UDMR este condusa intr-o directie gresita…

Eu cred ca cetatenii etnici maghiari ar trebui sa inteleaga urmatorul lucru: ei, impreuna cu celelalte minoritati nationale traitoare in Romania, apartin natiunii romane pentru ca sunt cetateni romani si se bucura de drepturile si libertatile stipulate in Constitutia Romaniei ca oricare alt cetatean roman. Casa lor este aceasta: Romania. Si un etnic maghiar – ca ma refer la ei acum, dar e valabil pentru toate minoritatile nationale de la noi – trebuie sa se simt acasa nu doar in judetele Covasna si Harghita sau doar in Ardeal, ci si la Bacau, Slobozia, Constanta, Bucuresti, Craiova, Galati, Ramnicu Valcea, Vaslui, Slatina etc pentru ca toata aceasta tara e si tara lor. Insist asupra acestui lucru: este tara lor asa cum e si a mea si a ta!

Mie, spre exemplu, imi pare rau si de plecarea masiva a sasilor dupa Revolutie. Inca din copilarie eu am iubit tara aceasta cu sasi, cu secui, cu unguri, asa cum era ea si mi se parea si mi se pare si acum ca etnicii romani trebuie sa traiasca in cea mai buna pace si intelegere cu celelalte etnii din tara noastra.

Trebuie spus ca toate tarile au minoritati etnice, iar ideea ca o tara si o natiune nu se poate compune decat dintr-o populatie care sa apartina in proportie de 100% unei etnii este caracteristica regimurilor dictatoriale si pe mine ma duce cu gandul la purificare etnica.

Repet, inca din copilarie am iubit Romania cu unguri in ea si consideram si consider si acum ca fiind cel mai normal lucru ca romanii sa traiasca in pace si buna prietenie cu ungurii.

Cu cea mai mare parere de rau, constat ca ce face acum UDMR inseamna o pozitionare pe o cale complet gresita si in detrimentul, in defavoarea minoritatii maghiare de la noi.

Eu pot sa inteleg ca UDMR poate milita pentru drepturile si libertatile minoritatii pe care o reprezinta politic in tara noastra. Dar cu totul altceva este cand aceasta formatiune politica incepe sa submineze statul roman, antrenand in aceasta aventura sordida si periculoasa intreaga minoritate maghiara.

Recentele declaratii ale D-lui. Kelemen Hunor, din pacate, sunt de natura de a fi interpretate ca cel putin ostile statului roman. La fel si unele atitudini, daca am inteles bine, ale altor lideri maghiari. Spre exemplu, nu neaparat de a nu sarbatori 1 decembrie – Ziua Nationala a Romaniei, ci de a te arata, ca cetatean roman, ostil pe fata sarbatoririi Zilei Nationale a tarii tale. De asemenea atitudinea legata de Centenar exprima o pozitionare ca si cum n-ar fi cetateni romani si se bazeaza pe o idee falsa promovata de o anumita parte a istoriografiei maghiare, cum ca Transilvania ar apartine Ungariei. Astfel de idei false strecurate in Istorie cu sprijinul direct al Budapestei inrautatesc situatia maghiarimii de la noi, lucru pe care statul nostru nu poate sa-l accepte. Evident, inacceptabile sunt si incercarile Budapestei si ale oricui de falsificare a Istoriei.

Reprezentantii minoritatii maghiare trebuie sa stie ca actiunile indreptate impotriva statului roman, calcarea in picioare a statului de drept, se pedepsesc in Romania conform legislatiei in vigoare.

Pe de alta parte, e o greseala foarte mare predarea politica a UDMR in mainile Budapestei, mai exact ale lui Viktor Orban. Sper ca Dl. Kelemen Hunor sa-si revina si sa iasa din greseala asta.

Atitudinea D-lui. Kelemen Hunor starneste reactii. Am vazut un preot, de exemplu, cantand Ardealul in Biserica… Eu nu cred ca nu doar ungurii, dar nici romanii, nu cred deci ca au nevoie de astfel de atitudini. De aceea il rog pe Dl. Kelemen Hunor sa-si revizuiasca atitudinile politice, nejustificate si greu de inteles de ce atat de belicioase, din ultima vreme.

In legatura cu Centenarul eu cred ca nu trebuie serbat intr-o retorica nationalista. Dar daca liderii UDMR nu vor dori sa participe la actiunile de serbare ale Centenarului, cum au avut fata de 1 decembrie, tare ma tem ca la asta se va ajunge. Daca, in schimb, UDMR si minoritatea maghiara va avea intelepciunea laudabila de a fi alaturi de romani, ca facand parte din aceeasi natiune, desi de etnie diferita, in serbarea Centenarului atunci cu siguranta nu vom avea parte de retorici nationaliste.

Prin astfel de manifestari precum cele ale D-lui. Kelemen Hunor sau ale D-lui. Laszlo Tokes, minoritatea etnica maghiara pierde enorm de mult. Avem un etnic german in functia de Presedinte. Daca UDMR are o astfel de retorica nationalista si nu se dovedeste ca fiind loial statului roman atunci cum am putea sa avem, spre exemplu, o femeie de etnie maghiara in functia de Presedinte al Romaniei? Dl. Kelemen Hunor – si pe aceasta cale fac un apel catre domnia sa si UDMR – trebuie sa inteleaga ca astfel de atitudini (precum cele din interviul cu pricina) nu contribuie la democratizarea tarii noastre si la faurirea unei societati libere, in care Drepturile si Libertatile Fundamentale ale Cetateanului sa fie respectate. Atitudinea UDMR, parca blocat in proiect, cum se spune, dar din alt secol, nu contribuie spre progres ci mentine un anacronism ce nu face bine nici romanilor si nici maghiarilor. Si nu va rezolva niciodata vreo problema, ci o va acutiza inutil!!

Romania si Ungaria trebuie sa fie tari partenere nu ostile una alteia. In felul acesta si Romania dar si Ungaria vor fi mai puternice, reusind sa treaca mai usor peste dificultati. Eu sper ca liderii UDMR sa aiba intelepciunea de a-si da seama de acest lucru si de a contribui la un adevarat parteneriat, bazat pe incredere reciproca, intre Romania si Ungaria, intre Bucuresti si Budapesta.

Declin…

Trebuie sa va spun ca m-am gandit foarte mult la acest subiect si e unul din motivele pentru care nici n-am mai scris pe blog in ultimile zile… Dar sa aratam despre ce este vorba:

Monitorul de Cluj

Cum îşi bate joc de Transilvania un scriitor din Caracal. A publicat o scrisoare instigatoare la ură

„Liviu Andrei, un scriitor din Bucureşti, originar din Caracal a publicat pe pagina sa de Facebook o scrisoare plină de ură la adresa Transilvaniei şi Clujului. Printre altele, ardelenilor le doreşte să moară în saivane, violaţi de batali.

În scrisoarea publicată pe Facebook, scriitorul Liviu Andrei scrie că s-a săturat de Transilvania despre care spune că ar vrea să o mănânce dracii şi demonii. Iată conţinutul integral al scrisorii:

“Vreau ca România să devină principat! Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară! Nu mai vreau țiganii lu’ șasăcai, bozgorimea clujeană hrănită din ieslea magazinului Sora, ardelencele urâte, bărbătoase la chip și curve-n copite și oamenii ăia ba uriași și molâi, ba salcoți la Emil Boc, de nu știe nici dreacu ce rasă sunt! Numai rău ne-a adus Transilvania asta! Ducă-se, mânca-o-ar dracii și toți demonii lui Sabin Gherman, că până ș-ala și-a făcut școala securistă la Craiova! S-o ia ungurii și le dăm și Oltenia țigănească, că doar nu-i lăsăm fără grâu! Nu mai vreau să ne hrăniți cu produsele voastre ungurești! Nu mai vreau UDMR la mine-n Principat! Duceți-vă la mare la Balaton, no hai! Transilvania are literatură proastă, scriitori de cazan din căscaturi de castel, pișat de rastel de baroni și grofoi cu scrot de tablă! Eu nu mă simt bine acolo! Nu e România! Să muriți în saivane violați de batali! Transilvănenii ne-au scris toate manuelele alternative de până acum. De la Cluj, Sibiu și Brașov s-a început modificarea istoriei și inversarea valorilor… Îmi bag p…-n Ardeal și-n istoria voastră ungurească, masonică și de altă sorginte ghiavolească! Nu vă mai vreau! Îmi e scârbă! Să vă luați Harghita și Covasna și să vi le băgați în c…! Viză, tată! Luați-vă munții scârboși că oricum vă iau ungurii pădurile și resursele! Nu mai vreau Calul Troian la mine-n țară! Să actualizăm Trianonul ca să putem respira și noi că ne-ați călcat pe cap! Vreți ungurieni? Luați-vă și alipiți-vă de ei! Oricum, toate râurile din Ardeal se varsă-n Tisza… Reflectați la asta! ROG RECENSĂMÂNT !!!!!”

Subiectul a aparut si in Ziua de Cluj:

”Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară!” Scrisoare din Caracal

„Un scriitor din Caracal a publicat pe pagina sa de Facebook o scrisoare deschisă, profund jignitoare la adresa Transilvaniei. Cere realizarea unui referendum privind dezlipirea acestei regiuni de restul României. Aflaţi ce a zis despre ardeleni.

Liviu Andrei, scriitorul care a publicat mesajul plin de venin este originar de unde ”s-a răsturnat carul cu proști”, adică din Caracal, dar s-a stabilit în Bucureşti. În scrisoarea publicată aduce grave injurii atât la adresa locuitorilor din Transilvania, cât şi legate de istoria şi cultura acestei regiuni. Principala sa doleanţă este realizarea unui referendum privind dezlipirea acestei regiuni de restul României.

”Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară! Nu mai vreau țiganii lu’ șasăcai, bozgorimea clujeană hrănită din ieslea magazinului Sora, ardelencele urâte, bărbătoase la chip și curve-n copite și oamenii ăia ba uriași și molâi, ba salcoți la Emil Boc, de nu știe nici dreacu ce rasă sunt! Numai rău ne-a adus Transilvania asta!”, scrie caracaleanul, care nu se oprește aici.

„Duceți-vă la mare la Balaton, no hai! Transilvania are literatură proastă, scriitori de cazan din căscaturi de castel, pișat de rastel de baroni și grofoi cu scrot de tablă! Eu nu mă simt bine acolo! Nu e România! Să muriți în saivane, violați de batali! Transilvănenii ne-au scris toate manualele alternative de până acum. De la Cluj, Sibiu și Brașov s-a început modificarea istoriei și inversarea valorilor… Îmi bag p…-n Ardeal și-n istoria voastră ungurească, masonică și de altă sorginte ghiavolească!„, mai scrie acesta.

Vezi aici scrisoarea.

Acesta nu ar fi primul mesaj veninos scris de Liviu Andrei. Blogul său este de altfel plin de postări jignitoare, pe diverse subiecte.

Citește și declarația făcută pentru ZIUA de CLUJ de către Liviu Andrei.„

Sigur, s-ar putea pune problema daca nu cumva e vorba de un aspect ce tine de siguranta nationala, daca nu cumva aceasta „scrisoare” are scopul de a submina, cu buna stiinta, Romania. Acest subiect a aparut si in Jocurile de Putere ale lui Rares Bogdan, de la Realitatea, care a si spus ca planuieste sa-l dea in judecata pe Liviu Andrei.

Eu m-as intreba insa si altfel: nu e cumva un fenomen romanesc ceea ce se intampla…? Deoarece eu cred ca e mult mai ingrijorator daca ar fi asa, mai ingrijorator decat daca ar fi mana unor servicii secrete din exteriorul tarii!! Daca niste straini incep sa faca astfel de lucruri, nu sunt decat niste straini. Mai rau e cand cineva de-al tau incepe sa gandeasca asa cu adevarat.

Desigur, s-ar putea aduce drept argument ca derapajele unui Laszlo Tokes, ca sa luam acest exemplu, n-au fost niciodata sanctionate din punct de vedere legal, decat de media independenta (trebuie sau nu sa pun ghilimelele de rigoare?),  de ceea ce, generic, se numeste societatea civila si de unii politicieni. Unii ar putea spune ca fenomenul are radacini ceva mai vechi, incepand de la Sabin Gherman care se saturase, recent, de Romania. In acest caz ceea ce scrie Liviu Andrei e un fel de antiteza la ceea ce a spus Sabin Gherman.  Insa mai e ceva, pe care mai toti analistii, chiar si cei de talent, chiar si cei de prestigiu, ignora sau, poate mai bine zis, nu vor sa vada… In acest sens iata ce am gasit:

Observator Cultural

Declinul României

Autor: Mihai GHEORGHIU

„România e un loc viran.

Petre Țuțea

Criza societății românești este ceva mai mult decît pare, este criza civilizației românești. Crizele politice, sociale și economice, toate prelungite pînă la a fi un mod de viață, au ca efect decăderea societății românești, înscrierea pe o orbită a statelor de  mîna a doua și poziționarea României ca o colonie, ca periferie a centrului occidental. Rezultatul dramatic este acela că România nu poate ieși structural din starea de criză endemică și de deficit major în toate domeniile. Ceea ce conduce la un statut de societate a penuriei generalizate, adică o societate a sărăciei, a corupției și a subdezvoltării. Elita politică postcomunistă, aproape în întregime de extracție comunistă și securistică, a înlocuit politica de dezvoltare economică și socială cu politica de aderare la UE. Dar aceasta este chiar rețeta falimentului unei societăți și al unei țări. Occidentul a cîștigat Războiul Rece și a impus condițiile păcii pentru viitorul previzibil, asigurîndu-și o piață de desfacere importantă prin unificarea europeană. Este problema fiecărei țări din Centrul și din Estul european ce face cu sine însăși în acest proces istoric fără precedent. Statele și societățile care nu pot ieși din degringoladă nu vor putea emite nici o pretenție la suveranitate sau măcar la participarea la luarea unor decizii în concertul european. România, după douăzeci de ani de tranziție spre capitalism, dovedește că nu se poate susține, intrînd în rolul ingrat al asistatului perpetuu. Statul român nu își poate plăti funcționarii, profesorii, medicii etc. la un nivel decent, nu poate pune în practică politici de dezvoltare și de creștere economică. Societatea românească, la rîndul ei, este o societate anomică și slab dezvoltată, care preferă ea însăși să joace rolul de asistat. Mentalitatea românului mediu este refractară respectului legii, moralității personale și sociale, este extrem individualistă și totuși gregară, nu susține competiția deschisă, supusă normelor, nu susține dialogul și cooperarea, ceea ce este efectul de lungă durată al anomiei comuniste, al obișnuinței cu asimilarea falsului și al promovării minciunii sociale.

Incapacitatea de a găsi un remediu intern pentru problemele noastre

România postcomunistă este o țară a deficitelor majore, a crizelor structurale, o țară monopolizată de o elită politică ce practică continuu jaful resurselor publice în cooperare cu elitele economice și birocratice. Dezvoltarea economică a României este deosebit de fragilă, ceea ce duce la fragilitatea sporită a țării înseși, a stabilității sale economice și sociale. Orice politică de dezvoltare este aproape imposibil de urmărit, într-un mediu atît de ostil coerenței și continuității, efortului susținut pentru perioade mai lungi. Puterea economică a țării este la limita sa inferioară, la limita de subzistență, limita de la care trebuie să intervină distincția între state funcționale și state eșuate. La ora actuală, România este o colonie economică europeană, una săracă, cu o suveranitate extrem de limitată, incapabilă, chiar în aceste condiții, de a-și juca onorabil rolul de colonie, din cauza jocului politic intern, care blochează orice politică coerentă de dezvoltare pe termen mediu și lung.

Cei zece ani de creștere economică neîntreruptă ar putea fi un argument solid împotriva acestui bilanț negativ. Din păcate, creșterea economică nu s-a capitalizat decît în forme minore în dezvoltarea economică, în dezvoltarea societății și a bunurilor de utilitate publică.

Esența problemei României nu este stagnarea economică și nici măcar deriva clasei politice, ci fenomenul de declin istoric al poporului român, declin ale cărui efecte sînt vizibile și evidente. Incapacitatea patentă,  în șaizeci de ani de istorie contemporană, de a găsi un singur remediu intern pentru propriile noastre probleme este o dovadă peremptorie că ceva mult mai grav se întîmplă cu comunitatea poporului român.

Ceea ce ni se întîmplă, fără să știm sau fără să vrem să știm, ceea ce deja s-a instaurat în micul nostru destin balcanic pigmentat cu iluzii bizantine sau romane este chiar declinul nostru istoric. Această lungă și teribilă neputință, această incapacitate de a evolua sau măcar de a ieși din paranteza imobilismului, din captivitatea insalubră a permanentului provizorat nu este decît evidența declinului. Declinul este o cădere, o decădere, o coborîre pe panta destinului într-o zonă în care survine ireparabilul neputinței de a te mai ridica. Ocuparea României de către armata rusă, urmată de ocuparea internă de către comuniștii locali, a însemnat instaurarea deplină și, posibil, definitivă a decadenței, a întreruperii energiilor active la nivel istoric ale poporului român. Incapacitatea majorității românilor de a se opune acestei ocupații a dus la instaurarea unei puteri comuniste locale de un primitivism și de o violență unice în context est-european. Această cădere masivă a întregii societăți sub dictatul represiv al regimului comunist a făcut ca orice opoziție, orice rezistență să fie anihilată, iar internalizarea dictatului comunist să fie masivă și profundă. Societatea românească a intrat în malaxorul bolșevic complet nepregătită. Eroica rezistență armată anticomunistă a unor grupuri rebele din munții României nu poate modifica bilanțul de ansamblu al căderii României. În luptă cu regimul comunist, poporul român a pierdut bătălia. După cincizeci de ani de inginerie socială comunistă, de represiune, de colaborare cu regimul, românii ies adînc loviți și modificați în resorturile lor umane intime. Uriașa maree de minciună și de perversitate duplicitară cotidiană a lăsat urme adînci în societatea românească. Aici bătălia este pierdută, în această intimitate a umanității noastre pervertite.

Supraviețuirea în marginea istoriei

Încremenirea noastră în neputință, în incapacitatea de a ne elibera din minoratul unei condiții de iobag fericit de ignoranța și de haosul în care trăiește devine o evidență sociologic probată. Condiția minoră a cetățeanului român este dată de instinctul aproape biologic de predare a oricărei responsabilități și a oricărei decizii unui stat, în care, de fapt, nu are încredere, pe care nu-l respectă și pe care nu-l acceptă decît din neputința de a face altcumva. Cu toate acestea, statul este învestit cu capacitatea magică de salvare și de întreținere a vieții cetățeanului român. Statul devine intermediarul unic între cetățeni, între persoane, înlocuind responsabilitatea acțiunii și a deciziei personale. Au loc aici o predare în fața impersonalului și un refuz al examenului interior al propriei responsabilități. Din această relație falsă derivă și raportul falsificat al oricărui român cu elita politică. Vidul prezenței personale în arena publică, în cauzele sociale și politice este umplut de falsul activism al unei clase politice care nu poate decît să falsifice, mimînd orice proces politic de normalizare. Oriunde îți îndrepți privirea poți vedea acest proces generalizat al vidului prezenței umane personale în orice proces public; ceea ce apare în acest loc, eliberat astfel de prezența umană a subiecților direct interesați, este gonflarea unui mecanism al minciunii generalizate. Societatea este părăsită de către actorii ei principali, cetățenii, pentru a fi ocupată de fantomele unei politici care nu poate depăși nicicum condiția unei mafii primitive. Poporul întreg dispare din interiorul societății, din sine însuși, pentru a se instaura într-un loc vid, al absenței oricărei reguli, responsabilități și decizii pentru sine. Ceea ce predomină aici, ceea ce face posibilă mereu această golire a oricărei prezențe umane responsabile este indiferența, o imensă indiferență față de celălalt, față de semen, în ultimă instanță, față se sine însuși. Mecanismul acestei indiferențe construiește cotidian neputința oricărei schimbări politice sau sociale, incapacitatea oricărui efort coordonat de a accede la o altă condiție istorică. În acest continuu derapaj, instiuțiile se consumă și mor în disprețul întregii comunități. Românul speră, în ultimă instanță, la o soluție ex nihilo, ceva care trebuie mereu să se întîmple pozitiv, din neantul absenței responsabilității sale. Nimic nu pare destul de important pentru o mobilizare interioară, nici măcar propria libertate sau propria salvare, totul poate curge în insignifiantul unei treceri anodine a unui timp înstrăinat. Acest animus agonic, al unei prezențe muribunde în istorie și pentru istorie, nu poate fi decît semnul unei decadențe deja instalate. A te lăsa permanent deposedat de libertate, de suveranitate, de independență nu poate fi decît marca unei regresiuni iremediabile.

Criza destinului național este un moment sau un eveniment tragic, o relativ scurtă durată a unei suferințe majore, a unui dezechilibru care este resimțit ca atare și pentru care sînt căutate deja remedii sau soluții. Declinul nu este o criză, nu este un dezechilibru, o debalansare, o cădere temporară, declinul este instaurarea echilibrului agonic al definitivului, al rămînerii definitive în golul căderii, al prăpastiei. Declinul este tocmai această perfectă acomodare la dezastru. În declinul instaurat nu mai ai putința întoarcerii la palierul ascensional al ființei naționale, totul se reduce acum la supraviețuirea în marginea istoriei și în epicentrul dezastrului interior al comunității istorice.

Perfecta instaurare în degringoladă, acordul fericit dat dezordinii, sute de mii de oameni care acceptă să fie cumpărați în alegeri cu un kilogram de zahăr și un litru de ulei, plăcerea abisală a exercițiului continuu al lipsei oricărei demnități, permanenta complicitate cu o clasă politică ce spoliază necontenit chiar viitorul națiunii, toate acestea demonstrează instalarea definitivă în declinul permanent.

Modernitatea sfîrşeşte în faliment

Secolul de aur al modernităţii româneşti, 1848-1948, se încheie într-un dezastru absolut, cu instaurarea comunismului, ceea ce însemna practic ştergerea realităţii politice, culturale şi etnice a statului român, care devenea o gubernie rusească, ceea ce se încercase de mai multe ori de-a lungul istoriei. În urmă cu peste o sută de ani, la 1831, tot o ocupaţie rusească încerca, pe lîngă spoliere, prin Kisseleff (care va primi indigenatul la 1842), o palidă modernizare birocratică, incipit al unui minim aggiornamento al unei feudalităţi care încetase totuşi, prin fanarioţi, să mai fie patriarhală. Fanarioţii înşişi, în fond, fuseseră agenţii unei modernizări incipiente, dar sfîrşiseră prin a fi urîţi de boieri şi de popor, soarta lor ca agenţi ai Porţii fiind pecetluită odată cu slăbirea poziţiilor Porţii şi cu intervenţia masivă a Rusiei în afacerile otomane. Plecarea fanarioţilor, domniile pămîntene, revoluţia mai apoi, constituie începutul unei mişcări de renaştere naţională, care a putut să fie spijinită de anumite puteri europene, astfel încît să devină o realitate politică odată cu Unirea şi instalarea lui Cuza. Crearea Principatelor Unite este o operaţiune de politică europeană, în care Franţa a avut un rol covîrşitor, deci însăşi crearea statului român modern este funcţie a politicii şi echilibrului europene, fără de care este foarte probabil că România nu ar fi fost o realitate politică pe harta Europei. Ulterior, elita ţării se va încrîncena în a crea realmente un stat naţional, o naţiune modernă în adevăratul sens al cuvîntului, încercînd să ofere toate instituţiile europene moderne noului stat creat la gurile Dunării. Procesul acesta dificil de aculturaţie, de preluare a habitusurilor unei civilizaţii occidentale care a construit un model societal, politic şi economic, va fi unul foarte dificil, dar nu lipsit de un relativ succes. România va reuşi totuşi să fie un stat european relativ funcţional, o societate cu deficite majore, dar cu o tendinţă continuă de dezvoltare. Falimentul României în ajunul războiului al doilea mondial, totuşi nu singular, să ne gîndim la Franţa, era mai degrabă un faliment politic, legat de procesele turbionare care se desfăşurau în întreaga Europă, decît un faliment intern legat de neputinţa de a internaliza valorile societăţii moderne europene, care prevedea respectarea unui set de valori minimale.

Secolul construcţiei României moderne, al fondării naţiunii române moderne, sfîrşeşte în falimentul democraţiei, în pierderea războiului şi în instaurarea la Bucureşti a unei puteri străine. După un veac fast totuşi, România sucombă în braţele Uniunii Sovietice. Abdicarea forţată a Regelui reprezintă începutul noului regim, marcarea ca definitivă a cuceririi politice de către elementele puterii bolşevice. Ceea ce este foarte important de remarcat aici este reacţia elitelor rămase încă libere, a armatei şi a poporului, capacitatea lor de opunere la un astfel de dictat care viza în fond însăşi existenţa fizică, viitorul lor imediat. Trebuie să recunoaştem cu sinceritate şi tărie că reacţia a fost nulă, România a intrat în dictatura comunistă fără nici o revoltă, fără nici un foc tras de nimeni pentru a apăra măcar o singură emblemă a ceea ce fusese pînă mai ieri o ţară, şi devenea acum o colonie bolşevică. Această incapacitate de opunere la servitute, această neputinţă de a apăra libertatea şi moştenirea unei stat construit de generaţii succesive de înaintaşi, demonstrează decăderea poporului român, situarea sa pe o orbită a unei crize istorice permanente. Comunismul care se va instaura la Bucureşti ia şi el chipul acesta al unui popor care merge în sclavie fără a se opune, fără a jertfi nimic, aşteptînd numai îmblînzirea de la sine a tiranului, plictisul cinic al ocupantului şi tranzacţia şmecheră cu puternicii zilei.  Desigur, închisorile erau pline, munţii erau ocupaţi de noii haiduci anticomunişti, dar nimic din toate acestea nu schimbă datele majore ale tranziţiei la comunism al unei societăţii secătuite de resurse, ale unui popor obosit de independenţă şi suveranitate. Nici unul dintre comunismele lagărului bolşevic nu va arăta atăt de primitiv, de haotic, de mîrşav, de penibil. Nici unul nu va fi atît de distrugător pentru propria naţiune, nici unul nu va fi atăt de suveran în a face tabula rasa. Nicăieri societatea nu va fi atît de absentă, de lipsită de reacţie, de partizană a supunerii. Tirania lui Ceauşescu, care a fost creaţia exclusivă a Securităţii române, a desăvîrşit această supunere în mocirlă a unui întreg popor de către elementele lui cele mai mîrşave. Realitatea acestei supuneri, imensitatea ei, pasivitatea cu care a fost acceptat jugul domestic al dictaturii şi minciunii, atestă gradul de decadenţă al fiinţei naţionale, caracterul irecuperabil al disoluţiei. Un popor umilit în sclavie timp de jumătate de veac nu va putea redeveni suveran şi liber, pur şi simplu este o misiune peste putinţele sale.

Nimic nu mai pare apt să îl ajute pe drumul unei reveniri la sine însuşi, nici Biserica sa, nici cultura sa, nici politica sa internă. Totul nu este decît un joc al unei simple supravieţuiri, România, deşi mai are o existenţă nominală, nu mai are una reală. Ţara este lipsită de orice putere de susţinere autonomă a unei economii care să îi dea măcar şansa unei existenţe normale. De aici şi incapacitatea de a avea o minimă politică externă, un minim profil internaţional care să o propulseze spre un statut deasupra insignifianţei. În tot acest timp pegra internă a corupţiei domină suveran o ţară care este lipsită de minime resurse, care cheltuie puţinul pe care îl are gonflînd o clasă politică complet parazitară.

Din păcate, în acest peisaj apocaliptic al unei societăţi care a fost şi este captivă unei elite care sabotează orice efort al propriului popor de a se ridica, anul 1989 nu mai înseamnă nimic. Statul român rămîne la fel de ineficient, de incapabil să-şi protejeze cetăţenii, să creeze politici de dezvoltare, chiar dacă, desigur, nu mai este atît de represiv şi de ideologizat. Statul român este la fel de captiv unei elite politice şi economice ale cărei obiective sînt doar posesia infinită a puterii de a decide accesul la resurse al propriilor membri, autoreproducerea ca elită conducătoare şi controlul politic al statului şi al societăţii. Exodul a peste două milioane de români peste hotare pentru a munci demonstrează cu tărie succesul tranziţiei româneşti, succesul elitei politice postcomuniste de a reconstrui societatea şi economia. Nu capacitatea de a munci a poporului român este în discuţie, ci capacitatea de a fructifica aceste rezultate da către o elită politică care nu are nici o apetenţă pentru un proiect naţional. Din acest punct de vedere, poziţia cetăţeanului român este aceeaşi, şi anume, captivitatea în faţa unei oligarhii, care acum nu mai este comunistă, dar păstrează puterea de a corupe suveran toate regulile şi instituţiile societăţii în folosul propriei înavuţiri, al propriei puteri.

Între 1948 şi 2011 sînt peste şaizeci de ani de decadenţă accentuată, ani de falsificare a unei întregi istorii naţionale într-un efort continuu de disoluţie a construcţiei societale româneşti. Valorile etice şi politice atîta timp falsificate nu pot fi revigorate într-o singură generaţie; nu ne poate rămîne decît speranţa că, după cei patruzeci de ani de rătăcire în pustiu, vor mai fi cîţiva prezenţi la intrarea în pămîntul făgăduinţei, care pentru noi românii, nu poate fi decît simpla accedere la normalitate, la buna rînduială şi la buna-cuviinţă.

Monarhia constituţională

Procesul istoric în care sîntem prinşi, captivi prin slăbiciune, este acela al unei instalări în disoluţie. Avem toate mărcile instituţionale ale unui stat suveran, dar nu mai avem, cu certitudine, tensiunea şi puterea necesară de a da realitate efectivă acestori mărci instituţionale, împrumutate după revoluţie, într-un efort disperat de reconstrucţie mimetică. Efectul major al decadenţei instalate este disperarea generaţiilor tinere şi educate pentru orice înseamnă rămînerea în ţară. Orice carieră este gîndită ca o posibilitate de realizare în afara ţării. De asemenea, din ce în ce mai mulţi români îşi doresc pur şi simplu ca ţara să fie guvernată, fie de străini, fie din afara ţării, aceasta fiind singura modalitate în care jaful resurselor interne ar putea fi stopat. Nu lipsesc, de altfel, propunerile serioase din afara ţării pentru administrarea unor întregi segmente instituţionale de către funcţionari străini, ca unică garanţie a instaurării ordinii. Or, aceasta revine la a spune că statul român a eşuat în a-şi exercita funcţiile, iar poporul român a eşuat în a crea o elită capabilă să conducă decent şi eficace  ţara. Aducerea lui Carol I a însemnat, la momentul respectiv, încercarea reuşită de a pune capăt crizei politice interne, de a stopa luptele intestine ale aristocraţiei româneşti şi de a conferi stabilitate şi credibilitate unui stat fragil, supus oricînd tentaţiei sau posibilităţii dezagregării. Este deci un fenomen recurent al elitelor româneşti, o boală seculară a politicii interne care se manifestă ciclic. Atunci actul revoluţionar de a aduce pe tronul României un prinţ străin, ca garant al continuităţii şi stabilităţii fragilului stat român, a avut cele mai bune rezultate.  Astăzi, poate numai revenirea la monarhia constituţională ar putea să mai salveze ceva din consensul naţional şi din capacitatea de a dialoga între noi pentru a nu ne prăbuşi cu totul şi iremediabil. Modelul spaniol nu a putut fi urmat în România din cauza opoziţiei absolute a securităţii şi armatei, urmate de oligarhia comunistă, care nu putea concepe o ţară care să fie reunită în jurul unui simbol atît de puternic ca monarhia. România trebuia jefuită şi controlată total, ceea ce nu se putea face cu un monarh constituţional în fruntea statului român. Ca şi în 1947, comuniştii revoluţionari au preferat lipsirea Românei de demnitate şi de unitate pentru a putea să-şi asigure accederea la putere fără obstacole inutile. Mitul regelui trebuia boicotat pentru crearea mitului Iliescu, tătucul bun şi apropiat poporului muncitor. Dar poporul muncitor a fost spoliat, cum nici măcar comuniştii nu o făcuseră, şi a încetat să mai ducă dorul activistului cu zîmbet larg.

Poporul român suferă astăzi consecinţele dureroase ale propriului comportament duplicitar faţă de putere, ale indiferenţei absolute pe care o are faţă de morala publică, ale încurajării  elementelor celor mai jalnice în a perpetua atitudini şi acţiuni publice de cea mai joasă speţă. Corneliu Coposu nu a putut reprezenta ceva pentru o majoritate a românilor decît după moarte, cînd era prea tîrziu. Declinul accentuat în care ne aflăm este dat tocmai de această incapacitate de a sparge cercul vicios al neputinţei generalizate la nivel public de a găsi puterea de a crea elite politice capabile de responsabilitate, de decenţă. Sîntem propriile noastre victime, lăsăm desfăşurarea răului pînă dincolo de limita admisibilului, după care nu mai  putem opri caruselul consecinţelor dezastruoase.

Disoluţia naţională

Tranziţia României de la comunism la democraţie nu este decît realitatea crudă a disoluţiei naţionale, un proces toxic, manipulat politic şi economic de oligarhia mafiotizată a fostului partid comunist şi a securităţii. Nu există nici un singur proces de reformă structurală care să fi fost dus pînă la capăt şi care să fi produs efecte benefice la scara întregii societăţi. Totul a fost manipulat, întîrziat, deviat, pierdut. Învăţămînt, sănătate, apărare naţională, asigurări sociale, totul este în derapaj, totul este în dezordine. Nu au fost finalizate decît procesele în care condiţionările externe au fost drastice şi imperative. Or, aceasta este formula abandonului, formula în care societatea refuză reforma statului, refuză reforma clasei politice, renunţă la presiunea pentru schimbare şi pentru progres politic şi moral. Formula în care poporul renunţă la a mai forma o societate, devenind populaţie, acceptă reţeta propusă, a statului oligarhic şi autoritar, incapabil să contribuie la dezvoltarea şi bunăstarea poporului, capabil doar să susţină o birocraţie coruptă cu care trebuie permanent negociat pentru siguranţa minimă a persoanei şi a bunurilor. Dacă vom fi destul de tenace în acest abandon, vom putea culege roadele falimentului total, al deşertificării ţării, al emigraţiei masive dincolo de graniţe, şi, în ultimă instanţă, a disoluţiei politice a statului român. Jefuirea continuă şi integrală a patrimoniului public, a resurselor publice, este un proces extrem de periculos, cu consecinţe foarte grave, care devin vizibile la nivelul vieţii cotidiene pentru milioane de români. Criza economică adînceşte polarizarea socială şi face mai dramatice şi mai rapide efectele pauperizării populaţiei şi ale disoluţiei ţesutului social. Cetăţenii acestei ţări trebuie să înţeleagă că acolo unde birocraţia şi oligarhia de partid eşuează în a gestiona bunurile de utilitate publică, reacţia de opoziţie şi de condamnare activă trebuie să intervină, fiind singura şansă pentru prezervarea dreptului la viitor, chiar instalaţi într-un declin istoric, aşa cum sîntem.

Decadenţa României este un proces istoric care nu cred că poate fi negat, iar gravele sale consecinţe constituie de multe decenii substanţa însăşi a vieţii noastre de cetăţeni mereu sacrificaţi, aflaţi în permanenţă în postura de cobai ai unui experiment continuu care vizează probabil aflarea limitei de la care realitatea noastră subumană va deveni natură. Prost educat, prost hrănit, prost plătit, nerespectat, permanent umilit, mereu jefuit, cetăţeanul român rezistă tuturor acestor atacuri cu indiferenţa şi răbdarea caracteristică fiinţei naţionale. Nimic nu îl mişcă pentru o acţiune fermă de opoziţie, de spargere a cercului vicios: un popor absent, o guvernare frauduloasă. Secretăm cotidian propria noastră condiţie insalubră, invităm de decenii pe toţi faliţii să ia frîiele ţării (cu excepţiile de rigoare), să conducă pentru a jefui şi să jefuiască pentru a conduce. Şi nu ne oprim niciodată din tărguiala cu proprii noştri călăi, cu cei care ne obturează cotidian viitorul nostru şi al copiilor noştri. În loc să îi urîm şi să îi îngrădim, îi încurajăm la exerciţiul de a continua să conducă ţara pe care ne-o fură de mai bine de o jumătate de veac. Disoluţia poporului român de aici porneşte şi în acest lucru se manifestă plenar: în capacitatea de a secreta permanent o clasă de indivizi căreia i se supune pînă la anihilare, pînă la pierderea oricărei speranţe de viaţă. În comunism a existat scuza terorii pentru lipsa de opoziţie la distrugerea ţării, astăzi vedem că nu ameninţarea era marele impediment, ci incapacitatea de a regăsi resorturile interioare pentru orice opoziţie, pentru orice acţiune fermă, pentru orice încercare de reinstaurare a valorilor şi a normalităţii. Jaful pe care îl practică clasa politică nu se poate desăvîrşi în lipsa complicităţii birocraţiei, poliţiei, justiţiei, securităţii şi a noastră înşine, a cetăţeanului care devine, prin indiferenţă, complicele acestui proces. Ştim cu toţii cum în toate instituţiile bugetare există conspiraţia tăcerii cu privire la cheltuirea bugetelor, cum indiferenţa şi privirea piezişă ţin loc de orice interogaţie responsabilă. Onestitatea, dacă există, este totdeauna laşă la români.

Războiul civil între oligarhie şi populaţie

Corupţia endemică a oligarhiei româneşti, clasă parazitară prin excelenţă, dar care îşi însuşeşte programatic toate instrumentele statului de drept, pe care le anihilează pentru a putea guverna în mod fraudulos, crează o întreagă realitate politică şi socială la nivelul întregii societăţi româneşti. Această realitate înseamnă milioane de vieţi care sînt jefuite de un prezent şi de un viitor în limitele decenţei şi normalităţii. Generaţii întregi se succed supuse aceluiaşi calvar al sărăciei, haosului şi degringoladei, minciunii, mecanismelor de falsificare şi de contraselecţie a valorilor în societatea românească. Furtul este o realitate suverană în România, administraţia publică, care este destinată prin chiar natura ei servirii interesului public, este permanent lovită de anularea funcţiei sale, prin ineficienţă şi corupţie generală. În fond, în România are loc un război civil rece permanent între oligarhie şi marea masă a populaţiei, care trebuie să smulgă exercitarea normală a drepturilor sale politicii parazitare a oligarhiei politice. Sentimentul cel mai răspîndit este acela că statul este ocupat de o prezenţă străină, care aserveşte constant resursele de dezvoltare ale a majorităţii populaţiei. Cum poate rezista acest mecanism decenii la rînd, cum se poate perpetua şi rafina, devenind imbatabil, irezistibil?! Prin continua cucerire a statului de către mafie şi prin pasivitatea fără margini a poporului care este dispus să dizolve aservirea numai prin răbdare, ceea ce pare a fi un atavism din epoca în care ţara era ocupată de armatele străine, care, după jaful tuturor resurselor publice şi private, se retrăgeau într-un final, lasînd libere pămînturile ocupate. Atitudinea noastră trădează această „lege a firii“, pentru că respingem orice acţiune de opoziţie care ne-ar putea duce la conflict deschis cu spoliatorii patrimoniului public. Ştim că sîntem furaţi, spoliaţi, ştim că ni se fură viitorul, ştim că am putea trăi mai bine şi mai uşor, dacă jaful ar înceta, dar nu ne putem opune în mod ferm, nu putem ameninţa impunitatea oligarhiei care ne aserveşte continuu.

Este aici doar o pulsiune stihială a ethosului românesc sau este vorba şi de ceva exterior acestui ethos, de o forţă care atacă, presează, dizlocă? În mod cert această forţă există, se exercită, dar aceasta este însăşi istoria, devenirea istorică. Forţa unui popor este aceea de a se opune, de a contrazice impulsul forţei care tinde să-l anihileze. Se mai opune poporul român propriei sale anihilări? Nu sînt semne. De aici şi diagnosticul decadenţei sale. La ora actuală poporul român este un popor abolit, dar nu de inamicii săi, ci de propria sa abdicare de la sine însuşi. Această constatare, deşi dramatică şi dureroasă, nu trebuie să revolte pe nimeni.

Realitatea acestei absenţe a puterii de a rezista în mod activ acţiunii negative şi distructive a unei minorităţi care falsifică permanent destinul acestei ţări, realitate pe care o moştenim deja de peste o jumătate de veac, a devenit natură, s-a transformat în istorie, este istorie. Această realitate este declinul României, decadenţa poporului român care nu mai poate elimina dăunătorii. Declinul României este un proces istoric solid instaurat, şi nu putem spera decît că nu va fi ireversibil. Secolul al XVIII+lea, secolul fanarioţilor, a fost de asemenea un secol al unui declin accentuat, un veac de disoluţie şi de aservire fără precedent. A fost urmat de un secol de construcţie şi dezvoltare naţională; pentru noi ce va urma?”

Un articol foarte bine scris si, mai ales, bine gandit, as zice eu. Am dorit sa-l am pe blog! Un articol care ne indeamna spre reflectie si de la care am putea porni in explicarea fenomenelor evidentiate mai sus. Pentru ca nu e suficient sa condamnam astfel de fenomene, trebuie sa le si explicam. Am citit si un alt articol, pe aceeasi tema, dar scris intr-un alt registru, dupa cum usor se poate constata:

Revista 22

Declinul României

de Cristian Campeanu

„Cu 20 de ani în urmă, totul „era de făcut” în România, aşa cum spunea odinioară Andrei Pleşu. Refacerea organismului naţional – de la substanţa lui biologică, degradată de anii de pauperizare forţată, până la cea economică socială sau politică, de la ţesutul lui cultural, până la (în)toarcerea fibrei lui morale şi spirituale – era o operă care stătea întotdeauna înaintea noastră, în viitor. A venit însă timpul să gândim posibilitatea ca cele mai bune momente ale României să fie deja în urma ei, în trecut, cu toate consecinţele care decurg din acest gând.

Puţine episoade mai dezolante decât cel consumat miercuri în hemiciclul Parlamentului European de la Strasbourg, cu un prim act – lansarea proiectului federalist european -, încărcată de povara grea a semnificaţiei şi consecinţelor sale istorice şi animată de prezenţa vie şi dezbaterile aprinse adecvate momentului, aflat într-un contrastat atât de dramatic cu cel imediat următor, în care tăcerea tristă a aceluiaşi amfiteatru părăsit era spartă găunos de mojiciile europarlamentarului pesedist Cătălin Ivan adresate comisarului Viviane Reding, de stridenţele de precupeaţă ale Noricăi Nicolai, de zgomotul degradării morale în direct oferit de Renate Weber sau de discursul colcăitor al lui Graham Watson, totul asezonat cu delirul prăfuit al bufonului expirat Corneliu Vadim Tudor. Încă şi mai dezolantă, descrierea evenimentului în presa şi la televiziunile de la Bucureşti, de la care am aflat ce prestaţii odioase şi lamentabile au avut doamnele Reding şi Monica Macovei şi ce figură luminoasă au făcut Creţu şi Graham Watson (politician amoral de un oportunism perfect, detestabil şi detestat în cercuri europene dar devenit far călăuzitor la Antena 3), semn de netăgăduit al degradării dincolo de orice posibilitate de a fi reparată a calităţii profesionale şi etice a jurnalismului românesc.

Declinul ireversibl al presei noastre însoţeşte, din nefericire, declinul general şi galopant al societăţii româneşti. Faptul că spaţiul politic a fost populat cu figuri bidimensionale din punct de vedere moral, groteşti prin ignoranţă, proastă creştere şi agresivitate a golit de conţinut viaţa politică românească într-o asemenea măsură încât nu ne mai putem aştepta în mod raţional la o ieşire din această mlaştină. În 1990 era încă totul de făcut în pofida speranţelor strivite de bâtele minereşti. În 2012, Piaţa Universităţii a ajuns scena contrarevoluţiei concoctate în studiourile lui Voiculescu şi propagate de figuri sulfuroase ca Dogaru, Ciutacu, Badea sau Ciuvică. În 2000, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană oferea încă perspective astfel că în pofida tentaculelor pe care le întindea peste ţară mafia lui Iliescu, Năstase, Stănoiu, DIP, Micky Şpagă sau Cozmâncă, încă mai erau multe, dacă nu totul de făcut. Chiar şi în 2007, imediat după aderare, întrebarea despre calea cea mai bună pe care ar trebui să apuce România era de actualitate pentru că integrarea ne oferea încă o mulţime de lucruri de făcut. În 2012, ne aflăm în deplină blazare naţională. Nimeni nu mai este capabil nici politic, nici intelectual să ofere un proiect sau o viziune cât de modestă pentru România şi nici măcar nu mai are vreun interes să o facă. În 2012, o dezbatere despre viitorul Europei nu are nicio relevanţă în spaţiul politic românesc pentru că nu mai există suficienţi oameni politici care să perceapă Europa ca parte din viitorul României. În 2012, nu mai discutăm încotro se îndreaptă România, care dintre căile alternative sunt mai eficiente, mai bune ori mai drepte pentru că nici măcar nu mai are cine purta această conversaţie. Când intelectuali şi jurnalişti care odinioară se luptau cu naţionalismul securisto-vadimist au ajuns astăzi să denunţe grotesc „Înalta Poartă” europeană de la Bruxelles şi imperialismul american care vor să ne secătuiască biata ţărişoară de bogăţii cu mâna lui Băsescu, realizezi că dezbaterea naţională nu mai poate fi recuperată. Când figuri politice altădată onorabile ca Emil Constantinescu sau Zoe Petre se comportă ca agenţi de influenţă ai lui Voiculescu, abisul moral în care a coborât România devine înspăimântător. Nici populaţia, nici actorii politici care o reprezintă, nici vocile care ar trebui să conducă dezbaterea nu mai sunt capabile să găsească resurse de speranţă pe care să le proiecteze asupra viitorului colectiv. România a devenit, dacă nu o ţară fără viitor, atunci o ţară fără orizont, semn al unui declin accelarat.

În economie, semnele declinului sunt peste tot şi nu se datorează întotdeauna crizei. Nimeni nu mai pare înclinat să investească bani şi încredere în viitorul României, în dezvoltarea şi în prosperitatea ei. Cele mai îndrăzneţe idei vehiculate în ultimul timp se învârt în jurul modalităţilor de găsi suficiente venituri la buget pentru acoperirea pensiilor şi salariilor bugetarilor şi unei asistenţe medicale mizerabile dar minimale. Pe nimeni nu mai interesează investiţiile române sau străine, infrastructura şi creşterea durabilă, de aceea se taie banii de la investiţii. Nimeni nu-şi bate serios capul cu fondurile europene pentru că o ţară în declin nu are nevoie cu adevărat să se dezvolte, ci doar să supravieţuiască. În varianta bucureşteană, dezbaterea despre Europa se reduce la cât de mult din economia românească poate fi adusă sub controlul statului şi cât de repede înainte ca blitz-ul german să lovească cu toată forţa. O ţară în care două milioane de oameni ţin în spate întreaga economie, întregul aparat administrativ şi întregul sistem social este o ţară care se stinge şi dacă singurele soluţii cu care operează experţii sunt cele centralist-etatiste, atunci suntem condamnaţi la o agonie îndelungată. Când intelectuali de prim rang sunt dispuşi să cauţioneze guvernul Ponta numai pentru că visează în secret că acesta va transforma România în paradisul redistributiv al tehnocraţilor, atunci orice speranţă în bun simţ şi raţiune a murit.

Când orizonturile culturale ale Românie sunt închise prin ordonanţe de urgenţă, când educaţia este maculată iar integritatea academică este insultată de refuzul statului de a permite celei mai prestigiose universităţi a ţării de a numi „plagiat evident” un plagiat evident, când puţinele personaje luminoase precum Monica Macovei ajung la stâlpul infamiei iar puţinele instituţii onorabile precum ICR sau DNA ajung ţinta oprobriului naţional, atunci a venit timpul să admitem că cele mai bune vremuri ale istoriei României sunt în urma noastră şi că am intrat pe panta declinului naţional.”

Sa privim lucrurile si dintr-un alt punct de vedere si vom vedea ca avem la ce medita (si inca foarte serios!!):

Obiectiv.info

Părintele Arsenie Boca, cugetare tristă despre VIITORUL ROMÂNIEI

„Părintele Arsenia Boca este considerat cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreodată. Cunoaştem multe învăţături ale „Sfântului din Ardeal” dar există şi unele mărturii ale oamenilor care au stat de vorbă cu preotul şi care ne pot „lumina” în multe privinţe. Astăzi, despre viitorul României văzut de Arsenie Boca.

Din marturia Protos. Ghelasie Tepes (Sighisoara) despre Parintele Arsenie Boca:

“[…] – Despre viitor Parintele Arsenie a zis ceva?

– Despre viitor mi-a zis atunci cand m-a intrebat cata scoala am facut si i-am zis ca liceul. Mi-a zis:

“Ma, du-te la scoala si fa scoala, ca o sa vina vremea cand cu 2-3 facultati nu ai unde sa te angajezi”.

Si a mai zis:

“Vezi ca eu nu mai prind vremea aceea, dar voi o prindeti”.

Si uitati ca am prins-o! Exact cum a zis parintele: cu 2-3 facultati nu avem unde sa ne mai angajam.

Cand mergeam la dansul, mai mergeam cate 2-3 parinti de la Sambata. Stiu ca, odata, parintele Ieronim de la Sambata l-a intrebat despre comunism. Atunci comunistii persecutau credinta si au fost multi care au suferit. Greco-catolicii se lauda ca numai ei au suferit atunci. Comunistii nu se uitau ca esti Greco-catolic sau ortodox etc. Daca auzeau ca crezi in Dumnezeu, te-au persecutat si te-au batut si te-au nenorocit. Parintele Ieronim a intrebat: “Parinte, ce ne facem, ca uite, comunistii ne strica bisericile si distrug credinta, ortodoxia?” Atunci tocmai distrugeau biserica Sfanta Vineri la Bucuresti. Si a zis Parintele:

“Nu, ma, nici acestia, nici ailalti (nici cei care vin dupa ei), ci ceilalti. Atunci sa va temeti, ca va fi greu de credinta”.

Cine poate intelege ce a zis Parintele…

Alt parinte a intrebat: “Parinte, am auzit ca Romania e Gradina Maicii Domnului si o iubeste Dumnezeu…”. Parintele Arsenie statea si se uita la noi:

“O iubeste Dumnezeu? Sa se astepte la bataie, ca Dumnezeu pe cine iubeste, bate. Sa stii ca va veni bataie. Toti vor fi zguduiti si batuti, dar vai unde va ajunge pleasna”.

Este vorba despre pleasna lui Dumnezeu. Pleasna e pedeapsa cea mai puternica. Toate tarile vor fi pedepsite; uitati-va ca toate au cate o bataie, toate au cate o mustrare. Noi ne laudam ca suntem ortodocsi, dar cate avorturi avem? Suntem aproape prima tara de pe Glob cu avorturile. Mie mi-e rusine sa zic ca sunt tara ortodoxa si sunt prima cu avorturi. Sau ti-e rusine sa zici ca suntem tara ortodoxa si cand auzi cate crime si cate omoruri se fac. Ar trebui mai multa credinta ortodoxa si traire reala. Si daca suntem plini de pacate si de patimi, sa ne punem la picioarele Mantuitorului, ca El ne ridica, ne scoate. Dar pana nu ne punem sincer acolo, slaba nadejde ca Romania e Gradina Maicii Domnului.

[…] Omul nu mai stie acum nici sa ceara, nici sa multumeasca, nici sa se roage, dar multi se duc la biserica si se imbulzesc acolo ca oile. Nu asa! Ne ducem cu un scop: sa ne mantuim, de asta ne ducem la biserica, de asta credem in Dumnezeu. Daca mergi la biserica si nu ceri mantuire, nu ceri inima buna, nu ceri sa te impaci cu dusmanul tau, ce cauti acolo? Nu vedeti ca cel care vine la biserica si e dusmanit, tot asa ramane dusmanit; cel care injura, tot asa injura. Si atunci, ce transformare s-a facut acolo? E greu pana patrunzi in sufletul omului…”

(din: Parintele Arsenie Boca, Un om mai presus de oameni. Marturii, volumul 4, Editura Agaton, 2011) (subl. mea)

In ceea ce priveste comunismul, ma gandesc cateodata la Pitirim Sorokin, sociolog american de origine rusa, care a emigrat in US in anul 1923, profesor de sociologie la Universitatile din Minnesota (1924–30) si Harvard (1930–59). El considera comunismul drept „pesta omului”. Are lucrari in ceea ce privste diferentierea sociala, stratificatia sociala, conflictul social, mentalitatea culturala. Or, comunismul a urmarit eliminarea fizica a unui strat social si amestecarea claselor sociale, cu consecinte dintre cele mai nefaste pentru intreaga societate. Noi traim azi efectul a ceea ce a facut comunismul in Romania: amestecarea ceausista a acestor straturi sociale, determinata in principal de industrializarea fortata din anii ’70. In analiza trebuie tinut cont de aceasta particularitate care nu e numai a Romaniei, ci a intregii Europe de Est, fosta comunista. In comunism nu trebuia sa fie decat un singur strat social, o singura clasa sociala, cea numita generic „muncitoare” si o singura valoare, cea comunista, desigur. Legat de patriotism sa nu uitam cum dupa perioada Dej, in care aceasta valoare – patriotismul – a fost estompata voit, ca sa nu-i supere pe rusi, in perioada Ceausescu ea a fost pur si simplu confiscata de comunisti, mai ales sau mai exact spus de catre dictator care era in rand cu marile figuri istorice ale neamului: Mihai Viteazul, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare s.a., precursori ai comunismului si ai lui Ceausescu. Asta era doctrina ceausista in ceea ce priveste patriotismul. Or, o astfel de doctrina a dus la degradarea acestei valori – patriotismul – care, din pacate, in zilele noastre a decazut mult, a ajuns desueta, mai ales in randul tinerei generatii si nici nu a mai fost cultivata cum trebuie dupa Revolutie. Si mai trebuie evidentiata diseminarea neincrederii intre oameni in intreaga societate, lucru pe care comunistii l-au facut cu ajutorul Securitatii, cu efecte sociale catastrofale si foarte greu de indreptat…

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Noi pagini despre nevrednica guvernare Ponta…

Iata ca scandalul Rosia Montana a acoperit, cum spuneam si in postarea precedenta, si inundatiile, si grevele, ocupand intreaga mass-media foarte intens toate zilele acestea… Si iata ca a trecut si un alt lucru neobservat parca. Un lucru foarte important, cu implicatii directe asupra sigurantei nationale. Inainte de a intra in subiect trebuie sa subliniez, spre o cat mai corecta si exacta informare, ca in Constitutia Romaniei articolul 3 aliniatul 1 spune:

Teritoriul Romaniei este inalienabil

Si acum sa trecem la subiect: iata un articol mai vechi (16 iulie 2013) din Adevarul:

Efectele istoriei false a Transilvaniei: un sat întreg din Arad a fost ”retrocedat” presupuşilor urmaşi ai unui grof

Iata ce se arata:

„Discuţiile despre ”moştenirea” secuiască nu sunt gratuite. Plecând de la premiza falsă că Transilvania le-a aparţinut ungurilor, iată că sute de mii de hectare de pădure, conace, dar şi un sat întreg din Arad, Nadăş, au ajuns să fie ”retrocedate” unor interpuşi, deşi statul român le-a răscumpărat o dată pe vremea regelui Ferdinand. Ne vom trezi astfel că vom pierde Transilvania nu prin autonomie politică, ci prin retrocedări arbitrare!

Istoria nu este o ştiinţă fără efecte, nici o discuţie care rămâne în cadru academic. Deturnarea ei ajunge să aibă efecte juridice şi să justifice operaţiunea de preluare a pământului ardelenilor chiar de sub picioarele lor. Este cazul satului Nadăş, cu terenul din preajmă şi 8.700 de hectare de pădure, ”retrocedat” într-un mod ciudat, caz care i-a transformat pe localnici în iobagi, după cum a spus chiar unul dintre ei. Păi nu aşa spun istoriile istoricilor maghiari, că eram slugile secuilor? Dacă noi acceptăm acest lucru, ei vor face toate demersurile ca aşa să şi devenim.

Aşadar să nu mai vină nimeni să spună că istoricii secuilor pot să facă ce dezbateri vor, iar noi să stăm liniştiţi că sunt doar discuţii. Când ţi se confiscă locuinţa şi pământul pe care au trăit strămoşii tăi, aceasta nu este o dezbatere culturală, ci un atentat la adresa acestui neam şi a cetăţenilor României. O să ne trezim că mai avem Transilvania doar în conştiinţa noastră, în timp ce, discret, pe acte ea va aparţine te miri cui. Marko Bela a spus deja că politicienii maghiari sunt proprietari pe 7 la sută din Transilvania. Iată cum este pusă şi în practică această ideologie agresivă.

„Să nu mai vină nimeni să spună că istoricii secuilor pot să facă ce dezbateri vor, iar noi să stăm liniştiţi că sunt doar discuţii. Când ţi se confiscă locuinţa şi pământul pe care au trăit strămoşii tăi, aceasta nu este o dezbatere culturală, ci un atentat la adresa acestui neam şi a cetăţenilor României.”

Românii au murit cu sutele de mii în cele două războaie mondiale ca să-şi dobândească libertatea şi proprietatea asupra ţării lor, jefuite samavolnic secole întregi. Nu putem rămâne indiferenţi la reluarea jafului. Tocmai de aceea nu avem voie să tăcem cu privire la falsificarea istoriei noastre, care se prelungeşte în falsificarea actelor de proprietate, a stăpânirii altora asupra pământurilor şi a pierderii unor întregi bucăţi din ţara noastră.

Colac peste pupăză, premierul Ungariei Viktor Orban vine peste o săptămână la o conferinţă în România, la Băile Tuşnad, alături de alţi politicieni din Ungaria. O să ne spună iar cât de mult ţine el la maghiarii din România. Aceasta e propaganda. În spatele ei trebuie să ne dăm seama cât de mult contează pentru politicienii maghiari resursele, pădurile şi pământurile din Transilvania, nu cetăţenii de etnie maghiară folosiţi doar pentru vot şi pentru ca Budapesta să aibă motive să emită pretenţii asupra locurilor respective.

Eu zic că problema este gravă şi că nu avem voie să ne jucăm cu viitorul nostru şi al acestei ţări. Cine ia lucrurile în glumă, greşeşte amarnic. Aici nu e vorba de o joacă de-a cuvintele, ci de pământul românilor care începe să nu mai fie al lor pe baze absurde. Aici duce politica extremistă maghiară şi de aceea nu putem să stăm impasibili, pentru că ideologia se transformă în acţiune, iar acţiunile de acest fel sunt îndreptate împotriva României şi a fiecărui român în parte.”

Si iata ce s-a intamplat ieri, 19 septambrie, dupa cum ne spune Realitatea:

Un SAT ÎNTREG a fost RETROCEDAT. Localnicii sunt disperaţi

Se arata ca:

„Sat retrocedat în totalitate. Localnicii din Nadăş au pierdut, azi, printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Arad aproape 9000 de hectare de teren, adică toată suprafaţa satului, păduri şi terenuri agricole. Terenul a fost câştigat de o singură familie care l-a moştenit de la urmaşa foştilor proprietari. Oamenii s-ar putea adresa acum CEDO.

Sat retrocedat în totalitate. Localnicii din Nadăş au pierdut, azi, printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Arad aproape 9000 de hectare de teren, adică toată suprafaţa satului, păduri şi terenuri agricole.

Terenul a fost câştigat de o singură familie care l-a moştenit de la urmaşa foştilor proprietari. Oamenii s-ar putea adresa acum CEDO.

Avocatul nădășenilor, Stelian Lupu, spune că nu se va resemna și, deși această sentință care este irevocabilă nu mai poate fi atacată în niciun fel, va mai căuta prin legile patriei noastre o modalitate prin care să anuleze primele sentințe, emise de Judecătoria Ineu și, implicit, împroprietărirea familiei Colțeu cu peste 8.700 de hectare.

„Vom merge mai departe și vom încerca să găsim o soluție. Așteptăm motivația acestei sentințe, după care vom vedea ce mai facem. Există posibilitatea să ne adresăm Curții Europene a Drepturilor Omului”, a anunțat avocatul, scrie aradon.ro. „

Sa citim ce spune si articolul din Arad Online, vizualizat de Realitatea:

Nadasenii, la capat de drum

Se arata ca:

„Scris de Alin Gherasim – Tribunalul Arad a respins ca nefondat recursul la revizuire înaintat de către locuitorii satului Nadăș, rămași acum fără proprietăți.

ARAD. Au văzut în Tribunalul Arad ultima speranță, însă și această speranță a murit. Locuitorii satului Nadăș au rămas, oficial, din data de 19 septembrie pe drumuri, deși locuiesc în casele lor și își lucrează terenurile agricole de zeci de ani de zile. Magistrații Tribunalului Arad au respins recursurile înaintate de nădășeni, de Comisia Județeană de Fond Funciar și de Romsilva, lăsând în proprietatea familiei Colțeu întreg satul, atât intravilanul, cât și extravilanul. Mai mult, până și locuințele sătenilor au devenit, peste noapte, proprietățile acestor moștenitori.

„Tribunalul Arad a pronunţat o soluţie de respingere a recursurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 720/25.04.2013, pronunţată de Judecătoria Ineu în dosarul nr. 774/246/2013, prin care s-au soluţionat cererile de revizuire a sentinţei civile nr. 657/30.03.2006, pronunţată de Judecătoria Ineu în dosarul civil nr. 457/2006”, ni se comunică oficial de la Tribunalul Arad. Această înșiruire de numere îi lovește pe nădășeni în moalele capului, lăsându-i fără speranța că vor putea trăi liniștiți și muri liniștiți pe pământurile pe care s-au născut și au crescut. Și asta pentru că această ultimă sentință dată de Tribunalul Arad este irevocabilă și nu mai poate fi atacată în niciun fel.

Fără fond

Deși recursul la revizuire a fost respins de către Tribunalul Arad, nu această instanță se face vinovată de situația ingrată în care au ajuns câteva sute de oameni care s-au trezit peste noapte că locuințele lor nu mai sunt de fapt ale lor. La instanța din Arad s-a judecat doar calea de atac excepțională, nu s-a intrat pe fond. Toate documentele aduse de avocații nădășenilor, ai Comisiei de Fond Funciar și ai Romsilva nu au contat, atâta timp cât judecătorii arădeni au trebuit să se pronunțe doar asupra unor nereguli sesizate în sentințele emise de Judecătoria Ineu, cea care i-a împroprietărit pe moștenitori cu peste 8.700 de hectare de teren. Reprezentanții Tribunalului Arad au anunțat că, odată ce sentința va fi motivată de către magistrați, aceasta va fi făcută publică pentru ca toți cei interesați să vadă motivele pentru care recursul la revizuire a fost respins. Însă acest lucru ar putea dura până la 30 de zile. Iar faptul că nădășenii ar putea să afle de ce le-a fost respins recursul nu va îndulci situația, nu va aduce liniște în casele sătenilor. Poate, eventual, va mai răsuci cuțitul în rană puțin. Și atât.

Mai caută

Avocatul nădășenilor, Stelian Lupu, spune că nu se va resemna și, deși această sentință care este irevocabilă nu mai poate fi atacată în niciun fel, va mai căuta prin legile patriei noastre o modalitate prin care să anuleze primele sentințe, emise de Judecătoria Ineu și, implicit, împroprietărirea familiei Colțeu cu peste 8.700 de hectare. „Vom merge mai departe și vom încerca să găsim o soluție. Așteptăm motivația acestei sentințe, după care vom vedea ce mai facem. Există posibilitatea să ne adresăm Curții Europene a Drepturilor Omului”, a anunțat avocatul.

Fără familia Colțeu

Pronunțarea sentinței a avut loc joi, după ora 13:30, într-o sală de ședință animată de câțiva nădășeni veniți să asiste la propria lor „execuție”. Ciudat este faptul că, preconizând parcă ce sentință se va da, niciun reprezentat al familiei Colțeu nu a fost prezent în sala de judecată, nici măcar avocatul lor. Asta chiar dacă la fiecare ședință de judecată anterioară 2-3 membri ai familiei erau prezenți pentru a sfida parcă oamenii pe care i-au lăsat pe drumuri.”

precum si acest articol ceva mai vechi, din 9 iulie 2013:

Retrocedarea satului Nadas, afacerea lui Bolos?

Se arata ca:

„Scris de Alin Gherasim –  Magistratul din Ineu Floriță Boloș ar fi retrocedat 8.700 de hectare aparținând satului Nadăș fără a respecta legea.

ARAD. Abuz grosolan, fals, lipsă de interes, acestea ar putea fi câteva dintre cuvintele care caracterizează sentința dată de judecătorul Floriță Boloș în cazul satului Nadăș, retrocedat unei familii. Se pare că întreg procesul care a vizat retrocedarea a 8.700 de teren agricol și forestier din suprafața teritorială a satului Nadăș a fost un fiasco total, regizat de magistratul din Ineu care este judecat în prezent pentru luare de mită și abuz în serviciu. Pe surse, se pare că nicio lege nu a fost respectată în procesul cu pricina, iar sentința care a lăsat oamenii dintr-un sat întreg fără o palmă de pământ a fost dată la fel ca și celelalte sentințe ale Floriței Boloș, respectiv sub „influența” șpăgii primite.

Mulți moștenitori

Sursele noastre, calificate în domeniu, ne spun că, din start, procesul s-a derulat greșit. „Groful cu pricina a întocmit nouă testamente care se adresau către un număr de aproximativ 16 moștenitori, nicidecum doar unuia singur. Ca atare, pentru ca procesul să se fi desfășurat corect, trebuiau identificați toți moștenitorii sau urmașii acestora și aduși în instanță pentru buna derulare a acțiunii”, ne spun sursele. Se pare că Boloș ar fi omis toate aceste aspecte legislative și a emis o sentință care a dus la împroprietărirea unei singure familii cu o suprafață uriașă de teren agricol și pădure, la un moment dat vehiculându-se inclusiv faptul că biserica și cimitirul din localitate a fost retrocedat. „Părinţii mei au dobândit dreptul de proprietate asupra unor terenuri situate în extravilanul satului Nadăş, dintre care unele cu pădure, în calitate de legatari universali desemnaţi de moştenitoare (Ecaterina Mairovitz – n.r.). Retrocedarea s-a dispus prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în sentinţă fiind individualizate terenurile restituite prin indicarea numărului cărţilor funciare, cu numerele topografice şi suprafeţele corespunzătoare, care figurau înscrise pe numele fostului proprietar, deposedat”, a declarat fiica familiei „norocoase” care a moștenit un sat întreg. Modul de acțiune pare identic cu cel folosit de Floriță Boloș de mai multe ori în procesele sale, procese în urma cărora zeci de oameni au rămas fără pământuri, fiind efectiv jefuiți de magistratul care, în schimbul unor sume importante de bani, dădea sentințe la comandă.

Dosarul, la Tribunal

Dosarul prin care extravilanul satului Nadăș a fost retrocedat în întregime unei singure familii se află în prezent pe mâinile judecătorilor Tribunalului Arad, aflându-se în faza de contestație în anulare, aceasta fiind o cale de atac extraordinară. Magistrații arădeni sunt cei care pot îndrepta situația creată de șpăgara Floriță Boloș, situație care a lăsat fără teren agricol și fără pășune sute de oameni din Nadăș. Rămâne de văzut cum vor interpreta judecătorii Tribunalului Arad dosarul ajuns pe mâna lor după o sentință dată cu cântec.”

Eu ma intreb ce parere are despre aceste lucruri poporul PSD, cel care indiferent de e viscol afara sau arsita, sau inundatii, merge la vot, cei din nucleul dur, cum se spune. Si, mai ales, ce parere au despre dottore !! La noi sub o guvernare de stanga (daca putem s-o numim asa; cel putin premierul este de la PSD) se improprietaresc fostii grofi prin retrocedari certate cu legea!! Interesant este ca sub o guvernare care-si zicea de dreapta (cea a PDL) nu s-a intamplat asa ceva. Dar cu locuitorii satului Nadas cum ramane? Auziti ce spune in primul articol citat din Arad Online: „Mai mult, până și locuințele sătenilor au devenit, peste noapte, proprietățile acestor moștenitori„. Iar lucrurile acestea se intampla sub un premier de stanga, social-democrat, PSD facand parte din PES… Daca e vorba despre un caz de coruptie in Justitie, apropo de „”influenta” spagii primite”, atunci organele statului, DNA, ar trebui sa se autosesizeze si, bineinteles, hotararea judecatoreasca ar fi lovita de nulitate. Insa ideologic vorbind este aberant: sub o guvernare de stanga (cum nu putini caracterizeaza USL, adica de stanga) sa se improprietareasca grofi: este inadmisibil. In vreme ce satenii, oameni amarati, cu nevoile lor, sunt lasati efectiv de izbeliste de catre aceasta guvernare. Adevarul este ca aceasta guvernare a inceput, si nu de ieri de azi, sa nemultumeasca si in interior, eu asa cred. Iata ce spune D-na Ana Birchall in legatura cu inundatiile catastrofale care au atins si colegiul sau, Zorleni:

„“Este a cincea oară într-un interval de doar câteva luni când comuna Zorleni a fost inundată, situatia agravându-se. Astfel, zilele acestea au fost inundate 15 case și 50 de gospodarii. Locuitorii și autoritățile locale au atras atenția, în repetate rânduri, că este nevoie de o întărire a digurilor din zonă, pentru a evita astfel de tragedii. De fiecare dată inundațiile au provocat pagube materiale importante. Este greu să explici oamenilor de ce în ultimii ani nimeni nu a reușit să ia la timp măsurile necesare pentru a preveni această situație. La începutul acestei luni am atras atenția ministrului de resort Lucia Varga asupra pericolului de inundații în care se află județul Vaslui și i-am solicitat printr-o întrebare să mi se prezinte strategia Ministerului Apelor, Pădurilor și Pisciculturii în domeniul combaterii dezastrelor naturale, pentru acest județși pentru întreaga țară”, a mai spus deputatul PSD.” (subl. mea)

La fel se poate spune: este greu sa explici oamenilor de ce sub o guvernare ce are un premier de stanga se improprietaresc grofi… Si arat inca odata ce spune articolul din Adevarul, primul pe care l-am citat:

„[…] iată că sute de mii de hectare de pădure, conace, dar şi un sat întreg din Arad, Nadăş, au ajuns să fie ”retrocedate” unor interpuşi, deşi statul român le-a răscumpărat o dată pe vremea regelui Ferdinand. Ne vom trezi astfel că vom pierde Transilvania nu prin autonomie politică, ci prin retrocedări arbitrare!”

Deci spune: „ deşi statul român le-a răscumpărat o dată pe vremea regelui Ferdinand”, de retinut acest aspect foarte important care demonstreaza ilegalitatea acestor retrocedari, nu mai vorbesc daca mai e vorba si de spaga. Traian Basescu a accentuat nu de putine ori ca USL ar fi de stanga… A fost un wishful thinking doar? Basescu cauta sa argumenteze ca si PNL ar fi de stanga la o „elementara privire a doctrinelor politice ale partidelor din PE” (am citat din memorie). De stanga? USL? Mie mi se pare mai de stanga Mihail Neamtu sau Monica Macovei… Il priveam pe Neamtu la televizor, in compania distinsei Corina Cretu si ai altor invitati, vorbind despre Rosia Montana: parea un veritabil om de stanga si ecologist convins pe deasupra! D-na Cretu a si remarcat contrastul dintre pozitia plina de vehementa a D-lui Neamtu impotriva exploatarii cu cianuri de la Rosia Montana si pozitia „colegilor”, dupa cum s-a exprimat D-na Cretu, de la PDL si Traian Basescu („care colegi?” a replicat Dl. Neamtu) ce au sustinut, cu exceptia Monicai Macovei, exploatarea cu cianuri de acolo. La care Dl. Neamtu a spus ceva despre diferente, mari diferente intre el si PDL, daca am inteles bine…

Trebuie consemnat faptul ca USL a facut, cel putin pana acum, o guvernare mediocra. Slab, foarte slab… O guvernare ce s-ar putea sa genereze proteste puternice din partea populatiei…

Si apoi dottore ar trebui sa se gandeasca la faptul ca printre oamenii din Nadas, care au pierdut tot, s-ar putea sa fie si votanti USL, chiar PSD, care asteapta un sprijin de la acest partid. Printre oamenii de la Nadas, care au pierdut tot, s-ar putea sa existe si cei ce fac parte din poporul PSD. Or, eu stau si ma intreb ce face dottore pentru acesti oameni… Ca, cel putin pana acum, el a excelat in aroganta, preturi mari, inflatie mare, inrautatirea conditiilor de trai etc dupa tot felul de promisiuni mincinoase pe care USL si domnia sa le-au tot facut.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.