident, toată lumea are vecini și n-are cum să nu fie interesată anume de ce fac ei. Dar asta nu înseamnă, de pildă, că Italia vrea să controleze Austria sau că Suedia poartă sîmbetele Danemarcei. Tot așa cum e evident că, de pildă, Canada se simte foarte bine în vecinătatea Statelor Unite. Doar în cazul Rusiei ideea de interes special față de Republicile Baltice, Polonia sau Bulgaria presupune șantaj economic, subversiune, infiltrare, provocări militare, atacuri cibernetice și campanii de propagandă ostilă.

În cele din urmă, nu e e nevoie decît de un efort minim de cunoaștere pentru a aduce adevărul istoric în percepția care dă imaginea Estului. Și de incă un lucru, din păcate infinit mai dificil: de curajul de a ține cont de adevăr, chiar împotriva propriilor convingeri politice și a propriilor frustrări.”

Ca Rusia e un mare pericol nu doar pentru Romania, dar pentru intreaga Europa, luata in ansamblul ei, lucrurile, cred, sunt destul de clare si se pot certifica cu fapte istorice. Insa legat de ceea ce doreste sa arate Dl. Traian Ungureanu – „Încă mai înrijorătoare e consolidarea ideilor fixe care scutesc Rusia de păcatele reproșate amarnic Occidentului.” – trebuie spus ca imaginea unei Rusii care n-ar fi chiar atat de rea, ba dimpotriva: chiar de dorit fata de „pacatele” amarnice, nu-i asa, ale Occidentului, s-a construit de catre o stanga europeana ce a fost aproape in totalitate sub autoritatea Kremlinului si finantata de acesta. Inclusiv cu asa-zisi oameni de stanga, occidentali, dar platiti si subordonati Moscovei. Aici nu a fost vorba doar de idealurile pe care le-au avut unii. Poate ca le-au avut. Ci despre o actiune coordonata de Kremlin, in Occident, pentru promovarea Rusiei prin comunism.

Eu cred ca trebuie inteles ca, prin comunsim, Rusia avea suportul ideologic cel mai clar si solid pentru a putea sa-si impuna puterea si, pe cale de consecinta, desigur, dominatia in Europa. Panslavismul si Ortodoxia Rusa si chiar marea cultura rusa au reprezentat un esec major din acest punct de vedere. Pentru politica bazata pe dominatie si teroare, promovata de catre Kremlin, comunsimul era ideologia ideala. Si se poate usor constata ca URSS a fost o mare problema, o mare amenintare la adresa securitatii nord-atlantice.

Odata cu prabusirea comunismului, suportul acesta ideologic, la comunism ma refer, a disparut. Si a ramas doar forta militara, expresie a politicii de violenta si violentare a altor state libere si suverane, caracteristica Kremlinului.

„Cu toate astea, presa și școlile occidentale continuă să pună sub acuzare fostele puteri coloniale, învinuite de toate relele lumii: sclavie, exploatare economică, rasism și distrugere de culturi.” – da, pentru ca toata stanga occidentala a fost aservita – citeste corupta – de catre puterea politica din Rusia (m-as bucura daca lucrurile nu au stat chiar asa!), mai exact spus cea sovietica.

Daca mai sus vorbeam despre vina Rusiei, in legatura cu: „Recent, în timpul unui concurs televizat, o tînără englezoaică a fost întrebată: din ce țară au făcut parte Cehia și Slovacia? Concurenta a zîmbit și a răspuns sigură pe ea: din Rusia!” – vorbim de vina Occidentului. Pentru ca perceptia aceasta, ca Europa de Est se confunda cumva cu Rusia, vine din vina Occidentului care a ramas pasiv la incercarile Rusiei de a-si impune punctele de vedere si dominatia, e adevarat prin forta si amenintare cu forta, caracteristica marilor dictaturi.

Naivitatea Occidentului a constat in faptul ca a considerat bun comunsimul si mai ales cel din Rusia. Dar sa nu generalizam. Au existat, desigur, si minti lucide.

„Dacă occidentalii vor să se răfuiască în amănunt cu Occidentul, nimeni nu-i poate opri. Numai că, pe fundația acestei orbiri, a crescut, în mod revoltător, percepția care a normalizat crimele și oprimarea sovieto-rusă. Astfel în locul observației după care Rusia vrea să își domine și după eliberare, fostele colonii, circulă ideea după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia” – fara indoiala ca acei occidentali sunt, de regula, cei de stanga si cei subventionati de Moscova (in zilele noastre mai ales cei din urma, adica cei subventionati de Moscova!!). Ideea „după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia” este fabricata de catre Kremlin si „vanduta” in Occident unora platiti tot de Rusia – de asta am si pus ghilimelele de rigoare la „vanduta”. Cu alte cuvinte, Rusia centreaza, Rusia da cu capul, dar trebuie sa para altfel, ca si cum Occidentul centreaza!

La fel a fost si cu punerea in balanta a nazismului (Germania hitlerista cu Hitler) si a comunismului (URSS cu Stalin). Rezultatul a fost ca nazismul e rau, comunismul e bun. Nu s-a vorbit, decat recent, despre crimele comumnismului si sa ne gandim ca inca, in Romania, sunt fosti tortionari in libertate (v., de ex, aici si aici)!! Despre Stalin nu s-a spus in epoca faptul ca ar fi tot atat de rau ca si Hitler sau poate si mai rau! Dimpotriva, Stalin – cel putin pana cand Hrusciov i-a aratat abuzurile (sa nu uitam ca si acum, in Rusia, sunt multi nostalgici chiar dupa Stalin) – era baiatul bun, Hitler era cel rau!! Iar la aceasta schema de gandire a contribuit din plin evreimea, in marea ei majoritate comunista la acea vreme! Si nici acum o anumita parte a evreimii nu considera altfel! Dar, in general vorbind, Stanga a contribuit la exprimarea si promovarea unor asemenea perceptii si mod de gandire, chiar daca eronate. Asta nu conta, pentru ca felul asta de a gandi era pus in slujba unor „inalte idealuri”, lucru ce ar fi „iertat” eventualele „scapari”, indiferent cat de multe erau si ca ar fi viciat considerabil adevarul. Insa trebuie precizat ca „atunci cand fu la o adica”, vorba lui Nea Marin, Stanga europeana s-a retras din fata lor, recunoscand pericolul si adevarul.

Fara indoiala ca acum Rusia cauta un nou suport ideologic in acelasi scop: pentru a-si extinde dominatia in Europa – v. decizia recenta a lui Putin si anume: copiii rusi sa fie retrasi de la scolile occidentale. Unul din noii ideologi e Dughin, despre care am mai scris – v. aici si de vazut si cine s-a intalnit cu Dughin cand acesta a venit in Romania… Dar pe de alta parte, iarasi foarte interesant, sprijinul Rusiei merge catre partidele eurosceptice din Europa. In general, acest nou suport ideologic este antieuropean, antiNATO, antidemocratic. Vladimir Putin incearca sa gaseasca acest nou suport ideologic dar, totusi, nu-l gaseste. Chiar si comunismul, sa nu uitam, n-a fost o creatie ruseasca. Modernitatea, in Rusia, s-a prezentat nu sub forma comunismului ci sub cea a nihilismului – nu atat negare in sine cat stresul, inclusiv intelectual, de a gasi o cale noua.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Atitudinea Germaniei…

Recomand sa cititi articolul lui George Friedman, de pe Stratfor, privind Germania:

„Germany Emerges is republished with permission of Stratfor.”

Se arata ca:

„By George Friedman

German Chancellor Angela Merkel, accompanied by French President Francois Hollande, met with Russian President Vladimir Putin on Feb. 6. Then she met with U.S. President Barack Obama on Feb. 9. The primary subject was Ukraine, but the first issue discussed at the news conference following the meeting with Obama was Greece. Greece and Ukraine are not linked in the American mind. They are linked in the German mind, because both are indicators of Germany’s new role in the world and of Germany’s discomfort with it.

It is interesting to consider how far Germany has come in a rather short time. When Merkel took office in 2005, she became chancellor of a Germany that was at peace, in a European Union that was united. Germany had put its demands behind it, embedding itself in a Europe where it could be both prosperous and free of the geopolitical burdens that had led it into such dark places. If not the memory, then the fear of Germany had subsided in Europe. The Soviet Union was gone, and Russia was in the process of trying to recover from the worst consequences of that collapse. The primary issue in the European Union was what hurdles nations, clamoring to enter the union, would have to overcome in order to become members. Germany was in a rare position, given its history. It was in a place of comfort, safety and international collegiality.

The world that Merkel faces today is startlingly different. The European Union is in a deep crisis. Many blame Germany for that crisis, arguing that its aggressive export policies and demands for austerity were self-serving and planted the seeds of the crisis. It is charged with having used the euro to serve its interests and with shaping EU policy to protect its own corporations. The vision of a benign Germany has evaporated in much of Europe, fairly or unfairly. In many places, old images of Germany have re-emerged, if not in the center of many countries then certainly on the growing margins. In a real if limited way, Germany has become the country that other Europeans fear. Few countries are clamoring for membership in the European Union, and current members have little appetite for expanding the bloc’s boundaries.

At the same time, the peace that Germany had craved is in jeopardy. Events in Ukraine have aroused Russian fears of the West, and Russia has annexed Crimea and supported an insurgency in eastern Ukraine. Russia’s actions have sparked the United States’ fears of the re-emergence of a Russian hegemon, and the United States is discussing arming the Ukrainians and pre-positioning weapons for American troops in the Baltics, Poland, Romania and Bulgaria. The Russians are predicting dire consequences, and some U.S. senators are wanting to arm the Ukrainians.

If it is too much to say that Merkel’s world is collapsing, it is not too much to say that her world and Germany’s have been reshaped in ways that would have been inconceivable in 2005. The confluence of a financial crisis in Europe that has led to dramatic increases in nationalism — both in the way nations act and in the way citizens think — with the threat of war in Ukraine has transformed Germany’s world. Germany’s goal has been to avoid taking a leading political or military role in Europe. The current situation has made this impossible. The European financial crisis, now seven years old, has long ceased being primarily an economic problem and is now a political one. The Ukrainian crisis places Germany in the extraordinarily uncomfortable position of playing a leading role in keeping a political problem from turning into a military one.

The German Conundrum

It is important to understand the twin problems confronting Germany. On the one hand, Germany is trying to hold the European Union together. On the other, it wants to make certain that Germany will not bear the burden of maintaining that unity. In Ukraine, Germany was an early supporter of the demonstrations that gave rise to the current government. I don’t think the Germans expected the Russian or U.S. responses, and they do not want to partake in any military reaction to Russia. At the same time, Germany does not want to back away from support for the government in Ukraine.

There is a common contradiction inherent in German strategy. The Germans do not want to come across as assertive or threatening, yet they are taking positions that are both. In the European crisis, it is Germany that is most rigid not only on the Greek question but also on the general question of Southern Europe and its catastrophic unemployment situation. In Ukraine, Berlin supports Kiev and thus opposes the Russians but does not want to draw any obvious conclusions. The European crisis and the Ukrainian crisis are mirror images. In Europe, Germany is playing a leading but aggressive role. In Ukraine, it is playing a leading but conciliatory role. What is most important is that in both cases, Germany has been forced — more by circumstance than by policy — to play leading roles. This is not comfortable for Germany and certainly not for the rest of Europe.

Germany’s Role in Ukraine

The Germans did play a significant part in the fall of Ukrainian President Viktor Yanukovich’s government. Germany had been instrumental in trying to negotiate an agreement between Ukraine and the European Union, but Yanukovich rejected it. The Germans supported anti-Yanukovich demonstrators and had very close ties to one of the demonstration leaders, current Kiev Mayor Vitali Klitschko, who received training in a program for rising leaders sponsored by the Christian Democratic Union — Merkel’s party. The Germans condemned the Russian annexation of Crimea and Moscow’s support for the Ukrainian secessionists in the east. Germany was not, perhaps, instrumental in these events, but it was a significant player.

As the Germans came to realize that this affair would not simply be political but would take on a military flavor, they began to back away from a major role. But disengagement was difficult. The Germans adopted a complex stance. They opposed the Russians but also did not want to provide direct military support to the Ukrainians. Instead, they participated in the sanctions against Russia while trying to play a conciliatory role. It was difficult for Merkel to play this deeply contradictory role, but given Germany’s history the role was not unreasonable. Germany’s status as a liberal democracy is central to its post-war self-conception. That is what it must be. Therefore, supporting the demonstrators in Kiev was an obligation. At the same time, Germany — particularly since the end of the Cold War — has been uneasy about playing a direct military role. It did that in Afghanistan but not Iraq. And participating in or supporting a military engagement in Ukraine resurrects memories of events involving Russia that Berlin does not want to confront.

Therefore, Germany adopted a contradictory policy. Although it supported a movement that was ultimately anti-Russian and supported sanctions against the Russians, more than any other power involved it does not want the political situation to evolve into a military one. It will not get involved in any military action in Ukraine, and the last thing Germany needs now is a war to its east. Having been involved in the beginnings of the crisis, and being unable to step away from it, Germany also wants to defuse it.

The Greek Issue

Germany repeated this complex approach with Greece for different reasons. The Germans are trying to find some sort of cover for the role they are playing with the Greeks. Germany exported more than 50 percent of its gross domestic product, and more than half of that went to the European free trade zone that was the heart of the EU project. Germany had developed production that far exceeded its domestic capacity for consumption. It had to have access to markets or face a severe economic crisis of its own.

But barriers are rising in Europe. The attacks in Paris raised demands for the resurrection of border guards and inspections. Alongside threats of militant Islamist attacks, the free flow of labor from country to country threatened to take jobs from natives and give them to outsiders. If borders became barriers to labor, and capital markets were already distorted by the ongoing crisis, then how long would it be before weaker economies used protectionist measures to keep out German goods?

The economic crisis had unleashed nationalism as each country tried to follow policies that would benefit it and in which many citizens — not in power, but powerful nonetheless — saw EU regulations as threats to their well-being. And behind these regulations and the pricing of the euro, they saw Germany’s hand.

This was dangerous for Germany in many ways. Germany had struggled to shed its image as an aggressor; here it was re-emerging. Nationalism not only threatened to draw Germany back to its despised past, but it also threatened the free trade essential to Germany’s well-being. Germany didn’t want anyone to leave the free trade zone. The eurozone was less important, but once they left the currency bloc, the path to protectionism was short. Greece was of little consequence itself, but if it demonstrated that it would be better off defaulting than paying its debt, other countries could follow. And if they demonstrated that leaving the free trade zone was beneficial, then the entire structure might unravel.

Germany needed to make an example of Greece, and it tried very hard last week to be unbending, appearing to be a bit like the old Germany. The problem Germany had was that if the new Greek government wanted to survive, it couldn’t capitulate. It had been elected to resist Germany. And whatever the unknowns, it was not clear that default, in whole or part, wasn’t beneficial. And in the end, Greece could set its own rules. If the Greeks offered a fraction of repayment, would anyone refuse when the alternative was nothing?

Therefore, Germany was facing one of the other realities of its position — one that goes back to its unification in 1871. Although economically powerful, Germany was also extremely insecure. Its power rested on the ability and willingness of other countries to give Germany access to their markets. Without that access, German power could fall apart. With Greece, the Germans wanted to show the rest of Europe the consequences of default, but if Greece defaulted anyway, the only lesson might be that default works. Just as it had been in the past, Germany was simultaneously overbearing and insecure. In dealing with Greece, the Germans could not risk bringing down the European Union and could not be sure which thread, if pulled on, would unravel it.

Merkel’s Case in Washington

It was with this on her mind that Merkel came to Washington. Facing an overwhelming crisis within the European Union, Germany could not afford a war in Ukraine. U.S. threats to arm the Ukrainians were exactly what she did not need. It wasn’t just that Germany had a minimal army and couldn’t participate or, in extremis, defend itself. It was also that in being tough with Greece, Germany could not go much further before being seen as the strongman of Europe, a role it could not bear.

Thus, she came to Washington looking to soften the American position. But the American position came from deep wells as well. Part of it had to do with human rights, which should not be dismissed as one source of decision-making in this and other administrations. But the deeper well was the fact that for a hundred years, since World War I, through World War II and the Cold War, the United States had a single rigid imperative: No European hegemon could be allowed to dominate the Continent, as a united Europe was the only thing that might threaten national security. Therefore, regardless of any debate on the issue, the U.S. concern about a Russian-dominated Ukraine triggered the primordial fear of a Russian try at hegemony.

It was ironic that Germany, which the United States blocked twice as a hegemon, tried to persuade the United States that increased military action in Ukraine would not solve the problem. The Americans knew that, but they also knew that if they backed off now, the Russians would read it as an opportunity to press forward. Germany, which had helped set in motion both this crisis and the European crisis, was now asking the United States to back off. The request was understandable, but simply backing off was not possible. She needed to deliver something from Putin, such as a pledge to withdraw support to Ukrainian secessionists. But Putin needed something, too: a promise for an autonomous province. By now Merkel could live with that, but the Americans would find it undesirable. An autonomous Ukrainian province would inevitably become a base for undermining the rest of the country.

This is the classic German problem told two ways. Both derive from disproportionate strength overlying genuine weakness. The Germans are trying to reshape Europe, but their threats are of decreasing value. The Germans tried to reshape Ukraine but got trapped in the Russian reaction. In both cases, the problem was that they did not have sufficient power, instead requiring the acquiescence of others. And that is difficult to get. This is the old German problem: The Germans are too strong to be ignored and too weak to impose their will. Historically, the Germans tried to increase their strength so they could impose their will. In this case, they have no intention of doing so. It will be interesting to see whether their will can hold when their strength is insufficient.”

Am pus tot articolul deoarece chiar vreau sa-l am pe blog, un articol foarte important, unul din cele mai bune scrise de Dl. Friedman, si care cauta sa explice atat atitudinea Germaniei cu privire la problemele Zonei Euro si ale Europei, dar si cu privire la Ucraina. Am stat si m-am tot gandit la ideile expuse in acest articol… Ar trebui sa expun concluziile la care am ajuns, numai ca nu e foarte usor de tras concluzii. Autorul subliniaza atitutidinea contradictorie a Germaniei atat in privinta chestiunilor legate de Zona Euro, cat si in privinta problematicii Ucrainei, aceste cuvinte fiind edificatoare:

„It is important to understand the twin problems confronting Germany. On the one hand, Germany is trying to hold the European Union together. On the other, it wants to make certain that Germany will not bear the burden of maintaining that unity. In Ukraine, Germany was an early supporter of the demonstrations that gave rise to the current government. I don’t think the Germans expected the Russian or U.S. responses, and they do not want to partake in any military reaction to Russia. At the same time, Germany does not want to back away from support for the government in Ukraine.

There is a common contradiction inherent in German strategy. The Germans do not want to come across as assertive or threatening, yet they are taking positions that are both. In the European crisis, it is Germany that is most rigid not only on the Greek question but also on the general question of Southern Europe and its catastrophic unemployment situation. In Ukraine, Berlin supports Kiev and thus opposes the Russians but does not want to draw any obvious conclusions. The European crisis and the Ukrainian crisis are mirror images. In Europe, Germany is playing a leading but aggressive role. In Ukraine, it is playing a leading but conciliatory role. What is most important is that in both cases, Germany has been forced — more by circumstance than by policy — to play leading roles. This is not comfortable for Germany and certainly not for the rest of Europe.”

Este adevarat ca Europa este inca in criza. Autorul evidentiaza somajul catastrofal al tarilor din Sudul Europei si faptul ca rolul Germaniei nu mai e vazut ca fiind unul benign. Dimpotriva. Si eu am o impresie similara cu a D-lui. Friedman, si anume ca Europa D-nei. Cancelar, sau, poate mai bine zis, „Lumea” D-nei. Merkel, e cu totul diferita de ceea ce a fost si parca nu mai daruieste nicio speranta de mai bine. Pentru ca e o lume in colaps. Iata un mic pasaj din ceea ce spune despre Grecia:

„This was dangerous for Germany in many ways. Germany had struggled to shed its image as an aggressor; here it was re-emerging. Nationalism not only threatened to draw Germany back to its despised past, but it also threatened the free trade essential to Germany’s well-being. Germany didn’t want anyone to leave the free trade zone. The eurozone was less important, but once they left the currency bloc, the path to protectionism was short. Greece was of little consequence itself, but if it demonstrated that it would be better off defaulting than paying its debt, other countries could follow. And if they demonstrated that leaving the free trade zone was beneficial, then the entire structure might unravel.”

El spune ca Germania s-a luptat sa scape de imaginea de „agresor”. Spune ca nationalismul ameninta Germania s-o duca in trecutul sau dispretuit, dar de asemenea ameninta ci comertul liber, esential pentru bunastarea Germaniei. Arata ca Eurozona a fost mai putin importanta, dar odata ce Grecia ar parasi Zona Euro, calea catre protectionism e scurta. El arata ca daca Grecia ar demonstra ca e mai bine daca da faliment decat sa-si plateasca datoriile, alte tari ar putea s-o urmeze. Iar daca demonstreaza ca e un lucru benefic daca parasesc zona de comert liber, atunci intreaga structura se poate desira, adica toata Zona Euro.

La noi multa lume intelege foarte superficial economia… Putini isi pun problema filozofiilor economice, ideologiilor etc. Austeritatea este o ideologie economica, promovata de Germania. Dar se vede ca aceasta nu e benefica Uniunii Europene, din aceasta cauza este si blamata. S-ar putea sa nu fie benefica nici Germaniei pana la urma… Si atunci de ce? De ce Cabinetul Merkel o sustine cu atata ardoare? Pentru ca nici nu-i aduce o glorie de bun augur…

E foarte greu de tras o concluzie, pana nu intelegi foarte exact politica aceasta contradictorie pe care o duce Germania. Repet, Germania… Dar voi face cateva comentarii…

Sa incepem mai intai cu Ucraina. Problema acestei tari foarte sarace trebuia, intr-un fel sau altul, transata… Dupa parerea mea, Ucraina nu mai renta pentru Rusia, cu atat mai mult cu cat ei nu puteau sa plateasca gazul livrat de rusi la preturi promotionale. Pe de alta parte, Rusia ar fi avut nevoie de Ucraina din considerente geopolitice. De dominatie si dictat. Dar, pe de alta parte, Ucraina e o tara mare, atat ca suprafata dar si ca populatie (aprox. 45 milioane de locuitori), ceea ce facea ca problema sa fie destul de dificila pentru Rusia. De aceea evenimentele (revolutie sau lovitura de stat) care l-au dat jos de la Putere pe fostul Presedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, omul agreat de Kremlin n-au constitutit o surpriza pentru Rusia. S-ar putea ca ele sa fi fost tratate intr-o intelegere secreta intre Rusia si Germania.

Se vede foarte clar ca Rusia a iesit castigata prin Acordurile de la Minsk.

Mediafax

Ce prevede acordul de pace privind Ucraina. Cele 13 puncte ale acordului de la Minsk

Se arata ca:

„Negocierile de la Minsk s-au încheiat, joi, cu un acord de încetare a focului care urmează să intre în vigoare în noaptea de sâmbătă spre duminică, relatează Russia Today, prezentând cele 13 puncte ale acestui document.

1. Încetarea focului în estul Ucrainei va intra în vigoare duminică, 15 februarie, la ora 00.00 (ora Kievului).

2. Retragerea armamentului greu. Părţile au convenit asupra unei zone demilitarizate, de-a lungul liniei de front care era în vigoare în septembrie. OSCE va monitoriza această zonă care va avea o întindere cuprinsă între 50 şi 150 de kilometri, în funcţie de raza de acţiune a armelor. Retragerea se va încheia la 1 martie.

3. OSCE îşi va folosi dronele şi observatorii pe teren, precum şi imagini din satelit şi date radar pentru a se asigura că ambele părţi respectă acordul.

4. Kievul şi rebelii vor negocia termenii viitoarelor alegeri locale în zonele rebele, ceea ce îi va readuce în cadrul legal al Ucrainei. Kievul va adopta o legislaţie privind autoguvernarea care să fie acceptabilă pentru republicile autoproclamate.

5. Kievul va declara amnistie generală pentru rebeli.

6. Un schimb de prizonieri trebuie să aibă loc la cinci zile de la retragerea completă, respectiv în 19 zile dacă retragerea armamentului se va face în perioada maximă prevăzută de acord.

7. Convoaiele cu ajutor umanitar vor primi acces neîngrădit în zonele afectate de război. Va fi pus în funcţiune un mecanism internaţional de monitorizare.

8. Kievul va relua legăturile economice, plăţile sociale şi serviciile bancare în zonele separatiste, întrerupte anterior ca răspuns la alegerile organizate în republicile autoproclamate. Această prevedere este subiectul unor negocieri ulterioare.

9. După organizarea alegerilor locale în regiunile Doneţk şi Lugansk, Kievul va reinstaura controlul asupra graniţelor lor cu Rusia. Tranziţia ar putea dura, perioadă necesară unei reforme constituţionale cuprinzătoare în Ucraina.

10. Toate trupele străine, armamentul greu şi mercenarii vor fi retraşi din Ucraina. Grupările armate ilegale vor fi dezarmate, dar autorităţile locale din Doneţk şi Lugansk vor putea avea unităţi de miliţie legale.

11. Kievul va implementa o reformă constituţională cuprinzătoare până la sfârşitul anului, care va descentraliza sistemul politic ucrainean şi va oferi privilegii regiunilor Doneţk şi Lugansk. Privilegiile includ autodeterminare în privinţa limbii, libertatea de a numi procurori şi judecători şi stabilirea unor relaţii economice cu Rusia.

12. Observatorii OSCE la alegeri vor verifica dacă alegerile locale din republicile autoproclamate corespund standardelor internaţionale. Procedura exactă pentru alegeri este subiectul unor negocieri ulterioare.

13. Discuţiile în cadrul „grupului de contact” (format din liderii autoproclamatelor republici Doneţk şi Lugansk, un reprezentant al OSCE, fostul preşedinte ucrainean Leonid Kucima şi ambasadorul rus în Ucraina) se vor intensifica în diverse moduri.”

In primul rand Rusia a scapat de o povara: Ucraina. In al doilea rand, printr-un mic razboi, pozitia geopolitica a Rusiei a ramas nealterata. Rusia are Crimeea, a carei importanta strategica la Marea Neagra este evidenta si un control autoritar in Estul Ucrainei (Donetk-Lugansk) – uitati-va, va rog, la punctul 11. din Acord. Este limpede ca Estul Ucrainei va tine de Rusia iar importanta acestui lucru e foarte mare in raport cu o eventuala primire a Ucrainei in NATO, lucru de care Rusia se teme. Cu alte cuvinte, avand Estul Ucrainei sub control (pentru ca acolo sunt oameni care sunt gata sa raspunda oricand la comanda Kremlinului, nu a Kievului) si Crimeea, o eventuala integrare in NATO a Ucrainei este, desigur, dificil de realizat. In orice caz, Rusia poate reactiona repede, imediat. Ceea ce arata George Friedman o iau de buna:

„The Germans did play a significant part in the fall of Ukrainian President Viktor Yanukovich’s government. Germany had been instrumental in trying to negotiate an agreement between Ukraine and the European Union, but Yanukovich rejected it. The Germans supported anti-Yanukovich demonstrators and had very close ties to one of the demonstration leaders, current Kiev Mayor Vitali Klitschko, who received training in a program for rising leaders sponsored by the Christian Democratic Union — Merkel’s party. The Germans condemned the Russian annexation of Crimea and Moscow’s support for the Ukrainian secessionists in the east. Germany was not, perhaps, instrumental in these events, but it was a significant player.”

si anume ca Germania a furnizat suport si pregatire liderilor care l-au rasturnat pe Ianukovici, iar programul de ridicare de noi lideri a fost sponsorizat de partidul D-nei. Merkel, CDU… Insa D-na. Merkel nu a sustinut interventia militara la agresiunea Rusiei, care a urmat. De unde se vede foarte clar ca D-na. Merkel a actionat, de fapt, in favoarea Rusiei!! Trebuie sa remarcam acest lucru. Iar rezultatul Acordului de la Minsk, cum aratam mai sus, confirma acest lucru.

In privinta Uniunii Europene. Eu cred ca e mai mult decat evident ca pe D-na. Merkel nu o intereseaza de fapt flancul sudic al UE. Din partea dumneaei: duca-se! De unde rezulta ca pe D-na. Merkel nu o prea intereseaza Uniunea Europeana, nici Zona Euro. Ci mai mult o relatie buna cu Rusia, unde sa poata avea si o imensa piata de desfacere pentru produsele germane. Nici Ucraina n-o intereseaza! Si s-a vazut ca nu a dorit sa ajute financiar Ucraina, decat cu sume nesemnificative, daca asta inseamna ajutor. Si ajunsi aici ar trebui sa ne gandim la altceva. La o realitate a Germaniei, a acelei Germanii de dupa 1989…

Ce se intampla? Germania inainte de 1989 era impartita in doua: Germania Federala, capitalista, si RDG, tara comunista, facand parte din Tratatul de la Varsovia si gravitand in jurul Kremlinului. Pentru cei tineri astea sunt povesti dintr-o alta era. Stiu asta. Insa problema e alta. In RDG erau multi comunisti si au ramas si in zilele noastre. Mai mult, spionajul, inclusiv cel politic, al serviciilor rusesti era foarte activ in RDG. Eu cred ca intr-un mod aproape sigur aceste legaturi au ramas si pana in zilele noastre, cu atat mai mult cu cat liderii la varf mai pot fi si cumparati intr-un fel sau altul, fara sa se poata demonstra ca ar fi vorba de coruptie, pentru ca nu se doreste asta. Dupa parerea mea, poate nu D-na. Merkel, dar nu se stie niciodata, sunt oameni la varf, in Germania, vizibili sau care stau in umbra, cumparati prin serviciile de spionaj rusesti de catre Puterea de la Kremlin. Sa nu ne miram daca Germania, prin politica aceasta „contradictorie” pe care o promoveaza in Europa, ar dori sa-i faca Rusiei cadou tot Sudul neperformant economic al Europei, aratand cu degetul asupra coruptiei din tari ca Italia, Romania, Bulgaria, dar camufland perfect coruptia interna din Germania care se traduce prin cardasia mascata cu rusii. Evident, nu pot sa faca lucrul acesta dintr-o data, inteleg asta. Iata insa un articol aparut in The Washington Post si semnat de catre Anne Applebaum:

Forget left and right: Europe’s divisions lie elsewhere

Se arata ca:

„For those who want a happy ending or an easy moral to the story, the election of a new Greek government last month poses some interesting quandaries. Progressives of various kinds at first hailed what appeared to be a victory for the radical left-wing party Syriza, but they were caught off guard when Syriza instantly struck a coalition deal with the Independent Greeks, a radical right-wing party that Daniel Cohn-Bendit, a legendary European leftist, bluntly described as “ultranationalist” with a “homophobic, anti-Semitic, racist” leader.

Many of those who rooted for Syriza because of its campaign against the budget-cutting “austerity” program imposed on Greece by its creditors were also taken aback when other, more urgent priorities appeared on the new leaders’ agenda. Both parties turn out to have close connections to the authoritarian Russian government, and both have curious links to a notorious Russian fascist ideologue, Alexander Dugin, who among other things has called for a “genocide” of the “race of Ukrainian bastards.” Accordingly, the new Greek government’s first foreign policy act was not a protest against European economic policy but a protest against sanctions on Russia. Only then did it launch negotiations with its European creditors by announcing that it would refuse to negotiate with its European creditors.

In truth, Greece makes nonsense out of all of the political categories we normally use in Europe. Our notions of “left” and “right” are ancient, dating to the French revolution: In 1789, the nobility sat on the right side of the Assemblée Nationale, and the revolutionaries sat on the left. Since then, “people who want change” are supposedly leftist, and “conservatives” are rightist. This typology hasn’t really worked for a long time — there have been plenty of revolutionary right-wing movements, and an equal number of conservative leftists. But this language now obscures what is happening in Europe altogether.

The most important division in Europe is not right vs. left. Nor is the main issue even “austerity” vs. “anti-austerity.” Some of the countries hit hardest by the 2009 financial crisis have pursued “austerity” with great success. Ireland has restructured and is once again growing. Latvia found ways to cut government spending without cutting pensions and is growing at one of the fastest rates in Europe.

The real division in Europe is between what I would call established, integrationist politics and isolationist, nationalist politics. It was visible last year in Britain, during the Scottish independence referendum. The Scottish Nationalists were unlike Syriza in many, many ways, but they were using similar language of “national renewal,” and they were calling for a similar reassertion of national control: Control over the economy, over political decisions, over borders. Syriza gets along well with the Greek far right because, in essence, both want to reassert national control. Perhaps the right would prefer a higher emphasis on immigration, but it shares Syriza’s furious hatred of the “troika” that control the bailout fund which has been extended to Greece — the European Central Bank, the European Commission and the International Monetary Fund.

Both parties want decisions about Greece to be made inside Greece. Foreigners, especially bankers, should go away and keep their opinions to themselves. As it happens, Russia is now led by a man who voices exactly the same views: Vladimir Putin has also isolated his country, politically and economically, from the rest of Europe. Hence the warmth between him and the Greeks.”

Sa explicam pe intelesul tuturor. Se stie ca Germania doreste sa impuna Greciei o cura de dura austeritate. Ca noul guvern, cel al lui Alexis Tsipras – Syriza – nu e de acord, toata lumea stie… Numai ca D-na. Applebaum spune ca primul Act de politica externa pe care l-a emis acest nou guvern nu a fost acela de a protesta impotriva politicilor economice duse in Europa, ci acela de a protesta impotriva sanctiunilor impuse Rusiei! Cu alte cuvinte, D-na. Merkel prin politica inflexibila pe care o duce fata de Grecia, impunand o austeritate fata de care toata Grecia e impotriva, impinge aceasta tara in bratele Rusiei. Politica D-nei. Merkel este o politica pro Rusia si antieuropeana! Rusia, dupa sfarsitul Razboiului Rece, in 1989, a pierdut aliati – tarile din fostul Tratat de la Varsovia sunt acum in NATO – de aceea Rusia are nevoie de noi aliati, iar Germania Angelei Merkel cauta sa-i faca niste cadouri cat mai placute. Mai mult, D-na. Applebaum arata un lucru foarte interesant: Syriza este intr-o coalitie cu un partid de extrema dreapta, Grecii Independenti, carcaterizat de catre Daniel Cohn-Bendit, legendar om de stanga din Europa, drept „ultranationalist”, cu un lider „homofob, antisemit si rasist”. Interesant este ca ambele partide au legaturi cu notoriul lider fascist rus, omul de casa al Kremlinului, Alexandr Dughin, care, printre altele, indemna la „genocidul rasei ucrainene de bastarzi”. Iar austeritatea pe care Germania a impus-o Greciei a condus la o astfel de situatie care pune probleme si in interiorul NATO. Este corect sa sesizezi diviziunea Europei intre politicile integrationiste si cele izolationiste, nationaliste. Insa comunitarismele acestea nationaliste au aparut ca urmare a crizei din Zona Euro, care inca mai bantuie Europa, si sunt intretinute de politicile de austritate promovate de Germania, pentru ca inainte, dupa cum observa George Friedman, nu era asa. Este limpede ca daca Zona Euro, care se bazeaza pe o moneda unica, euro, expresie limpede a integrationismului, incepe sa functioneze foarte prost datorita in principal noii ideologii economice, austeritatea, incepe sa apara izolationismul sau nationalismul, pentru ca moneda proprie unei tari are un astfel de caracter, unul national. Integrationismul acesta, de care vorbeste D-na. Applebaum, nu trebuie confundat cu liberalismul. Euro, spre deosebire de US dollar, este o moneda unica pentru un grup de mai multe tari. In felul asta un grup de tari se integreaza monetar si economic. Insa asta nu inseamna ca intr-o tara ce are moneda sa proprie nu poti sa ai libertate economica. Una e libertatea economica si alta e integrationismul prin intermediul monedei unice, euro. Libertatea economica este atunci cand esti liber, cand nu te ingradeste cineva sau statul, cand statul nu-ti impune ceva, implicarea sa in economie fiind minimala. Integrationismul nu inseamna neaparat libertate economica, de vreme ce ti se impune de la centru o ideologie, prin Tratatul de Guvernanta Fiscala, pe care n-ai incotro si trebuie, fortat, s-o accepti. Pentru ca aici e vorba de integrarea ideologica, nu neaparat de libertate, iar George Friedman puncteaza excelent: Germania se comporta ca un stapan, celelalte tari incep sa le cam fie frica de Germania. Deci acest integrationism presupune un stapan de temut: Germania. Or, asta nu mai este libertate. Nationalismul, atunci, nu e decat o reactie de impotrivire la o astfel de politica promovata de Germania, ce tinde sa devina dictatoriala. O impartire a Europei intre Germania si Rusia? N-ar fi exclus sa se urmareasca un asemenea lucru. De aceea SUA trebuie sa supravegheze ce se intampla aici, iar Germania, oamenii de la varf din Germania, indiferent ca se afla la Putere sau in Opozitie, trebuie supravegheati informativ pentru ca pericolul de derapaj e mare, coruptia, mascata in diverse feluri, e de asemenea mare, iar Germania, prin politicile sale pe care le practica, poate pune in pericol NATO si securitatea SUA.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.