Partidul cu trei membri…
Legea partidelor politice, adoptată. De câți membrii e nevoie pentru înființarea unei formațiuni politice
Se arata ca:
„Camera Deputaţilor a adoptat, miercuri, cu 290 voturi pentru, 5 împotrivă şi 20 de abţineri, proiectul de lege privind partidele politice, care prevede posibilitatea înfiinţării unui partid cu trei membri fondatori, informează Mediafax.
Deputatul PSD Gabriela Podaşcă a spus că PSD susţine acest proiect, fiind una dintre cele „mai curajoase legi” şi va duce la o creştere a interesului oamenilor pentru politică, la o mai bună comunicare cu cetăţenii.
Citește și: Legea alegerilor locale, adoptată. Cum vor fi aleși primarii și consilierii de CJ
Deputatul UDMR Marton Arpad a arătat că Uniunea susţine acest proiect, fiind de accord cu ideile de bază ale acestei legi, dar consideră că problema este că, în corelare cu celelate legi, partidele mici vor dispărea la primele alegeri parlamentare şi locale.
Deputatul PNL Ionuţ Stroe a declarat că PNL susţine acest proiect care “reflectă realităţile sociale şi valrofică principiul constituţional al pluralismului, aduce o competiţie mai corectă şi transparentă”.
Proiectul prevede posibilitatea înfiinţării unui partid cu trei membri, astfel că lista semnăturilor de susţinere va cuprinde cel puţin trei membri fondatori, faţă de 25.000 de membri fondatori (domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe, aşa cum prevedea legea în vigoare).
Prevederile creează posibilitatea de a înfiinţa partide locale, independent de diviziunea adminstrativ-teritorială existentă, reduce numărul de semnături necesare pentru înscrierea în alegeri, pentru toate tipurile de alegeri.
Desemnarea de candidaţi, de către un partid politic, singur sau în alianţă, nu se mai raportează la două campanii electorale parlamentare succesive, ci la două campanii electorale succesive, cu excepţia celei prezidenţiale.
Printre modificările aduse de propunerea legislativă se mai află eliminarea codului numeric pesonal (CNP-ului) din lista semnăturilor de susţinere a membrilor fondatori.
Senatul a adoptat proiectul în 22 aprilie, iar Camera Deputaţilor este for decizional.”
Teoria politica spune ca intr-o democratie trebuie sa existe cinci partide corespunzatoare celor cinci doctrine politice: Stanga, Dreapta, Centru-Stanga, Centru-Dreapta si Centru. Tot ceea ce depaseste acest numar de cinci, reprezinta formatiuni extremiste. In Romania sunt destule partide, dupa cum putem vedea din aceasta lista. Nu se poate spune ca Romania duce lipsa de partide. Imediat dupa Revolutie am avut nici nu mai stiu cate, vreo 200, ma insel? Era vremea cand aveam, cum se spune, scara de bloc si partidul. Dar erau vremuri de inceput.
Acum, stau si eu si ma intreb la ce e necesar ca sa se legifereze sa se poata face (sau, cum zic unii, „sa-ti poti face”) un partid cu trei membri, de vreme ce sunt destule partide in Romania. Nu se prea poate constata ca „25.000 de membri fondatori (domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe, aşa cum prevedea legea în vigoare)” a fost o piedica in formarea de partide in Romania. Insa asa cum era vechea lege exista totusi o reprezentare la nivel national. Romania nu duce lipsa de partide, duce lipsa de valori. Legea asta mi se pare o lege tipic socialista: toata lumea isi poate trage un partid! Partidul lu’ Nașu mare, cu finu’ si cumnatu’… Pai, cam asa aduce prezenta lege ca vor merge lucrurile, nu? Dar daca cei mai corupti oameni isi vor face un partid? Sunt la noi baroni locali care au si fondurile necesare, ca saraci nu-s, si relatiile necesare, ca numai lipsiti de relatii nu poti sa zici ca sunt, si nu numai asta, dar au si simpatia populara necesara!! Chiar daca baronul e in arest preventiv sau in puscarie, are oameni p-afara, care ar putea sa-i faca un partid, sa-i apere interesele! Si daca s-ar gasi oameni, acolo, pe plan local si chiar nu numai pe plan local, care sa voteze un astfel de partid? Adica vreti sa-mi spuneti ca un partid de genul: „Partidul lui Mazare!” n-ar avea succes la Constanta si nu numai la Constanta? Un partid care sa denunte „marile abuzuri” infaptuite de catre Justitie, prin Binomul SRI-DNA, desigur, in Romania. Si daca ar aparea mai multe partide din astea regionale…? Ca la cat belsug de coruptie si lipsa de valori e, nu m-ar mira… Si atunci, dupa putina vreme, de ce sa n-o puna de-o fuziune baietii? 🙂
Mi-a atras atentia acest caz:
Senatorul Alexandru Cordoș este urmărit penal de DNA. Soția și fiica lui au și ele dosare penale
Se arata ca:
„Procurorii DNA Cluj au făcut dosare penale pentru întreaga familie a senatorului PSD Cluj, Alexandru Cordoș.
Care sunt acuzațiile:
CORDOȘ MIHAIELA LUCIA, referent în cadrul Spitalului Clinic Județean Cluj, cu privire la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, în formă continuată (26 acte materiale),
CORDOȘ ALEXANDRU, senator în Parlamentul României, cu privire la săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, în formă continuată (5 acte materiale).
CORDOȘ ANDREEA ALEXANDRA, cu privire la săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, în formă continuată (3 acte materiale).
În ordonanțele procurorilor se arată că, în cauză, există date și indicii din care rezultă suspiciunea rezonabilă care conturează următoarea stare de fapt:
”În intervalul noiembrie 2014 – prezent, suspecta Cordoș Mihaiela Lucia a pretins de la mai multe persoane foloase materiale necuvenite cuprinse între 1.000 – 10.000 lei, pentru ca, prin influența pe care ea și soțul său, Cordoș Alexandru, o aveau asupra persoanelor cu funcții de conducere din cadrul Spitalului Clinic Județean Cluj, Inspectoratului Școlar Județean Cluj și a altor instituții publice, să obțină cumpărătorilor de influență posturi/locuri de muncă cum ar fi cele de: profesor suplinitor, infirmier, asistent medical, juristconsult etc.
În perioada ianuarie – aprilie 2015, în activitatea sa infracțională suspecta Cordoș Mihaiela Lucia a fost sprijinită și de fiica-sa Cordoș Andreea Alexandra, care cunoștea faptul că mama sa primea foloase necuvenite pentru a-și trafica influența pe lângă diferite persoane din instituțiile mai sus amintite.
Concret, la data de 24 ianuarie 2015, la solicitarea mamei sale, suspecta Cordoș Andreea Alexandra s-a deplasat la locul de muncă al unei persoane și i-a remis acesteia subiectele pentru proba orală a unui concurs pentru ocuparea unui post de asistent medical în cadrul Spitalului Clinic Județean Cluj.
În alte două rânduri, suspecta Cordoș Andreea Alexandra a înapoiat unor persoane o parte din banii pe care mama sa îi primise pentru a-și trafica influența pe lângă membrii comisiilor de examinare din cadrul Spitalului Clinic Județean Cluj”, precizează procurorii.
Cei trei sunt audiați acum de procurorii DNA Cluj, care vor decide în cursul acestei zile dacă îi vor reține pentru 24 de ore. În cazul senatorului este, însă, nevoie de acordul Senatului pentru o eventuală reținere.
Interesant este că senatorul Alexandru Cordoș mai are un dosar penal întocmit de DNA Cluj în august 2014. Cu toate că știa că este urmărit, acesta nu s-a ferit să își continue ”activitatea” pe alte filiere.
Senatorul Alexandru Cordoș mai are un dosar penal pentru favorizarea infractorului, în dosarul lui Horea Uioreanu. Senatorul a profitat de faptul că avea un fin, ofițer la DNA Cluj, și furniza informații din dosarele aflate în lucru la Direcție. Beneficiarii informațiilor erau membri ai PSD Cluj, dar și alți oameni politici vizați de ancheta DNA.”
Soţia senatorului PSD Cluj, Alexandru Cordoş, a fost reţinută de DNA Cluj. Parlamentarul și fiica lui au fost lăsați liberi
Se arata ca:
„Mihaiela Cordoș, soţia senatorului PSD Cluj, Alexandru Cordoş, a fost reținută pentru 24 de ore de procurorii DNA Cluj.
Soția parlamentarului, referent la Spitalul Judeţean Cluj, este acuzată de trafic de influență. Aceasta lua bani de la diverse persoane și pretindea că are influența necesară pentru a-i angaja la Spitalul Clinic Județean Cluj sau la Inspectoratul Școlar Cluj.
CORDOȘ MIHAIELA LUCIA, referent în cadrul Spitalului Clinic Județean Cluj, cu privire la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, în formă continuată (26 acte materiale),
CORDOȘ ALEXANDRU, senator în Parlamentul României, cu privire la săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, în formă continuată (5 acte materiale).
CORDOȘ ANDREEA ALEXANDRA, cu privire la săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, în formă continuată (3 acte materiale).
”În intervalul noiembrie 2014 – prezent, suspecta Cordoș Mihaiela Lucia a pretins de la mai multe persoane foloase materiale necuvenite cuprinse între 1.000 – 10.000 lei, pentru ca, prin influența pe care ea și soțul său, Cordoș Alexandru, o aveau asupra persoanelor cu funcții de conducere din cadrul Spitalului Clinic Județean Cluj, Inspectoratului Școlar Județean Cluj și a altor instituții publice, să obțină cumpărătorilor de influență posturi/locuri de muncă cum ar fi cele de: profesor suplinitor, infirmier, asistent medical, juristconsult etc.
În perioada ianuarie – aprilie 2015, în activitatea sa infracțională suspecta Cordoș Mihaiela Lucia a fost sprijinită și de fiica-sa Cordoș Andreea Alexandra, care cunoștea faptul că mama sa primea foloase necuvenite pentru a-și trafica influența pe lângă diferite persoane din instituțiile mai sus amintite.
Concret, la data de 24 ianuarie 2015, la solicitarea mamei sale, suspecta Cordoș Andreea Alexandra s-a deplasat la locul de muncă al unei persoane și i-a remis acesteia subiectele pentru proba orală a unui concurs pentru ocuparea unui post de asistent medical în cadrul Spitalului Clinic Județean Cluj.
În alte două rânduri, suspecta Cordoș Andreea Alexandra a înapoiat unor persoane o parte din banii pe care mama sa îi primise pentru a-și trafica influența pe lângă membrii comisiilor de examinare din cadrul Spitalului Clinic Județean Cluj”, precizează procurorii.
Cei trei sunt audiați acum de procurorii DNA Cluj, care vor decide în cursul acestei zile dacă îi vor reține pentru 24 de ore. În cazul senatorului este, însă, nevoie de acordul Senatului pentru o eventuală reținere.
Interesant este că senatorul Alexandru Cordoș mai are un dosar penal întocmit de DNA Cluj în august 2014. Cu toate că știa că este urmărit, acesta nu s-a ferit să își continue ”activitatea” pe alte filiere.”
Interceptări în dosarul familiei senatorului Cordoș: Senatorul PSD Cluj se lăuda că are PILE la şeful Inspectoratului Școlar Cluj
Se arata ca:
„Soția senatorului PSD Cluj, Mihaiela Cordoş, a confirmat într-o interceptare făcută de procurorii DNA Cluj că parlamentarul a intervenit la șeful ISJ Cluj, Valentin Cuibus, pentru a angaja un profesor suplinitor.
În referatul prin care se cere arestarea Mihaielei Cordoş, procurorii DNA susţin că familia Cordoș a primit 3000 de lei pentru a angaja un profesor suplinitor.
”Referitor la Alpar Gyozo Chidean, Mihaiela Cordoş a promis acestuia, direct şi prin intermediul mătuşii acestuia, Irina Bidian, că, în schimbul unor foloase necuvenite, îi va obţine un post de profesor suplinitor la o şcoală în Cluj-Napoca. Promisiunea a survenit în condiţiile în care Mihaiela Cordoş a afirmat că soţul acesteia, senatorul Alexandru Cordoş, se bucură de influenţă asupra inspectorului şcolar general de la ISJ Cluj, Valentin Cuibus, şi că va interveni personal la acesta pentru a-i obţine locul de muncă promis. S-a stabilit că suma de bani remisă cu titlul de foloase necuvenite lui Mihaiela Cordoş de către Irina Bidian este de cel puţin 3.000 lei”, se arată în documentul citat.
În 12.01.2015, la telefon, Irina Bidian a primit confirmarea de la Mihaiela Cordoş că ”soţul său, senatorul Alexandru Cordoş, a intervenit pe lângă inspectorul şcolar general al ISJ Cluj şi că i s-a promis de către acesta din urmă că, după data de 15 ianuarie, Alpar Gyozo Chidean va fi contactat pentru rezolvarea problemei legate de postul de profesor suplinitor”.
”La exameeen? Nu mă duc să dau examen, merge naiba să dea examen! Trebuie învăţat! Nu-i când”, a spus Alpar Gyozo Chidean.
Angajarea a bătut pasul pe loc, iar mătuşa lui Alpar Gyozo Chidean i-a cerut Mihaielei Cordoş cei 3.000 de lei.
Valentin Cuibus a respins orice implicare în acest caz, încă de acum câteva zile.”
Interesant e ca toata familia are dosar la DNA, intelegeti dumneavoastra cum vine treaba? Toata familia, carevasazica, neicusorule. Toata familia, puicusorule! Si atunci as vrea sa vad si eu ce-ar mai face Binomul cand s-ar trezi cu un megapartid pe tara, bazat pe valori „estice”, alea cu hotia, coruptia s.c.l. Ce-as mai rade atunci! 😆 Ar ramane Binomul masca. As vrea sa vad ce fata ar face Monica Macovei! 🙂
Serios acuma: la ce trebuie sa poti infiinta un partid cu numai trei membri? Partidele regionale sunt, din cate stiu, caracteristice tarilor federale. Nu e cazul aici la noi. Eu chiar nu inteleg: partide avem. Destule. Avem partidele mari, bine reprezentate la nivel national. Si atunci de ce aceasta lege ca se poate si cu trei membri…?
In alta ordine de idei…
… iata ce scrie D-soara Gorghiu pe Facebook:
„Sunt alături de studenții care cer un învățământ demn de o țară europeană! Din păcate, România este țara din UE care investește cel mai puțin în educație – 3,7% din PIB în 2015, față de media europeană, de 5,4% din PIB. Guvernul nu înțelege că nu de la Educație trebuie să facă economie, pentru că subfinanțarea învățământului înseamnă sărăcie. Potrivit UNICEF, România va pierde între 12 şi 17 miliarde de euro până în 2025, dacă nu creşte investiţia în educaţie.”
si articolul la care face referire:
PROTESTE ale studenţilor: Şi-au petrecut noaptea într-un amfiteatru, din cauza slabei finanţări a educaţiei. Poziţia rectorului UVT
Se arata ca:
„Şaptezeci de studenţi de la Universitatea de Vest din Timişoara (UVT) şi-au petrecut noaptea de marţi spre miercuri într-un amfiteatru al instituţiei, în semn de protest faţă de slaba finanţare a educaţiei, iar, miercuri dimineaţă, aproximativ 50 de studenţi au protestat în faţa Prefecturii Timiş.
Studenţii şi-au adus pături, mâncare şi apă în amfiteatru şi au dezbătut toată noaptea probleme ale învăţământului.
Vicepreşedintele educaţional al Alianţei Naţionale a Organziaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), Vlad Cherecheş a declarat, miercuri dimineaţa, corespondentului MEDIAFAX, că protestul va dura mai multe zile.
”Am fost toată noaptea în universitate. 70 de studenţi nu au închis un ochi toată noaptea. În amfiteatru o să fim mai multe zile. Trei, patru, o săptămână, cât va fi nevoie. În fiecare zi, de la 8.00 seara, o să avem dezbateri. Poate veni oricine. Sperăm să ni se alăture cât mai multe persoane pe parcurs, de aceea astăzi (n.r. – miercuri) o să mergem pe la cursuri să discutăm cu studenţii”, a spus Vlad Cherecheş.
Miercuri dimineaţă, aproximativ 50 de studenţi s-au adunat în faţa sediului Prefecturii Timiş pentru a protesta, ei având banderole negre la gură şi afişând pancarte cu mesaje precum ”Vrem 25%” , ”Azi în Timişoara, mâine în toată ţara” sau ”Vorbim doar în amf. A13 din UVT”.
Potrivit ANOSR, astfel de proteste au loc şi la Universitatea Maritimă din Constanţa, dar şi la Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galaţi.
Lista de revendicări a studenţilor cuprinde creşterea finanţării educaţiei şi asumarea reală de către Parlament şi Guvern a alocării a 6% din PIB pentru educaţie, aşa cum prevede legea; includerea studenţilor în proporţie de 25% din electori în alegerea rectorilor, a decanilor şi includerea acestora în aceeaşi proporţie în consiliile departamentelor din facultăţi – locul în care se iau decizii cu privire la curricula şi planurile de învăţământ; creşterea investiţiilor în servicii pentru studenţi: creşterea burselor, în special a burselor sociale, investiţii în construcţii de noi cămine şi cantine şi investiţii în repararea şi modernizarea celor existente; implementarea reală a unui învăţământ centrat pe student, profesorii nemaifiind simpli oratori a unor cursuri prăfuite de timp, ci cei care creează medii de învăţare pentru studenţi pentru ca aceştia să dobândească abilităţi şi competenţe, învăţând cum să folosescă informaţiile de la curs, nu doar să le reproducă.
Pe aceeaşi listă se mai regăsesc reforma curriculară din universităţi, pentru a face programele de învăţământ relevante pentru piaţa muncii şi pentru nevoile şi interesele studenţilor de azi; implicarea studenţilor în toate procesele de asiguare a calităţii, la nivel intern şi extern, atât la evaluari ale instituţiilor de învăţământ superior, cât şi în evaluări ale programelor de studii; respectarea de către universităţi şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice a ”Statutului Studentului”, care conţine toate drepturile şi obligaţiile studenţilor, şi depunerea de eforturi pentru sancţionarea universităţilor care încalcă flagrant drepturile studenţilor; respectarea dreptului la liberă exprimare a studenţilor de către universităţi şi Ministerul Educaţiei, prin asumarea rolului de cultivator al spiritului critic în rândul noilor generaţii, în contextul în care tot mai mulţi studenţi care au curajul să spună problemele din universităţi sau mediul universitar românesc sunt sancţionaţi.
- Rectorul UVT: Susţin protestele studenţilor faţă de slaba finanţare a învăţământului
Potrivit unui comunicat transmis, miercuri, de Universitatea de Vest din Timişoara, rectorul instituţiei de învăţământ, Marilen Pirtea, îi susţine pe studenţii care au declanşat un protest faţă de proasta finanţare a educaţiei în România.
„Suntem alături de studenţii noştri, precum şi de cei din întreaga ţară, în rezolvarea unor deziderate comune. Ne dorim acel procent de 6% din PIB pentru educaţie, îl considerăm absolut necesar pentru viitorul educaţiei româneşti şi al tinerilor noştri. Am ieşit de nenumărate ori public, dar şi în întâlnirile de lucru la nivel de organisme decizionale, cu această solicitare. Nu este o problemă uşor de rezolvat, dar împreună avem mai multe şanse. Demersul studenţilor apare la momentul oportun, dat fiind că în Raportul de Convergenţă 2015-2018, al Guvernului, publicat în luna aprilie a acestui an, se face referire la o creştere extrem de lentă a procentului din PIB acordat educaţiei, care ar ajunge la 3% abia în anul 2060”, arată rectorul UVT în comunicatul citat.
Marilen Pirtea mai spune că pentru Universitatea de Vest din Timişoara studenţii reprezintă în mod permanent un partener extrem de serios şi profesional, iar creşterea aportului lor în luarea deciziilor ar fi binevenită.
„La UVT colaborăm foarte bine cu reprezentanţii studenţilor, acolo unde cadrul legislativ ne permite acest lucru. Legislaţia trebuie schimbată în sensul acordării unui aport mai mare studenţilor în activitatea administrativă a universităţilor. În fond, vorbim despre tineri bine pregătiţi, în domenii dintre cele mai diverse, capabili să ia decizii importante cu privire la propriul viitor. Avantajul major în cooptarea studenţilor în forurile decizionale constă în faptul că aceştia pot da feedback «la firul ierbii», sprijinind astfel universitatea să crească în mod constant calitatea proceselor didactice şi administrative. Pentru a obţine cât mai multe dintre revendicări, studenţii trebuie să le adreseze direct decidenţilor ce pot da curs acestora: Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, Ministerul de Finanţe, Guvern etc”, mai spune Pirtea.
Universitatea de Vest din Timişoara respectă întru totul dreptul la liberă exprimare şi îşi asigură studenţii de sprijinul instituţiei în demersurile lor.
„Dorinţa de schimbare şi de implicare activă sunt două trăsături importante pe care le dorim în fiecare dintre noi. Tinerii cu iniţiativă, creativi, pregătiţi să contribuie activ în comunitate, sunt de lăudat. Misiunea Universităţii este de a crea cetăţeni adaptabili la o societate în continuă schimbare, nu doar absolvenţi bine pregătiţi pentru provocările pieţei muncii. Politica financiară naţională privind învăţământul trebuie să se schimbe pentru a ne permite să realizăm tot ceea ce ne-am propus, cu şi pentru studenţi. «Sărăcia» distribuită de la Guvern ne îngreunează munca. Este o povară pe umerii viitorului nostru ca ţară”, mai spune rectorul UVT.”
70 de studenti… mi se pare destul de slab in comparatie cu actiunile Ligii Studentilor de pe vremuri, din anii ’90. Chiar anemic la aceasta generatie care parca nu mai are suflu, nu mai are dorinta de libertate, nu mai are apetit protestatar… Slab…
Oricum, cuvantul cheie este: Ministerul Muncii si Protectiei Sociale…
Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.
Declin…
Trebuie sa va spun ca m-am gandit foarte mult la acest subiect si e unul din motivele pentru care nici n-am mai scris pe blog in ultimile zile… Dar sa aratam despre ce este vorba:
Cum îşi bate joc de Transilvania un scriitor din Caracal. A publicat o scrisoare instigatoare la ură
„Liviu Andrei, un scriitor din Bucureşti, originar din Caracal a publicat pe pagina sa de Facebook o scrisoare plină de ură la adresa Transilvaniei şi Clujului. Printre altele, ardelenilor le doreşte să moară în saivane, violaţi de batali.
În scrisoarea publicată pe Facebook, scriitorul Liviu Andrei scrie că s-a săturat de Transilvania despre care spune că ar vrea să o mănânce dracii şi demonii. Iată conţinutul integral al scrisorii:
“Vreau ca România să devină principat! Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară! Nu mai vreau țiganii lu’ șasăcai, bozgorimea clujeană hrănită din ieslea magazinului Sora, ardelencele urâte, bărbătoase la chip și curve-n copite și oamenii ăia ba uriași și molâi, ba salcoți la Emil Boc, de nu știe nici dreacu ce rasă sunt! Numai rău ne-a adus Transilvania asta! Ducă-se, mânca-o-ar dracii și toți demonii lui Sabin Gherman, că până ș-ala și-a făcut școala securistă la Craiova! S-o ia ungurii și le dăm și Oltenia țigănească, că doar nu-i lăsăm fără grâu! Nu mai vreau să ne hrăniți cu produsele voastre ungurești! Nu mai vreau UDMR la mine-n Principat! Duceți-vă la mare la Balaton, no hai! Transilvania are literatură proastă, scriitori de cazan din căscaturi de castel, pișat de rastel de baroni și grofoi cu scrot de tablă! Eu nu mă simt bine acolo! Nu e România! Să muriți în saivane violați de batali! Transilvănenii ne-au scris toate manuelele alternative de până acum. De la Cluj, Sibiu și Brașov s-a început modificarea istoriei și inversarea valorilor… Îmi bag p…-n Ardeal și-n istoria voastră ungurească, masonică și de altă sorginte ghiavolească! Nu vă mai vreau! Îmi e scârbă! Să vă luați Harghita și Covasna și să vi le băgați în c…! Viză, tată! Luați-vă munții scârboși că oricum vă iau ungurii pădurile și resursele! Nu mai vreau Calul Troian la mine-n țară! Să actualizăm Trianonul ca să putem respira și noi că ne-ați călcat pe cap! Vreți ungurieni? Luați-vă și alipiți-vă de ei! Oricum, toate râurile din Ardeal se varsă-n Tisza… Reflectați la asta! ROG RECENSĂMÂNT !!!!!”
Subiectul a aparut si in Ziua de Cluj:
”Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară!” Scrisoare din Caracal
„Un scriitor din Caracal a publicat pe pagina sa de Facebook o scrisoare deschisă, profund jignitoare la adresa Transilvaniei. Cere realizarea unui referendum privind dezlipirea acestei regiuni de restul României. Aflaţi ce a zis despre ardeleni.
Liviu Andrei, scriitorul care a publicat mesajul plin de venin este originar de unde ”s-a răsturnat carul cu proști”, adică din Caracal, dar s-a stabilit în Bucureşti. În scrisoarea publicată aduce grave injurii atât la adresa locuitorilor din Transilvania, cât şi legate de istoria şi cultura acestei regiuni. Principala sa doleanţă este realizarea unui referendum privind dezlipirea acestei regiuni de restul României.
”Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară! Nu mai vreau țiganii lu’ șasăcai, bozgorimea clujeană hrănită din ieslea magazinului Sora, ardelencele urâte, bărbătoase la chip și curve-n copite și oamenii ăia ba uriași și molâi, ba salcoți la Emil Boc, de nu știe nici dreacu ce rasă sunt! Numai rău ne-a adus Transilvania asta!”, scrie caracaleanul, care nu se oprește aici.
„Duceți-vă la mare la Balaton, no hai! Transilvania are literatură proastă, scriitori de cazan din căscaturi de castel, pișat de rastel de baroni și grofoi cu scrot de tablă! Eu nu mă simt bine acolo! Nu e România! Să muriți în saivane, violați de batali! Transilvănenii ne-au scris toate manualele alternative de până acum. De la Cluj, Sibiu și Brașov s-a început modificarea istoriei și inversarea valorilor… Îmi bag p…-n Ardeal și-n istoria voastră ungurească, masonică și de altă sorginte ghiavolească!„, mai scrie acesta.
Vezi aici scrisoarea.
Acesta nu ar fi primul mesaj veninos scris de Liviu Andrei. Blogul său este de altfel plin de postări jignitoare, pe diverse subiecte.
Citește și declarația făcută pentru ZIUA de CLUJ de către Liviu Andrei.„
Sigur, s-ar putea pune problema daca nu cumva e vorba de un aspect ce tine de siguranta nationala, daca nu cumva aceasta „scrisoare” are scopul de a submina, cu buna stiinta, Romania. Acest subiect a aparut si in Jocurile de Putere ale lui Rares Bogdan, de la Realitatea, care a si spus ca planuieste sa-l dea in judecata pe Liviu Andrei.
Eu m-as intreba insa si altfel: nu e cumva un fenomen romanesc ceea ce se intampla…? Deoarece eu cred ca e mult mai ingrijorator daca ar fi asa, mai ingrijorator decat daca ar fi mana unor servicii secrete din exteriorul tarii!! Daca niste straini incep sa faca astfel de lucruri, nu sunt decat niste straini. Mai rau e cand cineva de-al tau incepe sa gandeasca asa cu adevarat.
Desigur, s-ar putea aduce drept argument ca derapajele unui Laszlo Tokes, ca sa luam acest exemplu, n-au fost niciodata sanctionate din punct de vedere legal, decat de media independenta (trebuie sau nu sa pun ghilimelele de rigoare?), de ceea ce, generic, se numeste societatea civila si de unii politicieni. Unii ar putea spune ca fenomenul are radacini ceva mai vechi, incepand de la Sabin Gherman care se saturase, recent, de Romania. In acest caz ceea ce scrie Liviu Andrei e un fel de antiteza la ceea ce a spus Sabin Gherman. Insa mai e ceva, pe care mai toti analistii, chiar si cei de talent, chiar si cei de prestigiu, ignora sau, poate mai bine zis, nu vor sa vada… In acest sens iata ce am gasit:
Declinul României
Autor: Mihai GHEORGHIU
„România e un loc viran.
Petre Țuțea
Criza societății românești este ceva mai mult decît pare, este criza civilizației românești. Crizele politice, sociale și economice, toate prelungite pînă la a fi un mod de viață, au ca efect decăderea societății românești, înscrierea pe o orbită a statelor de mîna a doua și poziționarea României ca o colonie, ca periferie a centrului occidental. Rezultatul dramatic este acela că România nu poate ieși structural din starea de criză endemică și de deficit major în toate domeniile. Ceea ce conduce la un statut de societate a penuriei generalizate, adică o societate a sărăciei, a corupției și a subdezvoltării. Elita politică postcomunistă, aproape în întregime de extracție comunistă și securistică, a înlocuit politica de dezvoltare economică și socială cu politica de aderare la UE. Dar aceasta este chiar rețeta falimentului unei societăți și al unei țări. Occidentul a cîștigat Războiul Rece și a impus condițiile păcii pentru viitorul previzibil, asigurîndu-și o piață de desfacere importantă prin unificarea europeană. Este problema fiecărei țări din Centrul și din Estul european ce face cu sine însăși în acest proces istoric fără precedent. Statele și societățile care nu pot ieși din degringoladă nu vor putea emite nici o pretenție la suveranitate sau măcar la participarea la luarea unor decizii în concertul european. România, după douăzeci de ani de tranziție spre capitalism, dovedește că nu se poate susține, intrînd în rolul ingrat al asistatului perpetuu. Statul român nu își poate plăti funcționarii, profesorii, medicii etc. la un nivel decent, nu poate pune în practică politici de dezvoltare și de creștere economică. Societatea românească, la rîndul ei, este o societate anomică și slab dezvoltată, care preferă ea însăși să joace rolul de asistat. Mentalitatea românului mediu este refractară respectului legii, moralității personale și sociale, este extrem individualistă și totuși gregară, nu susține competiția deschisă, supusă normelor, nu susține dialogul și cooperarea, ceea ce este efectul de lungă durată al anomiei comuniste, al obișnuinței cu asimilarea falsului și al promovării minciunii sociale.
Incapacitatea de a găsi un remediu intern pentru problemele noastre
România postcomunistă este o țară a deficitelor majore, a crizelor structurale, o țară monopolizată de o elită politică ce practică continuu jaful resurselor publice în cooperare cu elitele economice și birocratice. Dezvoltarea economică a României este deosebit de fragilă, ceea ce duce la fragilitatea sporită a țării înseși, a stabilității sale economice și sociale. Orice politică de dezvoltare este aproape imposibil de urmărit, într-un mediu atît de ostil coerenței și continuității, efortului susținut pentru perioade mai lungi. Puterea economică a țării este la limita sa inferioară, la limita de subzistență, limita de la care trebuie să intervină distincția între state funcționale și state eșuate. La ora actuală, România este o colonie economică europeană, una săracă, cu o suveranitate extrem de limitată, incapabilă, chiar în aceste condiții, de a-și juca onorabil rolul de colonie, din cauza jocului politic intern, care blochează orice politică coerentă de dezvoltare pe termen mediu și lung.
Cei zece ani de creștere economică neîntreruptă ar putea fi un argument solid împotriva acestui bilanț negativ. Din păcate, creșterea economică nu s-a capitalizat decît în forme minore în dezvoltarea economică, în dezvoltarea societății și a bunurilor de utilitate publică.
Esența problemei României nu este stagnarea economică și nici măcar deriva clasei politice, ci fenomenul de declin istoric al poporului român, declin ale cărui efecte sînt vizibile și evidente. Incapacitatea patentă, în șaizeci de ani de istorie contemporană, de a găsi un singur remediu intern pentru propriile noastre probleme este o dovadă peremptorie că ceva mult mai grav se întîmplă cu comunitatea poporului român.
Ceea ce ni se întîmplă, fără să știm sau fără să vrem să știm, ceea ce deja s-a instaurat în micul nostru destin balcanic pigmentat cu iluzii bizantine sau romane este chiar declinul nostru istoric. Această lungă și teribilă neputință, această incapacitate de a evolua sau măcar de a ieși din paranteza imobilismului, din captivitatea insalubră a permanentului provizorat nu este decît evidența declinului. Declinul este o cădere, o decădere, o coborîre pe panta destinului într-o zonă în care survine ireparabilul neputinței de a te mai ridica. Ocuparea României de către armata rusă, urmată de ocuparea internă de către comuniștii locali, a însemnat instaurarea deplină și, posibil, definitivă a decadenței, a întreruperii energiilor active la nivel istoric ale poporului român. Incapacitatea majorității românilor de a se opune acestei ocupații a dus la instaurarea unei puteri comuniste locale de un primitivism și de o violență unice în context est-european. Această cădere masivă a întregii societăți sub dictatul represiv al regimului comunist a făcut ca orice opoziție, orice rezistență să fie anihilată, iar internalizarea dictatului comunist să fie masivă și profundă. Societatea românească a intrat în malaxorul bolșevic complet nepregătită. Eroica rezistență armată anticomunistă a unor grupuri rebele din munții României nu poate modifica bilanțul de ansamblu al căderii României. În luptă cu regimul comunist, poporul român a pierdut bătălia. După cincizeci de ani de inginerie socială comunistă, de represiune, de colaborare cu regimul, românii ies adînc loviți și modificați în resorturile lor umane intime. Uriașa maree de minciună și de perversitate duplicitară cotidiană a lăsat urme adînci în societatea românească. Aici bătălia este pierdută, în această intimitate a umanității noastre pervertite.
Supraviețuirea în marginea istoriei
Încremenirea noastră în neputință, în incapacitatea de a ne elibera din minoratul unei condiții de iobag fericit de ignoranța și de haosul în care trăiește devine o evidență sociologic probată. Condiția minoră a cetățeanului român este dată de instinctul aproape biologic de predare a oricărei responsabilități și a oricărei decizii unui stat, în care, de fapt, nu are încredere, pe care nu-l respectă și pe care nu-l acceptă decît din neputința de a face altcumva. Cu toate acestea, statul este învestit cu capacitatea magică de salvare și de întreținere a vieții cetățeanului român. Statul devine intermediarul unic între cetățeni, între persoane, înlocuind responsabilitatea acțiunii și a deciziei personale. Au loc aici o predare în fața impersonalului și un refuz al examenului interior al propriei responsabilități. Din această relație falsă derivă și raportul falsificat al oricărui român cu elita politică. Vidul prezenței personale în arena publică, în cauzele sociale și politice este umplut de falsul activism al unei clase politice care nu poate decît să falsifice, mimînd orice proces politic de normalizare. Oriunde îți îndrepți privirea poți vedea acest proces generalizat al vidului prezenței umane personale în orice proces public; ceea ce apare în acest loc, eliberat astfel de prezența umană a subiecților direct interesați, este gonflarea unui mecanism al minciunii generalizate. Societatea este părăsită de către actorii ei principali, cetățenii, pentru a fi ocupată de fantomele unei politici care nu poate depăși nicicum condiția unei mafii primitive. Poporul întreg dispare din interiorul societății, din sine însuși, pentru a se instaura într-un loc vid, al absenței oricărei reguli, responsabilități și decizii pentru sine. Ceea ce predomină aici, ceea ce face posibilă mereu această golire a oricărei prezențe umane responsabile este indiferența, o imensă indiferență față de celălalt, față de semen, în ultimă instanță, față se sine însuși. Mecanismul acestei indiferențe construiește cotidian neputința oricărei schimbări politice sau sociale, incapacitatea oricărui efort coordonat de a accede la o altă condiție istorică. În acest continuu derapaj, instiuțiile se consumă și mor în disprețul întregii comunități. Românul speră, în ultimă instanță, la o soluție ex nihilo, ceva care trebuie mereu să se întîmple pozitiv, din neantul absenței responsabilității sale. Nimic nu pare destul de important pentru o mobilizare interioară, nici măcar propria libertate sau propria salvare, totul poate curge în insignifiantul unei treceri anodine a unui timp înstrăinat. Acest animus agonic, al unei prezențe muribunde în istorie și pentru istorie, nu poate fi decît semnul unei decadențe deja instalate. A te lăsa permanent deposedat de libertate, de suveranitate, de independență nu poate fi decît marca unei regresiuni iremediabile.
Criza destinului național este un moment sau un eveniment tragic, o relativ scurtă durată a unei suferințe majore, a unui dezechilibru care este resimțit ca atare și pentru care sînt căutate deja remedii sau soluții. Declinul nu este o criză, nu este un dezechilibru, o debalansare, o cădere temporară, declinul este instaurarea echilibrului agonic al definitivului, al rămînerii definitive în golul căderii, al prăpastiei. Declinul este tocmai această perfectă acomodare la dezastru. În declinul instaurat nu mai ai putința întoarcerii la palierul ascensional al ființei naționale, totul se reduce acum la supraviețuirea în marginea istoriei și în epicentrul dezastrului interior al comunității istorice.
Perfecta instaurare în degringoladă, acordul fericit dat dezordinii, sute de mii de oameni care acceptă să fie cumpărați în alegeri cu un kilogram de zahăr și un litru de ulei, plăcerea abisală a exercițiului continuu al lipsei oricărei demnități, permanenta complicitate cu o clasă politică ce spoliază necontenit chiar viitorul națiunii, toate acestea demonstrează instalarea definitivă în declinul permanent.
Modernitatea sfîrşeşte în faliment
Secolul de aur al modernităţii româneşti, 1848-1948, se încheie într-un dezastru absolut, cu instaurarea comunismului, ceea ce însemna practic ştergerea realităţii politice, culturale şi etnice a statului român, care devenea o gubernie rusească, ceea ce se încercase de mai multe ori de-a lungul istoriei. În urmă cu peste o sută de ani, la 1831, tot o ocupaţie rusească încerca, pe lîngă spoliere, prin Kisseleff (care va primi indigenatul la 1842), o palidă modernizare birocratică, incipit al unui minim aggiornamento al unei feudalităţi care încetase totuşi, prin fanarioţi, să mai fie patriarhală. Fanarioţii înşişi, în fond, fuseseră agenţii unei modernizări incipiente, dar sfîrşiseră prin a fi urîţi de boieri şi de popor, soarta lor ca agenţi ai Porţii fiind pecetluită odată cu slăbirea poziţiilor Porţii şi cu intervenţia masivă a Rusiei în afacerile otomane. Plecarea fanarioţilor, domniile pămîntene, revoluţia mai apoi, constituie începutul unei mişcări de renaştere naţională, care a putut să fie spijinită de anumite puteri europene, astfel încît să devină o realitate politică odată cu Unirea şi instalarea lui Cuza. Crearea Principatelor Unite este o operaţiune de politică europeană, în care Franţa a avut un rol covîrşitor, deci însăşi crearea statului român modern este funcţie a politicii şi echilibrului europene, fără de care este foarte probabil că România nu ar fi fost o realitate politică pe harta Europei. Ulterior, elita ţării se va încrîncena în a crea realmente un stat naţional, o naţiune modernă în adevăratul sens al cuvîntului, încercînd să ofere toate instituţiile europene moderne noului stat creat la gurile Dunării. Procesul acesta dificil de aculturaţie, de preluare a habitusurilor unei civilizaţii occidentale care a construit un model societal, politic şi economic, va fi unul foarte dificil, dar nu lipsit de un relativ succes. România va reuşi totuşi să fie un stat european relativ funcţional, o societate cu deficite majore, dar cu o tendinţă continuă de dezvoltare. Falimentul României în ajunul războiului al doilea mondial, totuşi nu singular, să ne gîndim la Franţa, era mai degrabă un faliment politic, legat de procesele turbionare care se desfăşurau în întreaga Europă, decît un faliment intern legat de neputinţa de a internaliza valorile societăţii moderne europene, care prevedea respectarea unui set de valori minimale.
Secolul construcţiei României moderne, al fondării naţiunii române moderne, sfîrşeşte în falimentul democraţiei, în pierderea războiului şi în instaurarea la Bucureşti a unei puteri străine. După un veac fast totuşi, România sucombă în braţele Uniunii Sovietice. Abdicarea forţată a Regelui reprezintă începutul noului regim, marcarea ca definitivă a cuceririi politice de către elementele puterii bolşevice. Ceea ce este foarte important de remarcat aici este reacţia elitelor rămase încă libere, a armatei şi a poporului, capacitatea lor de opunere la un astfel de dictat care viza în fond însăşi existenţa fizică, viitorul lor imediat. Trebuie să recunoaştem cu sinceritate şi tărie că reacţia a fost nulă, România a intrat în dictatura comunistă fără nici o revoltă, fără nici un foc tras de nimeni pentru a apăra măcar o singură emblemă a ceea ce fusese pînă mai ieri o ţară, şi devenea acum o colonie bolşevică. Această incapacitate de opunere la servitute, această neputinţă de a apăra libertatea şi moştenirea unei stat construit de generaţii succesive de înaintaşi, demonstrează decăderea poporului român, situarea sa pe o orbită a unei crize istorice permanente. Comunismul care se va instaura la Bucureşti ia şi el chipul acesta al unui popor care merge în sclavie fără a se opune, fără a jertfi nimic, aşteptînd numai îmblînzirea de la sine a tiranului, plictisul cinic al ocupantului şi tranzacţia şmecheră cu puternicii zilei. Desigur, închisorile erau pline, munţii erau ocupaţi de noii haiduci anticomunişti, dar nimic din toate acestea nu schimbă datele majore ale tranziţiei la comunism al unei societăţii secătuite de resurse, ale unui popor obosit de independenţă şi suveranitate. Nici unul dintre comunismele lagărului bolşevic nu va arăta atăt de primitiv, de haotic, de mîrşav, de penibil. Nici unul nu va fi atît de distrugător pentru propria naţiune, nici unul nu va fi atăt de suveran în a face tabula rasa. Nicăieri societatea nu va fi atît de absentă, de lipsită de reacţie, de partizană a supunerii. Tirania lui Ceauşescu, care a fost creaţia exclusivă a Securităţii române, a desăvîrşit această supunere în mocirlă a unui întreg popor de către elementele lui cele mai mîrşave. Realitatea acestei supuneri, imensitatea ei, pasivitatea cu care a fost acceptat jugul domestic al dictaturii şi minciunii, atestă gradul de decadenţă al fiinţei naţionale, caracterul irecuperabil al disoluţiei. Un popor umilit în sclavie timp de jumătate de veac nu va putea redeveni suveran şi liber, pur şi simplu este o misiune peste putinţele sale.
Nimic nu mai pare apt să îl ajute pe drumul unei reveniri la sine însuşi, nici Biserica sa, nici cultura sa, nici politica sa internă. Totul nu este decît un joc al unei simple supravieţuiri, România, deşi mai are o existenţă nominală, nu mai are una reală. Ţara este lipsită de orice putere de susţinere autonomă a unei economii care să îi dea măcar şansa unei existenţe normale. De aici şi incapacitatea de a avea o minimă politică externă, un minim profil internaţional care să o propulseze spre un statut deasupra insignifianţei. În tot acest timp pegra internă a corupţiei domină suveran o ţară care este lipsită de minime resurse, care cheltuie puţinul pe care îl are gonflînd o clasă politică complet parazitară.
Din păcate, în acest peisaj apocaliptic al unei societăţi care a fost şi este captivă unei elite care sabotează orice efort al propriului popor de a se ridica, anul 1989 nu mai înseamnă nimic. Statul român rămîne la fel de ineficient, de incapabil să-şi protejeze cetăţenii, să creeze politici de dezvoltare, chiar dacă, desigur, nu mai este atît de represiv şi de ideologizat. Statul român este la fel de captiv unei elite politice şi economice ale cărei obiective sînt doar posesia infinită a puterii de a decide accesul la resurse al propriilor membri, autoreproducerea ca elită conducătoare şi controlul politic al statului şi al societăţii. Exodul a peste două milioane de români peste hotare pentru a munci demonstrează cu tărie succesul tranziţiei româneşti, succesul elitei politice postcomuniste de a reconstrui societatea şi economia. Nu capacitatea de a munci a poporului român este în discuţie, ci capacitatea de a fructifica aceste rezultate da către o elită politică care nu are nici o apetenţă pentru un proiect naţional. Din acest punct de vedere, poziţia cetăţeanului român este aceeaşi, şi anume, captivitatea în faţa unei oligarhii, care acum nu mai este comunistă, dar păstrează puterea de a corupe suveran toate regulile şi instituţiile societăţii în folosul propriei înavuţiri, al propriei puteri.
Între 1948 şi 2011 sînt peste şaizeci de ani de decadenţă accentuată, ani de falsificare a unei întregi istorii naţionale într-un efort continuu de disoluţie a construcţiei societale româneşti. Valorile etice şi politice atîta timp falsificate nu pot fi revigorate într-o singură generaţie; nu ne poate rămîne decît speranţa că, după cei patruzeci de ani de rătăcire în pustiu, vor mai fi cîţiva prezenţi la intrarea în pămîntul făgăduinţei, care pentru noi românii, nu poate fi decît simpla accedere la normalitate, la buna rînduială şi la buna-cuviinţă.
Monarhia constituţională
Procesul istoric în care sîntem prinşi, captivi prin slăbiciune, este acela al unei instalări în disoluţie. Avem toate mărcile instituţionale ale unui stat suveran, dar nu mai avem, cu certitudine, tensiunea şi puterea necesară de a da realitate efectivă acestori mărci instituţionale, împrumutate după revoluţie, într-un efort disperat de reconstrucţie mimetică. Efectul major al decadenţei instalate este disperarea generaţiilor tinere şi educate pentru orice înseamnă rămînerea în ţară. Orice carieră este gîndită ca o posibilitate de realizare în afara ţării. De asemenea, din ce în ce mai mulţi români îşi doresc pur şi simplu ca ţara să fie guvernată, fie de străini, fie din afara ţării, aceasta fiind singura modalitate în care jaful resurselor interne ar putea fi stopat. Nu lipsesc, de altfel, propunerile serioase din afara ţării pentru administrarea unor întregi segmente instituţionale de către funcţionari străini, ca unică garanţie a instaurării ordinii. Or, aceasta revine la a spune că statul român a eşuat în a-şi exercita funcţiile, iar poporul român a eşuat în a crea o elită capabilă să conducă decent şi eficace ţara. Aducerea lui Carol I a însemnat, la momentul respectiv, încercarea reuşită de a pune capăt crizei politice interne, de a stopa luptele intestine ale aristocraţiei româneşti şi de a conferi stabilitate şi credibilitate unui stat fragil, supus oricînd tentaţiei sau posibilităţii dezagregării. Este deci un fenomen recurent al elitelor româneşti, o boală seculară a politicii interne care se manifestă ciclic. Atunci actul revoluţionar de a aduce pe tronul României un prinţ străin, ca garant al continuităţii şi stabilităţii fragilului stat român, a avut cele mai bune rezultate. Astăzi, poate numai revenirea la monarhia constituţională ar putea să mai salveze ceva din consensul naţional şi din capacitatea de a dialoga între noi pentru a nu ne prăbuşi cu totul şi iremediabil. Modelul spaniol nu a putut fi urmat în România din cauza opoziţiei absolute a securităţii şi armatei, urmate de oligarhia comunistă, care nu putea concepe o ţară care să fie reunită în jurul unui simbol atît de puternic ca monarhia. România trebuia jefuită şi controlată total, ceea ce nu se putea face cu un monarh constituţional în fruntea statului român. Ca şi în 1947, comuniştii revoluţionari au preferat lipsirea Românei de demnitate şi de unitate pentru a putea să-şi asigure accederea la putere fără obstacole inutile. Mitul regelui trebuia boicotat pentru crearea mitului Iliescu, tătucul bun şi apropiat poporului muncitor. Dar poporul muncitor a fost spoliat, cum nici măcar comuniştii nu o făcuseră, şi a încetat să mai ducă dorul activistului cu zîmbet larg.
Poporul român suferă astăzi consecinţele dureroase ale propriului comportament duplicitar faţă de putere, ale indiferenţei absolute pe care o are faţă de morala publică, ale încurajării elementelor celor mai jalnice în a perpetua atitudini şi acţiuni publice de cea mai joasă speţă. Corneliu Coposu nu a putut reprezenta ceva pentru o majoritate a românilor decît după moarte, cînd era prea tîrziu. Declinul accentuat în care ne aflăm este dat tocmai de această incapacitate de a sparge cercul vicios al neputinţei generalizate la nivel public de a găsi puterea de a crea elite politice capabile de responsabilitate, de decenţă. Sîntem propriile noastre victime, lăsăm desfăşurarea răului pînă dincolo de limita admisibilului, după care nu mai putem opri caruselul consecinţelor dezastruoase.
Disoluţia naţională
Tranziţia României de la comunism la democraţie nu este decît realitatea crudă a disoluţiei naţionale, un proces toxic, manipulat politic şi economic de oligarhia mafiotizată a fostului partid comunist şi a securităţii. Nu există nici un singur proces de reformă structurală care să fi fost dus pînă la capăt şi care să fi produs efecte benefice la scara întregii societăţi. Totul a fost manipulat, întîrziat, deviat, pierdut. Învăţămînt, sănătate, apărare naţională, asigurări sociale, totul este în derapaj, totul este în dezordine. Nu au fost finalizate decît procesele în care condiţionările externe au fost drastice şi imperative. Or, aceasta este formula abandonului, formula în care societatea refuză reforma statului, refuză reforma clasei politice, renunţă la presiunea pentru schimbare şi pentru progres politic şi moral. Formula în care poporul renunţă la a mai forma o societate, devenind populaţie, acceptă reţeta propusă, a statului oligarhic şi autoritar, incapabil să contribuie la dezvoltarea şi bunăstarea poporului, capabil doar să susţină o birocraţie coruptă cu care trebuie permanent negociat pentru siguranţa minimă a persoanei şi a bunurilor. Dacă vom fi destul de tenace în acest abandon, vom putea culege roadele falimentului total, al deşertificării ţării, al emigraţiei masive dincolo de graniţe, şi, în ultimă instanţă, a disoluţiei politice a statului român. Jefuirea continuă şi integrală a patrimoniului public, a resurselor publice, este un proces extrem de periculos, cu consecinţe foarte grave, care devin vizibile la nivelul vieţii cotidiene pentru milioane de români. Criza economică adînceşte polarizarea socială şi face mai dramatice şi mai rapide efectele pauperizării populaţiei şi ale disoluţiei ţesutului social. Cetăţenii acestei ţări trebuie să înţeleagă că acolo unde birocraţia şi oligarhia de partid eşuează în a gestiona bunurile de utilitate publică, reacţia de opoziţie şi de condamnare activă trebuie să intervină, fiind singura şansă pentru prezervarea dreptului la viitor, chiar instalaţi într-un declin istoric, aşa cum sîntem.
Decadenţa României este un proces istoric care nu cred că poate fi negat, iar gravele sale consecinţe constituie de multe decenii substanţa însăşi a vieţii noastre de cetăţeni mereu sacrificaţi, aflaţi în permanenţă în postura de cobai ai unui experiment continuu care vizează probabil aflarea limitei de la care realitatea noastră subumană va deveni natură. Prost educat, prost hrănit, prost plătit, nerespectat, permanent umilit, mereu jefuit, cetăţeanul român rezistă tuturor acestor atacuri cu indiferenţa şi răbdarea caracteristică fiinţei naţionale. Nimic nu îl mişcă pentru o acţiune fermă de opoziţie, de spargere a cercului vicios: un popor absent, o guvernare frauduloasă. Secretăm cotidian propria noastră condiţie insalubră, invităm de decenii pe toţi faliţii să ia frîiele ţării (cu excepţiile de rigoare), să conducă pentru a jefui şi să jefuiască pentru a conduce. Şi nu ne oprim niciodată din tărguiala cu proprii noştri călăi, cu cei care ne obturează cotidian viitorul nostru şi al copiilor noştri. În loc să îi urîm şi să îi îngrădim, îi încurajăm la exerciţiul de a continua să conducă ţara pe care ne-o fură de mai bine de o jumătate de veac. Disoluţia poporului român de aici porneşte şi în acest lucru se manifestă plenar: în capacitatea de a secreta permanent o clasă de indivizi căreia i se supune pînă la anihilare, pînă la pierderea oricărei speranţe de viaţă. În comunism a existat scuza terorii pentru lipsa de opoziţie la distrugerea ţării, astăzi vedem că nu ameninţarea era marele impediment, ci incapacitatea de a regăsi resorturile interioare pentru orice opoziţie, pentru orice acţiune fermă, pentru orice încercare de reinstaurare a valorilor şi a normalităţii. Jaful pe care îl practică clasa politică nu se poate desăvîrşi în lipsa complicităţii birocraţiei, poliţiei, justiţiei, securităţii şi a noastră înşine, a cetăţeanului care devine, prin indiferenţă, complicele acestui proces. Ştim cu toţii cum în toate instituţiile bugetare există conspiraţia tăcerii cu privire la cheltuirea bugetelor, cum indiferenţa şi privirea piezişă ţin loc de orice interogaţie responsabilă. Onestitatea, dacă există, este totdeauna laşă la români.
Războiul civil între oligarhie şi populaţie
Corupţia endemică a oligarhiei româneşti, clasă parazitară prin excelenţă, dar care îşi însuşeşte programatic toate instrumentele statului de drept, pe care le anihilează pentru a putea guverna în mod fraudulos, crează o întreagă realitate politică şi socială la nivelul întregii societăţi româneşti. Această realitate înseamnă milioane de vieţi care sînt jefuite de un prezent şi de un viitor în limitele decenţei şi normalităţii. Generaţii întregi se succed supuse aceluiaşi calvar al sărăciei, haosului şi degringoladei, minciunii, mecanismelor de falsificare şi de contraselecţie a valorilor în societatea românească. Furtul este o realitate suverană în România, administraţia publică, care este destinată prin chiar natura ei servirii interesului public, este permanent lovită de anularea funcţiei sale, prin ineficienţă şi corupţie generală. În fond, în România are loc un război civil rece permanent între oligarhie şi marea masă a populaţiei, care trebuie să smulgă exercitarea normală a drepturilor sale politicii parazitare a oligarhiei politice. Sentimentul cel mai răspîndit este acela că statul este ocupat de o prezenţă străină, care aserveşte constant resursele de dezvoltare ale a majorităţii populaţiei. Cum poate rezista acest mecanism decenii la rînd, cum se poate perpetua şi rafina, devenind imbatabil, irezistibil?! Prin continua cucerire a statului de către mafie şi prin pasivitatea fără margini a poporului care este dispus să dizolve aservirea numai prin răbdare, ceea ce pare a fi un atavism din epoca în care ţara era ocupată de armatele străine, care, după jaful tuturor resurselor publice şi private, se retrăgeau într-un final, lasînd libere pămînturile ocupate. Atitudinea noastră trădează această „lege a firii“, pentru că respingem orice acţiune de opoziţie care ne-ar putea duce la conflict deschis cu spoliatorii patrimoniului public. Ştim că sîntem furaţi, spoliaţi, ştim că ni se fură viitorul, ştim că am putea trăi mai bine şi mai uşor, dacă jaful ar înceta, dar nu ne putem opune în mod ferm, nu putem ameninţa impunitatea oligarhiei care ne aserveşte continuu.
Este aici doar o pulsiune stihială a ethosului românesc sau este vorba şi de ceva exterior acestui ethos, de o forţă care atacă, presează, dizlocă? În mod cert această forţă există, se exercită, dar aceasta este însăşi istoria, devenirea istorică. Forţa unui popor este aceea de a se opune, de a contrazice impulsul forţei care tinde să-l anihileze. Se mai opune poporul român propriei sale anihilări? Nu sînt semne. De aici şi diagnosticul decadenţei sale. La ora actuală poporul român este un popor abolit, dar nu de inamicii săi, ci de propria sa abdicare de la sine însuşi. Această constatare, deşi dramatică şi dureroasă, nu trebuie să revolte pe nimeni.
Realitatea acestei absenţe a puterii de a rezista în mod activ acţiunii negative şi distructive a unei minorităţi care falsifică permanent destinul acestei ţări, realitate pe care o moştenim deja de peste o jumătate de veac, a devenit natură, s-a transformat în istorie, este istorie. Această realitate este declinul României, decadenţa poporului român care nu mai poate elimina dăunătorii. Declinul României este un proces istoric solid instaurat, şi nu putem spera decît că nu va fi ireversibil. Secolul al XVIII+lea, secolul fanarioţilor, a fost de asemenea un secol al unui declin accentuat, un veac de disoluţie şi de aservire fără precedent. A fost urmat de un secol de construcţie şi dezvoltare naţională; pentru noi ce va urma?”
Un articol foarte bine scris si, mai ales, bine gandit, as zice eu. Am dorit sa-l am pe blog! Un articol care ne indeamna spre reflectie si de la care am putea porni in explicarea fenomenelor evidentiate mai sus. Pentru ca nu e suficient sa condamnam astfel de fenomene, trebuie sa le si explicam. Am citit si un alt articol, pe aceeasi tema, dar scris intr-un alt registru, dupa cum usor se poate constata:
Declinul României
de Cristian Campeanu
„Cu 20 de ani în urmă, totul „era de făcut” în România, aşa cum spunea odinioară Andrei Pleşu. Refacerea organismului naţional – de la substanţa lui biologică, degradată de anii de pauperizare forţată, până la cea economică socială sau politică, de la ţesutul lui cultural, până la (în)toarcerea fibrei lui morale şi spirituale – era o operă care stătea întotdeauna înaintea noastră, în viitor. A venit însă timpul să gândim posibilitatea ca cele mai bune momente ale României să fie deja în urma ei, în trecut, cu toate consecinţele care decurg din acest gând.
Puţine episoade mai dezolante decât cel consumat miercuri în hemiciclul Parlamentului European de la Strasbourg, cu un prim act – lansarea proiectului federalist european -, încărcată de povara grea a semnificaţiei şi consecinţelor sale istorice şi animată de prezenţa vie şi dezbaterile aprinse adecvate momentului, aflat într-un contrastat atât de dramatic cu cel imediat următor, în care tăcerea tristă a aceluiaşi amfiteatru părăsit era spartă găunos de mojiciile europarlamentarului pesedist Cătălin Ivan adresate comisarului Viviane Reding, de stridenţele de precupeaţă ale Noricăi Nicolai, de zgomotul degradării morale în direct oferit de Renate Weber sau de discursul colcăitor al lui Graham Watson, totul asezonat cu delirul prăfuit al bufonului expirat Corneliu Vadim Tudor. Încă şi mai dezolantă, descrierea evenimentului în presa şi la televiziunile de la Bucureşti, de la care am aflat ce prestaţii odioase şi lamentabile au avut doamnele Reding şi Monica Macovei şi ce figură luminoasă au făcut Creţu şi Graham Watson (politician amoral de un oportunism perfect, detestabil şi detestat în cercuri europene dar devenit far călăuzitor la Antena 3), semn de netăgăduit al degradării dincolo de orice posibilitate de a fi reparată a calităţii profesionale şi etice a jurnalismului românesc.
Declinul ireversibl al presei noastre însoţeşte, din nefericire, declinul general şi galopant al societăţii româneşti. Faptul că spaţiul politic a fost populat cu figuri bidimensionale din punct de vedere moral, groteşti prin ignoranţă, proastă creştere şi agresivitate a golit de conţinut viaţa politică românească într-o asemenea măsură încât nu ne mai putem aştepta în mod raţional la o ieşire din această mlaştină. În 1990 era încă totul de făcut în pofida speranţelor strivite de bâtele minereşti. În 2012, Piaţa Universităţii a ajuns scena contrarevoluţiei concoctate în studiourile lui Voiculescu şi propagate de figuri sulfuroase ca Dogaru, Ciutacu, Badea sau Ciuvică. În 2000, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană oferea încă perspective astfel că în pofida tentaculelor pe care le întindea peste ţară mafia lui Iliescu, Năstase, Stănoiu, DIP, Micky Şpagă sau Cozmâncă, încă mai erau multe, dacă nu totul de făcut. Chiar şi în 2007, imediat după aderare, întrebarea despre calea cea mai bună pe care ar trebui să apuce România era de actualitate pentru că integrarea ne oferea încă o mulţime de lucruri de făcut. În 2012, ne aflăm în deplină blazare naţională. Nimeni nu mai este capabil nici politic, nici intelectual să ofere un proiect sau o viziune cât de modestă pentru România şi nici măcar nu mai are vreun interes să o facă. În 2012, o dezbatere despre viitorul Europei nu are nicio relevanţă în spaţiul politic românesc pentru că nu mai există suficienţi oameni politici care să perceapă Europa ca parte din viitorul României. În 2012, nu mai discutăm încotro se îndreaptă România, care dintre căile alternative sunt mai eficiente, mai bune ori mai drepte pentru că nici măcar nu mai are cine purta această conversaţie. Când intelectuali şi jurnalişti care odinioară se luptau cu naţionalismul securisto-vadimist au ajuns astăzi să denunţe grotesc „Înalta Poartă” europeană de la Bruxelles şi imperialismul american care vor să ne secătuiască biata ţărişoară de bogăţii cu mâna lui Băsescu, realizezi că dezbaterea naţională nu mai poate fi recuperată. Când figuri politice altădată onorabile ca Emil Constantinescu sau Zoe Petre se comportă ca agenţi de influenţă ai lui Voiculescu, abisul moral în care a coborât România devine înspăimântător. Nici populaţia, nici actorii politici care o reprezintă, nici vocile care ar trebui să conducă dezbaterea nu mai sunt capabile să găsească resurse de speranţă pe care să le proiecteze asupra viitorului colectiv. România a devenit, dacă nu o ţară fără viitor, atunci o ţară fără orizont, semn al unui declin accelarat.
În economie, semnele declinului sunt peste tot şi nu se datorează întotdeauna crizei. Nimeni nu mai pare înclinat să investească bani şi încredere în viitorul României, în dezvoltarea şi în prosperitatea ei. Cele mai îndrăzneţe idei vehiculate în ultimul timp se învârt în jurul modalităţilor de găsi suficiente venituri la buget pentru acoperirea pensiilor şi salariilor bugetarilor şi unei asistenţe medicale mizerabile dar minimale. Pe nimeni nu mai interesează investiţiile române sau străine, infrastructura şi creşterea durabilă, de aceea se taie banii de la investiţii. Nimeni nu-şi bate serios capul cu fondurile europene pentru că o ţară în declin nu are nevoie cu adevărat să se dezvolte, ci doar să supravieţuiască. În varianta bucureşteană, dezbaterea despre Europa se reduce la cât de mult din economia românească poate fi adusă sub controlul statului şi cât de repede înainte ca blitz-ul german să lovească cu toată forţa. O ţară în care două milioane de oameni ţin în spate întreaga economie, întregul aparat administrativ şi întregul sistem social este o ţară care se stinge şi dacă singurele soluţii cu care operează experţii sunt cele centralist-etatiste, atunci suntem condamnaţi la o agonie îndelungată. Când intelectuali de prim rang sunt dispuşi să cauţioneze guvernul Ponta numai pentru că visează în secret că acesta va transforma România în paradisul redistributiv al tehnocraţilor, atunci orice speranţă în bun simţ şi raţiune a murit.
Când orizonturile culturale ale Românie sunt închise prin ordonanţe de urgenţă, când educaţia este maculată iar integritatea academică este insultată de refuzul statului de a permite celei mai prestigiose universităţi a ţării de a numi „plagiat evident” un plagiat evident, când puţinele personaje luminoase precum Monica Macovei ajung la stâlpul infamiei iar puţinele instituţii onorabile precum ICR sau DNA ajung ţinta oprobriului naţional, atunci a venit timpul să admitem că cele mai bune vremuri ale istoriei României sunt în urma noastră şi că am intrat pe panta declinului naţional.”
Sa privim lucrurile si dintr-un alt punct de vedere si vom vedea ca avem la ce medita (si inca foarte serios!!):
Părintele Arsenie Boca, cugetare tristă despre VIITORUL ROMÂNIEI
„Părintele Arsenia Boca este considerat cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreodată. Cunoaştem multe învăţături ale „Sfântului din Ardeal” dar există şi unele mărturii ale oamenilor care au stat de vorbă cu preotul şi care ne pot „lumina” în multe privinţe. Astăzi, despre viitorul României văzut de Arsenie Boca.
Din marturia Protos. Ghelasie Tepes (Sighisoara) despre Parintele Arsenie Boca:
“[…] – Despre viitor Parintele Arsenie a zis ceva?
– Despre viitor mi-a zis atunci cand m-a intrebat cata scoala am facut si i-am zis ca liceul. Mi-a zis:
“Ma, du-te la scoala si fa scoala, ca o sa vina vremea cand cu 2-3 facultati nu ai unde sa te angajezi”.
Si a mai zis:
“Vezi ca eu nu mai prind vremea aceea, dar voi o prindeti”.
Si uitati ca am prins-o! Exact cum a zis parintele: cu 2-3 facultati nu avem unde sa ne mai angajam.
Cand mergeam la dansul, mai mergeam cate 2-3 parinti de la Sambata. Stiu ca, odata, parintele Ieronim de la Sambata l-a intrebat despre comunism. Atunci comunistii persecutau credinta si au fost multi care au suferit. Greco-catolicii se lauda ca numai ei au suferit atunci. Comunistii nu se uitau ca esti Greco-catolic sau ortodox etc. Daca auzeau ca crezi in Dumnezeu, te-au persecutat si te-au batut si te-au nenorocit. Parintele Ieronim a intrebat: “Parinte, ce ne facem, ca uite, comunistii ne strica bisericile si distrug credinta, ortodoxia?” Atunci tocmai distrugeau biserica Sfanta Vineri la Bucuresti. Si a zis Parintele:
“Nu, ma, nici acestia, nici ailalti (nici cei care vin dupa ei), ci ceilalti. Atunci sa va temeti, ca va fi greu de credinta”.
Cine poate intelege ce a zis Parintele…
Alt parinte a intrebat: “Parinte, am auzit ca Romania e Gradina Maicii Domnului si o iubeste Dumnezeu…”. Parintele Arsenie statea si se uita la noi:
“O iubeste Dumnezeu? Sa se astepte la bataie, ca Dumnezeu pe cine iubeste, bate. Sa stii ca va veni bataie. Toti vor fi zguduiti si batuti, dar vai unde va ajunge pleasna”.
Este vorba despre pleasna lui Dumnezeu. Pleasna e pedeapsa cea mai puternica. Toate tarile vor fi pedepsite; uitati-va ca toate au cate o bataie, toate au cate o mustrare. Noi ne laudam ca suntem ortodocsi, dar cate avorturi avem? Suntem aproape prima tara de pe Glob cu avorturile. Mie mi-e rusine sa zic ca sunt tara ortodoxa si sunt prima cu avorturi. Sau ti-e rusine sa zici ca suntem tara ortodoxa si cand auzi cate crime si cate omoruri se fac. Ar trebui mai multa credinta ortodoxa si traire reala. Si daca suntem plini de pacate si de patimi, sa ne punem la picioarele Mantuitorului, ca El ne ridica, ne scoate. Dar pana nu ne punem sincer acolo, slaba nadejde ca Romania e Gradina Maicii Domnului.
[…] Omul nu mai stie acum nici sa ceara, nici sa multumeasca, nici sa se roage, dar multi se duc la biserica si se imbulzesc acolo ca oile. Nu asa! Ne ducem cu un scop: sa ne mantuim, de asta ne ducem la biserica, de asta credem in Dumnezeu. Daca mergi la biserica si nu ceri mantuire, nu ceri inima buna, nu ceri sa te impaci cu dusmanul tau, ce cauti acolo? Nu vedeti ca cel care vine la biserica si e dusmanit, tot asa ramane dusmanit; cel care injura, tot asa injura. Si atunci, ce transformare s-a facut acolo? E greu pana patrunzi in sufletul omului…”
(din: Parintele Arsenie Boca, Un om mai presus de oameni. Marturii, volumul 4, Editura Agaton, 2011) (subl. mea)
In ceea ce priveste comunismul, ma gandesc cateodata la Pitirim Sorokin, sociolog american de origine rusa, care a emigrat in US in anul 1923, profesor de sociologie la Universitatile din Minnesota (1924–30) si Harvard (1930–59). El considera comunismul drept „pesta omului”. Are lucrari in ceea ce privste diferentierea sociala, stratificatia sociala, conflictul social, mentalitatea culturala. Or, comunismul a urmarit eliminarea fizica a unui strat social si amestecarea claselor sociale, cu consecinte dintre cele mai nefaste pentru intreaga societate. Noi traim azi efectul a ceea ce a facut comunismul in Romania: amestecarea ceausista a acestor straturi sociale, determinata in principal de industrializarea fortata din anii ’70. In analiza trebuie tinut cont de aceasta particularitate care nu e numai a Romaniei, ci a intregii Europe de Est, fosta comunista. In comunism nu trebuia sa fie decat un singur strat social, o singura clasa sociala, cea numita generic „muncitoare” si o singura valoare, cea comunista, desigur. Legat de patriotism sa nu uitam cum dupa perioada Dej, in care aceasta valoare – patriotismul – a fost estompata voit, ca sa nu-i supere pe rusi, in perioada Ceausescu ea a fost pur si simplu confiscata de comunisti, mai ales sau mai exact spus de catre dictator care era in rand cu marile figuri istorice ale neamului: Mihai Viteazul, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare s.a., precursori ai comunismului si ai lui Ceausescu. Asta era doctrina ceausista in ceea ce priveste patriotismul. Or, o astfel de doctrina a dus la degradarea acestei valori – patriotismul – care, din pacate, in zilele noastre a decazut mult, a ajuns desueta, mai ales in randul tinerei generatii si nici nu a mai fost cultivata cum trebuie dupa Revolutie. Si mai trebuie evidentiata diseminarea neincrederii intre oameni in intreaga societate, lucru pe care comunistii l-au facut cu ajutorul Securitatii, cu efecte sociale catastrofale si foarte greu de indreptat…
Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.
Bechtel…
Americanii au venit, au văzut şi au învins. Ce le rămâne românilor după 10 ani de la încheierea contractului cu Bechtel
„La împlinirea a zece ani de la semnarea contractului cu firma americană Bechtel pentru Autostrada Transilvania, gândul a investigat culisele a ceea ce a devenit unul dintre cele mai mari jafuri geostrategice din istoria României. Autostrada Transilvania a ajuns o poveste fără sfârşit. Contracte, acuze, negocieri păguboase şi renegocieri bizare. Peste câteva luni, se împlineşte un deceniu de la semnarea contractului încheiat între Guvernul României şi firma americană Bechtel International Inc., privind realizarea a ceea ce s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, prima „autostradă fantomă” din lume.
► Şantierele autostrăzii au rămas pustii. Americanii de la Bechtel spun că nu pot munci neplătiţi şi, în consecinţă, nota de plată a guvernului de la Bucureşti creşte direct proporţional cu lungimea „pauzei de masă”. Problema este că românii nu au, nici pe departe, banii pe care americanii ar trebui să-i primească. Între timp, „oamenii de la Bechtel” au părăsit, cu tot cu o parte din utilaje, campusul principal al companiei, instalat pe raza comunei Săvădisla-Cluj, sat Vălişoara.
►Viaductul de la Suplacu de Barcău ar fi trebuit să fie vedeta Autostrăzii Transilvania, una dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, folositoare piese de infrastructură din estul Europei. Din viaduct a rămas, însă, doar nota de spectacol şi lipsa de utilitate – e singurul obiectiv de pe tronsonul 3C, Suplacu de Barcău – Borş, dus până la mal, la propriu şi la figurat.
►Dacă, totuşi, ne-a rămas ceva valoros de la Bechtel, atunci acesta este tronsonul 2B, Câmpia Turzii – Gilău, care străbate peste 52 de km, în zona judeţului Cluj. Atât de valoros, încât un kilometru de autostradă a ajuns să coste, până la final, peste 20 de milioane de euro. Scurt, dar frumos, 2B a depăşit pragul psihologic al miliardului de euro şi, chiar dacă reprezintă, ca lungime, doar a opta parte din Autostrada Transilvania (415 km), a atras jumătate din costul total al numitei autobenzi, preţul estimat al acesteia fiind de 2,2 miliarde de euro.” (subl. mea)
Cum a fost posibil asa ceva…? Iata ce se mai arata in articol:
„Astfel, cheltuielile în plus faţă de obiectivele puse în operă se ridică la 700 milioane euro.
În altă ordine de idei, în urma declaraţiei ministrului Şova privind încetarea contractului cu Bechtel, „indiferent de condiţii”, fostul ministru al Transporturilor, Alexandru Nazare, a precizat că „Bechtel ar putea invoca o clauză de 500 milioane de euro”. În acest caz, plăţile părţii române, generate de “clauze secrete”, s-ar putea ridica la 1,25 mld. euro.
Potrivit uneia dintre declaraţiile sale, ministrul Şova speră să finalizeze tronsonul Suplacu de Barcău – Borş, singurul unde – crede el – compania Bechtel mai lucrează, “cu suma de 250 de milioane de euro” – ceea ce pare, dat fiind stadiului real al lucrărilor, imposibil.
Dacă în viitorul apropiat ar apărea un constructor care să finalizeze C3, cu 250 milioane de euro, această sumă, împreună cu cea plătită Bechtel – în cazul în care americanii ar invoca o clauză de reziliere de 500 de milioane – adăugate celorlalte penalităţi şi costuri efective ar ajunge la un cuantum de 2,2 mld euro, exact suma negociată şi cuprinsă în contract, în 2003, pentru întreaga Autostradă Transilvania. Diferenţa e că atunci se vorbea de 415 km, iar acum doar de 117 km.”
Iata ca a fost posibil. Si ne mai intrebam de ce nu functioneaza bine treburile in Romania… Uitati-va ce spune articolul: „aproximativ 650 milioane euro au reprezentat majorări şi penalităţi plătite de statul român către Bechtel în aceşti nouă ani – cu referire la două din cele opt sectoare de autostradă”.
DE citit si…
Americanii de la Bechtel au plecat cu pâinea şi cuţitul. Cu ce au rămas românii. REPORTAJ GÂNDUL
PLANUL Guvernului de a-i scoate pe americani de pe Autostrada Transilvania. Ministrul Şova, pentru Gândul: „Contractul cu Bechtel va dispărea fie de comun acord, fie că se reziliază”
SCANDALUL UNUI JAF GEOSTRATEGIC. Negociator PSD al contractului cu americanii: “Bechtel a exploatat la maximum prostia guvernanţilor noştri. Au întins coarda până s-a rupt”
Iata ce se arata in acest articol:
„După 9 ani în care România a ajuns să plătească suma exorbitantă de 30 de milioane de euro pentru un kilometru de tronson al Autostrăzii Transilvania, prin contractul încheiat cu firma americană Bechtel în 2003, de către guvernul condus de Adrian Năstase, statul român a ajuns la stadiul în care negociază rezilierea totală a contractului. Rezultatul final: 52 de kilometri de autostradă, pe care s-au plătit aproximativ 1,6 miliarde de euro, cu tot cu penalităţi. Cauza: statul român a fost prins între ciocan şi nicovală, într-un contract păgubos. Pe de o parte, statul a ajuns în situaţia de a fi obligat să asigure finanţarea autostrăzii, lucru imposibil pentru un buget atât de firav ca al României, iar pe de altă parte să achite penalităţi şi preţuri imense pentru o mulţime de chichiţe avocăţeşti din contract.
Gândul a discutat cu unul dintre principalii negociatori ai contractului cu americanii de la Bechtel, precum şi cu ministrul care a negociat cu succes ieşirea aproape totală a României din contractul-capcană al Bechtel.
În 2003, actualul senator PSD Sorin Bota era secretar de stat în Ministerul Transporturilor, condus de Miron Mitrea. El a fost unul dintre principalii negociatori ai contractului pentru Autostrada Transilvania, fiind responsabil cu asigurarea resurselor de finanţare pentru acest proiect.
Astăzi, Sorin Bota susţine că PSD a negociat o înţelegere foarte bună cu americanii, care dacă ar fi fost respectată în condiţiile iniţiale din contract, ar fi dus la faptul ca în 2013 România să aibă 415 kilometri de autostradă Braşov-Borş la preţul iniţial, de 2,2 miliarde de euro. Principalii vinovaţi pentru situaţia actuală sunt, în opinia lui Sorin Bota: PDL şi fostul lor ministru al Transporturilor, Gheorghe Dobre, care au dat peste cap contractul, la renegocierea din 2005, şi care nu au fost în stare să continue finanţările din credite externe, găsite de PSD în 2004.
► „ Dacă Bechtel nu ar fi întins coarda atât de mult, cu siguranţă nu se rupea. E şi vina lor. Au fost prea rigizi cu exploatarea prostiei guvernanţilor noştri. Ei au exploatat la maximum prostia şi incompetenţa guvernanţilor noştri, lucru care în final i-a costat şi pe ei . Ei au crezut că ne va costa doar pe noi, dar socoteala de-acasă cu aia din târg nu s-au potrivit”, explică senatorul Sorin Bota, pentru gândul.
În 2011, senatoarea PDL Anca Boagiu era ministru al Transporturilor şi reuşea să negocieze din nou cu americanii de la Bechtel (după prima negociere din 2005, făcută de ministrul PD Gheorghe Barbu), obţinând reducerea drastică a obiectului contractului şi a pagubelor provocate de el. Bechtel mai reţine în lucru un singur tronson de autostradă din cele 7 rămase în lucru, de la Suplacu de Barcău la Borş, pe o distanţă de 60 de kilometri. Economia făcută a fost de aproximativ 6 miliarde de euro, punând la socoteală penalităţile pe care le risca România, conform Ancăi Boagiu.
Astăzi, Anca Boagiu susţine că principalii vinovaţi de gaura bugetară provocată de contractul cu Bechtel sunt negociatorii din mandatul PSD, de la ministrul Miron Mitrea la secretarul de stat Sorin Bota. Contractul a fost încheiat de PSD cu nişte clauze şi chichiţe avocăţeşti atât de împovărătoare pentru România, încât americanii ar fi putut să stea cu mâinile în sân şi şantierele închise, şi să primească milioane de euro în conturi doar din penalităţi şi indexări de preţuri.
Mai mult, spune Boagiu, PSD a inversat ecuaţia finanţării autostrăzii: de unde Bechtel trebuia să găsească finanţarea în SUA, iar statul român să ajute cu credite externe, s-a ajuns la situaţia ca România să suporte costurile proiectului majoritar din bugetul de stat. Cu un buget mereu sărac, blocajul a survenit iminent, la fel ca şi penalităţile încasate de Bechtel.
„Este un contract care a fost semnat încălcând toate înţelegerile. În primul rând, legea achiziţiilor publice, pentru că a fost încheiat prin încredinţare directă către cele două companii, Bechtel şi Enka (compania parteneră din Turcia, cu care Bechtel a lucrat autostrăzi în Europa – n.red.). În al doilea rând, înţelegerea iniţială a fost că ei vor finanţa lucrarea şi imediat după ce au semnat contractul, PSD a preluat ca sarcină a statului român asigurarea finanţării”, explică Anca Boagiu, pentru gândul.
„Show me the money”. Cum a vrut România să plătească autostrada Bechtel
Principalul motiv pentru care un kilometru de autostradă marca Bechtel a ajuns să coste în România 30 de milioane de euro a fost lipsa finanţării corespunzătoare a proiectului. Statul român nu dădea banii la timp, iar Bechtel acumula bani doar din penalităţile impuse de contract. „Show me the money” (Arătaţi-mi banii) a fost deviza Bechtel încă din 2005, când a întrerupt lucrările şi a ameninţat cu plecarea, pentru că nu încasa toţi banii prevăzuţi în contract, după cum arată o telegramă a Ambasadei SUA la Bucureşti, publicată de Wikileaks. Cum s-a ajuns la acest blocaj?
Sorin Bota, PSD, susţine că el a asigurat, în 2003-2004, finanţarea externă, din SUA, care asigura aproape jumătate din contractul total: 1 miliard de dolari.
„Eu am avut componenta asigurării resurselor financiare pentru derularea contractului pentru primii doi ani – 1 miliard de dolari, contractaţi prin EximBank-ul american. Pentru care ministerul Transporturilor şi cel al Finanţelor au plătit penalizări că nu l-au folosit, că atât a ştiut Gheorghe Dobre să facă. A dat cu piciorul la un împrumut cu 3% dobândă. Prima tranşă de vreo 140 de milioane fusese aprobată. Din doi în doi ani, se făceau contractările financiare, iar 1 miliard de dolari din partea americană fuseseră asiguraţi pe întreaga durată de 9 ani. Banii nu au fost folosiţi şi, ca la orice bancă, dacă nu tragi banii plăteşti penalităţi de neutilizare. Plus că s-a pierdut creditul”, explică Sorin Bota, pentru gândul.
Fostul secretar de stat al PSD spune că lucrurile au mers ca pe roate până în 2005, când noua guvernare a Alianţei DA (PD şi PNL) şi ministrul Transporturilor, Gheorghe Dobre (PDL) au stricat totul.
„În urma renegocierii din 2005, s-a dat peste cap tot contractul. Or, americanii fiind oameni de afaceri, abia au aşteptat. Eu cred că ei s-au bucurat când au văzut ce face Dobre. Oamenii ăia au venit să facă o lucrare, conform unui contract încheiat”, spune Sorin Bota.
Gheorghe Dobre, fostul ministru al Transporturilor, spune că lucrurile nu au stat deloc aşa cum le povesteşte Sorin Bota. „Nu este aşa. PSD nu a lăsat niciun credit. Preţul a rămas aşa cum l-au negociat ei, pentru că Bechtel nu a acceptat nimic (la renegocierea din 2005). Când au negociat, au discutat de un credit care nu a fost aprobat şi a rămas ca noi (PD) să facem rost de bani. Ei (PSD) nu au lăsat în buget niciun leu”, a declarat Gheorghe Dobre, pentru gândul. Fostul ministru al PD a refuzat să răspundă şi altor întrebări despre contractul cu Bechtel.
Marea „măgărie”: schimbarea surselor de finanţare
Anca Boagiu, fostul ministru PDL al Transporturilor, contrazice şi ea varianta PSD şi spune că marea „măgărie” care a pus contractul pe butuci a fost schimbarea surselor de finanţare, punând aproape totul în cârca statului român.
„Ei (PSD) aveau deja întârzieri, deja nu avuseseră bani (în 2004). Şi oricum, cea mai mare măgărie a fost că se stabilise ca autostrada să fie finanţată din banii americanilor şi ai turcilor. De ce ai preluat-o la bugetul de stat? Ai îmbrăcat-o frumos şi apoi ai trecut-o prin Parlament? Măgăria a fost făcută în momentul în care au schimbat toată înţelegerea iniţială. Americanii nu au mai dat banii, încredinţarea a fost făcută direct, contractul a fost aprobat prin Parlament”, spune Anca Boagiu, pentru gândul.
Contractul cu Bechtel a fost într-adevăr trecut prin Parlament, care a aprobat în 2004 ordonanţa de urgenţă a guvernului Adrian Năstase, din 2003, care încredinţa direct Autostrada Braşov-Borş asociaţiei Bechtel-Enka, cu derogare de la legea achiziţiilor publice.
„Ca să se protejeze, când a apărut problema cu legea achiziţiilor publice, au trecut ordonanţa prin Parlament. Miron Mitrea a fost înţelept, ca să nu spun altfel, ei s-au asigurat că acest contract a trecut prin Parlament. Asta a însemnat că, de-a lungul anilor, nu am avut bani, pentru că era foarte costisitor, iar Bechtel a profitat de clauzele pe care le-a avut în contract, cerând penalităţi, care au fost şi acceptate”, mai explică Anca Boagiu.
Această inversare prin care România a ajuns principal finanţator al contractului Bechtel s-a suprapus cu reticenţa oricărei instituţii financiare de a credita acest contract, din cauza clauzelor care dădeau putere maximă firmei Bechtel şi a faptului că nu respecta legea achiziţiilor publice, fiind încredinţat direct.
Curtea de Conturi: finanţarea autostrăzii Bechtel – „o situaţie paradoxală”
Raportul Curţii de Conturi a României arată, în 2012, că Sorin Bota spune adevărul doar pe jumătate în privinţa finanţării obţinute pentru autostradă şi dă dreptate PDL în privinţa inversării surselor de finanţare. În 2012, la guvernare se afla PDL, iar Curtea de Conturi era condusă, ca şi în prezent, de fostul premier şi senator PSD Nicolae Văcăroiu.
„O situaţie paradoxală este şi aceea că, în condiţiile în care prin HG 1362/2003 se aprobase contractarea de către MTI a unor credite externe de 2,8 miliarde euro pentru asigurarea surselor de finanţare (la valoarea estimată a investiţiei aprobată de Guvern), în final nu numai că fondurile alocate au fost cu puţin peste 50% din valoarea investiţiei, dar s-a inversat, fără a se modifica HG 1363/2003, chiar modalitatea şi sursele de finanţare aprobate şi rămase în vigoare, în sensul că finanţarea s-a făcut de la bugetul de stat (5,1 mld lei, adică peste 80%) şi doar în completare din credite externe”, arată raportul Curţii de Conturi.
Inspectorii Curţii de Conturi au stabilit că în 2004 guvernarea PSD a contractat 4 credite externe în valoare de numai 300 de milioane de euro. Cel de la Eximbank USA, despre care vorbeşte Sorin Bota, era în valoare de doar 147,7 milioane de euro (200 de milioane de dolari). Un alt credit, de la banca germană Depfa, a fost încheiat în 2004 în condiţii „neclare”, pentru care inspectorii Curţii nu au găsit documentele aferente la Ministerul Transporturilor.
Chichiţele avocăţeşti care au hrănit Bechtel: „Au creat un contract cu o serie întreagă de clauze ascunse”
Penalităţile pe care statul român le-a plătit către Bechtel, pentru că nu a fost în stare să asigure finanţarea autostrăzii Transilvania aşa cum era stabilită în contract constituie o mare parte din gaura provocată la buget de acest contract păgubos. Sorin Bota, PSD, susţine că ele sunt normale şi că statul român, prin guvernanţii PDL, sunt de vină că nu au fost în stare să respecte contractul.
„Dumneavoastră semnaţi un contract prin care să cumpăraţi ceva fără să aveţi garanţii, din partea ambelor părţi? Nu ştiu dacă acele penalităţi erau în defavoarea României, nu pot să spun asta. Sigur, dacă nu te ţii de contract, totul pare în defavoarea ta. Noi încă nu am învăţat să gândim şi din perspectiva celui care cheltuieşte bani. Noi gândim: haideţi, faceţi-ne şi noi vă plătim când vrem. Americanii nu au venit pe filozofia noastră. Aici e tot scurtcircuitul. Părerea generală a publicului, că numai americanii au avut de câştigat, este consecinţa modului în care reprezentanţii statului român au ştiut să gestioneze un contract”, explică Sorin Bota, pentru gândul.
Anca Boagiu explică însă că era imposibil ca statul român să respecte contractul, aşa cum fusese încheiat de PSD, pentru că preţurile pe care bugetul de stat ar fi trebuit să le suporte erau „aberante”. Costurile cu Bechtel mâncau 40% din bugetul anual al Companiei Naţionale de Autostrăzi (CNADNR), şi tot nu erau de ajuns pentru derularea contractului.
„Au creat un contract cu o serie întreagă de clauze ascunse, care au condus la situaţii în care un kilometru de autostradă a costat şi 25 de milioane de euro. La renegociere (în 2011), în draftul pe care ni l-au propus, făcuseră aceleaşi şmecherii, puseseră costurile în alte clauze. Avocatul nostru le-a găsit. Am avut un avocat foarte bun, care a ştiut unde să scotocească şi care s-a prins unde sunt clauzele şmecherite. Penalităţile erau de mai multe tipuri: costuri de mobilizare, costuri cu personalul, erau o grămadă de clauze care îi favorizau. Când se apucau să le adune, că nu i-ai plătit, se strângeau foarte mulţi bani”, povesteşte Anca Boagiu, pentru gândul.
Preţurile-minune ale Bechtel: „Aţi trecut prin munţi, pe sub pământ?”
Aparent, Bechtel avea dreptate. Există un contract pe care statul român nu l-a respectat, deci a trebuit să plătească. De ce nu a respectat România contractul şi nu a dat banii pe autostradă, la Bechtel?
„Nu erau plătiţi pentru că ajungeai la nişte costuri de execuţie de cădeai din picioare, de 25 de milioane de euro pe kilometru. Le-am zis ce aţi făcut, aţi trecut prin munţi, pe sub pământ, aţi dat de munţi pe sub pământ?”, spune Anca Boagiu.
Sorin Bota îşi aminteşte că negocierea cu americanii a fost foarte complicată tocmai din cauza preţurilor, însă el susţine că acestea nu erau enorme, aşa cum s-a ajuns până la urmă să fie: „Contractul în sine a fost foarte greu de negociat, pentru că a fost atipic faţă de alte contracte. Bechtel nu avea o listă de preţuri unitare, cât costă metrul cub de beton, tona de fier-beton, metrul liniar de nu ştiu ce. Ei aveau preţ pe pod, pe viaduct, pe şanţ. Preţul lor era la cheie, nu defalcat pe articole de deviz, cum e la noi. Ei spuneau aveţi 10 podeţe, metrul de podeţ costă atât. Punct. Ce intră în podeţul ăla şi în preţ era bucătăria lor internă”.
Anca Boagiu spune că tocmai aici a fost problema şi nu aceea că, aşa cum zice Bota, renegocierea lui Gheorghe Dobre din 2005 care ar fi dat peste cap acest sistem şi a introdus în contract preţuri calculate defalcat. Bechtel îşi lăsase în contract posibilitatea de a stabili ulterior preţurile de construcţie, după bunul plac.
„Erau toate preţuri estimative, iniţial cred că ei au pus la 4,5 milioane de euro pe kilometru. Dar ei nu aveau articol cu articol, cum faci în mod normal cu o lucrare, unde scrii cât costă şi ultimul cui. Ei aveau vreo 64 de preţuri într-o anexă la contract, pe care le-au prezentat, restul urmând să fie calculate ulterior. Şi-au lăsat portiţa de a băga orice cost vor ei. Ei nu au avut nici măcar un studiu de fezabilitate, au avut doar o estimare de costuri pe câţiva kilometri. Au luat un tronson experimental şi au spus că pe ăla atât ar putea să coste”, explică Anca Boagiu.
Anexa 1 a contractului cu Bechtel, în care sunt detaliate costurile, a fost secretizată încă din 2003, de guvernarea PSD, ca de altfel întreg contractul. În 2011, cea mai mare parte a contractului a fost desecretizat, însă Bechtel nu a fost de acord cu desecretizarea Anexei 1.
După renegocierea din 2011, Anca Boagiu susţine că Bechtel a renunţat la foarte multe dintre clauzele cu penalităţi din care storcea bani până atunci: costurile de mobilizare a utilajelor, pe care ei nu le foloseau, dar statul era obligat să le plătească, interdicţia timp de 2 ani de a scoate la licitaţie tronsoanele rămase din autostradă, dacă Bechtel nu îşi primea banii pe ele şi erau construite cu altă firmă.
„I-am adus în standardul de cost, adică 6,9 milioane pe km, au renunţat la toate acele clauze care duceau la creşterile acelea aberante de preţuri. O dată renegociat şi dispărând subiectul încredinţării directe, cei de la Bruxelles au acceptat ca Autostrada Transilvania să intre în reţeaua TEN-T (reţeaua trans-europeană de transport, finanţată din bani europeni – n.red.), ceea ce pentru noi înseamnă foarte mult, pentru că la un moment dat, nu în 2013, vom putea să folosim fonduri europene. Aici era o mare problemă, noi nu puteam folosi bani europeni, pentru că acest contract nu respecta procedurile de achiziţie publică”, spune Anca Boagiu.
Trocul cu Bechtel: Autostradă contra NATO
Dintotdeauna s-a speculat că semnarea contractului cu Bechtel a fost o condiţie geopolitică, pentru ca România să fie acceptată în NATO, în 2004. Fostul ministru al Transporturilor, Radu Berceanu (PDL), nu s-a sfiit chiar să spună public acest lucru, într-un interviu din 2010 pentru TVR.
Sorin Bota spune însă că în 2003, la negocieri, nu s-a pus niciodată această problemă. El neagă de asemenea că negocierile au fost făcute pe ascuns.
„Negocierile au durat cam jumătate de an. Am intrat în NATO, am făcut contractul cu Bechtel, putem spune că o fi, că o păţi. Nu a venit nimeni să spună – vă băgăm în NATO, semnaţi contractul ăsta. Acest dialog nu a existat, nimeni nu ne-a transmis aşa ceva„, spune Sorin Bota.
Anca Boagiu nu vrea să facă nici ea această legătură, însă crede că acest contract pare să fi răsplătit nişte interese ascunse.
„După părerea mea, este o înţelegere în spate, au fost alte lucruri care trebuiau să fie răsplătite, având în vedere că au încredinţat direct contractul şi că l-au trecut pe finanţare de stat”, spune Anca Boagiu.”
Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.
Restantierii…
Va invit sa cititi integral si cu atentie urmatorul articol din Evenimentul Zilei:
Val de executaţi silit! Fără casă şi datori pe viaţă
Se arata, printre altele, ca:
„Mii de locuinte sunt scoase la licitaţie de bănci. Într-o situaţie foarte proastă se află locuitorii din judeţele Timiş, Covasna şi Bistriţa Năsăud
Criza vine cu un nou necaz pentru români. Băncile execută tot mai mulţi clienţi, pentru că îşi „curăţă” în felul acesta bilanţurile. Aşa că după ce veniturile le-au scăzut dramatic şi au ajuns în imposibilitatea de a îşi achita rata la credit, românii care nu mai pot plăti datoriile îşi văd locuinţele scoase la vânzare. Chiar dacă băncile au fost dispuse să îi ajute, amânările la plată nu au condus de multe ori la niciun rezultat pentru că nimic nu s-a schimbat în situaţia materială a debitorilor.Nu au găsit un loc de muncă, veniturile au rămas reduse, iar viaţa de zi cu zi este tot mai scumpă.Mii de restanţieri
Dacă în urmă cu doi ani, adunate, executările silite făcute publice de bănci cumulau câteva sute de oferte, acum găsim creditori care au ajuns deja la mia de imobile scoase la vânzare. BCR, cea mai mare bancă locală, are la vânzare peste 500 de apartamente şi peste 300 de case. În plus, opt hoteluri şi restaurante au anunţuri de vânzare pe site-ul băncii. La acestea se adaugă terenuri, spaţii comerciale şi chiar proiecte imobiliare. BRD, a doua bancă locală ca mărime, are scoase la vânzare sute de locuinţe şi imobile comerciale. În aceeaşi situaţie se află şi alţi creditori: Raiffeisen, Alpha Bank, Banca Transilvania, Volksbank. În ţară se execută mii de locuinţe. Timiş, Covasna, Bistriţa Năsăud sunt judeţe cu un număr mare de restanţieri, raportat la populaţie.
În continuare, dator
Problemele românilor care îşi văd casele scoase la licitaţie nu se opresc odată ce banca vinde imobilul. Boomul creditării a fost în anii 2007 – 2008, când preţul unui apartament din Capitală, şi nu numai, sărea uşor de suta de mii de euro. Pentru acelaşi imobil, banca nu câştigă acum mai mult de jumătate din preţ. Fostul proprietar va fi nevoit să achite şi diferenţa dintre credit şi suma obţinută din vânzare.
„Băncile pun poprire pe salariu pentru a recupera restul de bani. Singura diferenţă este că înainte aveau un credit garantat, iar acum este vorba de unul negarantat”, a comentat pentru EVZ reprezentantul unui broker de credite. Mulţi români rămân astfel datori băncii zeci de ani pentru un credit de pe urma căruia nu mai au nimic de câştigat. Deocamdată, băncile se ocupă pe cont propriu de recuperarea creditelor imobiliare şi vând către recuperatori doar împrumuturile de consum. „Când va creşte masa critică de clienţi, e posibil să vândă la recuperatori şi împrumuturile garantate sau aceste diferenţe care mai sunt de recuperat după vânzarea imobilului”, a completat specialistul citat.”
Ceausescu iti dadea casa pe gratis…
O stire interesanta…
… care a trecut probabil neobservata…
Haşotti nu este de acord cu prelevarea de ADN de la voievozii dinastiei Basarabilor
Se arata, printre altele, ca:
„Mormântul lui Vlaicu Vodă, aflat la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, a fost deschis joi, după aproape 700 de ani, evenimentul făcând parte dintr-un proiect iniţiat de Ministerul Culturii ce are ca scop prelevarea de ADN în vederea stabilirii originii controversate a familiei Basarabilor.
Puiu Haşotti menţionează că autorizaţia obţinută de cercetătorii care au efectuat deshumarea nu prevede prelevarea de ADN. […]
„Poate că pentru ştiinţă ar fi importantă prelevarea de ADN, dar, din respect pentru ceea ce au reprezentat domnitorii Ţării Româneşti, nu pot fi de acord cu prelevarea de ADN. Este important că aceşti domnitori au marcat istoria naţională şi prea puţin important dacă au avut sau nu o ascendenţă cumană. În calitate de ministru, am dat dispoziţiile necesare pentru a se opri prelevarea de ADN şi pentru a verifica cercetarea ştiinţifică în ansamblul ei”, a adăugat acesta.
„Din punctul meu de vedere, important este ce au realizat aceşti domnitori pentru România. Important este că s-au simţit români, iar prelevarea ADN-ului, care presupune deshumarea voievozilor, este neînsemnată comparativ cu amprenta pe care aceşti domnitori o au asupra poporului român şi istoriei acestuia”, a încheiat ministrul. […]
La deshumarea osemintelor lui Vladislav I, cunoscut ca Vlaicu Vodă, au participat specialişti, parte într-un proiect iniţiat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Mondial (MCPN) în colaborare cu mai multe instituţii ştiinţifice din România.
Potrivit iniţiatorului demersului, scopul urmărit este obţinerea ADN-ului unor reprezentanţi ai primei dinastii feudale din Ţara Românească, cea a Basarabilor, pentru a se realiza o cercetare ştiinţifică asupra originii lor, scutită de subiectivism, care să pună adevărul istoric în drepturile sale legitime, urmând a se stabili originea Basarabilor, despre care s-a spus că ar fi slavă, cumană sau valahă, românească.
„Proiectul este amplu şi vizează toţi domnitorii români din ultimii 1500 – 2000 de ani. Primul dintre ei este Vladislav I, cunoscut ca Vlaicu Vodă, din familia Basarabilor, care prin tradiţie îşi are originea în Ţara Românească, potrivit istoricilor, de la Radu Negru. Unii cercetători însă au început să-i atribuie o probabilă origine cumană, un popor originar din Asia. Vrem să punem adevărul istoric în drepturile sale legitime”, a declarat Alexandru Simion, cercetător la Academia Română.
Specialiştii au deschis primul mormânt al unui domnitor, urmând să se preleveze probe ADN şi din mormântul aflat în incinta Mănăstirii de la Curtea de Argeş.
Ulterior, arheologii se vor muta la Mănăstirea Cozia, situată pe Valea Oltului, la mormântul lui Mircea cel Bătrân, şi la Mănăstirea Dealu, de lânga Târgovişte, unde se află capul domnitorului Mihai Viteazul.
Din mormântul lui Vlaicu Vodă au fost prelevate o falangă a mâinii stângi, un molar şi un metatarsian drept , probe care în urma analizelor vor fi compromise total, şi s-au găsit umarul drept al cămăşii, cel stâng al tunicii, un fragment din cureaua de piele, mai mulţi nasturi ai tunicii şi 20 de mărgeluţe ale unei diademe.
Materialele prelevate vor fi studiate în mai multe locuri din România şi din alte ţări. Probele de la Curtea de Argeş vor fi transportate la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca şi, ulterior, la universităţi din Olanda, Anglia şi Spania.
„Lucrările se efectuează în baza avizului cu nr. 142/2012, care permite efectuarea unor săpături şi cercetări arheologice în situl Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, operatiunea este aprobată de Ministerul Culturii şi se realizează prin Academia Română şi Asociaţia Patrimonium Transsylvanicum”, a declarat directorul Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, arhitect Florin Scărlătescu.
Proiectul prevede săpături la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, probabil cel mai important loc din ţară pentru epoca medievală timpurie, dar şi în alte situri istorice, precum cele de la mănăstirile de la Cozia, unde este înmormântat Mircea cel Bătrân, care a domnit în perioada 1386 – 1418, Arnota, unde se află rămăşiţele lui Matei Basarab (1632 – 1654), Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, unde a fost îngropat capul lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) şi mănăstirea Curtea de Argeş, unde este înmormântat Radu de la Afumaţi.
Beneficiarul operaţiunii este Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti.„
Deosebit de interesant!!
Recomand citirea integrala si in original a intregului articol.
Influenta proverbiala a Grupului de la Cluj
Ion Iliescu atacă: „Nu mă încântă numirea lui Rus la Interne. Răspunderea pentru această numire o va purta Ponta”. EXCLUSIV
„Fostul preşedinte social-democrat, Ion Iliescu, şi-a exprimat, astăzi, insatisfacţia vizavi de numirea vechiului său „inamic”, Ioan Rus, la comanda Ministerului de Interne. „Eu unul nu aş fi ales o astfel de soluţie”, a declarat Iliescu pentru gândul.
Preşedintele de onoare al PSD, care, de altfel, nu a participat astăzi la şedinţa CExN al PSD – având încă de marţi un schimb de părerei cu Victor Ponta, pe tema componenţei guvernului – a căzut victimă, în 2005, unui joc de culise, „instrumentat” de grupul de la Cluj în favoarea lui Mircea Geoană; în fruntea disidenţei s-a aflat atunci chiar Rus.
„Personal n-aş fi optat pentru această soluţie. Nu mă încântă numirea lui Rus la Interne. Dar Ponta l-a susţinut, iar răspunderea pentru această numire o va purta tot el” a mai spus Iliescu.
Liderul PSD nu este primul care a criticat numirea clujeanului la conducerea MAI. Radu Mazăre spunea înaintea şedinţei că Rus este „o dambla” a lui Ponta. „Victor Ponta şi l-a asumat la pachet. A spus «E al meu, e damblaua mea». Poţi să accepţi un om ca dambla a unui prim-ministru. Dambla în ghilimele; probabil că are alte resorturi, care l-au determinat. Îl acceptăm, ce să facem… „, a mai spus Mazăre.”
Dar va propun sa cititi si acest articol semnat Vasile Dancu:
Cinci pagini din adevarata agendă a lui lui Victor Ponta
Iata ce arata, printre altele, Dl. Dancu:
„2. Libertate pentru comunități si eficientizarea statului.
Discursul politic din ultimele guvernări a reusit să submineze statul, Ponta are însă o misiunea mai grea, trebuie să-l reformeze, rapid și dur. Totul din perspective constructiei normalității, dar fără a cădea in capcana unei austerități descrisă contabil. Statul roman nu este nu este cel din nefericita sintagma cu ”grasul si slabul”, nici din discursurile minimaliste ale lui Dinu Patriciu. Reforma statului va însemna eficiența mai mare, nu costurile cele mai mici. Instituțiile statului trebuie sa faca prestații sociale de cea mai bună calitate, nu trebuie gandite prin filosofia taierilor cu orice preț. A pune statul in concurența reală cu setorul privat a fost cheia de boltă a reformei facute de Tony Blair. Aceasta poate fi cheia relansării unor energii suplimentare, a unui suflu nou. Statul nostru nu mai are resurse de redistribuit, dar poate oferi ceea ce cer ardelenii in focus-grupurile electorale, adică mai multe libertăți. Nu inseamnă să dăm comunitățile pe mâna baronilor locali, cum am facut prin legea uninominalului de Consiliile judetene, ci să construiască prin legi mecanisme locale de control si proceduri de auditare centrale necrutătoare. Blair a renuntat la teoria statului social încă de la inceput si a realizat un social- liberalism care a permis recuperarea sau stabilizarea unor reforme pe care dreapta le făcuse înainte si care erau necesare.A reformat insă statul după principiile firmelor private si a pus instituțiile si serviciile in concurenta si parteneriate cu cele private.” (subl.mea)
Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.
Ce sa mai zicem..?
Le Figaro: „Delincvenţa română” este tot mai agresivă în Franţa, iar în marile oraşe „a explodat„
Se arata ca:
„De la Paris la Marsilia, „delicvenţa română” dă bătăi de cap autorităţilor franceze, un raport al poliţiei arătând că în capitala Franţei numărul cetăţenilor români a crescut, în primele şase luni ale acestui an, cu peste 70 la sută faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, relatează Le Figaro.
Raportul poliţiei arată că numărul cetăţenilor români a crescut la Paris cu 72 la sută în prima jumătate a acestui an, faţă de perioada similară a anului trecut, ajungând la 5.860, faţă de 3.294 în primele şase luni din 2010.”
In alta ordine de idei, tot cautand cu Google, am dat peste un articol mai vechi din HotNews, care citeaza tot Le Figaro, dar interesant…:
Le Figaro: Romania, noul eden al studentilor la medicina
-
Recent
- In interesul superior al copilului!!
- Cand incepem sa intelegem cat de mult valoreaza Constitutia si cat de mult valoreaza libertatea!!
- S-a aprobat reabilitarea podetului din comuna Cutare. In Consiliul Suprem de Aparare a Tarii!!
- 112 nu inseamna Big Brother!
- Precizie de cativa metri…
- Halucinant…
- Va fi razboi?
- „Noi suntem social-democrati”…
- „In Romania, limba oficiala este limba romana” – Art. 13 din Constitutia Romaniei
- Despre candidatul PSD la alegerile prezidentiale
- Un banc!!
- Simbolistica totalitarismului
-
Legături
- WordPress.com
- WordPress.org
- Voxpublica
- Riddickro
- Cristian Patrasconiu
- Geopolitikon – Adrian Cioroianu
- Lumiss22
- Adrian Nastase
- Cristian Preda
- Desculta prin Timisoara
- Mazilu Raluca
- Theodora – Hai ca se poate!!
- Vladimir Tismaneanu
- Adriana Dutulescu
- Brussels Blog
- Corina Cretu
- Alina Gorghiu
- Bibliotecarul
- Ana Birchall
- Miron Mitrea
- Maria Grapini
- Ion Iliescu
- Vasile Dancu
- Stirea press
- Agentia de rating politic
- Gabriela Savitsky
- Keops – mister, perfectiune, frumusete
- Sever Voinescu
- Mihai Gotiu
- Elena Udrea
- Dreapta.net
- Satmareanca
- Traian Razvan Ungureanu – TRU
- Daniel Funeriu
- Lavinia Stan
- Blogosfera Portocalie
- Adrian Paunescu
- Dilema Veche
- Revista 22
- Calin Popescu Tariceanu
- Traian Basescu
- Motanul_Filozof
- Codrin Scutaru
- The Beginning Of The End
- Civitas'99
- Hanul Povestilor
- Maria Diminet
- Victor Ponta
- Anca Bundaru
- Sonya
- Lilick
- Loredana
- Gabriela Elena
- Club 2020
- Roxana Iordache
- Andreea Paul
- Cristina
- Trading Economics
- Adevarul nostru
- Desculta prin Timisoara – WordPress
- Florin Citu
- Lucian Isar
- Gabriela Elena (II)
- Moshe Mordechai
- goodreads
- Opinii BNR