De ce nu am avut un Havel? De ce Codruta Kovesi e cocolosita precum Elena Ceausescu?

Stimata D-na. Profesor Lavinia Stan mi-a atras atentia cu un articol scurt de pe blogul dansei despre ancheta lui Cristian Patrasconiu care pune o singura intrebare: de ce nu am avut un Havel? Puteti citi raspunsurile aici.

Dar iata un alt articol foarte interesant al maestrului Ion Cristoiu:

Filmul omagial Plagiază mai departe, Codruţa Kovesi, Oborul te susţine! Unii ambasadori occidentali, în frunte cu cel american, sar s-o albească pe Codruţa Kovesi

„Convinşi că mă număr printre cei care ştiu ce înseamna în vremuri depărtate Cultul personalităţii Tovarăşei Ana, Ana Noastră, cum i se spunea Anei Pauker în activ pînă în 1952, cînd Dej i-a dat jos portretul din pereţii prezidiilor şi, în vremuri mai apropiate, Cultul personalității Tovarăşei, pe numele ei de buletin Elena Ceauşescu, împuşcată la Tîrgovişte, cîţiva confraţi mai tineri mi-au trimis pe e-mail linkul la Comandat plătit și postat pe Facebook de ambasada Suediei în România după ce-a fost difuzat la ceremonia de decorare a Codruţei Kovesi cu Titlul de comandor al Ordinului Steaua Polară.

Într-una din pauzele mele de la Biblioteca Academiei Române mi-am pus căştile şi-am vizionat clipul.

Ca jurnalist al cărui coșmar era reprezentat an de an, de 7 ianuarie, întocmirea paginilor omagiale dedicate Elenei Ceaușescu, am sesizat în film practica folosită pe larg în comunism de a spune omagiatorilor ce să și cum să recite în fața camerelor de luat vederi despre noua Tovarășa, Tovarășa fără Tovarăș, Codruța Kovesi.

Ca om care am văzut zeci de spectacole omagiale dedicate Elenei Ceauşescu, am sesizat de îndată în filmul omagial dedicat Codruței Kovesi preocuparea realizatorilor de a reflecta structura socio- profesională, pe vîrste, gen și pe etnii a României, astfel încît Omagiul să treacă drept al Întregului Popor.

În spectacolele omagiale dedicate Tovarăşei de pe vremuri, făceau un pas în faţă, luau aer în piept ca şi cum ar fi vrut să zboare, pentru a-şi recita omagiul, reprezentanţi ai clasei muncitoare, ai ţărănimii, ai intelectualităţii și ai diferitelor etnii, femei, bărbați, tineri, bătrîni.

În filmul dedicat Codruţei Kovesi, fac un pas în faţă şi-şi recită textul omagial noii reprezentanți ai Poporului: precupețe din Obor, vînzătoare de la butic, mici meșteșugari, studente, rromi şi rrome (într-o proporţie nefiresc de mare dacă ne gîndim la procentajul acestei minorităţi), artiști, manageri.
E reprezentantă și o categorie socio-profesională aparte, ivită și înflorită în ultimii ani:
Ofiţerii acoperiţi din presă.

Elena Ceauşescu beneficia, în spectacolele omagiale, şi de mesajele venite din partea unor lideri ai ţărilor frăţeşti.
Locul Uniunii Sovietice, al RDG, al Cubei socialiste şi al Republicii Populare Mongole a fost luat, în clipul comandat și difuzat de ambasada Suediei, de SUA, Germania, Finlanda, Germania şi Croaţia (un fel de Republica Populară Mongolă a Lagărului capitalist).

Am pus de mai multe ori acest clip omagial pentru a mă convinge încă o dată că în cazul Codruței Kovesi Cultul Personalității a intrat deja în faza de apogeu a oricărui Cult al Personalității:
Cel al imbecilităţii fără hotar.
După care, amintindu-mi că sînt nu numai scriitor, dar şi ziarist, am devenit serios.
Şi ca ziarist, împărtăşind încă iluzia că trăiesc într-o ţară membră a Uniunii Europene şi nu a CSI, mi-a atras atenția o ciudățenie:
Clipul, succedînd momentului decorării, e străbătut de la un capăt la altul de obsesia susţinerii de către întregul Popor Român, în frunte cu ambasadorul american Hans Klemm, a şefei DNA.

Fiecărui reprezentant al Poporului român i s-a dat să transmită două mesaje:
Codruţa Kovesi e în pericol!
Aflată în pericol, Codruţa Kovesi trebuie susţinută de Poporul român întruchipat de Mariana, precupeaţa din Obor, și de Moise Guran, ziaristul de la Digi 24.

Codruţa Kovesi e procuror adjunct al Procurorului General, procuror şef al DNA.
E vorba, aşadar, de un demnitar al statului român.
Un demnitar care pentru ceea ce face în timpul programului e plătit gras de la Buget.
Ca toţi demnitarii, Codruţa Kovesi se bucură de privilegii: de la automobil luxos cu şofer pînă la călătorii în străinătate pe banii statului.

Potrivit standardelor la zi, România e membră UE, membră NATO, într-un cuvînt o ţară căreia SUA şi alte state din Vest îi recunosc statutul de ţară cu democraţie consolidată.
Pentru ca o ambasadă occidentală să întocmească şi să difuzeze un clip avînd ca teză pericolul care o ameninţă pe Codruţa Kovesi, iar mai mulţi ambasadori, în frunte cu cel american, să-şi proclame susţinerea, înseamnă că, într-o ţară democratică, un demnitar e ameninţat de un pericol.
Un pericol de care autorităţile ţării respective nu-l pot apăra şi, în consecinţă, e nevoie de intervenţia altor ţări pentru apărarea demnitarului.
Desigur, în acestă fază cu mijloace propagandistice.
Într-o altă fază, chiar cu tancurile.

De ce pericol e apărată Codruța Kovesi de unii ambasadori occidentali la București, în frunte cu ambasadorul SUA?
De un atentat pus la cale de Mafie?
În nici un caz.
Dacă ar fi așa, statul român ar avea capacitatea de a ocroti persoana fizică a Codruței Kovesi.

Demnitarul român Codruţa Kovesi e supus unor verificări legale din partea a două instituții ale statului de drept român:
CNATDCU și Parchetul General.
Amîndouă verificările sînt urmare a unor acţiuni strict democratice.
CNADTCU verifică sesizarea de plagiere a tezei de doctorat depusă cu probe la Consiliu.
Parchetul General verifică un autodenunţ depus de Sebastian Ghiţă.

Are nevoie un demnitar român de susţinerea făţişă a unor ambasadori străini în faţa unor verificări strict legale, de către instituții legale ţinînd strict de realităţile interne?
Atît CNADTCU, cît şi Parchetul General sînt instituţii independente ale statului de drept.
America, Suedia, Germania, Finlanda, Croaţia, ţări ai căror ambasadori şi-au permis să se amestece în mersul unor instituții democratice românești, se cred îndreptățiți a ne ține, nouă românilor, lecţii de democraţie.
Una dintre aceste lecții şi cea mai importantă e aceasta:
Verificarea unor acuzaţii publice aduse unui demnitar român de către instituţii indepedente trebuie să fie scutită de presiuni politice.

Ce fac distinşii ambasadori în frunte cu cel american?
Meșteresc, în disprețul revoltător faţă de Poporul român, o Presiune inacceptabilă asupra instituţiilor noastre independente pentru ca acestea să dea un verdict favorabil Codruţei Kovesi.

De ce atîta agitaţie pentru Codruţa Kovesi din partea unor ambasade occidentale?
Răspunsul e simplu.
Unii ambasadori occidentali la noi, în frunte cu cel american, exprimă interesele unor companii în ţara noastră.
Nimic nu e mai periculos pentru aceste companii decît anchetarea de către DNA.
Anchetarea de către DNA depinde de Codruţa Kovesi.
Salvarea Codruţei Kovesi, omul corupţiei occidentale în România, înseamnă salvarea unor afaceri dubioase în România.

Îmi poate spune cineva vreo companie străină atinsă de DNA?
Apa Nova?
Da, a fost atinsă.
Francezii s-au grăbit să-i dea Codruţei Kovesi o decoraţie.
S-a mai auzit după aceea ceva despre ştabii de la Apa Nova?
Sînt de mult plecaţi din ţară!

Suedia a fost amestecată într-o afacere de corupţie în România prin IKEA.
S-a atins DNA de această afacere?
Fireşte că nu.
Urmarea?
Codruţa Kovesi a fost decorată de Suedia.

Aţi mai auzit de afacerea Microsoft (SUA), EADS (Germania), autostrăzi (Italia)?
Fireşte că nu.
Cum să nu încalce ambasadorii respectivi toate normele diplomatice și normele de bun simț pentru a o susţine pe Codruţa Kovesi în faţa unor verificări legale din partea unor instituții ale statului de drept?
Dacă România ar avea alt președinte decît Klaus Iohannis, ambasadorii care, încălcînd normele diplomatice și normele de bun simț, fac presiuni asupra instituțiilor noastre pentru a o situa pe cetățeanca Codruța Kovesi deasupra Legii, ar fi convocați la MAE pentru a li se pune în vedere că or fi românii un popor de babuini, dar și babuinii se supără dacă te urinezi prea mult în capul lor.”

Trei precizari:

1). N-am reprodus si clipul – va las sa-l urmariti pe blogul personal al maestrului.

2). Nu spun ca Laura Codruta Kovesi ar fi plagiat. Nu stiu lucrul acesta. Nu e dovedit. Asa ca n-am sa ma refer deloc, in continuare, la acest aspect care are, oricum, mai putina importanta. De asemenea speculatiile ca ar apara niste interese ale unor firme straine le consider doar speculatii si nimic mai mult.

In al treilea rand as dori sa spun ca decorarea D-nei. Kovesi cu Crucea Polara, de catre Suedia, este un lucru foarte bun. Este vorba de o apreciere a tarii noastre, persoana D-nei. Kovesi intra intr-un plan secund. Daca Dl. Hans Klemm a jucat vreun rol in primirea acestei distinctii de catre D-na. Kovesi, eu cred ca ar trebui sa-i multumim. Imbunatatirea imaginii Romaniei peste hotare este, fara indoiala, un lucru important.

Nu aceste aspecte reprezinta problema.

Ci adeziunea maselor largi de cetateni, din toate categoriile sociale, care o felicita calduros pe D-na. Kovesi, care isi exprima un deosebit omagiu fata de Sefa DNA, expresie a recunoasterii profunde in popor a meritelor exceptionale ale Doamnei (nu ale Tovarasei!)!! Precupetele din Obor 🙂 , iata, aduc un omagiu profund vajnicei luptatoare anticoruptie care e Doamna Kovesi. De parca le sta pe limba sa spuna, ca odinioara: „Stima noastra si mandria/ Codruta-Kovesi – Romania!!!”.

Interesant este cum isi incheie maestrul Cristoiu editorialul:

„Dacă România ar avea alt președinte decît Klaus Iohannis, ambasadorii care, încălcînd normele diplomatice și normele de bun simț, fac presiuni asupra instituțiilor noastre pentru a o situa pe cetățeanca Codruța Kovesi deasupra Legii, ar fi convocați la MAE pentru a li se pune în vedere că or fi românii un popor de babuini, dar și babuinii se supără dacă te urinezi prea mult în capul lor.”

Nu stiu daca Dl. Iohannis e neaparat problema. Insa asemenea spectacole de omagiere a unei anumite personalitati nu le fac altii. Noi le facem!!

De asta nu am avut un Havel!

As dori sa citez din articolul din LaPunkt ce spune Dl. Vladimir Tismaneanu:

„Vladimir TISMĂNEANU:

Cinci teze despre Václav Havel:

1. A fost mai presus de orice un umanist critic, a rearticulat ideea de cetățean în vremuri când angrenajul totalitar funcționa cu un scop precis, o reală obsesie, anume distrugerea individului, transformarea sa in ceea ce Arthur Koestler a numit “o ficțiune gramaticală”. Pentru semnatarii Cartei 77, drepturile omului primau asupra oricarei ideologii. Un spațiu politic non-machiavelic inseamnă unul emancipat de himerele ideologice.

2. A fost un intelectual public, nu si-a dorit puterea, iar atunci când a avut-o, a acționat mereu in chip democratic, respingând intrigile de culise si manoperele oportuniste. A rămas până la capăt fidel unei viziuni in care demnitatea umană este alfa si omega, condiția vitală a unei vieți trăită in adevăr.

3. A visat la un cosmopolis eliberat de atavisme, tribalisme, primordialisme, populisme si alte asemenea patologii, a detectat absurdul din existența noastră, dar, asemeni lui Camus, a ales să se implice, nu să evadeze.

4. A înțeles că totalitarismele vecului XX au practicat genocidul, au urmărit completul control asupra corpului social, au distrus autonomia spiritului. Tocmai din acest motiv a fost unul dintre inițiatorii “Declarației de la Praga” prin care au fost condamnate aceste regimuri şi s-au pus bazele unei memorii comune europene.

5. Nu s-a temut niciodată de statutul de non-conformist, a fost disident prin convingeri şi vocație. A plătit pentru curajul său moral cu ani de temniță, cu domiciliul forțat, cu interzicerea semnăturii si cate alte persecutii si hărțuieli. Nu s-a dorit a fi şi nici nu a fost un sfânt. Tocmai de aceea, a simbolizat şi va simboliza întotdeauna dreptul nostru la rezistență.”

Vedem in societatea noastra asa ceva? Pe cand in societatea noastra observam inca, din pacate, avatarurile comunismului!!! Cititi, va rog cu atentie, ce spune Dl. Tismaneanu: considerati ca un astfel de om, a carui statura morala a fost schitata in cele cinci teze, ar duce o politica in genunchi in fata cuiva? Un om care sa rearticuleze „ideea de cetățean în vremuri când angrenajul totalitar funcționa cu un scop precis, o reală obsesie, anume distrugerea individului”, ar duce vreodata o politica in genunchi in fata cuiva?? Un astfel de om, asa cum il descrie Dl. Tismaneanu, n-ar duce nici in fata lui Stalin o politica in genunchi: „Nu s-a temut niciodată de statutul de non-conformist, a fost disident prin convingeri şi vocație. A plătit pentru curajul său moral cu ani de temniță, cu domiciliul forțat, cu interzicerea semnăturii si cate alte persecutii si hărțuieli. Nu s-a dorit a fi şi nici nu a fost un sfânt. Tocmai de aceea, a simbolizat şi va simboliza întotdeauna dreptul nostru la rezistență”.

Interesant este si raspunsul D-nei. Lavinia Stan:

„Lavinia STAN:

Întrebarea ar trebui reformulată – de ce România comunistă nu a avut un intelectual dizident, angajat în opoziţie făţişă şi activă faţă de regim şi celebrat de societate ca atare, un intelectual care să se bucure de capitalul politic, social şi electoral necesar pentru a se impune firesc drept primul preşedinte al noii democraţii? Dizidenţi am avut o mînă, dar nici unul de statura intelectuală a lui Havel, cu un program politic bine articulat. Intelectuali am avut, dar nici unul cu tenacitatea în acţiune şi claritatea ideologică ale lui Havel; în plus, prea puţini dintre ei au fost preocupaţi de probleme politice şi etice contemporane la fel de mult ca de cultura clasică. Singurii care au aparţinut ambelor categorii au fost Paul Goma şi Doina Cornea (şi-ar mai fi, de fapt, cîţiva), dar strigătul lor de luptă a fost ignorat de dizidenţi, intelectuali şi masele largi. Intelectualii români au rămas deconectaţi de problemele societăţii, lipsiţi de empatie sau viziune şi obsedaţi de problemele lor de grup, pe care le-au considerat a fi mai importante decît orice altceva. Dizidenţa a fost o ruşine printre români, intelectuali sau mai puţin intelectuali, şi, de aceea, am avut o societate civilă cooptată. Între ei se practica competiţia mai mult decît colaborarea. Înclin să cred că şi dacă am fi avut un Havel, nu i-am fi acordat recunoaşterea pe care o merită şi l-am fi persiflat pînă cînd l-am fi redus la statura şi condiţia noastră.”

Asa, asa: „Dizidenţa a fost o ruşine printre români, intelectuali sau mai puţin intelectuali, şi, de aceea, am avut o societate civilă cooptată” – pai, „nu ti-e, ma, rusine sa nu recunosti meritele exceptionale ale Doamnei Kovesi, de exceptionala importanta teoretica si practica, de larga recunoastere internationala, ca pana si precupetele din Obor isi aduc deplina adeziune?” – evident, intrebarea aceasta e una retorica.

„Înclin să cred că şi dacă am fi avut un Havel, nu i-am fi acordat recunoaşterea pe care o merită şi l-am fi persiflat pînă cînd l-am fi redus la statura şi condiţia noastră” – dar nu vedeti cum ii acordam Lulutzei intreaga noastra recunostinta pentru munca ce o desfasoara zi de zi pentru noi, neobosit, neprecupetind niciun efort pentru propasirea patriei noastre si inaintarea Romaniei spre…?

De asta n-am avut un Havel!

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Ceea ce nu am inteles niciodata in comunism…

Vladimir Tismaneanu are un articol foarte interesant pe saitul Europa Libera:

Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

Se arata ca:

„Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker.

Alături de Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiță Ionescu, Martin Malia și Robert Service, Robert C. Tucker a clădit un aparat interpretativ, riguros, nuanțat și superb documentat, care nu lasă loc pentru iluzii privind natura esențial ilegitimă a sovietismului. Când noțiunea de totalitarism se afla sub asediu din partea direcției revizioniste din sovietologie, Robert C. Tucker a oferit argumente imbatabile în favoarea relevanţei acestui concept (recunoscând, alături de Hannah Arendt, importanța evitării viziunilor împietrite pentru care totalitarismul apărea drept un bloc imuabil). A scris o carte excepțională, The Marxian Revolutionary Idea, unde a dezvoltat tema de-radicalizării regimurilor marxiste, anticipând cu mulți ani momentul Gorbaciov. Școala sovietologică de la Princeton, de la Stephen Cohen (azi profesor la New York University) la Stephen Kotkin, se revendică din moștenirea politologică și istoriografică a lui Robert C. Tucker. Opera lui Tucker a readus în centrul analizei politologice conceptul de cultura politică și a luminat rolul personalității în dinamica acțiunii politice. Cărțile sale despre Stalin și stalinism au drept corespondent in studiile despre Hitler și nazism lucrările esenţiale ale lui Ian Kershaw.

Am fost apropiat de el, de familia sa, inclusiv de Robert English, ginerele său, astăzi profesor de relații internaționale la University of Southern California, autorul unei lucrări remarcabile despre intelectualii de partid din anturajul lui Gorbaciov și rolul acestora în dezintegrarea sistemului leninist. Prima carte de Robert C. Tucker, cea despre filosofie și mit la Marx, am citit-o în franceză când eram student la București. Cursul oficial de istoria marxismului, ținut de politrucul Gh. Al. Cazan, vitupera împotriva poziției lui Tucker. Motto-ul cărții,  preluat de la tânărul Marx, surprindea natura sfâșiată, alienată, a demersului radicalismului hegeliano-marxist: „Filosoful, el însuși o parte înstrăinată a acestei lumi, se așează pe sine ca măsura a lumii”. Apoi, la Caracas, în 1982, am citit absolut fascinat, din biblioteca Sofiei Imber și a lui Carlos Rangel, Stalin as Revolutionary. După 1982, l-am întâlnit la diverse conferințe și simpozioane, dar m-am apropiat de Robert Tucker în 1995, la Princeton. A participat la prelegerea pe care am ținut-o despre miturile politice după comunism. Seara am fost la el acasă împreună cu Ana Seleny, care preda pe-atunci la Priceton. Am conversat câteva ore cu el și Evghenia (Jenia), soția sa de care îl lega o iubire ce începuse la Moscova, în anii războiului. O iubire care s-a confruntat cu aparatele represive ale regimului și cu suspiciunile paranoice ale lui Stalin însuși. Ne-am revăzut apoi de multe ori, am corespondat cu el, vorbeam adeseori la telefon.

Poziția sa privind bolșevismul era diferită de a multor colegi, inclusiv unii amintit mai sus (a se vedea interviul cu George Urban apărut inițial în Encounter și transmis la Radio Free Europe și Radio Liberty). Robert C. Tucker a considerat că stalinismul este definit de un transformism radical. În The Soviet Political Mind, el afirma că „gândirea transformistă este în mod fundamental opusă oricărei concepții conform căreia obiectul care urmează să fie transformat deține capacitatea unei dezvoltări autonome. Acesta din urmă nu are un potențial al evoluției sau schimbării din interior, în mod spontan, de care, apoi, cel care inițiază transformarea din exterior să fie nevoit să țină seama. O asemenea autonomie nu poate fi acceptată deoarece ea ar impune limite asupra nivelului de transformare din afară la care urmează să fie supus subiectul”. Nu este surprinzător așadar că, în momentele în care stalinismul s-a aflat în situații de criză, în acele clipe de cumpănă pe plan intern, el a declanșat proiecte grandioase de transformare a Omului și a mediului înconjurător, sfidand si condamnand genetica drept o pseudo-stiinta reactionara, burgheza. În același timp, acest proiect de remodelare radicală a realității nu este un proces arbitrar. El este fundamentat „pe legi științifice obiective”. Iar Tucker a demonstrat în lucrările sale cum Stalin, printr-un proces de externalizare, a ajuns să fie convins „că propriile idei sunt necesitățile naturale ce guvernează dezvoltarea societății”. Era de fapt o „dezvoltare” perversă a ambiției deterministe a marxismului originar.

Pe de altă parte, Robert C. Tucker a refuzat teleologia istorică absolutistă.  El credea că a existat o pluralitate de drumuri pornind de la Lenin, ca Stalin nu fusese inevitabil. Tot asa cum de la Marx se putea ajunge la Eduard Bernstein, nu doar la Lenin. În interviul cu G. Urban, el afirmă: „nu sunt  de acord cu ideea că totalitarismul stalinist a fost rezultatul logic al doctrinei leniniste”. În opinia sa, evoluția scrierilor lui Lenin justifică o derivare la fel de ‘logică’ către alți ‘discipoli’ ai săi precum Rîkov, Buharin, Tomski. Dar tot el a scris despre cultura politică a bolșevismului și a demonstrat natura intrinsec antidemocratică, despotică a voluntarismului mesianic leninist.

Generații de politologi și istorici din Vest, dar și din statele sovietizate, au fost inspirați de ideile lui Robert C. Tucker. Propriile mele contribuții sunt direct legate de viziunea sa despre stalinism și despre totalitarism în genere. Într-o scrisoare de la sfârșitul anilor ’90 îmi spunea că dacă ar fi să predea din nou (era de-acum Profesor Emeritus la Princeton) ar folosi cartea mea Reinventing Politics drept bibliografie obligatorie. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit de la un intelectual de o asemenea statură.

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor ’20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și  formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.”

Bineinteles, recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

As dori sa propun si eu o tema de cercetare, aratand ceea ce eu nu am inteles niciodata in comunism. Despre ce este vorba? Trebuie spus mai intai ca in comunism o carte trebuia sa contina in prefata sau postfata sa aprecieri laudative la adresa regimului. Asa trebuia pe vremea aceea. Asa se obisnuia. Am o carte, valoroasa in continut, din acea epoca: Partidele alese ale marelui maestru in sah Mihail Botvinnik. Pentru iubitorii sahului o recomand cu caldura pentru ca pot vedea aici partide memorabile, analize sahiste deosebit de fine. Cartea aceasta, celebra de altfel, a aparut la Editura Cultura Fizica si Sport (eu am Editia II) si cuprinde partide jucate de marele campion sovietic intre anii 1926-1946, iar in incheiere sunt doua capitole ce trateaza despre studiile de final si definitia combinatiei. Cartea incepe, dupa Introducere, printr-un articol intitulat Despre scoala sahista sovietica. Putem gasi in acest articol lucruri valoroase din punct de vedere strict sahist. Insa mai gasim si altceva, de exemplu iata cum se incheie acest articol:

„Trebuie sa raspandim si in viitor sahul, in lungul si in latul tarii noastre, atragand spre practicarea lui noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate. Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic si a marelui Stalin.” (subl. mea)

Interesant este ca nu spune, de pilda, „noi grupuri de muncitori si tarani” ci „noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate”, asimiland taranul cu „muncitorul de la sat”, mediul rural avand astfel muncitorii sai, nu tarani.

Ceea ce pot sa inteleg: „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic„. Asta pot sa inteleg. Dar de ce mai trebuia si a cincea roata la caruta: „si a marelui Stalin„, asta nu pot sa inteleg. Adica pentru gloria lui personala, va dati seama? Deci era inclusiv pentru gloria personala a lui Stalin!! Demn de remarcat este ca nu spune ca „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice” pentru gloria lor personala, pentru ca sa se evidentieze ei, sa castige ei mai bine din activitatea sahista. Ci pentru gloria „marelui Stalin”!

Szabo vs. Botvinnik (right), Oberhausen 1961 (sursa: Wikipedia)

Dupa cum lesne se poate observa, cred, Botvinnik era un om serios. Botvinnik a facut studii la Facultatea de Matematica si Electromecanica. Interesant ce propunea el in anii ’80:

„In the 1980s Botvinnik proposed a computer program to manage the Soviet economy. However, his proposals did not receive significant attention from the Soviet government.

During the last few years of his life he personally financed his economic computer project that he hoped would be used to manage the Russian economy. He kept actively working on the program until his death and financing the work from the money he made for the lectures and seminars he attended, despite prominent health problems.” (Wikipedia)

El propunea un program pentru calculator care sa managerieze economia sovietica… A lucrat la acest proiect pana la moartea sa, finantandu-l din surse proprii…