Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Au trait linistiti pana la adanci batranete…

Revista 22

Călăul Mihail Patriciu

Liviu Plesa

Un profil al comandantului Securității Cluj din anii consolidării comunismului

 Nu sunt multe cazurile în care crimele Securității au fost consemnate în documente. Ca orice poliție secretă a unui stat totalitar, Securitatea a încercat să-și acopere cât mai bine urmele. Excepții au fost cazurile în care excesele au fost atât de mari, încât până și autoritățile comuniste au fost obligate să declanșeze anchete. Astfel, ne-au rămas mărturii de neprețuit despre abuzurile din închisori și colonii de muncă sau despre torturile și execuțiile sumare comise de Securitate. Ca urmare a unei astfel de anchete, știm mai multe și despre Mihail Patriciu, șef al Securității în regiunea Clujului, faimos pentru numeroasele crime în care a fost implicat. Cazul Patriciu este interesant pentru că devoalează metode de acțiune ale Securității și pretextele legale folosite pentru ștergerea urmelor.

Încă de tânăr, Mihail Patriciu și-a des­co­perit vocația ideologică. Evreu la origine (născut la 19 ianuarie 1909, în Năsăud, pe numele său real Grünsperger sau, după une­le opinii, Weiss), a lucrat o vreme ca pă­lărier în localitate, dar nu acesta era ti­pul de biografie care îi convenea. A aderat timpuriu la PCR, activând în ilegalitate. În 1937, a făcut parte din grupul de co­mu­nişti români care s-au înscris voluntari în Brigăzile Internaţionale pentru a lupta în Spania. Contactul cu duritatea metodelor promovate de agenţii sovietici pentru men­­ţinerea purităţii ideologice a com­ba­tanţilor îi va marca activitatea viitoare, el fiind con­vins că doar măsurile extreme pot să ducă la înfrângerea adversarilor şi înă­bu­şirea oricăror forme de protest. După vic­toria lui Franco, s-a refugiat, ală­turi de cei­lalţi luptători, în Franţa, unde a fost în­chis în lagărele Gurs şi Argèles-sur-Mer.

În aprilie 1941, a evadat din lagăr îm­pre­ună cu mai mulţi comunişti români, vii­tori lideri ai partidului și ofiţeri superiori de Securitate (Constantin Doncea, Mihail Florescu, Valter Roman, Konrad Adorian, Wilhelm Einhorn ş.a.). Dacă unii dintre aceştia au luat drumul Moscovei, în­tor­cându-se în ţară cu Ana Pauker, Patriciu a ajuns la Paris, de unde a fost încadrat în rezistenţa comunistă franceză (Le Ma­quis). A luptat contra naziştilor până în 1944, când a revenit în România împreună cu Mihail Florescu (Iancu Iacobi), viitorul şef al Direcţiei Propagandă a Armatei şi mi­nistru al Industriei Chimice timp de pes­te 20 de ani.

„Bandiţii au fost executaţi“

Apropiat de Teohari Georgescu (ministru de Interne între 1945-1952) şi apreciindu-i-se experienţa de combatant, în aprilie 1945 Pa­triciu a fost numit în fruntea Ins­pec­to­ratului Regional de Poliţie Cluj. În primii ani de activitate, până la consolidarea pu­terii comuniste, Patriciu nu s-a remarcat prin ceva anume, el îndeplinind con­şti­in­cios, dar fără exces de zel, directivele con­du­cerii Ministerului Afacerilor Interne (MAI). De exemplu, în timpul grevei stu­denţilor din Cluj (mai-iunie 1946), a dat do­vadă de moderaţie.

După înfiinţarea Securităţii, în 1948, Pa­triciu şi-a păstrat funcţia de conducător al aparatului represiv din regiunea Cluj. Dar acum contextul intern s-a schimbat, iar regimul a declanşat asaltul asupra tu­turor categoriilor politice, sociale, eco­no­mice şi religioase percepute ca adversare, dorind să-şi supună rapid şi total întreaga societate românească.

Prin urmare, Patriciu a considerat şi el că a trecut vremea metodelor laxe practicate în intervalul 1945-1948. Transpunându-şi intenţiile în practică, a devenit rapid ofi­ţerul de Securitate cu cele mai multe asa­sinate la activ. Ţintele sale predilecte au fost liderii şi membrii grupurilor de re­zis­tenţă armată din Munţii Apuseni, precum şi ţăranii înstăriţi („chiaburii“) care se îm­potriveau colectivizării şi cotelor obli­ga­to­rii. Ordinele sale au fost îndeplinite cu pre­cădere de către cpt. Kovács Mihail, mr. Briceag Nicolae şi cpt. Mihaly Alexandru, şefii Securităţii din judeţele Turda, Someş şi Mureş subordonați direct lui Patriciu.

În toamna anului 1948, Patriciu le-a dat instrucţiuni concrete acestor subordonaţi privind modul de operare împotriva „duș­manilor“ regimului. Patriciu i-a avizat pe subalternii săi şi de faptul că rapoartele ce se întocmeau după acţiunile de ucidere a re­zistenţelor trebuiau falsificate, el afir­mând că „în scriptele noastre nu trebuie să aibă urme faptul că bandiţii au fost executaţi“.

„Dai cu el de pământ şi raportezi că a vrut să fugă“

În perioada 1948-1949, în Munţii Apuseni activau numeroase grupuri de rezistenţă armată, ce constituiau o problemă pre­santă pentru Securitate şi regim, astfel încât Patriciu a luat măsuri represive ex­treme pentru a le anihila cât mai rapid, dar mai ales pentru a determina populaţia să nu le mai susţină. În noiembrie 1948, după capturarea grupului Andrei Meşter, din Valea Ponorului, el i-a ordonat cpt. Kovács să-l ia din arest pe liderul grupării şi să-l ucidă: „am primit ordin verbal de la tov. col. Patriciu: «pui în maşină, duci lângă comuna lui natală, dai cu el de pă­mânt şi raportezi că a vrut să fugă şi a sărit asupra organelor noastre când am vrut să mergem cu el să arate că unde este armamentul ascuns»“.

Iar cum conducerea Securităţii s-a de­cla­rat întru totul de acord cu aceste metode, Patriciu a trecut rapid la comiterea de asasinate pe scară largă: în noaptea de 23/24 iunie 1949 au fost executaţi Leonida Bodiu şi alte două persoane, membri ai organizaţiei Garda Albă; la 7 octombrie 1949 a fost ucis Gheorghe Gheorghiu-Mă­răşeşti, împreună cu alte trei persoane, mem­bri ai organizaţiei Cruce şi Spadă; pentru a culmina în zilele de 2 şi 5 aprilie 1950, când au fost luaţi din penitenciar şi asasinaţi într-un loc necunoscut nu mai puţin de 12 membri ai organizaţiei Dabija.

Comiterea unor asasinate de o asemenea anvergură nu avea cum să fie ordonată de către Patriciu fără acordul şefului Se­curităţii, Gheorghe Pintilie, care nici el nu putea să treacă la fapte fără asentimentul conducerii Partidului Muncitoresc Român şi al consilierilor sovietici din Securitate. Uciderea unor lideri ai rezistenţei armate a fost decisă la centru, iar în acea perioadă execuţii sumare au fost comise şi de către Securitatea din Timişoara sau Constanţa, toate fiind în prealabil aprobate nominal de conducerea Securităţii.

„Trebuiesc împuşcaţi pe loc“

Spre deosebire însă de ceilalţi şefi de Se­curitate, col. Patriciu a considerat că di­rectivele concrete în cauză nu constituiau altceva decât un model de acţiune, astfel încât a luat iniţiativa şi a dispus de la sine putere asasinarea mai multor opozanți din regiunea Cluj. Cpt. Mihaly preciza că Pa­triciu le-a spus foarte clar faptul că „fu­garii care se găsesc în munţi şi vor fi prinşi cu arme asupra lor trebuiesc îm­puşcaţi pe loc“.

Printre primele victime s-a numărat Cons­tantin Vodă din com. Bistra, supranumit „Regele Munţilor“, cunoscut opozant al re­gimului, dispărut de la domiciliu. După ce a fost prins de către Securitate, întrucât fap­tele acestuia nu garantau obţinerea unei condamnări în instanţă, Patriciu i-a cerut cpt. Kovács să-l ia din arest şi să-l împuşte în munţi, operaţiune înfăptuită în noaptea de 6/7 august 1949, în timpul unei acţiuni contra unui membru al or­ganizaţiei Diamandi. Conform cpt. Ko­vács: „În acea noapte, banditul Marc Victor a fost atras în cursă, împuşcat (…) iar dimineaţă a fost adus la faţa locului banditul din Bistra, Vodă Costică, îm­puş­cat şi am raportat că a murit în acţiune, deci raportul a fost denaturat, conform or­dinului primit din partea tov. colonel Patriciu“.

A trecut apoi la membrii şi gazdele gru­pului Diamandi. La 6 septembrie 1949 au fost ucişi Gheorghe şi Ilie Ilea, tată şi fiu. Cpt. Kovács arăta că a primit următorul ordin de la Patriciu: „la noapte pui pe ei în maşină, duci în marginea comunei şi trânteşti de pământ şi raportezi că du­cându-i acasă să arate unde era ascuns armamentul la un moment dat au sărit amândoi asupra organelor noastre, cău­tând să-i dezarmeze, unde au fost îm­puşcaţi“. Prin acelaşi procedeu au fost ucişi în următoarea lună alţi patru mem­bri ai organizaţiei Diamandi. De ase­menea, Securitatea din Gherla a îndeplinit ordinul de a-i executa pe doi membri ai organizaţiei Partizanii Regelui Mihai.

„Să ştie toţi acei care nu predau cotele că vor păţi aşa“

După distrugerea majorităţii grupurilor de rezistenţă din zonă, Patriciu şi-a îndreptat atenţia asupra ţăranilor ce se împotriveau colectivizării şi cotelor obligatorii. El le-a explicat subordonaţilor că în acest caz vic­timele trebuiau alese cu grijă, fiind ex­clu­să uciderea ţăranilor săraci, cei vizaţi fiind chiaburii. Patriciu a dat astfel un sens con­cret luptei de clasă: „Să căutăm pe ade­văratul duşman şi să lovim fără cruţare în acesta (…) să se ia măsurile cele mai drastice contra acelor care caută să sa­boteze măsurile luate de partid şi gu­vern, fiind atenţi ca să lovim în duş­ma­nul principal“.

Cpt. Kovács arăta că în iulie 1949 a fost chemat la Patriciu, „unde am fost instruit în problema chiaburilor, unde şi când tre­buie să dau cu ei de pământ şi să trântim la pământ şi să raportăm că a vrut să fugă sau să dezarmeze organele noastre“. Mr. Briceag declara şi el că Pa­triciu „a dat dispoziţie că dacă un chia­bur va face agitaţie să fie împuşcat acolo pe loc, ca să ştie toţi acei care ar în­drăzni să nu predea cotele că vor păţi aşa“.

Iar Kovács a trecut rapid la fapte, uci­gân­du-l pe Cuc Mihai din com. Cianu Mare, „conform ordinului verbal al tov. col. Patriciu «la noapte pui în maşină, duci la marginea comunei şi trânteşti la pă­mânt şi raportezi că a fugit banditul, aţi tras după el»“.

Dar cum în 1950 rezistenţa faţă de colec­tivizare s-a amplificat, Patriciu a con­si­derat că doar generalizarea operaţiunilor de asasinare putea asigura succesul par­tidului în problema agrară. El a ţinut mai multe şedinţe de prelucrare cu şefii com­partimentelor din subordine, în care – du­pă ce i-a criticat că „lucrează prea moa­le“ – le-a cerut să treacă fără ezitare la împuşcarea a unu-doi chiaburi din fiecare comună unde colectivul întâmpina greu­tăţi. Conform lui Kovács, Patriciu le-a spus că „«în acele comune unde avem astfel de cazuri, unul sau doi putem să trântim la pământ», ceea ce însemna la dânsul să fie împuşcaţi (…) numai de un singur lucru să îngrijim «să fie chiabur şi să aibă gâtul gros», arătând cu mâna di­mensiunea gâtului“. Pentru ca efectul asupra populaţiei să fie maxim, cei ucişi tre­buiau îngropaţi de ceilalţi chiaburi din sat.

Pe baza acestor dispoziţii, un val de crime s-a dezlănţuit asupra satelor din regiunea Cluj: cpt. Mihaly a executat câte un chia­bur în două comune, cpt. Kovács la fel, iar mr. Briceag a ucis şi el mai mulţi ţă­rani.

Şeful Securităţii din Cluj nu s-a declarat mulţumit cu aceste rezultate şi a cerut am­plificarea acţiunilor, solicitându-le celor din subordine să rezolve toate problemele până la aniversarea zilei de 23 august. Cpt. Kovács s-a conformat şi la 17 august 1950 a împuşcat trei ţărani în com. Bistra. Pa­triciu l-a lăudat pe Kovács în faţa ce­lorlalţi şefi de compartimente, dându-l ca exemplu.

„Nimeni să nu ştie şi să nu afle“

Dar numărul foarte mare de crime comise într-un timp atât de scurt şi mai ales am­ploarea tot mai mare pe care o luau asa­sinatele (de la una-două persoane se ajun­sese la grupuri de ţărani) au pus pe gân­duri chiar şi conducerea Securităţii. Pro­blema era că atât de multe crime erau şi dificil de muşamalizat, ele căpătând deja aspectul unor execuţii în masă. La Cluj au fost trimişi mai mulţi ofiţeri în control, care au cercetat şi aflat modul real în care au fost ucise toate persoanele amintite. Patriciu însă nu s-a sinchisit prea mult, cerându-le subalternilor doar să dea do­vadă de mai mare atenţie: „în cazuri din astea aşa trebuie să procedăm ca nimeni să nu ştie şi să nu afle că cine a făcut (…) ceea ce s-a făcut s-a făcut bine şi nu regretă nimeni, dar metoda sau pro­ce­dura ca atare, adică să nu se afle că cine a făcut lucrul“.

Cu toate acestea, şefii Securităţii i-au in­ter­zis lui Patriciu să mai ucidă, trans­fe­rându-l apoi la conducerea Direcţiei re­gionale Braşov. Era oricum o perioadă în care foştii luptători din Spania erau priviţi cu circumspecţie, Stalin bănuind că cea mai mare parte dintre ei fuseseră recrutaţi ulterior de serviciile de spionaj capitaliste. În aceeași perioadă, s-au înregistrat și pri­mele măsuri staliniste de marginalizare a evreilor din aparatul de partid și de stat. La nivelul temutei Comisii a Controlului de Partid a fost creat un sector ce analiza bio­grafiile şi activitatea voluntarilor ro­mâni. Unii dintre aceştia, precum Valter Roman, au fost trecuţi în funcţii de o im­portanţă mai redusă. Patriciu a fost totuși menajat, pentru că loialitatea faţă de re­gim nu era pusă la îndoială și, în plus, be­neficia de susţinerea lui Teohari Geor­gescu.

O bătrânețe liniștită

Cariera lui Patriciu în Securitate a luat sfâr­şit odată cu îndepărtarea protectorului său, Teohari Georgescu, din conducerea par­tidului şi a MAI. În iulie 1952, a fost destituit şi trecut în rezervă. Noua con­ducere a ministerului nu mai avea în­cre­dere în acei ilegaliştii consideraţi apropiaţi grupului deviatorilor de dreapta (o soartă similară cu cea a lui Patriciu a avut-o şi un alt evreu fost luptător în Spania şi Fran­ţa, col. Adorian Konrad, şeful Direcţiei Pro­pagandă şi Agitaţie din MAI). În plus, implicarea lui Patriciu în acte represive de amploare argumenta faptul că vechea con­ducere a ministerului acoperise sau chiar ordonase aceste abuzuri, fiind vinovată aşadar de deviere de dreapta.

Peste câţiva ani, partidul a apelat însă ia­răşi la el şi, având nevoie de o mână forte la Uzinele Metalurgice Reşiţa, l-a numit di­rector general al întreprinderii. S-a re­marcat şi aici prin stricteţea pe care o im­punea angajaţilor în îndeplinirea sar­ci­ni­lor.

Nu va sta mult în această funcţie, pre­ferând să se retragă la Cluj ca un paşnic pensionar. Nici măcar Plenara din aprilie 1968, când au fost devoalate multe dintre crimele comise de Securitate, nu-l va afec­ta în vreun fel. Majoritatea vorbitorilor şi-au îndreptat tirul acuzaţiilor spre mr. Bri­ceag, omiţându-se faptul că acesta nu fă­cuse altceva decât să execute ordinele pri­mite de la Patriciu. Singurul lucru ce i s-a imputat a fost comportamentul dur pe care-l avusese faţă de propriii subordonaţi (fiind notoriu că nu ezita să aplice corecţii fizice umilitoate acelor angajaţi ce nu-i în­deplineau întocmai dispoziţiile). Numărul foarte mare de asasinate a fost trecut sub tăcere. A decedat liniştit la o vârstă îna­intată, în anul 1996, la Cluj, fără a avea cu absolut nimic de suferit nici după căderea regimului comunist.

LIVIU PLEŞA (CNSAS)

Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

De remarcat cum acesti criminali ai regimului comunist, criminali ce ar putea fi invinuiti de crime impotriva umanitatii, au trait linistiti si dupa iesirea la pensie, murind la fel de linistiti, la varste inaintate, fara a fi deranjati vreodata de ceva sau de cineva sau macar de Justitie!!

Tocmai aceste lucruri, de o monstruozitate ingrozitoare, intamplate in tara asta explica realitatile de acum.

Mihail Patriciu a decedat in 1996 la Cluj. Nu doar ca numarul foarte mare de asasinate ordonat de el a fost trecut sub tacere – o tacere cumplit de criminala!! – dar comunistii, in Plenara din aprilie ’68, nici macar nu l-au atins sau acuzat de ceva.

Traian Basescu a condamnat comunismul la sfarsitul lui 2006. Trecusera 17 ani de la Revolutia din Decembrie 1989. Iar Corneliu Vadim Tudor si PRM au facut tot posibilul sa compromita aceasta istorica condamnare a comunismului si a crimelor comunismului.

Nu doar ca nu a exista o veritabila Justitie de Tranzitie prin aplicarea Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara, dar ceea ce e cel mai monstruos referitor cel putin la comunismul romanesc este ca s-au trecut sub tacere, ca si cum nu s-ar fi intamplat, ca si cum toate ar fi fost bune si frumoase, crime impotriva umanitatii si s-au trecut sub tacere, intentionat sau nu, si dupa Revolutie. Eu cred ca mai degraba intentionat!

Basescu a condamnat comunismul si imediat a fost acuzat ca vrea sa obtina avantaje politice, foloase necuvenite, n-asa? 😉 Pentru ca a condamnat comunismul, sa retinem lucrul asta!! Ca daca n-ar fi facut-o, daca ar fi stat in banca lui, era ok, era baiat bun! Lucrul asta arata cat de mare a fost dimensiunea criminala a comunismului, prin faptul ca s-a prelungit si in istoria recenta. Pentru ca unii au dorit sa impiedice sau sa ia in derizoriu condamnarea comunismului de catre Presedinte, de catre Statul Roman. Ca in continuare sa fie trecute sub tacere crimele comunismului si criminalii care le-au comis. Este incredibila cardasia unora cu niste criminali ce oriunde in lumea civilizata ar fi fost condamnati pentru crime impotriva umanitatii.

Nu stiu daca reusim si acum sa constientizam ce a insemnat din punct de vedere moral lucrul asta: acest Mihail Patriciu a trait pana nu chiar demult ca un batranel onorabil ce, probabil, isi ducea nepotii in parc, ii lua pe genunchi si se juca cu ei, de ai fi zis ca e cel mai bland si cumsecade om de pe pamant. Cand, de fapt, era un om ce a ordonat executii in masa care au reusit sa sperie chiar partidul comunist din care facea parte!!

Multa vreme conducerea politica a acestei tari, alienand societatea romaneasca, nu doar ca a admis sa se desfasoare in tara asta crime impotriva umanitatii dar i-a si tolerat pe criminalii care au savarsit aceste crime ca si cum ar fi fost niste oameni foarte de treaba! Si nu doar ca i-a tolerat, dar le-a mai dat si salarii si pensii grase, conditii de viata excelente, pe care un om cinstit din tara asta nu le avea.

Uitati-va cata fuga de raspundere si minciuna era in caracterul acestui om:

„La Cluj au fost trimişi mai mulţi ofiţeri în control, care au cercetat şi aflat modul real în care au fost ucise toate persoanele amintite. Patriciu însă nu s-a sinchisit prea mult, cerându-le subalternilor doar să dea do­vadă de mai mare atenţie: „în cazuri din astea aşa trebuie să procedăm ca nimeni să nu ştie şi să nu afle că cine a făcut (…) ceea ce s-a făcut s-a făcut bine şi nu regretă nimeni, dar metoda sau pro­ce­dura ca atare, adică să nu se afle că cine a făcut lucrul“.”

Astfel de oameni au fost cinstiti in Romania comunista si lasati in pace dupa prabusirea comunismului.

Condamnarea comunismului s-a facut de abia la sfarsitul anului 2006. Eu cred ca si acum unii dintre ei sunt bine-mersi. I-au luat la intrebari pe vreo 2 – Alexandru Visinescu si Ion Ficior – dar foarte tarziu. Si acestia au trait bine-mersi multa vreme dupa Revolutie. Insa ce a facut acest Mihail Patriciu mi se pare de o gravitate mult mai mare decat faptele grave, fara indoiala, a celor doi la un loc pentru ca a fost creierul care a pus la cale si a ordonat ucideri in masa ce au speriat chiar Securitatea!!!

In Romania, un astfel de om a dus-o foarte bine.

A trait linistit pana la adanci batranete.

Reclame

noiembrie 27, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 33 comentarii

Suferinta morala

Am citit un articol foarte interesant in Convorbiri Literare:

Bogdan MANDACHE – Nihilismul și timpurile sale

Se arata ca:

„Nihilismul este specific modernităţii sau este o constantă a tuturor epocilor şi a perioadelor de răscruce? Decadenţa, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea raţiunii, dispariţia idealurilor, prăbuşirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparţin umanităţii dintotdeauna şi diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iaşi, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, şi nu numai, care cronologic aparţine modernităţii, dar consideraţii filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistenţă întîlnim încă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile şi scrierile sale strălucite, vădind o înclinaţie spre paradox, spre combaterea dogmei şi a rigidităţii rutinei; printre scrierile sale deseori este citat şi astăzi tratatul său Despre nonexistenţă în care susţine că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternanţelor argumentelor despre existent şi nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărţii sale şi cîţiva filosofi şi teologi care, paradoxal, au găsit punct de susţinere al argumentaţiei lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Deşi termenul nihilism este cunoscut de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cel care a susţinut că a creat termenul „nihilist” este scriitorul rus Turgheniev, care îl foloseşte în romanul Părinţi şi copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un „negator” al valorilor şi ordinii sociale existente; dacă atribuirea paternităţii este exagerată, trebuie recunoscut că scriitorul rus a popularizat în epocă termenul de nihilist. La mijlocul secolului al XIX-lea termenul de nihlism era folosit în culturile germană şi franceză; el fusese folosit izolat şi în teologia medievală, dar acolo nu era vorba despre o conceptualizare a termenului. Aceasta s-a produs, în opinia lui Franco Volpi, o data cu Pascal care dă măsura transformării pe care cosmologia a adus-o în raport cu poziţia metafizică a omului în univers: „ Totul e o sferă infinită al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gînd. (…) Să ne cunoaştem deci puterile; sîntem ceva şi nu sîntem nimic. Deşi sîntem ceva, nu vedem bine primele principii care se nasc din nimic; şi fiindcă nu sîntem nimic nu putem vedea nemărginirea”. Pe marginea acestei tulburătoare priviri asupra omului şi a lumii, Franco Volpi notează că în universul cosmologiei moderne, omul „nu mai poate locui şi nu se mai poate simţi acasă, aşa cum se simţea în cosmosul antic şi medieval. Universul este perceput ca fiind străin destinului său individual. În faţa tăcerii eterne a stelelor şi a spaţiilor infinite care îi rămîn indiferente, omul este singur cu el însuşi. Şi fără patrie”.

Şcoala idealistă foloseşte frecvent termenul de nihilism, după cum acelaşi termen este utilizat pentru critica tezelor idealismului, aşa cum o face Jacobi într-o scrisoare adresată lui Fichte; una dintre descrierile expresive ale experienţei asupra Nimicului îi aparţine lui Jean Paul: „Nu există nici Dumnezeu, nici timp. Eternitatea nu face decît să se macine pe sine şi să roadă haosul. Curcubeul irizat al fiinţelor se arcuieşte fără soare deasupra abisului şi se dizolvă picătură cu picătură – asistăm la îngroparea mută a naturii sinucigaşe şi sîntem îngropaţi în acelaşi timp cu ea. Cine-şi mai ridică privirea către ochiul divin al Naturii? Ea vă fixează cu nemărginita ei orbită şi neagră”. Dinspre romantism şi idealism, nihilismul capătă un sens social şi politic descriind starea unei societăţi care trebuie depăşită, cazul cel mai grăitor fiind cel al gîndirii ruse de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd termenul de nihilism a ajuns să desemneze o mişcare de rebeliune socială şi ideologică, o revoltă antiromantică şi antimetafizică, dar fără o construcţie înlocuitoare: „Mişcarea nihilistă rusă a fost adesea mai curînd dogmatică şi rebelă decît critică şi sceptică (…) renega aşadar trecutul, condamna prezentul, dar fără capacitatea de a se deschide unei configurări concrete şi pozitive a viitorului”, scrie Franco Volpi.

Intrarea triumfală a nihilismului în gîndirea europeană o datorăm lui Friedrich Nietzsche, un vestitor al timpurilor nihilismelor, filosoful care scria că nihilismul este în faţa uşii, dar nu era un oaspete care cerea ospitalitate, ci figura stranie care anunţa deja prezenţa nihilismelor în casele noastre. Nihilismul, scria filosoful german pe la 1885/6, era în faţa uşii, nu se ştia „de unde venea acest cel mai neliniştitor dintre toţi oaspeţii”, dar mai cu seamă nu se ştia cît va rămîne.  Cu Nietzsche, „analiza fenomenului atinge apogeul, ajungînd la o conştiinţă istorică deplină cu privire la rădăcinile sale cele mai îndepărtate, platonismul şi creştinismul, alimentînd în acelaşi timp exigenţa critică a unei depăşiri a relelor care derivă din acestea. Nu este aşadar o exagerare să-l considerăm pe Nietzsche drept cel mai mare profet şi teoretician al nihilismului”, consideră Franco Volpi. Discursul lui Nietzsche despre nihilism merge mînă în mînă cu cel despre decadenţă, aici întîlnindu-se cu ideile lui Paul Bourget, care analiza societatea sfîrşitului de secol XIX prin conceptele de decadenţă, pesimism, cosmopolitism, nihilism. Filosoful german duce mai departe analiza şi deschide un orizont mai vast al interpretării sale asupra nihilismului: „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei”, pentru ca în Voinţa de putere să ducă gîndul mai departe: „De ce pînă la urmă venirea nihilismului este de acum necesară? Pentru că valorile noastre precedente sînt cele care poartă în ele concluzia ultimă; pentru că nihilismul este o logică gîndită pînă în străfundul marilor noastre valori şi idealuri – pentru că trebuie mai întîi să trăim nihilismul, pentru a înţelege care a fost propriu-zis valoarea acestor valori”.

În secolul al XX-lea gîndirea lui Nietzsche a suscitat controverse şi interogaţii, unul dintre cei mai temeinici cunoscători ai operei sale fiind tot un filosof german, Martin Heidegger, care avea să consacre la Universitatea din Freiburg, între anii 1936-1940, cursuri asupra gîndirii fundamentale a lui Nietzsche, într-un spirit al interogării lămuritoare, al „confruntării fructuoase”. Aceasta dovedeşte tenacitatea cu care Heidegger s-a aplecat asupra operei nietzsceene; în aceeaşi perioadă Heidegger frecventa Arhiva Nietzsche, şi pentru un timp a făcut parte din comitetul ştiinţific pentru editarea operelor lui Nietzsche. Este şi perioada în care Heidegger acordă atenţie nihilismului, negativităţii care devin categorii centrale pentru a înţelege metafizica şi istoria fiinţei înseşi. Heidegger a avut cu Nietzsche o confruntare filosofică pe două mari teme: voinţa de putere şi eterna reîntoarcere a aceluiaşi; dar despre nihilism va avea o confruntare memorabilă cu Ernst Junger, considerată de Franco Volpi „analiza contemporană cea mai pătrunzătoare a problemei nihilismului, un itinerarium mentis in nihilo pe măsura secolului XX”. Disputa este despre linia nihilismului, dacă trebuie trecută, cum îndemna Junger, sau dacă acest lucru este încă prematur, cum sugera Heidegger, cel care spunea că refuzînd apropierea nimicului rămîi „definitiv şi fără speranţă în afara filosofiei”. Junger scria în Jurnalul său că dezbaterea sa cu Heidegger a fost un „eveniment epocal”.

Cartea lui Franco Volpi, amplu documentată, este o solidă mărturie „că nihilismul reprezintă ceva mai mult decît un simplu curent al gîndirii contemporane sau o sumbră aventură a avangardelor sale intelectuale”. Nihilismul este expresia unei stări a conştiinţei europene a ultimelor două secole, un indice al prăbuşirii unor viziuni, valori şi orientări tradiţionale, a unor iluzii, un semn al unei crize morale, sociale, intelectuale şi al uniformizării lumii, al pierderii unor repere, al lipsei răspunsurilor la căutările neîncetate într-un spaţiu care şi-a pierdut centrul, iar marginile sînt tot mai vagi şi îndepărtate. Din prag ne priveşte enigmaticul oaspete a cărui prezenţă ne-a vestit-o Nietzsche; pe uşa larg deschisă unii au pornit spre zările neantului, alţii către orizonturile sensului…”

Dar pentru a intelege exact lucrurile va propun sa cititi: Kondratiev wave cat si Nihilism.

Daca pana-n 1780 putem vorbi de o societate omeneasca in care era predominanta agricultura, dupa aceasta epoca a urmat ceea ce se cheama Revolutia industriala (1780-1880). Omul, pana pe la 1780, era diferit de omul de astazi. Inclusiv in plan moral. Intr-o societate bazata in exclusivitate pe agricultura se dezvolta o morala specifica. Asa cum intr-o societate bazata pe industrie, unde industria ia avant, incepe sa se construiasca o alta baza etica si morala decat in precedenta. Trecerea de la o societate bazata pe agricultura la una in care industria devine predominanta provoaca in individul acelei societati o suferinta morala. Valorile vechi pe care era bazata societatea incep sa paleasca, in locul lor aparand alte valori, dar si un alt mod de viata. Evident ca societatea pe aceasta perioada de 100 de ani (1780-1880) nu era intru totul industriala. Adica nu a aparut industria maine si a inflorit poimaine, pentru ca raspoimaine sa straluceasca. Ci a fost o trecere lenta spre industrializare, lucru ce nu a decurs in acelasi mod in toata Europa. Insa vechile valori, cu care multi oameni au fost obisnuiti in vechea societatea bazata doar pe agricultura (doar agricultura e una din ocupatiile stravechi ale omului) au inceput sa paleasca in fata valorilor impuse de un nou mod de viata si de alte relatii de productie. Nu intamplator Marx si-a scris teoria in sec. XIX. Si nu e doar o simpla intamplare Revolutia de la 1848. Aceste transformari au produs suferinte morale membrilor societatii, caci trecerea de la anumite valori pe care se intemeia societatea la altele noi produc aceasta suferinta. In felul acesta a aparut in sec. XIX nihilismul modern, ca sa-i zic asa. Poate pentru prima oara omul a simtit in forul sau interior un vid existential, nimicul. Revolutia industriala s-a accentuat si atunci se punea problema definirii clare a unor noi valori societale. A definirii, cum spunea Hannah Arendt, citata de Vladimir Tismaneanu, persoanei morale si a persoanei juridice a omului. Perioada fiind marcata de instabilitate, inclusiv politica, lucrurile nu erau foarte clare. Revolutia industriala s-a accentuat, industriile incepusera sa se dezvolte cu repeziciune. De aceea spre sfarsitul sec. al XIX-lea incepu sa se arate o noua era: cea a Revolutiei Tehnologice. Problema pe care ne-o punem este daca omul, si ma refer in special la cel european, era pregatit in plan moral pentru acest lucru. Negarea vechilor valori, ca o consecinta a aparitiei altora noi, dar neputina de a accepta usor noile valori impuse de dezvoltarea tehnologica rapida, a accentuat fenomenul nihilismului, al negarii aproape totale si vidul interior in individ, de care vorbeam mai sus. „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei” – oamenii au vazut in aceasta trecere catre o societate pragmatica si capitalista o decadenta, inclusiv in plan moral si spiritual. Nu e vorba doar de prejudecati. E vorba, cred, de faptul ca omul trece cu greu de la valorile cu care el e obisnuit, la altele noi, impuse de realitatile cotidiene. Aceasta este, de fapt, o suferinta morala foarte profunda care se desfasoara necontenit in om, incapabil sa gaseasca o cale, incapabil sa se adapteze macar usor. Ajuns in acest punct, ma indrept catre excelentul articol scris de Andrei Plesu in Adevarul:

O dezbatere blocată

Se arata ca:

„Preşedintele ţării a promulgat, de curînd, o lege (217/2015), care incriminează cultul persoanelor vinovate de legionarism, fascism, rasism, xenofobie, precum şi promovarea unor simboluri, concepţii, doctrine, aparţinînd aceluiaşi spectru ideologic.

Legea a fost propusă de trei liberali şi a beneficiat, pentru redactare, de concursul Institutului ”Elie Wiesel”. În principiu, niciun om cu mintea întreagă nu poate contesta legitimitatea unui act normativ care condamnă manifestările de extremă, care amendează glorificarea unor fanatici şi care penalizează orice fel de propagandă pentru idei de natură să submineze statul de drept. Din păcate însă, la noi şi aiurea, dezbaterea publică privind cei doi demoni ai veacului trecut (cel brun şi cel roşu) este blocată. Orice ai spune ”la mijlocul terenului”, adică în teritoriul argumentelor, al faptelor, al judecăţii lucide, stîrneşte furie, obnubilare agresivă, stigmat.

Aşa se întîmplă şi cu dezbaterea stîrnită, în ambianţa autohtonă, de noua lege promulgată de Klaus Iohannis. Cei dintîi au reacţionat, cu parapon, cu obidă, cu vehemenţă ameninţătoare, simpatizanţii dreptei radicale, asumat (neo)legionari, (încă) admiratori ai Căpitanului. Ciudat este însă că şi nostalgicii (cripto)comunişti s-au simţit la fel de vizaţi (şi ofensaţi) de o lege în corpul căreia cuvîntul ”comunism” lipseşte cu desăvîrşire. De vină este, cred, un comentariu neinspirat al dlui Andrei Muraru, consilier prezidenţial, care s-a grăbit să evidenţieze, cu toată greutatea funcţiei sale, caracterul anti-ceauşist al legii (”deşi nu s-a observat acest lucru”). Cum era să se observe? Unde îşi are locul, în text, figura preşedintelui judecat în decembrie 1989? ”Păi Ceauşescu a fost încadrat (la fel ca, de pildă, unii membri ai guvenului Antonescu) la rubrica ”genocid”! Care va să zică e o ţintă proeminentă a legii!” (Să nu uităm că procesul lui Ceauşescu a fost calificat drept neîntemeiat juridic. Dar procesele orchestrate de ”tribunalele populare” din anii `40-50 erau?).

Pe scurt: dinspre dreapta, legea în discuţie e ”anti-legionară”, iar dinspre stînga e anti-comunistă! E interesant că şi unii şi ceilalţi o socotesc ne-patriotică…Am văzut un politician hiper-volubil, care apare (aproape simultan!) şi la România TV şi la B1 TV, deplîngînd, revoluţionar, orbirea legiuitorilor faţă de ”realizările” lui Ceauşescu şi faţă de cei 67% dintre români care încă tînjesc după frumoasele vremuri ale socialismului multilateral dezvoltat.Dincolo de abuzive (dar inevitabile) forme de partizanat (vitejesc sau lăcrămos), trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, sursa confuziilor se află în însuşi textul legii. E un text dezechilibrat, neatent la nuanţe, ambalat într-un limbaj neinspirat, astfel încît tonul şi stilul documentului nu evocă sunetul justiţiei, ci pe acela al unei ”înfierări” tovărăşeşti. În felul acesta şi ceea ce e sustenabil în desfăşurarea lui (incriminarea rasismului, a xenofobiei, a intoleranţei etc) îşi pierde rigoarea juridică, pentru a adopta tonul unui soi de ”declaraţie politică”.

Sunt întru totul de acord că fascismul, sub toate chipurile sale, a fost una din marile catastrofe ale secolului 20. N-am nici o simpatie pentru Mişcarea Legionară. Am mai spus-o: mi se pare scadentă exact la nivelul principiilor sale: e neromânească şi neortodoxă, printr-o supra-evaluare (mai curînd musulmană) a morţii (”Legionarul iubeşte moartea…”) şi printr-o primejdioasă inaptitudine de a doza, în plan lumesc, patosul absolutului. Într-o religie a Întrupării, Legiunea a adus duhul destrupării eroice, într-o religie a iubirii, a adus duhul pedepsei necruţătoare. ”Elanul” antisemit al Mişcării e, desigur, o evidenţă. Dar nici Nicolae Iorga, nici I.G.Duca, nici Virgil Madgearu, nici Armand Călinescu nu erau evrei. Şi nici ”comilitonul” Mihai Stelescu.

”Cum erau, Părinte, legionarii?” – mi-am permis să-l întreb, odată, pe extraordinarul Arsenie Papacioc (il en savait quelque chose!). ”Erau formidabili!” – mi-a răspunsul dînsul. ”Dar aveau o problemă: omorau oameni!”

Pe de altă parte, mă declar inapt să accept vinovăţii ”pauşale”. Nu cred că toţi aderenţii sau simpatizanţii legionari erau potenţial asasini şi nu cred într-un antisemitism ireductibil, dacă mă gîndesc la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu etc. La fel, nu cred că toţi membri partidului comunist, sau toţi ”adepţii” filosofiei marxist-leniniste (dl. Radu Florian, de exemplu, sau dl. Ion Ianoşi, sau unii scriitori care au plătit, cu talentul lor, preţul ”literaturii” omagiale, sau mulţi, mulţi alţii, angrenaţi, de voie de nevoie, în ”sistem”…) sunt neapărat vinovaţi de abuzurile regimului totalitar. Şi, mai ales, nu vreau să mai trăiesc o dată sub flagelul interdicţiei culturale, sub care am crescut in anii regimului trecut. Nu vreau să fiu suspect nici dacă citesc Sartre, nici dacă citesc Ezra Pound, Céline, sau Heidegger, nici dacă admir talentul lui Cioran, mintea lui Noica, graţia atotştiutoare a lui Mircea Vulcănescu. Nu am nevoie să ader la biografia lor, la opţiunile discutabile ale vieţii lor publice, pentru a mă lăsa sedus de prestaţia lor intelectuală şi, da, pentru a-i omagia fără rezerve şi în orice fel, pentru rolul pe care l-au dobîndit, pe merit, în cultura ţării şi a veacului.

În fine, discuţia e lungă şi complicată. Parcă aud dojana unora (cum că sunt, de fapt, un apologet al Legiunii) şi a altora (cum că sunt un bolşevic nepatriot, dacă nu cumva vreo liftă subversivă). Un fapt e cert: dacă e nevoie de condamnarea fascismului, e inadmisibil să nu vorbim, în textul legii cu pricina, şi despre sîngeroasa catastrofă simetrică, aceea a comunismului. De altfel, cele două au colaborat, cum ştim, mai mult decît se crede. Reamintesc cazul celebrei Margarete Buber Neumann, soţie a unui comunist neamţ, refugiată în 1937, împreună cu soţul ei, în ”protectoarea” şi luminata URSS, dar arestată apoi de Stalin şi livrată Gestapo-ului în 1940, pe baza acordului sovieto-german… Condamnăm rasismul? Ia auziţi: ”Clasele şi rasele (subl. mea, A.P.) care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă vor fi înfrînte!”. A spus-o Karl Marx, cel care îl numea, în băşcălie, pe eminentul social-democrat german Lassalle, ”Baronul Iţic”. Să adăugăm că, pentru acelaşi Marx, popoarele slave sunt nişte ”gunoaie etnice”. Iată şi înţelepciunea lui Engels: ”Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pămîntului popoarele reacţionare. Iar aceasta va însemna un progres!”

Una peste alta, e mai uşor să scrii legi, decît să le aplici. Dar chiar şi cînd le scrii, e bine să te gîndeşti şi la libertăţile pe care le ai de menajat. Şi să-ţi aminteşti că ne-a priit la fel de puţin răul fascist, de care am scăpat acum 70 de ani ca şi cel comunist, de care ne-am eliberat, cu vărsare de sînge, abia acum 25…

Sunt de acord cu ceea ce a scris Andrei Plesu. Dar eu stau si ma intreb daca  la noi sunt intelese fenomenele. Fenomenul acesta numit nihilism, de care vorbeam mai sus, s-a desfasurat pe cale naturala. Iar aceasta „decadenta” trebuia cumva indreptata. Suferinta morala a omului atinge apogeul spre sfarsitul sec. al XIX-lea. Sinteza acesteia o vom vedea in prima jumatate a sec. XX. Spre exemplu esecul politic, economic si social al mariilor imperii, cum au fost Imperiul Austro-Ungar si cel Tarist, lucru ce a condus la Primul Razboi Mondial. Si pe acest fond politic instabil, aparitia ideologiilor totalitare: fascismul si nazismul pe de o parte, comunismul pe de alta parte. Acestea au fost consecinte ale trecerii de la Revolutia Industriala la Revolutia Tehnica. Aceasta trecere a bulversat umanitatea, inca obisnuita cu o societate mai mult agrara, cu valorile acestui tip de societate. Fascismul si nazismul au fost rapid anihilate. Comunismul s-a intins in toata Europa de Est pana in 1989 si inca mai exista in lume. Aceasta bulversare a insemnat milioane de morti. In razboaie, in lagere de concentrare sau in Gulagul comunist. Este de remarcat aici o consecinta importanta, manifestata dupa razboi: lumea bipolara, razboiul rece.

Aici mai trebuie sa spunem, apropo si de un comentariu recent de pe blog, ca mai cu seama ideologia comunista a facut victime. Ideologia comunista era una exterminatorie, iar persoanele care au imbratisat aceasta ideologie au pus-o in aplicare. Nihilismul, de care vorbeam mai sus, nihilismul acelor vremuri, deci unul cu determinari istorice, a condus spre asa ceva. In plan moral, comunismul este expresia unei suferinte morale si citez din primul articol:

„Cu Nietzsche, „analiza fenomenului atinge apogeul, ajungînd la o conştiinţă istorică deplină cu privire la rădăcinile sale cele mai îndepărtate, platonismul şi creştinismul, alimentînd în acelaşi timp exigenţa critică a unei depăşiri a relelor care derivă din acestea. Nu este aşadar o exagerare să-l considerăm pe Nietzsche drept cel mai mare profet şi teoretician al nihilismului”, consideră Franco Volpi. […]

Filosoful german duce mai departe analiza şi deschide un orizont mai vast al interpretării sale asupra nihilismului: „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei”, pentru ca în Voinţa de putere să ducă gîndul mai departe: „De ce pînă la urmă venirea nihilismului este de acum necesară? Pentru că valorile noastre precedente sînt cele care poartă în ele concluzia ultimă; pentru că nihilismul este o logică gîndită pînă în străfundul marilor noastre valori şi idealuri – pentru că trebuie mai întîi să trăim nihilismul, pentru a înţelege care a fost propriu-zis valoarea acestor valori”.

Este limpede ca nihilismul a fost o criza a valorilor la trecerea de la unele valori la alte valori. De aici suferinta in plan moral. Negarea valorilor crestinismului, pe care era si este bazata Europa, a determinat crima, omorul. Spun negarea valorilor crestinismului – observati ca nu spun nimic despre Biserica (fie ea catolica sau ortodoxa!!). Iar ambele curente – fascismul si comunismul – s-au dorit a fi revolutionare. Ceea ce se traduce: impotriva lui Hristos. Asta era, de fapt, marea revolutie. Fascismul romanesc, adica legionarismul, a imbracat haina religioasa ca sa castige adepti. Intr-o societate agrara, de regula, valorile religioase predomina. Comunismul a dorit sa le indeparteze cu totul din lumea rurala dar si din societate, in general vorbind.

Nihilismul azi

Traim o forma de nihilism si astazi? Este si astazi prezent nihilismul. Eu cred ca da. Trecerea de la Revolutia Tehnico-Stiintifica la Revolutia Informationala si a Telecomunicatiilor, de la valorile Revolutiei Tehnico-Stiintifice la valorile Revolutiei Informationale si a Telecomunicatilor este imposibil sa nu provoace o noua suferinta in plan moral individului modern. Legalizarea casatoriilor intre homosexuali in SUA sau violurile care se produc – v. aici un articol din Evenimentul Zilei – inclusiv cazuri de atacuri armate in scoli realizate de copii, cum s-au intamplat in SUA, sunt consecintele acestei suferinte morale a individului. Este o negare evidenta a unor norme morale, pana acum unanim acceptate in societate. Trebuie spus ca societatea de azi nu mai este una capitalista in sensul clasic al cuvantului pentru ca valorile acesteia sunt diferite de cele ale unei societati capitaliste, cum era bunaoara, de exemplu, la sfarsitul sec. al XIX-lea. Inclusiv criza economica, climatul international incarcat de astazi sunt tot o consecinta a acestei treceri catre o alta faza de dezvoltare in Istoria umanitatii.

Revenind la realitatile romanesti, eu cred ca legionarismul s-a inscris intr-un cerc mai vast, cel al aparitiei fascismului in Europa. Romania este, fara indoiala, o tara europeana. Legionarii, intr-adevar, aveau o problema: omorau oameni. Insa legionarismul, cu tot aspectul sau antisemit evident prin fapte, cu toate ca omorau oameni, a izvorat din necesitatea obiectiva de a gasi o cale de progres unei societati agrare, cum era societatea romaneasca. La mijlocul celei de a doua jumatati a sec. XX nu se intrezarea o cale de progres a tarii noastre. Progres din toate punctele de vedere: social, economic, cultural si chiar politic. De aceea si mari intelectuali au aderat la acest curent de extrema dreapta, dar poate si din teama. Legionarismul s-a inscris intr-un curent european, foarte la moda in acei ani. Comunismul a fost impus de tancurile sovietice. Comunismul nu era conceput, nici macar ideologic, sa fie implementat in societati agrare. El a fost un curent care a aparut in Occident si era destinat Occidentului. Insa el s-a salasluit in societatile agrare din Estul Europei, fortand trecerea acestora catre societatea industriala si, prin dezvoltarea tehnologiei, catre societatea tehnologica. A fost din acest punct de vedere un accelerator de proces, ca sa zic asa. Dar care nu a tinut cont nici de persoana morala si nici de persoana juridica. La fel au facut si fascismul, si nazismul. Cel de-al Doilea Razboi Mondial, provocat de aceste totalitarisme, a fost un soi de revolutie, daca se poate spune asa, ce a avut drept scop distrugerea societatii interbelice si pregatirea umanitatii spre Revolutia Tehnico-Stiintifica. Duritatea cu care s-a actionat, reprobabila in plan moral, a fost si o expresie a unei mari suferinte morale pe care individul a trebuit s-o suporte, datorita trecerii cu repeziciune a unor etape de dezvoltare importante. S-a dorit distrugerea vechilor valori, inclusiv prin asasinarea oamenilor in razboi, in lagare, caci oamenii sunt purtatori de valori, pentru ca sa-si poata face loc o noua societate, bazata pe alte valori, caracteristice Revolutiei Tehnico-Stiintifice.

Trecerea de la Revolutia Tehnico-Stiintifica la Revolutia Informationala si a Telecomunicatiilor s-a produs mai lin. A insemnat sfarsitul comunismului, deoarece comunismul nu mai putea sa corespunda acestei noi etape, bazata pe informatie si telecomunicatie. In China comunismul s-a reformat, in sensul economiei de piata, ca o solutie pentru mentinerea lui. O solutie temporara. In Rusia s-a incercat o reforma prin peretroika si glasnost, dar a esuat, lasand Rusia intr-o mare problema de adaptabilitate la noile conditii. Observati ca incep sa se dezvolte curente care dau putere serviciilor secrete: controlul comunicatiilor, al internetului – tot o consecinta a trecerii, pentru ca politicul nu mai poate controla fenomenele societale. Observati si fenomenul terorist, framantarile din lumea musulmana. Putem sa punem la capitolul consecinte si razboiul din fosta Iugoslavie, razboiul din Irak, conflictele inghetate din spatiul ex-sovietic au inceput sa se desfasoare – cine si-ar fi imaginat asta in urma cu 50 de ani? Observati ca multi oameni au probleme de adaptabilitate si spune si Andrei Plesu: „67% dintre români care încă tînjesc după frumoasele vremuri ale socialismului multilateral dezvoltat”, cred ca nu putini considera bun comunismul, rai oamenii care au condus s.a. de genul acesta.

Fenomenul e in plina desfasurare.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

august 4, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 14 comentarii

Confuzia

Iata ce scrie Cristian Tudor Popescu in editorialul sau din Gandul:

Evanghelia după Sfântâniţă. Iisus şi-a ţinut mama la uşă

Se arata ca:

Acuma că s-au găsit 2 milioane de părinţi care să-şi trimită copiii-elevi la ora de religie şi sfinţii părinţi sunt liniştiţi, o să vă propun şi eu, duminica, în calitate de elev al lui Scaraoţchi, Sarsailă, Sfântâniţă, Nichipercea, Nenumitul, Nefârtatul, Necuratul, Naiba, Aghiuţă, Michiduţă, Ucigă-l Toaca, Ucigă-l Crucea, Cornilă, Împieliţatul, pe scurt, Dracul românesc, ăla al lui Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul, zugrăvit pe zidul Voroneţului, un comentariu al câte unui text din Sfânta Scriptură.

Că trebuie să vorbească cineva şi pentru Întunecimea Sa, care, de altfel, confirm că e un bun teolog.

Stă scris în Evanghelia după Matei, cap. 10:

34. Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.

35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa.

36. Şi omul va avea de vrăjmaş chiar pe cei din casa lui.

37. Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă,  mai mult decât pe mine, nu este vrednic de Mine. Cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

Interesant, nu? Eu auzisem că Islamul e o religie a iataganului, a războiului, pe când Creştinismul e pace şi iubire. Şi iată că Iisus Însuşi mă previne, în clar, să nu fiu imbecil şi să-L cred imbelic. Venirea lui e ca să înlesnească oamenilor a se tăia între ei cu sabia.

Şi cine sunt duşmanii? Hoardele de necredincioşi, păgânii, Imperiul Roman? Nu, nici gând, e vorba de familia omului. Care n-are dreptul să-şi iubească părinţii şi copiii mai mult decât pe Mântuitorul, în caz contrar fiind excomunicat din Biserica lui Hristos.

În ce-L priveşte,  Iisus nu are o problemă, nu e în pericol să-şi iubească Tatăl mai mult decât pe Dumnezeu, întrucât cei doi sunt Unul, prin cumul de funcţii.

Iar despre familia pământeană, despre mama Sa, Maria, din pântecul căreia a ieşit omeneşte, indiferent de natura Lui divină, iată ce zice – Matei, 12:

46. Pe când vorbea încă Iisus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El.

47. Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, şi caută să vorbească cu Tine”.

48. Dar Iisus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea, şi cari sunt fraţii Mei?”.

49. Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi, şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!

50. Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”.

Merită citite adnotările la aceste versete făcute de IPS Bartolomeu Anania, în ediţia 2001 a Bibliei,  diortosită de arhiepiscop după Septuaginta, în care face sforţări lingvistico-logice disperate pentru a putea scrie apodictic: „În niciun caz nu se poate presupune că Iisus îşi reneagă familia”.

N-o reneagă, doar o ţine la uşă.

Mă întreb şi vă întreb: cum poate Fiul Omului să compare oaza cu cămila, vântul cu nisipul, iubirea de Dumnezeu cu iubirea maternă, paternă, filială? Iubirea de Dumnezeu e absolută, nu suportă relativizări, nu e mai mare, mai mică sau egală – este sau nu este.

Iisus putea să spună: Iubeşte-i pe ai tăi cât vrei, dar dacă nu Mă iubeşti pe Mine, aşa cum Eu vă iubesc în faţa Tatălui Meu, atunci nu eşti vrednic.

Dar Mesia procedează asemenea celor care l-au fabricat pe Pavlik Morozov. Acest fiu de om, în vârstă de 13 ani, din regiunea Ural, era un comunist credincios, comandant de pionieri şi fanatic al colectivizării impuse cu gloanţe de Stalin. În 1932, el şi-a denunţat tatăl ca duşman al  Statului Sovietic. Trofim Morozov a fost condamnat şi executat. Unchiul, bunicul, bunica şi un văr l-au omorât apoi pe Pavlik, toţi fiind arestaţi şi împuşcaţi de GPU. Pavlik Morozov a fost declarat martir de către Stalin, i s-au ridicat statui şi multe şcoli au primit numele lui.

Meritul acestui băiat: l-a iubit pe Dumnezeul Stalin mai mult decât pe tatăl său.

Fiecare dictator are grijă să dezbine familiile, pentru că nimeni nu trebuie să însemne mai mult decât El, Supremul, pentru fiinţa umană. Turnătoriile între soţi, între rude apropiate sunt printre cele mai hidoase care pot fi citite în dosarele Securităţii româneşti. Femeile germane nu mai dăruiau copii bărbaţilor lor; căsătorite fiind numai cu arieni, îi făceau copii lui Hitler, care avea nevoie de carne de mitralieră. Femeia română era şi ea producătoare de copii pentru Ceauşescu, Unicul şi Marele Soţ şi Tată, pentru ca scorniceşteanul să poată călări cât mai multe milioane de români.

Subsemnatul am început respingerea ofertei de colaborare cu Securitatea când l-am întrebat pe ofiţerul recrutor dacă pot să-i spun mamei mele despre relaţia cu Onorabila Instituţie. Răspunsul a fost: nu, legătura cu Noi e mai presus de oricine.

Nu voi crede niciodată în cineva care cere să-ţi iubeşti familia mai puţin decât pe nu ştiu cine sau nu ştiu ce.

Ar trebui să vă vorbesc în continuare despre părinţii care îşi reneagă fiii pentru că nu s-au dovedit destul de evlavioşi sau le interzic căsătoria cu cineva de altă confesiune.

Ori despre copiii care şi-au omorât părinţii, luându-i drept Antichrist.

Dar n-aş vrea să se înţeleagă că e vorba numai de familie. Intoleranţa Domnului nostru Iisus Hristos nu e numai ortodoxă, adică singura dreaptă, e şi catolică, adică universală.

Căci stă scris în Matei, 12:

30. Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea, şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.

Carevasăzică, dacă un elev învaţă foarte bine, nu chiuleşte, stă în banca lui şi, în şcoală se formează o gaşcă în care el nu vrea să intre, atunci, urmând exemplul Mântuitorului, gaşca îl va declara inamic.

Necreştinii sunt inamici tot aşa cum extremiştii islamici vorbesc despre infidelii creştini. Hristos te obligă să te înregimentezi printr-un sau exclusiv cât se poate de ilogic, nu doar intolerant. De unde rezultă că dacă nu sunt pentru, sunt automat contra? (Până şi în adunările comuniste era permisă abţinerea).  De nicăieri, dar Iisus are nevoie de fani, dar şi de duşmani, pentru că ambii Îl validează, fiecare în felul lor, pe El şi Biserica Lui.

Ateii, însă, sunt cei mai periculoşi, deoarece, pentru ei, El e doar un om sau nu există. Aceştia trebuie neapărat definiţi ca duşmani, deşi mulţi nu sunt antireligioşi, sunt doar nereligioşi, nu atacă pe nimeni, şi respectă opţiunea credincioşilor.

Aşa cum există mai multe feluri de a crede în Dumnezeu, există   mai multe feluri de a fi ateu.

Şi, cum adică, neadunând cu Mine, risipeşti? Nu mint, nu fur, muncesc cinstit, învăţ mereu, nu sunt cheltuitor, încerc să-mi ajut semenii atât cât pot, cresc nişte copii buni, dar nu cred în Hristos – prin urmare toate astea înseamnă risipă?

Din nou, asemănarea cu bolşevismul e evidentă. De altfel, marea majoritate a oamenilor care au auzit de apoftegma „Cine nu e cu Noi, e împotriva Noastră” cred că a fost inventată de Lenin.

Gândirea lui Iisus este de sumă nulă – ori, ori. Nu admite nici, nici.

Creştinismul arată, cui nu vrea s-o treacă cu vederea, o puternică fibră nu doar dictatorială,  dar chiar totalitară. Mă întreb şi vă întreb cum poate fi de folos edificării unei societăţi democratice.

Ceea ce nu înseamnă nicidecum că sunt împotriva creştinilor, cum ar decreta Iisus.”

Confuzia se arata cu pregnanta in finalul editorialului, datorita eludarii adevarului:

„Din nou, asemănarea cu bolşevismul e evidentă. De altfel, marea majoritate a oamenilor care au auzit de apoftegma „Cine nu e cu Noi, e împotriva Noastră” cred că a fost inventată de Lenin.”

Este din start neadevarata afirmatia potrivit careia crestinismul s-ar asemana cu bolsevismul sau ca ar avea o puternica fibra totalitara. Trebuie spus de la bun inceput ca bolsevismul sau ca s-o spunem pe sleau: comunismul a fost de la inceput ateu. Totalitarismul comunist a fost unul ateu. Deci din start avem o deosebire fundamentala.  Si atunci e logic, cel putin mai logic, sa te intrebi, pe cale de consecinta, cum poate ateismul sa contribuie la o societate democratica? Si spunand asta nu inseamna ca sunt neaparat impotriva ateilor, ca as vrea, sa-i omor sau altceva de genul asta. Insa nu se poate sa ai, totusi, o gandire atat de pe dos de cum trebuie, parerea mea.

CTP nu intelege ceea ce spune Mantuitorul: „Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea, şi cine nu adună cu Mine, risipeşte”. Observam ca fraza are doua parti:

1. Cine nu e cu Mine, e impotriva Mea

2. Cine nu aduna cu Mine, risipeste.

Partea 1. – cei care L-au rastingnit, au fost oare cu El? Din cei doi talhari, care erau impreuna cu El rastigniti, care oare a fost cu El: cel care L-a marturisit sau cel care nu L-a marturisit? Iar dupa ce a fost rastignit cati dintre evrei au crezut in El? Nu toti. Dar cine e oare cu El: Sfantul Stefan, cel omorat de evrei cu pietre pentru ca a marturisit dreapta credinta sau cei care l-au omorat?

Partea 2. – CTP spune:

„Şi, cum adică, neadunând cu Mine, risipeşti? Nu mint, nu fur, muncesc cinstit, învăţ mereu, nu sunt cheltuitor, încerc să-mi ajut semenii atât cât pot, cresc nişte copii buni, dar nu cred în Hristos – prin urmare toate astea înseamnă risipă?”

Dar atunci as pune si eu urmatoarea intrebare: la ce iti foloseste ca: „Nu mint, nu fur, muncesc cinstit, învăţ mereu, nu sunt cheltuitor, încerc să-mi ajut semenii atât cât pot, cresc nişte copii buni”? Foloseste la ceva? Daca spui ca nu crezi in Hristos, te intreb si eu la ce folosesc toate acestea? Care este  atunci rasplata omului pentru ca nu fura sau nu minte? Doar bucuria ca nu ajunge la puscarie? Daca „credinta fara fapte este moarta”, cum spune Sf. Ap. Iacov, cum sunt oare faptele fara credinta?

Spune CTP: „Ori despre copiii care şi-au omorât părinţii, luându-i drept Antichrist.”. Care e porunca referitoare la parinti data de Dumnezeu lui Moise? Spune asa:

„12. Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie.

13. Sa nu ucizi” (Iesirea 20. 12-13)

Iar Iisus a venit sa se implineasca Legea, nu sa renunte la Lege. De observat ca nu spune nimic despre credinta tatalui sau a mamei. Nu spune, spre exemplu, sa-ti iubesti mama si s-o cinstesti doar daca este credincioasa. La fel, nici despre tatal nu spune ca trebuie sa-l cinstesti doar daca e credincios. Atunci ce poti sa spui despre un copil care-si omoara parintii? E clar ca nu respecta Legea si nici invatatura lui Iisus, care nu a spus vreodata si nu a indemnat niciodata sa nu se respecte Legea. Cu alte cuvinte, acest pacat foarte greu, uciderea de parinte, e datorat lipsei de credinta pe care o are copilul. Asa cum au fost si cred ca mai sunt copii care, de la o varsta frageda, au manifestat o credinta deosebit de puternica!

Comparatia dintre Iisus si Stalin e aiuritoare! Sa-L compari pe Iisus, care n-a omorat pe nimeni, dimpotriva a si inviat oameni din morti, a vindecat oameni de boli incurabile, a dat oamenilor hrana de mancare si a facut numai bine cu cineva precum Stalin care a facut milioane de victime, adevarate crime impotriva umanitatii, inclusiv prin infometarea populatiei, vadeste o rea-credinta evidenta.

In ceea ce priveste citatul din cap. 10 de la Evanghelia dupa Matei, pentru a intelege bine lucrurile ii recomand sa citeasca, spre exemplu, viata Sfintei Mucenite Drosida, fiica imparatului Traian. Ea a fost persecutata de tatal sau, imparatul, pentru ca ea era cu El. Si fara sa fie impotriva tatalui ei sau sa-i faca vreun rau tatalui ei (dimpotriva, raportul de forte era exact pe dos), ea a dorit sa moara pentru Hristos si dreapta credinta. „Şi omul va avea de vrăjmaş chiar pe cei din casa lui.” – chiar asa a si fost, cum vedem ca s-a intamplat si in vietile altor sfinti, caci Sfanta Drosida nu a fost singura careia i s-a intamplat asta.

„Şi cine sunt duşmanii? Hoardele de necredincioşi, păgânii, Imperiul Roman? Nu, nici gând, e vorba de familia omului. Care n-are dreptul să-şi iubească părinţii şi copiii mai mult decât pe Mântuitorul, în caz contrar fiind excomunicat din Biserica lui Hristos.”

Numai ca textul de la Matei nu spune: dusman, ci spune: „nu este vrednic de Mine”. El nu spune dusman. Insa spune:

„29. Si oricine a lasat case sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau femeie, sau copil, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica.” (Matei 19,29).

De unde intelegem ca El rasplateste cu mult mai mult acest sacrificiu pe care il face omul pentru dreapta credinta. Iar ce inseamna „nu este vrednic de Mine”, lamureste Sfanta Evanghelie dupa Luca, si anume inseamna: „nu poate sa fie ucenicul Meu” (Luca, 14, 26-27). Deci e vorba de ucenicii Lui.

In legatura cu ce religie a pacii e Islamul, adica cei care cred in necuratul Mahomed, eu stau si ma intreb de ce la noi nu prea se vorbeste de suferintele inimaginabile indurate de crestinii din Irak datorita Statului Islamic. Este ceva ingrozitor, de iad, ce suferinte indura un crestin in Irak din partea acestor criminali!! Daca Islamul e asa o religie a pacii, cum cei care vor sa intemeieze un stat islamic se dedau la asemenea crime impotriva umanitatii? Pentru ca la noi se vorbeste doar despre distrugerea unui sait arheologic. Insa va rog sa va uitati pe ce stiri da acest site- Lacasuri Ortodoxe… Voi da doua, trei exemple:

VIDEO Irak | “Este un genocid!”. Episcopul ortodox siriac de Mosul rupe tacerea

Se arata ca:

„Episcopul repeta fraza, astfel încât să nu mai existe nicio îndoială. „Este un genocid, o purificare etnica”.

Într-un interviu pentru MEMRI TV, Arhiepiscopul Ortodox Siriac Nikodimos Daoud de Mosul a spus că a așteptat pana cand să vorbească împotriva ISIS, intrucat i-a fost frică de faptul ca remarcile sale exprimate in public ar fi putut risca vietile crestinilor din oras. Dar, din moment ce toti, acum, sunt plecati, de cand Statul Islamic le-a dat urmașilor lui Hristos ultimatumul de convertire la Islam sau pedeapsa cu moartea (vezi ARHIVA Lacasuri Ortodoe), Arhiepiscopul a marturisit că nu mai exista niciun motiv care sa-l faca să pastreze tacerea.

In galeria media a articolului de fata, puteti urmari materialul video complet al interviului Arhiepiscopului Nikodimos (www.lacasuriortodoxe.ro), în care acesta explică modul în care creștinii au fost prinși în mijlocul unui război intre suuniti si shiiti.”

si un alt articol:

STIRI Irak | ISIS ii someaza pe cei din Mosul sa-si ofere fetele, pentru Jihadul sexual

Se arata ca:

„Grupul militant islamist ISIS (Statul Islamic din Irak și Siria) a pus afișe, prin care ii asteapta pe oamenii din Mosul sa le aduca fetele lor necăsătorite, pentru a participa la „jihad al-Nikah” sau jihadul sexual, conform Christian Messenger.

Rapoartele au aparut in Al-Masryalyoum, un cotidian egiptean foarte respectat, precum și in alte surse din presa arabă.

ISIS a preluat recent vaste teritorii din Irak, inclusiv Mosulul, al doilea cel mai mare oraș din Irak.

Jihad al-Nikah se referă la femeile care adera la jihad, prin oferirea de servicii sexuale luptătorilor de sex masculin. Pe afisele din locurile publice, din Mosul, se poate citi: „Facem apel la oamenii din aceasta zona, sa aduca fetele lor necăsătorite, astfel încât acestea sa-si poata îndeplini datoria în jihadul sexual, pentru frații lor războinici din oraș, iar toți cei care nu vor veni, vor resimți din plin forța Shariei [legea islamică] asupra lor”.

Rapoartele din Mosul indica faptul ca luptatorii ISIS au mers din ușă în ușă, intră in case, omorând oameni și violand femei, informeaza Christian Messenger.

Rupert Colville, un purtător de cuvânt de la Geneva, pentru Navie Pillay, înalt oficial al Organizației Națiunilor Unite pentru drepturile omului, a declarat că a primit informații că patru femei din Mosul s-au sinucis după ce au fost violate sau forțate să se căsătorească cu militanții.

Postul de televiziune Al-Iraqiya a publicat un raport despre povestea a două fete irakiene, care au fost violate de către oamenii inarmati ai ISIS, in Mosul. Cele două fete, care sunt surori, au declarat că luptătorii ISIS au intrat în casa lor, i-au ucis pe bărbați și, după aceea, le-au violat pe rând pe femei. Fetele au spus că bărbații erau arabi, precum și străini.

Grupul militant islamist ISIS (Statul Islamic din Irak și Siria) a pus afișe, prin care ii asteapta pe oamenii din Mosul sa le aduca fetele lor necăsătorite, pentru a participa la „jihad al-Nikah” sau jihadul sexual, conform Christian Messenger.

Rapoartele au aparut in Al-Masryalyoum, un cotidian egiptean foarte respectat, precum și in alte surse din presa arabă.

ISIS a preluat recent vaste teritorii din Irak, inclusiv Mosulul, al doilea cel mai mare oraș din Irak.

Jihad al-Nikah se referă la femeile care adera la jihad, prin oferirea de servicii sexuale luptătorilor de sex masculin. Pe afisele din locurile publice, din Mosul, se poate citi: „Facem apel la oamenii din aceasta zona, sa aduca fetele lor necăsătorite, astfel încât acestea sa-si poata îndeplini datoria în jihadul sexual, pentru frații lor războinici din oraș, iar toți cei care nu vor veni, vor resimți din plin forța Shariei [legea islamică] asupra lor”.

Rapoartele din Mosul indica faptul ca luptatorii ISIS au mers din ușă în ușă, intră in case, omorând oameni și violand femei, informeaza Christian Messenger.

Rupert Colville, un purtător de cuvânt de la Geneva, pentru Navie Pillay, înalt oficial al Organizației Națiunilor Unite pentru drepturile omului, a declarat că a primit informații că patru femei din Mosul s-au sinucis după ce au fost violate sau forțate să se căsătorească cu militanții.

Postul de televiziune Al-Iraqiya a publicat un raport despre povestea a două fete irakiene, care au fost violate de către oamenii inarmati ai ISIS, in Mosul. Cele două fete, care sunt surori, au declarat că luptătorii ISIS au intrat în casa lor, i-au ucis pe bărbați și, după aceea, le-au violat pe rând pe femei. Fetele au spus că bărbații erau arabi, precum și străini.

Până în prezent, nu există statistici privind numărul femeilor violate de ISIS, de la preluarea Mosulului, conform Christian Messenger.”

Pe de alta parte iata o stire care prezinta ceva ciudat, ce ma pune serios pe ganduri:

STIRI Irak – VIDEO: distrugerea definitiva a mormantului profetului Iona, in Mosul

Se arata ca:

„În Mosul, jihadiștii ISIL au distrus definitiv unul dintre principalele monumente religioase ale Iudaismului, Creștinismului și Islamului – mormântul lui Iona.

In articolul de fata (www.lacasuriortodoxe.ro) puteti vedea un material video care surpinde exact acest moment.

Atacul are loc dupa ce, initial, acestia au fost filmati cum incercasera sa-l distruga cu baroasele (vezi ARHIVA Lacasuri Ortodoxe).”

Acesti oameni, de la ISIS, au ajuns sa distruga si locurile sfinte ale Islamului, cum e mormantul Sf. Proroc Iona si ma intreb de ce? Pentru ca e venerat atat de iudei, cat si de crestini?

Iata ce spune si Doxologia:

Biserica ortodoxă din Mosul a fost devastată

Se arata ca:

Deși comunitatea plătise la începutul anului taxa pentru credință numită jiziah, un impozit „pe cap de creștin” – biserica a fost devastată, icoanele și principalele obiecte de cult fiind încărcate într-o mașină.

Un val de violență și crime a cuprins, în luna iulie a acestui an, orașul irakian Mosul. Rebelii, purtând însemnele formațiunii denumite „Statul Islamic din Irak și Levant”, au intrat în oraș în dimineața zilei de 6 iulie. Ei s-au îndreptat direct către biserica ce aparținea comunității ortodoxe, așa cum notează Asia News Agency.

Deși comunitatea plătise la începutul anului taxa pentru credință numită jiziah, un impozit „pe cap de creștin” – biserica a fost devastată, icoanele și principalele obiecte de cult fiind încărcate într-o mașină.

Aceeași soartă a avut-o și biserica siriană unită, în care statuia centrală a Maicii Domnului a fost spartă și călcată în picioare de către rebelii jihadiști.”

Uitati-va numai ce barbarie din partea acestei organizatii, ISIS, pe care nu pot s-o calific decat criminala!! Totusi, ei spun ca apara, promoveaza Islamul, lupta pentru Islam…

Iar pentru ca este ziua Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia, cu gandul la suferintele indurate de crestinii din Irak, ar fi bine sa le citim viata:

Doxologia

Viaţa sfinților 40 de Mucenici din Sevastia

Se arata ca:

„Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.

    Înştiinţându-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cât şi despre însoţitorii lor cum că sunt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânşii voievodul astfel: „Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile”.

    La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzând tiranului, au zis: „Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: „Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gândiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.

    Sfinţii ostaşi au zis: „Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul”. Zis-a voievodul: „Nu grăiţi multe, ci, lăsând vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor”. Acestea zicându-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrând sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cânta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui – zicând şi cealaltă parte a psalmului aceluia, până la sfârşit. Iar după cântare se rugau şi iarăşi cântau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, până la miezul nopţii.

    În cântare începea stihurile Sfântul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cântând după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicându-le: „Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”. Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimântat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit până a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunând prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: „Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Citi ostaşi are împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă că ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”.

    A răspuns Sfântul Candid: „Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic”. Zis-a voievodul: „Au nu v-am spus că întru a voastră stăpânire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?” Iar Sfântul Candid a zis: „De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpânire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urâm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară”.

    De aceste cuvinte ale sfântului minunându-se voievodul şi scrâşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfântul Chirion a zis către dânsul: „Nu ai de la împăratul stăpânire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi”. Temându-se, voievodul a poruncit ca, lăsându-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.

    Deci, şezând sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfântul Chirion, pentru că le zicea: „Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvârşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuţi”.

    După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezând la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergând la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: „Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, când Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte când am fost într-un război mare oarecând şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atâta mulţime de potrivnici şi într-un atât de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

    Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!”

    Atunci cântau sfinţii psalmul acela, până ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar când au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutând spre dânşii, a zis: „Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia”. Şi a zis către sfinţi: „Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decât alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinându-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi”.

    Răspuns-a Sfântul Candid: „Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decât Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfântul Candid a zis: „O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrâşnind din dinţi, a zis către sfinţi: „O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?”

    Iar slujitorii idoleşti, luând pietre, când voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzând aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.

    Atunci voievodul, pornindu-se spre mânie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatră aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărâmat gura. Atunci Sfântul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărâma.

    Voievodul a zis: „Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dânşii”. Iar Sfântul Domnos a zis: „Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcând ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei şi amândoi sunteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci”.

    Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: „O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?” Sfântul Chirion răspunse: „Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfântul Duh şi ne sârguim a săvîrşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte”.

    Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gândească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cânta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sunt ochii slugilor în mâinile stăpânilor lor, aşa şi ochii noştri sunt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dânşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicându-le: „Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi”.

    Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: „Fă-ne orice voieşti, că noi suntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lingă Agricolae, ţinând în dreaptă o sabie iar în stânga un şarpe şi îi grăia la ureche: „Al meu eşti, îmbărbătează-te”.

    Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lângă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdând vitejeşte cele de aici şi bucurându-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: „Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarnă, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urâm trupul.

    Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre”.

    Când pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vânt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe când se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru că dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.

    Sosind ceasul întâi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputând să rabde, s-a despărţit din acea sfântă ceată şi a alergat la feredeu. Dar când şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecând de la dânşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: „Au doară în râuri Te vei mânia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adâncurile, focul, grindină, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mâinii Tale.

    Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit, strigând către Tine”.

    Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată că ceară de căldură, iar ceilalţi, petrecând în ger atât de mare, sunt încă vii.

    Şi, căutând către dânşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânşii acea lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugetă, zicând în sine: „Nu sunt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cunună a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?”

    Înţelegând că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sunt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând şi zicând cu mare glas: „Şi eu sunt creştin!” Apoi, stând în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: „Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!” Şi s-a făcut desăvârşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

    Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzându-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tânguindu-se, striga în auzul tuturor: „Vai mie, sunt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sunt la toţi de râs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai mult, decât numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în râu ca nici moaştele lor să nu rămână?”

    Iar Sfântul Chirion a strigat, zicând: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat”. Deci au început cu toţii a cânta psalmul acesta: Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

    A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzând pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apă în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzând şi pe străjerul temniţei stând în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dânsul pe ostaşi: „Din ce pricină a făcut aşa?” Iar ostaşii au răspuns: „Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcându-se şi aruncându-şi hainele sale, a sărit la dânşii, strigând aşa: „Şi eu sunt creştin!””

    Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legându-i, să-i târască la mal; şi, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Făcându-se acea cumplită muncă, maica unui tânăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temându-se că nu cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-şi mâinile, îl învăţa grăind: „Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvârşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!”

    Iar sfinţii mucenici, fiind sfărâmaţi şi acum sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: „Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursă vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul!” Şi zicând toţi „Amin”, şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfântul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

    Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-şi slăbiciunea femeiască şi având tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maică să, bucurându-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maică să, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.

    După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de râu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punând pe dânsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dânşii tiranii: „De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dânsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în râu ca nici praful lor să nu rămână!” Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în râu, spre pierderea desăvârşită a pomenirii mucenicilor.

    Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicându-i: „Vino noaptea şi ne scoate pe noi din râu!” Iar el, luând clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se află cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând episcopul din apă toate oasele sfinţilor, până la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

    Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfânt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfânta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsând pomenirea vieţii lor, spre mântuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

    Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sunt acestea: „Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie”.

    Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idiş al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpânind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfântului Duh, în veci. Amin.”

Si, ca sa intelegem mai bine cine pe cine omoara, va propun sa cititi si o istorisire despre politica, razboi, si despre adevarata si dreapta credinta:

Viaţa Sfinților 42 de Mucenici din Amoreea

Se arata ca:

„Teofil, împăratul grecilor (829-842), fiul împăratului Mihail (820-829) care se numea Valvos sau Travlos, fiind cu neamul din Amoreea, avea dese războaie cu ismailitenii, pe care uneori îi biruia, iar alteori era biruit de dânşii.

    Odată, ieşind cu mulţime de oaste asupra părţii agarenilor, a înconjurat cetatea ce se numea Sozopetra, care era patria lui Amirmumn, voievodul saracinilor, şi bătea acea cetate. Amirmumn, care se numea şi Avisac, voievodul agarenilor, fiind în altă parte, a trimis la împăratul Teofil, rugându-l mult să se depărteze de cetatea aceea ca să nu-i strice moştenirea cea iubită lui. Teofil neascultînd, a luat cetatea şi, risipind-o cu totul, s-a întors în ale sale cu multă pradă.

    Amirmumn, fiind cuprins de mare jale şi mânie pentru risipirea patriei sale, a început a aduna ostaşi de pretutindeni, cu mult aur, din Babilon, Palestina, Chilisiria şi din Africa cea de departe. Apoi, după oarecare vreme, adunându-se în Tars împreună cu toată puterea sa cea ostăşească, voia să se ducă în Frigia asupra prea frumoasei cetăţi Amoreea, care era patria împăratului Mihail Travlos, tatăl lui Teofil, ca să-şi răzbune patria sa, Sozopetra, cetatea cea stricată de Teofil.

    Auzind de acest lucru Teofil, împăratul grecesc, a adunat de asemenea oastea sa de la Răsărit şi de la Apus şi din Persia şi, ieşind la război împotriva vrăjmaşului, s-a dus în cetatea Frigiei, Dorila, care este departe de cetatea Amoreea cale de trei zile. Dar mulţi din sfetnicii împărăteşti, ştiind că mai multă este puterea ostăşească a saracinilor decât a grecilor, îl sfătuiau pe împărat să nu se lupte cu voievodul Agarenilor, iar pe locuitorii din Amoreea să-i mute în alte cetăţi mai tari.

    Dar Teofil, zicând că este lucru cu ruşine să se dea înapoi de la război şi să lase pustie cetatea cea preafrumoasă, pregătea război. Deci a trimis oaste la Amoreea, spre apărare. Şi au fost trimişi acolo câţiva voievozi, între care: Constantin, ce se numea Drugharie, cu boieria de patriciu; Aeţiu, iarăşi patriciu cu boieria; Teofil, asemenea cu cinstea patriciei; Teodor, care se numea Cratir, cu dregătoria protospătar; Melisen, Calist care se numea Turmarh, Vasoiu şi alţi comandanţi de oaste, toţi bărbaţi vestiţi.

    După aceasta, luptându-se împăratul Teofil cu Amirmumn, s-a făcut război mare din amândouă părţile. Mai întâi grecii au biruit pe Agareni. După aceea, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a schimbat războiul. Căci Stăpânul Hristos, fiind mâniat pe Teofil pentru lupta contra sfintelor icoane, a luat bărbăţia de la greci. Şi, îndreptându-se agarenii, au început a-i birui şi a fugit toată puterea grecească, lăsând pe împăratul lor, pe care îl apăra tare numai oastea persană, plătită cu aur de dânsul. Şi ar fi pierit desăvârşit acolo împăratul Teofil, de nu i-ar fi apucat noaptea. Însă cerescul Împărat, Care nu Se mânie până la sfârşit, nici în veac nu pedepseşte, S-a milostivit spre creştini şi, fără de veste, a dat o ploaie foarte mare asupra taberelor agarenilor, le-a slăbit arcurile şi au încetat de a alunga pe împăratul Teofil, care fugea împreună cu cetele greceşti cele biruite.

    După acel cumplit război, Amirmumn al agarenilor s-a dus îndată la cetatea Amoreea şi a înconjurat-o. Apoi, săpând şanţ adânc împrejur, a bătut-o cumplit din toate părţile, multă vreme. Iar Teofil împăratul grecesc, fugind cu ruşine în Dorila, a trimis rugăminte cu multe şi mari preţuri la Amirmumn voievodul, ca doar va pleca din cetatea Amoreea.

    Dar el, fiind foarte mânios pentru Sozopetra, cetatea sa cea ruinată, stătea neînduplecat. Ba chiar râdea de rugămintea şi de darurile împăratului, numindu-l fugar şi fricos şi a poruncit ca să ţină legaţi pe trimişii lui ca să aştepte sfârşitul lucrului. Tiranul agarean se apropia de cetatea Amoreea în toate zilele, însă cei ce erau în cetate se împotriveau tare şi au fost ucişi chiar pe zidurile cetăţii mulţime mare din oastea agarenilor şi din cei mai vestiţi începători de ostaşi.

    Voievodul Amirmumn avea multă îndoire şi tulburare şi, văzând că nu este cu putinţă să ia cetatea, se gândea s-o lase şi să se ducă la locul său. Şi cu adevărat s-ar fi făcut acel lucru, dacă n-ar fi fost o vicleană vindere a unui comandant de ostaşi amoreu, cu numele Vadiţis. Acel ticălos, mâniindu-se pentru o pricină oarecare şi o sfadă ce avusese cu voievozii, a gândit să dea cetatea în mâinile vrăjmaşilor.

    Astfel, a slobozit printr-o săgeată o hârtie către agarenii care începuseră a se depărta de zidurile cetăţii. Iar într-acea hârtie era scris astfel cu mâna lui: „Pentru ce aşteptaţi aici de atâta vreme şi, având atâta osteneală, vă duceţi în deşert? Îndrăzniţi şi vă apropiaţi de acea parte a zidului cetăţii unde veţi vedea un stâlp pe care este închipuit un leu de marmură şi în vârful stâlpului o asemănare de finic făcută din piatră. Acolo mă aflu eu străjuind piatra aceea şi vă voi ajuta bine şi veţi lua cetatea cu înlesnire, căci zidurile sunt slabe acolo. Iar după aceea veţi şti cu ce cinste mă veţi răsplăti pentru prietenia mea către voi”.

    Acea hârtie, găsindu-se împreună cu săgeata şi fiind adusă la voievod, Amirmumn agareanul, citind-o şi văzând cele scrise, s-a bucurat foarte mult şi îndată toată puterea sa şi-a întors-o spre zidul acela. Deci, cu ajutorul vicleanului vânzător ce se numea Vadiţis, a intrat puterea agarenilor în cetate şi s-a făcut omor mare, iar sângele creştinilor curgea ca pâraiele pe uliţele cetăţii. Şi nu numai cu sabia, dar şi cu foc au prăpădit acea cetate. Că îndată din toate părţile au aprins-o, Dumnezeu pedepsind pe poporul Său pentru eresurile ce se înmulţiseră între greci într-acel timp; şi abia a scăpat cineva în ceasul acela de sabia agarenilor şi de foc, însă cei ce au rămas atunci vii, n-au scăpat după aceea de moarte şi de robie.

    Apoi, încetând uciderea, au fost prinşi de vii cei mai sus pomeniţi voievozi care erau trimişi de împărat pentru apărarea cetăţii, adică Constantin, Aeţiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu şi ceilalţi comandanţi de ostaşi care erau la număr patruzeci şi doi. Cei rămaşi în viaţă erau duşi în robie, bărbaţi, femei, tineri şi fecioare; şi a poruncit tiranul ca să despartă deosebit pe bărbaţi, tineri, femei şi fecioare. Şi s-au găsit bărbaţi ca la şaptezeci de mii, iar femei, fecioare şi tineri fără de număr. Deci, pe toţi bărbaţii a poruncit să-i taie cu sabia, lăsând vii numai pe cei pomeniţi mai sus voievozi, împreună cu alţi comandanţi de ostaşi, iar pe femei şi copii i-a împărţit la ostaşii săi.

    Astfel, frumoasa cetate Amoreea a pierit într-o zi, prin foc şi sabie, pentru păcatele rău credinciosului împărat Teofil care a lepădat din biserici podoaba icoanelor şi pe mulţi sfinţi mărturisitori i-a muncit cumplit, pentru închinarea icoanelor.

    După aceasta, Amirmumn tiranul a desfăcut din legături pe trimişii lui Teofil, cei care văzuseră stricarea cetăţii şi i-a trimis la împărat ca să-i spună tot ce au văzut.

    Aflând împăratul toate acelea, s-a mâhnit foarte mult şi a spus lui Amirmumn că doreşte să răscumpere pe voievozii şi comandanţii de oaste, cu două sute de chentinari; iar acela n-a voit să-i dea pe cei robiţi numai pentru atâta preţ, zicând că el a cheltuit o mie de chentinari cu adunarea ostaşilor. Şi bătându-şi joc de dorinţa împăratului şi de trimişii săi, i-a eliberat fără cinste, iar pe cei robiţi i-a dus în Siria. Atunci Teofil, fiind cuprins de mai multă mâhnire, de supărare a căzut în boală şi nu după mult timp a murit.

    Iar cel ce a vândut cetatea la vrăjmaşi, adică comandantul de oaste Vadiţis, s-a lepădat de Hristos şi s-a făcut păgân, luând credinţa agarenilor; iar de voievod a fost cinstit cu daruri. Amirmumn, boierul cel din neamul ismailitenesc, ducând pe voievozii greci cei bogaţi, împreună cu tovarăşii lor, patruzeci şi doi la număr, a poruncit să-i păzească în temniţă întunecoasă, cu lanţuri ferecaţi, având picioarele strânse în obezi, ba încă şi cu foame şi sete să-i omoare. Şi erau sfinţii în strâmtorare mare şi necăjiţi, nu atât de agareni, cât de lepădatul Vadiţis, cel mai sus-zis, care avea multă răutate asupra lor.

    După aceea, au început agarenii, fiind îndemnaţi de voievodul lor, a amăgi pe sfinţii cei legaţi spre credinţa lor agarenească. Căci necuratul acela voievod voia a robi şi sufletele acelora, ale căror trupuri îi erau robite. Aşadar, intrând unii la sfinţi în temniţă şi dându-le puţină milostenie, îi sfătuiau să se miluiască singuri şi să scape din temniţă, zicându-le că vor fi eliberaţi, dacă vor veni la legea lor mahomedană. Iar sfinţii nici nu voiau să audă cuvintele lor cele amăgitoare, voind mai ales, în tot timpul vieţii lor, să rabde cele mai grele nevoi şi legături ale temniţei şi să sufere cea mai cumplită moarte, decât să se lepede de Hristos şi să urmeze necuratului Mahomed. Şi nu o dată veneau la sfinţi înşelători de aceştia, ci de multe ori; dar cât de puţin n-au sporit cu nimic, deşi le făgăduiau sfinţilor, nu numai libertate, ci şi cinste şi daruri multe.

    Altă dată, intrând unii din cei mai vestiţi bărbaţi şi dând milostenie la cei legaţi, au şezut lingă dânşii şi, prefăcându-se că au lacrimi, au început a plânge ca şi când se jeleau de atâtea lungi legături ale celor chinuiţi, apoi grăiau între dânşii: „O, de câte mari răutăţi este pricinuitoare necredinţa în marele nostru prooroc Mahomed! Iată, aceştia pe care-i vedem cu grele obezi ferecaţi, au nu sunt din cei mai aleşi bărbaţi, cinstiţi de împăratul lor, viteji în războaie şi slăviţi în neamul lor? Au n-au avut sub mâna lor mai mult de şaptezeci de mii de ostaşi şi cetatea cea tare, Amoreea? Însă sunt vânduţi în mâinile sfetnicului nostru. Dar cine a luat de la dânşii acea mare tărie şi putere, fără numai această, că leapădă pe marele Mahomed proorocul, în care cred robii lui, care au avut atât de mare biruinţă. Însă cei ce nu cunosc şi în neştiinţă greşesc, cu înlesnire pot să câştige iertare”.

    După aceea, au zis către sfinţi: „Voi, o, bărbaţilor de care tocmai vorbim şi pentru care ne doare inima, ascultaţi-ne pe noi care vă sfătuim de bine; abateţi-vă de la calea aceasta strâmtă, pe care vă porunceşte vouă Fiul Mariei, ca să călătoriţi şi să mergeţi pe calea ce este largă, în veacul de acum şi în cel viitor, pe care marele nostru prooroc ne-o spune. Pentru că ce lucru de necrezut învaţă proorocul nostru, când zice că este puternic Dumnezeu ca pe cei ce se supun Lui şi aici în viaţă să-i sature de toate desfătările şi acolo să-i facă moştenitori ai Raiului?

    Au doar aur nu-i ajunge lui Dumnezeu, sau de îndestularea altor lucruri este El lipsit? Este potrivnic înţelegerii celei sănătoase a vă lepăda de îndoitele daruri ale lui Dumnezeu, cele dăruite aici şi acolo. Au doar voiţi să fiţi moştenitori ai bunătăţilor Lui, neprimind acestea, când El vi le dă, ori când voi singuri le voiţi? Atât de mare mândrie aveţi, că, trecând cu vederea bunătatea Lui, Îl porniţi spre mânie. Căci şi voi, când daţi câteodată ceva slugilor voastre, iar ei trec cu vederea facerea de bine a voastră şi se întorc de la voi, au nu vă mâhniţi asupra lor? Oare, fiind necinstiţi de dânşii, nu puneţi răni asupra lor, în loc de faceri de bine?

    Deci, dacă oamenii cei muritori fac astfel, au nu cu mult mai vârtos nemuritorul Dumnezeu, va face vouă acestea? Primiţi dar învăţătura proorocului nostru şi, scăpând de aceste primejdii de acum, îndulciţi-vă între cei vii de darurile dăruite vouă de Dumnezeu, iar după moarte de cele făgăduite. Căci Dumnezeu, fiind foarte milostiv şi văzând că slăbeşte tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed ca să ridice toată greutatea de la oameni şi toată neputinţa s-o dezlege. Iar după dulceţile cele în tot chipul ale vieţii acesteia le-a făgăduit veselia cea de dincolo, învăţându-i că numai prin credinţă, fără de fapte, se vor mântui cei ce-l vor asculta pe el”.

    Nişte cuvinte hulitoare ca acestea ale agarenilor auzindu-le acei preaînţelepţi bărbaţi, au căutat unul la altul şi au zâmbit. Apoi au zis cuvântul psalmistului: Mi-au spus mie călcătorii de lege bârfeli, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sunt adevărate. Iar către agareni căutând, au zis: „Oare astfel este învăţătura proorocului vostru? Şi oare acea faptă cu adevărat o credeţi a fi dreaptă şi de Dumnezeu primită, ca adică să se poată birui cineva de toate poftele, necurăţiile şi voile cele pătimaşe ale trupului? Ce deosebire va fi între oamenii care petrec astfel şi între dobitoacele cele fără de minte? Nu, o, bărbaţilor, nu! Nu voim să fim ca aceia, nici ne vom depărta de legea creştinească, cea cinstită şi curată, că suntem ucenici ai celor ce strigă către Dumnezeu: Nu ne vom depărta de la Tine, ci pentru Tine ne chinuim toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi gata de junghiere. Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este întru Iisus Hristos, nici acestea de acum, nici cele viitoare”. Aceasta auzind-o, bărbaţii aceia agareni s-au dus nelucrători.

    Iar după ce a trecut câtăva vreme, alţii, asemenea celor dintâi, fiind trimişi de voievod, au mers în temniţă la sfinţi; erau nişte înşelători care se numesc ghimnosofişti; aceia, dând şi ei legaţilor milostenie şi pe fiecare sărutându-l, au şezut. Apoi au început a-i întreba, zicând: „Ce lucru este cu neputinţă lui Dumnezeu?” Sfinţii au răspuns: „Nimic; toate Îi sunt cu putinţă Lui, căci acel lucru este potrivit firii lui Dumnezeu”.

    Zis-au ghimnosofiştii: „Dacă lui Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă, să vedem cui îi face bine într-aceasta vreme, cu puterea Sa cea mare? Oare grecilor sau ismailitenilor? Cui a dat cele mai frumoase şi mai slăvite părţi ale pământului? Oare vouă sau nouă? A cui oaste o înmulţeşte şi ale cui cete le seceră ca pe nişte paie? Au doar este Dumnezeu nedrept? De nu ne-ar fi aflat că păzim poruncile Lui, nu ne-ar fi arătat nouă o aşa de mare facere de bine. Şi ce să mai zicem? De nu v-ar fi aflat pe voi căzuţi în necredinţă, prin proorocul Mahomed, cel trimis de la dânsul, nu v-ar fi supus şi nu v-ar fi dat nouă în robie”.

    Sfinţii au răspuns: „Dacă mărturiilor prooroceşti aţi fi crezut, cu înlesnire judecată noastră aţi fi cunoscut-o că este nemincinoasă. Oare cele grăite de voi, pot să se mărturisească cu ale noastre, din dumnezeieştile Scripturi? Nicidecum. Şi tot lucrul ce este nemărturisit, nu este adevărat. Daţi-ne răspuns la cele ce vă întrebăm: „De s-ar fi întâmplat doi oameni a se certa pentru o ţarină, unul dintr-înşii neavând nici un martor, ar fi strigat, s-ar fi gâlcevit, spunând că a lui este ţarina; iar celălalt, fără de sfadă şi fără de strigare, ar fi pus înainte martori mulţi, cinstiţi, vrednici de credinţă care ar arăta cum că a lui este ţarina, iar nu a celuilalt. Deci, ce vi se pare o, saracinilor, a căruia aţi fi socotit, că este ţarina aceea?””

    Răspuns-au aceia: „Cu adevărat, se cuvine ţarina celui care are martori”. Zis-au sfinţii: „Drept aţi judecat. Astfel şi noi socotim între Mahomed, învăţătorul vostru, şi între Unul născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit luând trup omenesc din Preacurata Fecioară, precum şi pe voi v-am auzit întărind aceasta, de multe ori. Hristos a venit având cu Sine mărturiile tuturor celor mai vechi sfinţi prooroci, care mai înainte au vestit despre venirea Lui în lume. După aceea a venit şi al vostru prooroc şi dătătorul de lege, Mahomed, pe care îl socotiţi voi a fi trimis de la Dumnezeu. Oare nu i se cădea lui să aibă doi prooroci, sau măcar un prooroc drept mărturie, ca pe faţă să-l arate, cum că el este trimis de Dumnezeu cu adevărat?”

    Acestea grăind sfinţii, s-au ruşinat ghimnosofiştii, văzându-se biruiţi în cuvinte. Iar Sfântul Vasoiu a grăit, zâmbind: „Are şi al saracinilor un dătător de lege slăvit şi adevărat, pe Sfântul Isaia, care a proorocit despre dânsul; şi de nu s-ar mâhni aceşti înţelepţi bărbaţi (ghimnosofiştii), le-aş spune proorocia aceluia”.

    Zis-au saracinii (arabii): „Nicidecum nu ne vom mâhni, căci ştim a ierta pe cei ce greşesc din neştiinţă, chiar de ai zice cu ocară ceva pentru proorocul nostru”. A zis Sfântul: „Oare nu voi spuneţi că proorocul Mahomed este mai pe urmă decât toţi proorocii că o pecetluire a proorocilor?” Zis-au aceia: „Cu adevărat aşa este”. Sfântul Vasoiu a grăit: „Isaia, pe care şi voi îl mărturisiţi a fi prooroc al lui Dumnezeu, zice în proorocia sa: Luat-a Domnul din Israil capul şi coadă. Şi tâlcuieşte iarăşi singur proorocul cuvintele acestea, spunând: Capul se aseamănă cu cei ce se minunează de feţe, adică cei ce fac judecăţi nedrepte. Iar despre coadă se spune că Mahomed este proorocul care învaţă cele fărădelege.

    Deci, să nu vă miniaţi, o, bărbaţilor. Oare nu este proorocul vostru coada, ca cel mai de pe urmă prooroc şi după al vostru cuvânt? Şi oare nu vă învaţă pe voi lucruri fărădelege? Căci oare nu este acest lucru fărădelege, pe care vi l-a pus ca pe o lege proorocul vostru? Adică „de va urî un bărbat pe femeia sa şi o va lepăda, să nu mai îndrăznească iarăşi a o lua, până ce mai întâi nu s-ar fi unit aceea cu alt bărbat?” Dar să lăsăm celelalte nelegiuite aşezări de lege ale lui. Este destul spre a înţelege proorocia lui Isaia, că nu despre altul oarecare, ci numai despre al vostru Mahomed a zis acele cuvinte, grăind: Prooroc care învaţă cele fărădelege, este coadă”.

    Răspuns-au ghimnosofiştii: „Ştim şi noi a grăi înţelept, dar de vreme ce astfel a voit Dumnezeu, cine suntem noi ca să ne împotrivim voii Lui? Şi nu are trebuinţă Mahomed de mântuirea omenească, deoarece de la Dumnezeu este ales prooroc şi de la El a luat nişte legi ca acelea”. Sfântul Vasoiu a zis: „Oare de la Dumnezeu v-a adus el o lege ca aceea, ca să aveţi mai multe femei şi cu dânsele să petreceţi în timpul posturilor voastre nopţi întregi, până la răsăritul luceafărului?”

    Iar ei au zis: „Aşa este, cu adevărat”. Zis-au ceilalţi sfinţi: „De trebuinţă este împotriva răspunsului vostru celui dintâi, a răspunde părerii cum că mai bună este credinţa acelora care se arată biruitori în războaie. Dacă voi socotiţi credinţa voastră în puterea oştirii, apoi aduceţi-vă aminte de puterea de demult a Perşilor, cum, biruind multe ţări, aproape toată lumea au cuprins-o. Apoi, după dânşii a venit monarhia elinească, Alexandru cel Mare biruind pe Perşi. După aceea Roma a stăpânit toată lumea. Deci, ce este? Oare toţi aceia aveau credinţa dreaptă, pentru că au fost puternici în războaie? Nicidecum. Ci se îndeletniceau mult la închinarea la idoli, fără să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor.

    Apoi, cum ziceţi voi, că este dreaptă credinţa voastră? Căci cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre aţi biruit în timpul din urmă, prin puterea oştirii voastre; şi se întâmpla de multe ori nouă creştinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruinţă asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, când miniem pe Hristos, Domnul nostru, şi suntem fără pocăinţă, atunci aduce asupra noastră oameni necuraţi, ca pedeapsă pentru greşelile noastre. Însă noi, fiind pedepsiţi, nu ne lepădăm de Stăpânul nostru. Ci Lui ne rugăm şi împreună cu credinţa avem şi nădejdea spre El că ne va milui. Iar pe al vostru învăţător, care nu are mărturii prooroceşti, iar mai ales fiindcă este şi potrivnic sfinţilor prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm”. După o vorbă ca aceasta, ghimnosofiştii s-au dus la voievodul lor, umplându-se de ruşine şi de mânie.

    Se împliniseră şapte ani de la pătimirea sfinţilor, fiind tot în legături şi în temniţa cea strâmtă şi necăjicioasă. Acolo ziua şi noaptea se îndeletniceau în rugăciuni, neîncetat cântând psalmii lui David şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă pentru dânşii. Căci anii trecuţi ai vieţii lor, cheltuiţi în dulceţi şi în mulţimea greşelilor, îi curăţeşte Dumnezeu printr-o strâmtorare ca aceea şi suferinţă a temniţei; şi că printr-o atât de lungă răbdare îi întăreşte, lucru pe care mai înainte nici a gândi nu-l puteau. Astfel pătimind ei, Vadiţis, acel călcător de lege, care a vândut barbarilor cetatea Amoreea şi s-a lepădat de Hristos, a fost dus în temniţă, în cinci zile ale lunii martie, apunând atunci soarele.

    Apoi pe unul din cei legaţi, care altă dată a fost scriitorul domnului Constantin patriciul, cu numele asemenea Constantin, chemându-l printr-o scrisoare, i-a zis în taină: „Să ştii, preaînţeleptule bărbat, cât de mare dragoste am avut de mulţi ani, către stăpânul tău, patriciul Constantin. Dar acum, înştiinţându-mă cu adevărat de sfatul voievodului, cum că mâine de dimineaţă o să vă ucidă pe voi, de nu veţi primi credinţa lui, am venit ca să vă spun.

    Deci, tu sfătuieşte pe stăpânul tău ca să se izbăvească de moarte, cu o învoire prefăcută în credinţa saracinilor. Ba încă şi tu fă tot aşa, iar cu gândul nicidecum să nu vă depărtaţi de la creştineasca credinţă, ci numai cu prefacere să vă învoiţi cu voievodul în primejdia ce vă stă asupra, şi milostiv vă va fi vouă Hristos”. Dar acel bărbat iubitor de Dumnezeu, însemnându-se cu semnul Crucii, a răspuns acelui călcător de lege: „Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!” Şi s-a dus de la dânsul.

    Domnul Constantin patriciul, a întrebat pe Constantin scriitorul cine l-a chemat la ferestruie şi pentru ce pricină? Iar el, nevrând să spună de faţă cu toată lumea, că nu cumva cineva dintre dânşii, temându-se de moarte, să înceapă a se tulbura şi cu gândul a se clătina, a luat de-o parte pe domnul Constantin şi i-a arătat lui cele ce i-a spus Vadiţis. Iar Constantin patriciul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Fie voia Domnului!”

    Apoi, întorcându-se spre tovarăşii săi, le-a zis: „Fraţilor, această noapte s-o petrecem toată în rugăciune”. Şi sculându-se, toţi se rugau, cântând psalmii lui David până la ziuă.

    A doua zi, foarte de dimineaţă, un boier oarecare, fiind trimis de voievod cu oaste înarmată, a venit la temniţă şi pe sfinţii patruzeci şi doi de mucenici scoţându-i din temniţă şi uşile de afară ale ogrăzii poruncind a le încuia, îi întreba pe ei, grăind: „Câţi ani socotiţi să aveţi în temniţa aceasta?” Răspuns-au sfinţii: „Pentru un lucru ştiut, de ce întrebi? Iată, al şaptelea an se sfârşeşte, de când suntem închişi aici”.

    Boierul le-a zis: „Într-atât de lung timp, oare n-aţi înţeles cita iubire de oameni vă arată credinciosul nostru voievod? Că iată sunt atâţia ani, de când vă cruţă pe voi, putind de mult să vă piardă. Deci, se cădea vouă ca să fiţi mulţumitori pentru bunătatea ce vă arată, să vă rugaţi pentru dânsul şi să-l iubiţi din toată inima”. Zis-au sfinţii: „Legea noastră ne porunceşte ca să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc şi ne fac ispite şi nedreptate; deci şi pentru voievodul vostru ne-am rugat lui Dumnezeu, dar ca să-l iubim din toată inima, este cu neputinţă, că suntem opriţi de cuvintele Sfântului Prooroc David, care zice către Dumnezeu astfel: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât?”

    A zis boierul: „Cum se poate să fie aşa, ca cineva, urând pe altul, să se fi rugat pentru el? Cu adevărat minţiţi, zicând că v-aţi rugat pentru voievod, pe care îl urâţi”. Iar sfinţii au zis: „Adevărat grăim, că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, că doar i-ar lumina sufleteştii lui ochi, cei întunecaţi cu necredinţa, că doar ar cunoaşte el calea dreptăţii şi ar cinsti pe Dumnezeu cu bună credinţă, primind adevărata credinţă creştină, în locul celei mincinoase pe care o are acum şi o socoteşte a fi dreaptă. Că, dacă ar fi cunoscut credinţa cea dreaptă, ar fi primit-o; şi atunci nu numai l-am fi iubit din toată inima, ci l-am fi cinstit preamult, după cuvântul lui David: Iar mie îmi sunt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule”.

    Zis-a boierul: „Oare atât de fără minte sunt boierii greci, încât socotesc că atât de mult popor, tare şi puternic, fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-ar fi adunat? Că dacă am fi fost urâţi de Dumnezeu, n-ar fi avut El pentru noi oarecare purtare de grijă şi nu ne-am fi înmulţit, nici ne-am fi întărit aşa cum suntem acum, lucru care îl vedeţi singuri”.

    Sfinţii răspunseră: „Nu grăim noi această, că voi aţi fi fost fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci cine este lipsit de purtarea de grijă a Lui? Deşi cineva nu ar cunoaşte pe Dumnezeu şi l-ar necinsti fără de ruşine, însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă este pe pământ şi se mişcă. Pentru aceasta grăim noi, că voi nedrept credeţi în adevăratul Dumnezeu. Căci, mărturisindu-L a fi Ziditor a toată făptura cea văzută şi nevăzută, vă bateţi joc, zicând despre El că, precum este Făcător şi pricinuitor al tuturor bunătăţilor, aşa este şi al tuturor răutăţilor. Adică al adevărului şi al minciunii, al dreptăţii şi al nedreptăţii, al smereniei şi al mândriei, al blândeţii şi al iuţimii, al întregii înţelepciuni şi al desfrânării celei rele, cum şi al altor fapte bune şi a celor potrivnice lor, pe care nu este de trebuinţă a le număra aici cu de-amănuntul.

    Dacă cele grăite de voi despre Dumnezeu ar fi fost adevărate, am fi zis că voi aveţi spre Dumnezeu dreaptă cunoştinţă. Dar de vreme ce, pe cât se deosebeşte întunericul de lumină, pe atât se deosebeşte mărturisirea voastră de adevăr, vom arăta că numai vi se pare a avea adevărata cunoştinţă despre Dumnezeu, iar cu lucrul n-o aveţi, voi sunteţi urâţi de Dumnezeu, deşi vă ţineţi cu purtarea Lui de grijă”.

    Boierul zise: „Voi spuneţi că unul este dumnezeu al tuturor răutăţilor şi ziditor al tuturor păcatelor; apoi cum vor fi doi Dumnezei, unul bun, iar altul rău? Şi cum poate să fie lumea, făcând război între cei doi Dumnezei?” Sfinţii răspunseră: „Noi nu zicem că este alt dumnezeu făcător al răului, deosebindu-se de Dumnezeul Ziditorul tuturor bunătăţilor, să nu fie aceasta. Ci, vă spunem că s-a aflat unul din îngeri care, prin alegerea de sine stăpânitoare a plăcerii sale, şi-a ales cele nefolositoare şi, pe acelea iubindu-le, a urât pe Dumnezeu, Făcătorul său dintii, după aceea şi pe om. Apoi a voit să încerce alegerea noastră, oare spre Dumnezeu ne sârguim, sau ne supunem la îndemnarea cea ispititoare? Deci, voi fiind aduşi de diavol în rătăcire, scrieţi răutăţile aceluia cu minciună, asupra neschimbatului Dumnezeu”. Boierul zise: „Dar proorocul nostru Mahomed învaţă că Atotputernicul Dumnezeu este făcător a tot lucrul rău, asemenea ca şi al celui bun”.

    Sfinţii răspunseră: „Deci cum se vede, un alt Dumnezeu aţi izvodit cu minciună, precum odată elinii au aflat pe un Agatodemon şi pe acela vi l-au lăsat ca să vă închinaţi lui; unul ca acela nu este Dumnezeu, nici va fi vreodată. Iar noi am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi pe Acela Îl mărturisim; Care în Legea Veche s-a propovăduit făcător a tot binele, de către sfinţii prooroci; iar în darul Evangheliei, a fost predicat de Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi alt Dumnezeu nu ştim nicidecum”. Boierul zise: „Dar oare nu vreţi voi astăzi că, împreună cu credinciosul, întâiul sfetnic şi voievod al nostru, să daţi rugăciuni lui Dumnezeu, după obiceiul credinţei noastre? Căci pentru o pricină că aceea sunt trimis la voi; şi ştiu pe unii care sunt între voi, că doresc să câştige această; pe aceia, când îi vor vedea preamăriţi, potrivnicii vor plânge pentru a lor nesupunere fără de socoteală”.

    I-au răspuns toţi sfinţii, cu un suflet: „Noi rugăm pe Unul adevăratul Dumnezeu că nu numai voievodul vostru, întâiul sfetnic, dar şi tu şi tot neamul saracinilor, să vă depărtaţi de la rătăcirea necuratului Mahomed, iar lui Dumnezeu, Celui propovăduit de proorocii şi Apostolii lui Hristos, să-I daţi datorită cinste şi închinăciune; dar nouă să nu fie a lăsa lumina şi a trece la întuneric, de bunăvoie”. Boierul zise: „Gândiţi-vă ce grăiţi, ca să nu vă căiţi mai pe urmă, că nu se va lăsa fără pedeapsă această împotrivire a voastră”. Sfinţii au răspuns: „Lui Dumnezeu Cel fără de moarte şi drept, Îi dăm în mâini sufletele noastre şi spre El nădăjduim, până la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră şi nu ne lepădăm de credinţa pe care o avem într-Însul”.

    Boierul a zis iarăşi către dânşii: „Sărăcia fiilor voştri şi văduvia soţiilor voastre vă va judeca în ziua înfricoşatei judecăţi, căci de ei toţi vă lipsiţi acum, deoarece nu vă învoiţi cu voievodul, lepădându-vă de credinţa lui; fiindcă ar fi putut marele nostru voievod să poruncească împăratului vostru de acum, fiindcă este tânăr, să elibereze la voi pe femeile voastre şi pe copii. Dar şi acum, dacă voiţi să vă întoarceţi şi să primiţi pe proorocul Mahomed, toate cele privitoare la casa voastră, degrabă le veţi avea, precum am zis, pe care văzându-le, vă veţi bucura foarte. Pentru că în ţara grecească împărăţeşte o femeie, Teodora, împreună cu un copil, Mihail, care nu poate să se împotrivească poruncii marelui sfetnic al nostru. Iar despre bogăţii şi averi să nu vă îngrijiţi, că dăjdiile Egiptului de peste an, vi le va da vouă milostivul nostru voievod ca unor prieteni ai săi; şi atât de mult vă va îmbogăţi, încât şi nepoţilor voştri, până la al zecelea neam, să le fie îndestulare multă de toate bunătăţile”. Atunci, într-un glas au strigat sfinţii: „Anatema lui Mahomed şi tuturor celor ce-l mărturisesc a fi prooroc!”

    Acestea grăindu-le sfinţii cu multă îndrăzneală, cu mare râvna către Dumnezeu şi cu mare glas, îndată boierul cu mânie a poruncit ostaşilor celor înarmaţi ca, prinzind pe fiecare din sfinţi, să le lege mâinile înapoi şi ca pe nişte mieluşei să-i tragă la locul de junghiere. La acea privelişte a început a se strânge nenumărată mulţime, din poporul saracinilor şi creştini care vieţuiau între ei, voind să vadă junghierea sfinţilor mucenici.

    Deci, apropiindu-se ei de râul Eufratului – căci pe lângă el era zidită o cetate mare a saracinilor care se numea Samara -, voievodul a chemat la sine pe unul din mucenici, pe Sfântul Teodor care se poreclea „Cratir”, adică tare sau viteaz, şi a zis către dânsul: „Tu ai fost cleric odată, precum am auzit despre tine cu dinadinsul şi, lepădându-ţi rânduiala preoţească, ai luat suliţa şi te-ai îmbrăcat cu pavăză ostăşească şi te-ai făcut în război vărsător de sânge omenesc. Iar acum cu făţărnicie te prefaci a fi creştin, fiind mustrat de conştiinţa ta pentru creştineasca credinţă, pe care de mult ai lepădat-o. Oare nu ţi se cuvine mai bine să alergi la învăţătura proorocului şi apostolului Mahomed şi de la dânsul să dobândeşti ajutor şi izbăvire de la moarte, de vreme ce nu vei putea să ai nici o nădejde de la Hristos, de care mai întâi te-ai lepădat de bunăvoie?”

    Răspuns-a viteazul lui Hristos, Mucenicul Teodor: „Grăieşti cele nedrepte, o, voievodule, ca şi cum eu aş fi voit a mă lepăda de Hristos Dumnezeu. Dar m-am lepădat numai de preoţeasca rânduiala, pentru nevrednicia mea. De aceea, acum sunt dator să-mi vărs sângele pentru credinţa în Hristos şi să mor pentru dragostea Lui; ca, fiind milostiv Stăpânul meu, să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut mai înainte către El. Căci şi un rob al tău, de-ar fi fugit de la tine, iar după aceea întorcându-se, s-ar fi nevoit pentru tine până la moarte, oare atunci n-ar fi câştigat iertare?” A zis voievodul: „Fie voia ta, eu ţi-am pus înainte această, prin care ai putea scăpa de moarte”. Iar călăii arabi, scoţând săbiile şi prinzind pe sfinţii mucenici, pe fiecare deosebi îl târa spre tăiere.

    Acelui Teodor Cratir i s-a întâmplat că stătea aproape de Constantin patriciul; şi Teodor, temându-se că nu cumva Constantin, văzând înjunghierea lui, se va împuţina cu sufletul şi se va teme de frica morţii, a început a-l îndemna, zicând: „Auzi, stăpânul meu, de vreme ce tu pe toţi ne covârşeşti şi cu cinstea rânduielii şi cu podoaba faptelor bune, de aceea se cuvine ca tu mai întâi între noi să fii mucenic, mai înainte de noi toţi plecând capul tău sub sabie, pentru Domnul tău. Tu mai întâi să primeşti cununa de la Iisus Hristos, Împăratul cerurilor, precum şi de la pământescul împărat, ai fost înainte cinstit cu daruri şi cu măriri”. Sfântul Constantin i-a zis: „Ţie mai ales, celui atât de viteaz, cu adevărat ţi se cade să faci această. Mai întâi să pui sufletul tău pentru Hristos ca astfel şi pe mine şi pe ceilalţi prieteni ai noştri, următori ţie, să poţi a ne avea”. Iar Sfântul Teodor, făcând rugăciuni şi încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, s-a apropiat de călău şi prin sabie a luat sfârşitul slăvit al muceniciei.

    După dânsul, ceilalţi sfinţi, după rânduiala şi după cinstea boieriilor lor de mai înainte, ca la un împărătesc ospăţ chemându-se, unul pe altul sub sabie se întreceau, nearătând cât de puţină frică de moarte, nici tulburare sau vreo împuţinare de suflet în ei. De aceasta voievodul se mira foarte, văzând pe mucenici sîrguindu-se spre moarte, cu atâta nădejde. Şi astfel sfinţii patruzeci şi doi de mucenici şi-au sfârşit viaţa lor prin vitejească moarte, pentru Domnul lor, într-a şasea zi a lunii martie.

    După uciderea sfinţilor mucenici, voievodul saracinilor a poruncit ca să ucidă cu sabia şi pe cel mai sus-zis călcător de lege, care se numea Vadiţis, zicând: „Dacă a fost adevărat creştin, apoi nu i se cădea să se abată de la credinţa sa; şi dacă nu şi-a păzit credinţa către Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credinţa către Mahomed al nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaş creştinilor săi, vânzându-i în mâinile noastre, dacă s-ar întâmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vânzător şi celor ai noştri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare credinciosul celor străini? Nicidecum”.

    Deci i-au tăiat capul cu sabia acelui ticălos şi şi-a luat vrednică răsplătire de la saracini pentru a sa prietenie către dânşii; căci a vândut acelora slăvita şi preafrumoasa cetate creştinească Amoreea. A doua zi, din porunca voievodului, s-au aruncat în râul Eufratului trupurile sfinţilor patruzeci şi doi de mucenici; tot acolo au aruncat şi trupul acelui călcător de lege care s-a tăiat. Iar după puţină vreme, s-au găsit pe lângă mal, întregi, muceniceştile trupuri, de cealaltă parte de râu; căci capul fiecăruia se lipise de trupul său, zăcând împreună cu cuviinţă. Dar trupul acelui călcător de lege, l-au găsit departe de sfinţi, iar capul lui deosebit de trup. Deci, trupurile sfinţilor le-au luat credincioşii şi le-au îngropat cu cinste, iar pe al vânzătorului celui fărădelege, adică trupul şi capul, le-au rupt şi le-au mâncat crocodilii şi pentru toate acestea se cuvine slavă lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui închinat împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.”

Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia

 

Sfintii 42 de Mucenici din Amoreea

Totusi, este regretabil ca nu prea se prezinta in media suferintele grele pe care le indura crestinii din partea ISIS si intreaga dimensiune criminala a acestei organizatii islamice, care lupta pentru Islam. In afara de faptul ca au distrus un sait arheologic, mai nimic… Ma intreb: se doreste minimalizarea intentionata a crimelor comise de ISIS? Ca vad ca apar si editoriale in care crestinii sunt prezentati drept criminali. Chiar si editorialul lui Cristian Tudor Popescu pare a minimaliza ororile facute de ISIS… Ma intreb: asta a intentionat? Nu m-ar mira sa fiu acuzat de „propaganda de razboi” pentru ca m-am legat de ISIS si am indraznit sa pun pe blog din Vietile Sfintilor precum si sfintele lor icoane.

Update – In sfarsit un europarlamentar a luat atitudine!

Si ma bucur ca este vorba de un europarlamentar roman, e vorba despre Dl. Cristian Preda, care a vorbit in plenul PE despre uciderea crestinilor asirieni:

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

martie 9, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 26 comentarii