Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Viziuni despre Uniunea Europeana

Iata, in acest sens, un articol de pe blogul Civitas’99, semnat Bogdan C. Enache, pe care va propun sa-l cititi si la care voi face cateva comentarii:

O Uniune Europeană liberală şi în interesul României

Autorul incearca sa explice ce inseamna o Uniune Europeana liberala si de ce aceasta ar fi in interesul Romaniei. Se arata ca ar trebui sa fie:

„în sfârşit, o Europă a concurenţei sub toate aspectele sale: economic, cultural, sportiv ş.a.m.d. O Europă autentic liberală, care are şi ea susţinătorii săi, deşi mai puţin vizibili, este răspunsul adecvat la provocările cu care se confruntă Europa cu probleme de astăzi, creaţie a Comisiei Jacques Delors, şi premisele unui viitor paşnic şi prosper.”

Sigur, este de inteles ca un punct de vedere liberal trebuia sa contina conceptul de concurenta. Dar nu ar fi rau, dupa parerea mea, sa ne aplecam mai mult asupra acestuia si sa vedem ce inseamna concurenta. Iata definitia cuvantului – aici. Observam ca toate definitiile prezentate vorbesc de o lupta pentru acaparerea pietei, de rivalitate intre industriasi sau intre comercianti, in vederea obtinerii unui cat mai mare profit. O relatie antagonista, o lupta pentru intaietate. Observam ca acest termen nu e chiar atat de pasnic dupa cum ar parea la prima vedere. Liberalismul sustine ca aceasta lupta trebuie sa se realizeze in domnia legii. Apararea si respectarea legii a fost sustinuta de liberalismul romanesc inca de la inceputurile lui. Insa nu de putine ori, datorita acestei lupte acerbe pentru intaietate, acaparare a pietelor si obtinerea proftului maxim, au existat si derapaje de la respectarea legii. Cu alte cuvinte se poate intampla ca lupta sa se duca prin orice mijloace, lucru ce nu e de dorit, bineinteles. Dar concurenta capitalista, in adevaratul sens al cuvantului, nu trebuie inteleasa ca fiind un fel de menuet delicat sau joc de domnisoare. Pentru ca este foarte grea. Riscurile pe care aceasta lupta le implica sunt foarte mari, inclusiv cele de natura financiara. Sa nu uitam ca in SUA lupta s-a dus si cu revolverul in mana, iar obiceiul asta nu a fost abandonat nici in prezent. Fiind vorba de o rivalitate, atunci si interesele  jucatorilor economici sunt in contradictie unele cu altele. Chiar presupunand ca se respecta legea, adica regulile legale ale jocului, lupta nu e usoara. Iar de invins, invinge cel mai puternic. Adica cel care detine forta economica cea mai mare. Nu mai vorbesc de faptul ca e in interesul lui sa-si sporeasca profitul si sa nu se lase pe tanjeala. Aceasta concurenta poate impinge lucrurile inainte, cum se spune. Spre exemplu esti obligat (cred ca nu exagerez!) sa faci, sa fabrici produse cat mai performante, cu succes de piata cat mai mare, pentru ca sa poti sa-ti invingi rivalii, adica adversarii, care, la randul lor, nici ei nu stau cu mainile in san. Si ei vor cauta acelasi lucru si vor fi interesati, motivati tocmai de aceasta lupta, sa-si imbunatateasca performantele economice. Observam ca daca ne referim strict la termenul de concurenta, acesta nu implica, nu presupune parteneri, ci rivali, adica adversari. Dar asta nu inseamna ca nu ai putea avea si parteneri, desigur. Luata in cel mai strict sens, aceasta concurenta, in care cel mai puternic castiga (nu neaparat prin mijloace legale, sa fim realisti!) conduce spre imperialism. Adica cel puternic, cei puternici vor acapara piata si o vor domina, cautand mereu sa-si extinda imperiul economic si financiar. Sigur, abordarea monopolista nu e de dorit: spre exemplu in SUA a fost data legea anti-trust, tocmai pentru a descuraja monopolurile private. Pentru ca acestea descurajeaza concurenta pana la urma. Monarhia economico-financiara, chiar daca de esenta burgheza, face sa dispara concurenta si statul de drept, subminand in cele din urma valorile liberale. Nu mai are niciun rost, spre exemplu, sa apara un actor nou pe piata, de vreme ce aceasta monarhie economico-financiara, sub conducerea unei singure persoane sau a unui mic grup de interese, poate deservi piata cu o gama foarte larga de produse. Cu toate acestea, dupa cum spuneam, ca in orice lupta, cei puternici castiga pana la urma. E greu de crezut ca o astfel de abordare, ca sa zic asa, poate conduce la reducerea decalajelor in Europa. O sa incerc sa fiu mai clar.

Europa, asa cum se prezinta la ora actuala, nu este in mod omogen dezvoltata din punct de vedere economic. Se remarca acest fenomen chiar si in interiorul unui stat, precum Italia, cu decalaje nu numai de ordin economic, dar as spune chiar si de ordin cultural intre Nordul acestei tari si Sudul acesteia. Sa luam o alta tara sudica, spre exemplu Grecia. In mod clar nu este la nivelul economic al Germaniei. Situatia actuala din Grecia, din punct de vedere economic si financiar, mai ales, e foarte grea, o stim cu totii. Unde se afla Romania? Daca e sa ne uitam la cum se defineste concurenta, problema care se pune este daca Romania poate sa faca concurenta (in conditii legale egale cu celelalte tari europene, conform legilor UE) altor tari din UE. Asa cum se prezinta situatia economica a Romanei, cu un PIB foarte mic fata de tarile Vestice (dar lucrul asta, trebuie sa-l spunem, nu e caracteristic numai Romaniei) si cu o inflatie ridicata, ne duce cu gandul ca Romania nu poate sa faca, la ora actuala, o concurenta serioasa. Cu atat mai mult cu cat ratele de crestere a PIB-ului, la noi, sunt foarte mici. Or, in Vest sunt tari foarte dezvoltate economic, nu neaparat tari mari ca numar de locuitori, cu care e greu de crezut ca Romania ar putea concura economic, fara sa piarda din start. Chiar si cu tari cu un numar de locuitori mai mic decat al tarii noastre. Daca vom arunca o privire asupra Greciei, vom observa ce „concurenta” face Grecia: e tinuta in brate de Franta si Germania sa nu se prabuseasca… Ca fara ajutor nu ar putea sa se tina singura pe picioare… Revenind la situatia de la noi, observam ca daca „ne-am pune” cu tari dezvoltate economic, acum, subliniez lucrul asta deoarece ma refer la situatia actuala, am fi pur si simplu zdrobiti fara prea mari probleme. Romania, cred, are nevoie de intelegere si de parteneri in aceasta Uniune Europeana, nu de rivali sau adversari. Si are nevoie de sustinere din partea UE, politica, economica pentru a se putea dezvolta si, pe cale de consecinta, de a reduce din decalajele ce o despart de tarile dezvoltate ale Europei. Sa nu ne imbatam cu apa rece ca suntem mari si tari, ca nu prea se vede lucrul asta. Performantele noastre din punct de vedere economic sunt slabe, iar fara performante la un nivel ridicat o politica europeana comuna bazata pe concurenta nu ti se poate potrivi. Pentru simplul motiv ca nu ai cum sa faci fata unei astfel de concurente, indiferent daca regulile legale ale jocului se respecta sau nu se respecta. Deci la modul general nu ai cum sa faci fata.

Pe de alta parte, eu cred ca notiunea de concurenta culturala trebuie bine definita. Despre ce vorbim? Rivalitatea, deci pe cale de consecinta adversitatea, intre diversele culturi europene poate sa conduca la exacerbarea nationalismului si cresterea extremei drepte, iar, in cele din urma, la razboi. Daca o tara se transforma in piata de desfacere pentru produsele straine, iar asta ar insemna, fortat si la limita, si cucerire culturala, pana la urma situatia devine maligna. Sau la ce ar putea sa conduca, spre exemplu, o concurenta culturala intre, sa zicem, Franta si Germania? Pentru ca, dupa parerea mea, una e unitatea in diversitate si altceva este daca vorbim de concurenta culturala. Termenul acesta de concurenta culturala, care ar defini, daca e sa ne luam dupa definitia concurentei, rivalitati si adversitati in diversitatea culturala a Europei, mi se pare ca determina un curent socio-politic opus tolerantei, fara de care, cred eu, aceasta Uniune Europeana nu poate sa subziste. Nu vom mai avea o diversitatea culturala ci individualitati, sau, mai bine zis, entitati culturale ce vor lupta intre ele pentru suprematie pe plan european. Spre exemplu ar insemna ca germanii, intr-o asemenea situatie, ar dori sa impuna, prin lupta (chiar daca sub o forma pasnica initial) cultura germana in toata Europa. Spre exemplu s-o impuna Frantei sau Italiei. E clar ca un astfel de fenomen – concurenta culturala – nu poate fi decat unul extrem de periculos, care favorizeaza extrema dreapta si exacerbarea nationalismelor pe plan european. Iar, in final, vor duce la distrugerea Uniunii Europene. Trebuie atentionat la modul cat se poate de serios ca de la ideea de suprematie culturala la ideea de suprematie a unei anumite rase nu e decat un pas. Deci ideea de concurenta culturala conduce cat se poate de vizibil la extrema dreapta si ascensiunea acesteia in Europa. De aceea spuneam ca termenii nu trebuie aruncati la intamplare ci bine definiti, iar aceasta concurenta culturala ar trebui bine definita intr-un sens care s-ar vrea liberal.

Iata de ce nu cred ca e bine sa se faca apologia concurentei. Cu alte cuvinte daca avem concurenta in plan sportiv (spre exemplu meciurile de fotbal sau intrecerile sportive cum ar fi Olimpiadele) ar fi bine sa avem si concurenta culturala si s-o socotim ca cel mai potrivit mod dupa care s-ar putea desfasura lucrurile in Europa. De retinut ca in antichitate, pe vremea cand se tinea Olimpiada, se opreau razboaiele. Dar, desigur, asta e altceva. In schimb concurenta economica sau culturala nu se refera la o disciplina sportiva, la un sport. Si este eronat, cred eu, sa gandim asa. Lupta economica, spre exemplu, si adversitatile aferente acestei lupte nu pot fi asimilate cu un meci de volei si nici macar cu un turneu de sah. De aceea nici nu trebuie facuta apologia concurentei, generalizand. Pentru ca aceasta concurenta si numai aceasta poate avea efecte rele asupra societatii. Daca privim lucrurile numai si numai prin prisma concurentei si a libertatii, eu cred ca ar trebui sa ne gandim ca acestea doua sunt generatoare ale individualismului. Or, impunerea unei doctrine a individualismului in plan european nu poate decat sa duca la slabirea solidaritatii sociale. Statul ar trebui sa asigure aceasta solidaritate sociala, fara de care decalajele intre cei bogati si care au reprezentat intotdeauna o minoritate si cei saraci se vor adanci, iar situatia societatii, ca sa zic asa, se va inrautatii. Si tare imi e ca aceasta inrauatire va lovi in clasa de mijloc dar si in statul de drept, pana la urma. Pentru ca in conditiile in care exista nedreptati sociale mari nu poate fi vorba de stat de drept. E o contradictie in termeni. Spre exemplu: un patron te poate da afara fara nicio explicatie. E drept oare? Dar sa ne gandim ca situatia aceasta e generatoare de nedreptati sociale, care nu pot fi benefice societatii in ansamblul ei. Lipsa solidaritatii sociale conduce la atomizarea societatii. Despre acest aspect s-a vorbit la noi. Spre exemplu, asigurarile private de sanatate. Cu alte cuvinte individul si le plateste si totul tine numai de el, statul neimplicandu-se in niciun fel. In asemenea conditii putem vorbi de cultivarea individualismului de care vorbeam mai sus, iar lucrul acesta conduce la atomizare. E oare cea mai buna, benefica abordare? Pentru ca e clar ca numai un individ, prin propriile sale actiuni, n-ar putea sa asigure solidaritatea sociala. Opusul ar insemna polarizarea foarte accentuata a societatii si, pe cale de consecinta, disparitia clasei de mijloc: o societate in doua clase – clasa de sus si clasa de jos. Lucru ce nu se poate, deoarece in Istoria omenirii intotdeauna au existat trei clase sociale: cea de sus, cea de mijloc si cea de jos. De unde se vede caracterul utopic al acestei viziuni, bazate in exclusivitate pe concurenta, libertate si individualism, cum ca acestea si numai acestea ar putea sa stea la baza unei societati umane sau la baza fericirii in societate, chiar mai mult, la baza pacii in lume si altele de felul asta. Dimpotriva, viziunea aceasta genereaza dezechilibre sociale grave, altereaza tesutul social al Europei, lucru ce poate avea consecinte periculoase. Sa ne gandim la marile miting-uri de protest de la Londra, la violentele stradale din capitala britanica dar acestea toate nu reprezinta inca gradul pe periculozitate cel mai mare.

Eu cred ca ar trebui sa ne gandim mai mult la aceste aspecte, inainte de a da reteta de fericire a Europei. Inainte de a mangaia pe crestet „capitalismul salbatic” care s-a hranit din datorii imense, conducand la dezechilibre economice grave in lume.

Liberalismul actual, prin Neoliberalism, ne propune o viziune liberala lipsita de moderatie si care se manifesta cu o destul de mare rigiditate in societate la ora actuala. Cel putin asta e impresia mea. Democratiile liberale, prin caracteristicile lor, s-au bazat pe o viziune mult mai moderata: respectarea Constitutiei, a drepturilor civile si a libertatilor individuale, societatea pluralista si welfare state. Iata ce ne spune Wikipedia despre acest din urma concept:

„A welfare state is a „concept of government in which the state plays a key role in the protection and promotion of the economic and social well-being of its citizens. It is based on the principles of equality of opportunity, equitable distribution of wealth, and public responsibility for those unable to avail themselves of the minimal provisions for a good life. The general term may cover a variety of forms of economic and social organization.””

Sunt multe voci care vitupereaza Welfare State, caracteristic democratiilor liberale, repet! Problema de analizat ar fi daca democratiile liberale si liberalismul afirmat in societate pot subzista in bune conditiuni fara acest Welfare State. Trebuie remarcat ca liberalismul clasic a fost foarte popular in sec. al XVIII-lea, pe cand social-liberalismul a devenit popular in sec. al XX-lea. De ce oare? Nu pentru faptul ca s-a simtit carenta aceasta a liberalismului si anume: aplecarea spre social? Liberalismul nu s-a referit si nu se refera la egalitate, justitie sociala, la solidaritate. Doctrinar vorbind, aceste valori nu se numara printre ale sale. Insa democratiile liberale, pana la urma, nu au putut sa nu tina seama de aceste valori. Eu cred ca de aici a pornit, ca sa zic asa, ideea de Welfare State. Tocmai pentru ca sa poata fi posibil echilibrul. De aceea eu cred ca s-a simtit nevoia unei viziuni moderate pentru ca liberalismul nu ar fi putut de unul singur sa cuprinda toate aceste aspecte. Ordoliberalismul trebuie privit in stransa conexiune cu economia sociala de piata, principalul model economic folosit in Germania de Vest dupa cel de-al doilea razboi mondial, bazata pe filozofia economica a Scolii de la Freiburg. Iata ce spune Wikipedia despre acest model – economia sociala de piata:

„Model

The social market economy seeks a middle path between socialism and laissez-faire economic liberalism (i.e. a mixed economy), combining private enterprise with government regulation to establish fair competition, maintaining a balance between a high rate of economic growth, low inflation, low levels of unemployment, good working conditions, social welfare, and public services, by using state intervention.[1] The term „social” was chosen rather than „socialist” to distinguish the social market economy from a system in which the state directed economic activity and/or owned the means of production,[2] which are usually privately-owned in the social market model.

In a social market economy, collective bargaining is often done on a national level not between one corporation and one union, but national employers’ organizations and national trade unions.

Important figures in the development of the concept include Walter Eucken, Wilhelm Röpke, Alexander Rüstow, Franz Böhm, Franz Oppenheimer, and Alfred Müller-Armack, who originally coined the term Soziale Marktwirtschaft.” (subl.mea)

De remarcat ca se vorbeste de economia mixta, de reglementari guvernamentale pentru o competitie corecta, de reducerea somajului si conditii bune de munca, de bunastare sociala si servicii publice folosind interventia statului. Or, Neoliberalismul vorbeste despre:

Deregulation – abolition of regulations that impede market entry or restrict competition, except for those justified on safety, environmental and consumer protection grounds, and prudent oversight of financial institutions;”

Sau despre privatizari masive ale intreprinderilor de stat. Diferentele sunt destul de usor observabile. Insa, dupa cum se vede, Neoliberalismului ii lipseste celalalt punct de sprijin, ca sa zic asa, adica ceea ce tine de social. Spre exemplu bunastarea sociala, un stat al bunastarii. Astfel de concepte si idei lipsesc si, in general, lipseste abordarea sociala (care nu a lipsit pana acum, dupa cum se poate vedea, din filozofia democratiilor liberale si care a condus spre dezvoltare si prosperitate in Vest. De remarcat ca aceasta criza economica si financiara a inceput sub semnul Neoliberalismului, de la Reagan si Thatcher citire! Celebrul Reaganomics…). Se observa ca ideea a venit din sanul Partidului Republican din SUA, sustinuta de fostul Presedinte al SUA, Ronald Reagan, si a fost imbratisata de toata dreapta politica europeana, fara nicio atitudine critica, lucru regretabil dupa parerea mea. Si iata ca dreapta europeana continua si acum sa sustina „fara rezerve” aceasta doctrina. Defectul principal major pe care il are aceasta doctrina, dupa parerea mea, l-am aratat mai sus. Problemele ce tin de social, cum le-am numit eu generic, nu pot fi ignorate de catre state si guverne, desi se incearca treaba asta si la noi. Insa acest curent de gandire exista in toata Uniunea Europeana, promovat de catre dreapta politica europeana, fara nicio baza critica, lucru ingrijorator. Pentru ca nu se analizeaza consecintele viitoare in plan social si politic. Acestea nu sunt clare, dar nici nu ai putea sa afirmi, fara teama de a gresi, cu mana pe inima cum se spune, ca aceste consecinte ar fi benefice societatii. Nu ne spune cum ar reusi sa faca aceasta: „maintaining a balance between a high rate of economic growth, low inflation, low levels of unemployment, good working conditions, social welfare, and public services”, in cadrul unei competitii corecte, fara interventia statului. Cum poate Neoliberalismul sa mentina toate aceste echilibre? Ar fi de dorit, spre exemplu, sa ai o rata mare de crestere economica dar si un nivel mare al somajului in tara? Sau cresterea economica, chiar daca mare, sa nu se reflecte in bunastarea sociala? Evident ca astfel de lucruri nu ar fi de dorit. Iar carenta cea mai mare a Neoliberalismului este ca, ignorand ceea ce tine de social, nu garanteaza toate aceste echilibre. Or, o viziune de succes, o viziune viabila asupra Uniunii Europene ar trebui sa tina seama de acestea, indiferent daca s-ar trece la Statele Unite ale Europei sau nu.

La intrebarile autorului articolului, as mai adauga una: „Ce fel de Uniune Europeana e posibila si poate sa subziste fara probleme?”. Cu alte cuvinte daca o Europa eminamente liberala este posibila. Aceasta posibilitate tine si nu tine de vointa politica a unora sau a altora. Intr-un fel, da. Intr-altul, nu. Dar un „liberalism salbatic”, daca pot sa ma exprim asa, nu prea cred ca ar putea conduce spre un proiect socio-politic de succes in Europa. Nu se poate fundamenta ceva nou ca gandire spunand ca tot ceea ce era vechi a fost rau si netinand cont de faptul ca si „noul” poate avea partea sa de vina, si inca o parte insemnata. Observam ca se practica, mai degraba, etichetarile decat sa se vina cu solutii viabile. Si se eludeaza faptul ca tocmai acest Neoliberalism a condus la actuala criza economica si financiara din lume. Se da vina pe ceea ce a fost in trecut, de parca, in ultimii 20 de ani nu tot linia neoliberala a fost prezenta. De unde se vede ca dreapta nu poate sa progreseze ideologic, aflandu-se acum intr-un impas evident. Si nici nu da dovada de flexibilitate sau de compromisuri rationale, pentru ca pare a nu tine cont de propriile ei carente in abordarea problemei. O privire critica asupra ei insasi nu i-ar strica, dupa parerea mea. In orice caz, subiectul este vast si, evident, ramane deschis. E o perioada de cautari, impusa de rezolvarea cu succes a actualei crize economice si financiare.

Reclame

septembrie 11, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii