Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Ce mai face Presedintele Barack Obama…?

Gandul

SUA vor primi 10.000 de refugiaţi sirieni

Se arata ca:

Preşedintele american, Barack Obama, a ordonat pregătirea unui plan pentru primirea în Statele Unite a cel puţin 10.000 de refugiaţi sirieni, anunţă Casa Albă.

„Acest număr reflectă o creştere semnificativă a angajamentului Statelor Unite de a primi refugiaţi”, a declarat Josh Earnest, purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei Statelor Unite.

Barack Obama a decis deblocarea a patru miliarde de dolari, în cadrul anului bugetar 2015-2016, pentru pregătirea agenţiilor federale specializate în primirea refugiaţilor.

Secretarul de Stat american, John Kerry, afirma miercuri că Statele Unite sunt dispuse să accepte un număr mai mare de refugiaţi, pentru a veni în ajutorul aliaţilor din Uniunea Europeană.

În prezent, Statele Unite au o cotă anuală de refugiaţi stabilită la 70.000. Până în prezent, de la începerea războiului civil din Siria, acum patru ani şi jumătate, Statele Unite au primit doar 1.500 de refugiaţi sirieni.

Uniunea Europeană se confruntă cu un aflux masiv de imigranţi veniţi din zone de conflict sau din ţări sărace din Orientul Mijlociu şi din Africa.”

Mie mi se pare ca traim un moment istoric uluitor: nu mai e vorba de destructurarea unor state, dar chiar si a unei tari!! Printr-o astfel de decizie SUA ce face? Incurajeaza afluxul masiv de imigranti dintr-o tara nenorocita precum Siria, la fel ca si UE. Interesant este ca si UE nu face altceva decat sa incurajeze aceasta migratie – Angela Merkel a si declarat ca Germania e pregatita sa primeasca 800.000 de emigranti pana la sfarsitul anului.

Iata si o analiza din Romania Libera:

Fisura logică și strategică din cotele lui Junker și Merkel

Se arata ca:

„În problema refugiaților și a imigranților din Orientul Mijlociu, chestiunea cotelor obligatorii ar fi trebuit să fie o grijă marginală. Nu problema sprijinului umanitar e vulnerabilitatea, ci întârzierea, iar acum lipsa unui plan de a stopa problema la sursă. Când fluxul care vrea să forțeze porțile Europei va crește mult peste ce ne vedem în prezent, oare câți eroi ai cotelor de azi vor mai rămâne pe metereze?

Uciși,  torturați, vânați, traumatizați psihic pentru tot restul vieții și pentru încă o generație, respectiv goniți de la casele lor în direcții – unele nesigure, altele aproape imposibil de atins -, astfel trăiesc de patru ani și șase luni milioane de sirieni. Jumătate din populația de peste 20 de milioane de suflete a Siriei și-a părăsit casele, iar o altă jumătate din această jumătate și-a părăsit țara. La rândul lor, tot mai mulți libieni și yemeniți au pe zi ce trece motive vitale să pună renunțarea la patrie în capul listei lor de priorități. E o chestiune de timp și, în cazul Yemenului, de geografie până când pribegia chinuită le va îndrepta în număr încă și mai mare pașii, asemeni sirienilor, spre tărâmul european al făgăduinței.

De altfel, unde altundeva să se ducă? În Arabia Saudită, în Qatar și în alte asemenea monarhii din Golf, pe cât de business friendly, pe atât de primitive și lipsite de compasiune? Nu, pentru că ele, numitele monarhii din Golf, ca și Polul Nord sau Stația Orbitală Internațională (fiecare din motive diferite, e drept) nu primesc refugiați, deci cap compas tot Europa rămâne.

Și de ce ai condamna o familie din Libia sau din Yemen pentru o asemenea opțiune? După demolarea dictaturilor, cele două state au plonjat în tenebrele necunoscutului, au eșuat teribil și sunt astăzi teatrele unui haos și ale unor masacre greu de descris, terenuri de luptă pe care își dispută cinic supremația regională și confesională alte state (de la Arabia Saudită, la Iran), dar și grupări teroriste, unele dintre ele afiliate dementei gloate numită Stat Islamic.

Prin urmare, dacă ar fi să vorbim rotund despre perspectivele fenomenului refugiaților, despre potențialul exodului și nu doar despre actualizarea lui (atenție, doar despre exodul refugiaților de război, nu și al imigranților economici), fluxul migrator care a forțat azi porțile Europei și care este format în prezent din 50% sirieni, e tot mai probabil că se va îngroșa cu libieni, cu yemeniți. Dar și cu tot mai mulți sirieni, cu tot mai mulți irakieni, nemaivorbind de alte categorii, precum cetățenii cu adevarat năpăstuiți din țări africane în care jihadul, sărăcia extremă și lipsa oricărui orizont pe cel puțin o generație fac nebănuite ravagii. Dacă va fi așa, fiți siguri că tot ceea ce vedem azi că se petrece la granițele și pe teritoriile unor țări precum Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria, Austria sau Germania ni se va înfățișa la un moment dat drept o banală joacă de copii. Și va fi imposibil de digerat!

Pentru ca aceste previziuni să se și adeverească este nevoie doar de un lucru: ca în următoarele câteva luni, poate până la un an, UE și Obama să mai piardă o dată startul și să facă același balet pe care îl execută de la debutul războiului din Siria. Un balet irelevant din perspectiva soluționării crizei din Orient, jalnic din punct de vedere umanitar și de neînțeles cât privește urmărirea propriilor interese. Iar dacă e să vorbim despre interese legitime, ei bine, cel mai mare pericol pe care liderii UE, ca și Administrația Obama ar fi trebuit să îl anticipeze și să îl cântărească pornind de la esența sa viza tocmai problema exodului.

Întrebările erau simple, frizau chiar banalul. Erau de felul următor:

*Ce se poate întâmpla dacă criza din Siria se prelungește pe ani de zile? Unde vor căuta adapost, în final și în masă, milioanele de oameni goniți de teroare? S-au bazat liderii UE pe faptul că vor rămâne musulmanii și creștinii alungați din Orient suspendați în taberele de pe teritoriul Turciei, în proximitatea graniței cu țara de origine, sperând, ca ultimii naivi, că totul e un vis urât care se va sfârși până spre dimineață, acceptând ei să ducă o viață de nălucă tocmai cand au ajuns pe pământ european, la o aruncătură de băț de partea bogată a Bătrânului continent? Da, probabil că multe cancelarii s-au bazat și pe asta, ca și pe faptul că turcii nu vor deschide veac robinetul pentru a arăta Bruxelles-ului pisica, atunci când va fi cazul și neapărat ca parte integrantă a eternului joc geopolitic dintre Ankara și capitalele Vestului.

*Ce va ține în loc organizațiile teroriste care au ca platformă-program răspândirea shariei în toată Europa, laolaltă cu exterminarea „infidelilor” chiar în casa lor să profite de numărul de proporții epice de refugiați pentru a se răspândi ușor ca bună ziua în orașelele și în capitalele europene, eventual primind și drept de azil, și ajutoare sociale, și casă, și masă, și compasiune? Ce i-ar opri pe măcelarii și pe strategii Statului Islamic, deci, de la așa ceva? Frica subită, jena inexistentă, remușcările last minute? Cum vei ține sub control potențialul exploziv al amenințării teroriste care s-ar propaga astfel și care s-ar adăuga pericolului terorist deja existent și încarnat de tineri musulmani de generația a doua, născuți în Occident și îmbrăcați sport în haine de firmă, dar virusați iremediabil, fie la moscheile din orașele occidentale, fie direct în Siria sau de la distanță, via internet?

*Dacă un exod generat de o criză prelungită în Siria, secondată de o destabilizare generală a Orientului Mijlociu, va genera un flux masiv de refugiați, și el dublat de un flux consistent de imigranți economici, cum îi vor putea asimila țările europene pe toți?

Or, azi, e tot mai limpede, începem să vedem și să palpăm adevaratele proporții a ceea ce până mai ieri putea fi încă tratat  în termeni strict de potențialitate.

În luna aprilie, când Comisia Europeană punea problema ca statele membre să preia solidar refugiații și imigranții, conform unui sistem de cote obligatorii, numărul avansat era de 40.000. Azi, când cotele au fost date publicității, totalul oficial și imediat de care vorbește Bruxelles-ul atinge 160.000, în timp ce date din surse credibile urcă numărătoarea spre 350.000 sau chiar mai sus, spre 400.000.

Vedem, deci, că UE se confruntă de fapt cu o dinamică, nimic nu e fix, definitiv și reductibil la ceea ce poate părea clar astăzi. Și era de așteptat să fie așa, din moment ce numai Turcia găzduiește circa două milioane de refugiați și imigranți (alte câteva milioane se adăpostesc, în condiții de trai extrem de dificile, în Liban, Iordania, Egipt).

Prin urmare, având în vedere această dinamică, sistemul de cote obligatorii dorit de Comisia Junker și sprijinit cu toată forța de Germania prezintă cel puțin cinci slăbiciuni fundamentale:

– nu este dublat de un plan serios sau măcar de un minim plan care să țintească (în paralel cu sprijinul imediat ce trebuie acordat acestor oameni, din rațiuni umanitare) stoparea la sursă a problemei; un plan despre cum se poate rezolva problema de fond, anume încheierea conflictului sirian, implicit înfrângerea Statului Islamic și reconstrucția post-razboi;

– nu se referă limpede la ce poate fi peste doar câteva luni; nu i-am auzit pe Jean Claude Junker, nici pe Angela Merkel, nici pe François Hollande prezentând viziunea lor despre ce se va întâmpla atunci când numărul celor ce vor să se stabilească în Europa va fi de un milion, apoi de două milioane; poate de trei, mai încolo și de patru milioane…; atenție, sunt cifre care, dacă Doamne ferește se va ajunge la ele, pot pune în umbră, în multe state europene, cea mai timidă brumă de spirit umanitar!

– chestiunea cotelor obligatorii nu a fost discutată cinstit și transparent cu toate statele membre UE, iar decizia a fost împinsă incorect în formatul JAI, probabil pentru ca susținătorilor cotelor obligatorii sa le fie mai simplu a-și impune punctul de vedere.

– a trecut din nou pe sub radar jocul pervers al Rusiei; speculând indecizia și fragmentarea din interiorul UE, Moscova și-a lărgit raza de acțiune în Siria tocmai în zilele în care europenii se chinuiau să răspundă „adecvat” presiunii pusă de mulțime pe gardul de la granița sârbo-ungară, din gara budapestană Keleti, de pe frontiera Ungariei cu Austria și de pe autostrăzile austriece care duc spre Berlin; profitând ca de pe urma unei ambuscade, Putin și-a trimis la Damasc trupe terestre, avioane, nave de război și contacte noi pentru legăturile cu iranienii; cu alte cuvinte, în timp ce Bruxelles-ul caută să impună cotele obligatorii, gândind un mecanism care nu atinge fondul problemei, dar catalizează apariția unor falii periculoase în sânul Uniunii, Kremlinul deschide în nou front contra Occidentului în acest nou Război Rece, având totodată grijă să păcălească opinia publică internațională și să-și îndobitocească și mai mult poporul cu privire la adevăratele sale intenții.

– nu oferă o necesară lămurire celor care se întreabă cum rămâne cu rețelele transnaționale de trafic de persoane; care ar fi planurile UE pentru contracararea lor, pentru identificarea și desființarea interacțiunilor dintre grupările clasice care operau deja în Europa și ISIS, de exemplu; dar există, oare, vreun plan sau vreo schiță de plan în acest sens?; și dacă ar exista așa ceva, oare chestiunea cotelor obligatorii nu ar fi trebuit măcar să fie însoțită de prezentarea unor perspective cât mai amănunțite în acest sens?

Privind, deci, lucrurile din perspectiva expusă mai sus ar trebui să fie limpede că problema refugiaților și a imigranților din Orientul Mijlociu nu se poate reduce numai la factorul izolat al unei reacții occidentale din rațiuni umanitare. Problema e cu mult mai complexă decât acceptă azi o parte a elitei europene să o prezinte și să i se adreseze.

În ciuda tuturor slăbiciunilor ei, România însăși ar fi suficient de puternică să primească chiar și 10.000 de oameni fugiți din calea războiului. Da, nu 1785, nici 6300, ci chiar 10.000. Sigur, asta ar presupune un efort financiar și logistic mai mult decât consistent (guvernamental, social, ca și pe linia serviciilor de informatii).

Doar că problema de față nu se va putea reduce la asta, ci la cu totul altceva: la faptul că nimeni în UE nu poate spune, azi, ce vor însemna, mâine, în cifre absolute, cotele pe care le doresc Bruxelles-ul și Berlinul.

Si le e imposibil asta pentru că nu au un plan clar pentru a rezolva problema de fond.

Fără sprijinul vital al Americii, locomotivele UE nici nu s-ar putea gândi la așa ceva.

Iar cât timp America nu ia în considerare scenariul boots on the ground în Siria, ori rămâi cu cotele lui Merkel și Junker, ori le respingi și presezi Berlinul și Bruxelles-ul să tot preseze Washington-ul.” (subl.mea)

Eu va intreb, cu toate scuzele de rigoare pe care le adresez autorului acestei analize, Dl. Laurentiu Mihu, e adevarat ce se spune in acest articol:

Jumătate din populația de peste 20 de milioane de suflete a Siriei și-a părăsit casele, iar o altă jumătate din această jumătate și-a părăsit țara„?

Ca mie mi se pare halucinant si de necrezut. Si atunci ce se urmareste: destructurarea Siriei? Pentru ce incurajezi acest aflux urias de emigranti de acolo? Ca sa distrugi Siria?

Pe de alta parte, din toata chestia asta a conflictului (sa pun sau nu ghilimelele de rigoare?) dintre SUA si Rusia, eu vad ca Rusia e cea care castiga. In Ucraina, Rusia a anexat Crimeea si nu respecta Acordurile de la Minsk, sub privirile mai mult decat ingaduitoare ale SUA si UE. Astfel Rusia si-a asigurat un control strategic solid la Marea Neagra („lacul rusesc” de care vorbea Basescu). In Siria, Rusia deja isi pune baze militare in estul Mediteranei, asigurandu-si un control strategic solid in Orientul Mijlociu. Reactia SUA a fost cat se poate de slaba: si-a exprimat „ingrijorarile” si a cerut partenerilor NATO, Bulgaria si Grecia, sa nu permita trecerea avioanelor Federatiei Ruse prin spatiul lor aerian. Daca cineva isi inchipuie ca, la aceste masuri, Rusiei i s-au inmuiat picioarele si a facut pe ea de frica, eu cred ca se insala. Cu toate sanctiunile economice impuse Rusiei de catre Administratia Obama, Rusia pare a fi mai puternica decat oricand. Singurii care sufera cumplit sunt sirienii. Si culmea e ca UE si SUA incurajeaza aceasta stare de fapt sub umbrela protejarii Drepturilor Omului. De remarcat este ca nu se ia nicio masura care sa rezolve cauzele acestei uriase migratii care distruge Siria. Nici de catre rusi si nici de catre americani.

O alta analiza interesanta in Romania Libera, cea semnata de Dl. Cristian Campeanu:

Pentru imigrație. În contra multiculturalismului

Se arata ca:

„Cei mai mulți dintre refugiații/imigranții care vor ajunge sau au ajuns deja în Germania vor avea șocul vieții lor când se vor fi instalat în această țară. Vor descoperi că, din cauza unui mod greșit de a înțelege toleranța al autorităților, vor trăi în aceleași condiții de servitute ca în țara de origine. Dacă tot e să primim imigranți, un lucru trebuie evitat: capcana „politic corectă“ a multiculturalismului.

Am participat cu câțiva ani în urmă la un program organizat de guvernul german privind integrarea imigranților în zona capitalei, Berlin, deci știm ce vorbim. Guvernul se străduiește din răsputeri și cheltuiește sume de bani care nouă ni s-ar părea obscene, de la educație, la programe de integrare și formare profesională până la muzee și centre culturale. Eforturile sunt remarcabile și, probabil, neegalate în țările europene și, cu toate acestea, nu funcționează.

Rata șomajului în Germania este cu mult sub cea europeană, undeva sub 6%. Dar Germania are o populație de aproximativ patru milioane de turci, în rândurile căreia șomajul era, acum câțiva ani, de 40%. Ceea ce înseamnă că aproape jumătate din turcii din Germania trăiesc de pe urma sistemelor sociale generoase. Nu mai punem la socoteală că sunt și vreo trei milioane de ruși – care o duc destul de bine –, dar există și cel puțin o jumătate de milion de arabi, în rândurile cărora cifrele sunt încă și mai dramatice. Dacă mergi într-unul din cartierele imigranților din Orientul Mijlociu vei observa imediat similitudinile. Nu arată exact ca Ferentariul, dar foarte aproape de Rahova. Mizerie, blocuri supraaglomerate cu toate lucrurile expuse pe afară, grafitti și mici magazine de cartier. Dacă ai norocul ca cineva să-ți răspundă la întrebări, afli că toți oamenii înghesuiți în aceste getto-uri trăiesc din ajutoare sociale și din trafic de droguri și/sau de persoane. Că traficul de droguri înflorește în astfel de zone nu-i așa o mare noutate. Și asta nu este o poveste care se întâmplă numai în Germania, ci peste tot în Occident, începând din Canada, țara care a inventat multiculturalismul, și terminând cu „progresivele“ state scandive. Ideea că toate culturile sunt egale din punctul de vedere al valorilor și, în consecință, țara gazdă nu are nici un drept să își extindă jurisdicția asupra comunităților culturale diferite. În virtutea acestor idei „generoase“ și „progresiste“ s-a ajuns până acolo încât autoritățile să închidă ochii la abuzuri numai din rațiuni „culturale“. La Berlin am auzit relatări despre femei/soții cărora nu li s-a permis să iasă de ani buni din casă și servesc ca sclave sub ochii neputincioși ai autorităților, care refuză să intervină de teamă să nu jignească sentimentele religioase/culturale ale celor în cauză.

Adevărul evident pe tot teritoriul Europei este că multiculturalismul nu funcționează. Creează enclave culturale închise, fără acces la locuri de muncă, resentimentare și, în cele mai extreme cazuri, terorism. Modelul alternativ este cel american, al așa-numitului „melting pot“, în care toată lumea este liberă să își păstreze tradițiile și credințele, dar trebuie să respecte valorile liberale pe care a fost clădită națiunea.

Românii au ales un președinte german și protestant în pofida ortodoxismului naționalist agresiv promovat de Ponta. Românii au ieșit cu miile în stradă în apărarea arabului Raed Arafat. În România nimeni nu are nici cea mai mică problemă cu miile de imigranți veniți din China, cu bonele filipineze și cu alți lucrători sosiți din Asia pentru că aceștia se „topesc“ în cultura muncii și legislativă internă (mai puțin cea fiscală, desigur). Nu ar fi o problemă, așadar, pentru România să primească 2.000, 5.000 sau …0.000 de refugiați din Siria sau Orient. Teama românilor care resping atât de violent propunerile europene este, credem, că, în loc să integreze acești oameni nefericiți, vor fi obligați să se adapteze la regulile lor. Soluția este simplă. Câtă vreme toată lumea aderă la regulile laice ale democrației și statului de drept, toată lumea este binevenită. Ceea ce trebuie să respingem cu toată puterea nu sunt imigranții, ci multiculturalismul ipocrit care nu mai face diferența între libertate și sclavie. „

Acest articol este interesant pentru ca arata un mare pericol legat de acesti imigranti veniti in numar tot mai mare: crearea de enclave, cu precadere musulmane, in Europa. Trebuie sa se stie insa si urmatorul lucru: laicitatea, cel putin intr-o acceptiune franceza a notiunii, respinge un concordat intre diferite religii. Musulmanii care au venit de-a lungul timpului in Europa, si cazul Frantei este, mi se pare, relevant, nu au renuntat deloc la religia lor pentru laicitate. N-as putea sa spun cati dintre ei au renuntat la religia lor pentru valorile laice… Insa se vede ca in Franta e o problema majora cu ei pentru ca se petrec destule antentate teroriste, motivele fiind de ordin religios cu precadere! Multiculturalismul nu poate functiona in conditiile fanatismului religios belicos. Cu toate acestea migratia aceasta este incurajata. Acesti emigranti, doritori de o viata mai buna, nu inteleg ca Occidentul s-a dezvoltat in spiritul unor valori care nu exista in tarile de unde ei provin. Lucrul asta e esential. Spre exemplu, Siria e o tara care nu a avut niciodata valori occidentale.

„Modelul alternativ este cel american, al așa-numitului „melting pot“, în care toată lumea este liberă să își păstreze tradițiile și credințele, dar trebuie să respecte valorile liberale pe care a fost clădită națiunea.”

Da, numai ca Siria, ca sa dau tot acest exemplu, e o tara care nu a avut niciodata valorile liberale ale Americii. Niciodata nu le-a avut! Este adevarat, exista crestini in Siria, dar Siria nu a avut niciodata valorile liberale ale Americii. De aceea omul sirian, cum arata undeva Freud in aceasta chestiune, se va opune acestor valori la scurt timp dupa ce vor fi pasit pe sol american. E o problema de ordin psihic. El poate ca si admira America, dar valorile Americii nu sunt si ale lui. A admira e una, a avea aceleasi valori sau a tinde spre aceleasi valori e cu totul altceva – as zice ca inclusiv procesele psihice respective sunt diferite. Lucrul acesta ridica probleme foarte mari cand e vorba de mase mari de oameni, nascuti si crescuti intr-un cu totul alt spirit decat cel din tarile unde doresc ei sa emigreze. Diferentele intre Siria si Germania sunt enorm de mari, inclusiv din punctul de vedere al mentalitatii. Asa cum un german cu greu, foarte greu, ar putea sa se adapteze modului de viata din Siria (de dinainte de conflict), asa si unui sirian ii va fi cumplit de greu sa se adapteze modului de viata din Germania. Repet, vorbim de Siria si de tari precum Siria, nu de China sau de Filipine!! In Filipine, de exemplu, 79% din populatie este de religie catolica intr-un stat secular. Islamul cuprinde 10% din totalul populatiei. De aceea in Filipine vorbim de alte valori decat in tari precum Siria. Lucrurile nu trebuie confundate. De aceea „ar fi o problemă, așadar, pentru România să primească 2.000, 5.000 sau …0.000 de refugiați din Siria sau Orient”! Orientul reprezinta o intindere foarte mare, iar tarile de acolo sunt foarte diferite. De exemplu, intre China si Iran sunt diferente uriase din toate punctele de vedere!

Acest aflux masiv de emigranti poate provoca o criza majora in interiorul Uniunii Europene. Se vede de pe acum, in problema cotelor obligatorii.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Anunțuri

Septembrie 11, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 378 comentarii

Atitudinea Germaniei…

Recomand sa cititi articolul lui George Friedman, de pe Stratfor, privind Germania:

Germany Emerges is republished with permission of Stratfor.”

Se arata ca:

By George Friedman

German Chancellor Angela Merkel, accompanied by French President Francois Hollande, met with Russian President Vladimir Putin on Feb. 6. Then she met with U.S. President Barack Obama on Feb. 9. The primary subject was Ukraine, but the first issue discussed at the news conference following the meeting with Obama was Greece. Greece and Ukraine are not linked in the American mind. They are linked in the German mind, because both are indicators of Germany’s new role in the world and of Germany’s discomfort with it.

It is interesting to consider how far Germany has come in a rather short time. When Merkel took office in 2005, she became chancellor of a Germany that was at peace, in a European Union that was united. Germany had put its demands behind it, embedding itself in a Europe where it could be both prosperous and free of the geopolitical burdens that had led it into such dark places. If not the memory, then the fear of Germany had subsided in Europe. The Soviet Union was gone, and Russia was in the process of trying to recover from the worst consequences of that collapse. The primary issue in the European Union was what hurdles nations, clamoring to enter the union, would have to overcome in order to become members. Germany was in a rare position, given its history. It was in a place of comfort, safety and international collegiality.

The world that Merkel faces today is startlingly different. The European Union is in a deep crisis. Many blame Germany for that crisis, arguing that its aggressive export policies and demands for austerity were self-serving and planted the seeds of the crisis. It is charged with having used the euro to serve its interests and with shaping EU policy to protect its own corporations. The vision of a benign Germany has evaporated in much of Europe, fairly or unfairly. In many places, old images of Germany have re-emerged, if not in the center of many countries then certainly on the growing margins. In a real if limited way, Germany has become the country that other Europeans fear. Few countries are clamoring for membership in the European Union, and current members have little appetite for expanding the bloc’s boundaries.

At the same time, the peace that Germany had craved is in jeopardy. Events in Ukraine have aroused Russian fears of the West, and Russia has annexed Crimea and supported an insurgency in eastern Ukraine. Russia’s actions have sparked the United States’ fears of the re-emergence of a Russian hegemon, and the United States is discussing arming the Ukrainians and pre-positioning weapons for American troops in the Baltics, Poland, Romania and Bulgaria. The Russians are predicting dire consequences, and some U.S. senators are wanting to arm the Ukrainians.

If it is too much to say that Merkel’s world is collapsing, it is not too much to say that her world and Germany’s have been reshaped in ways that would have been inconceivable in 2005. The confluence of a financial crisis in Europe that has led to dramatic increases in nationalism — both in the way nations act and in the way citizens think — with the threat of war in Ukraine has transformed Germany’s world. Germany’s goal has been to avoid taking a leading political or military role in Europe. The current situation has made this impossible. The European financial crisis, now seven years old, has long ceased being primarily an economic problem and is now a political one. The Ukrainian crisis places Germany in the extraordinarily uncomfortable position of playing a leading role in keeping a political problem from turning into a military one.

The German Conundrum

It is important to understand the twin problems confronting Germany. On the one hand, Germany is trying to hold the European Union together. On the other, it wants to make certain that Germany will not bear the burden of maintaining that unity. In Ukraine, Germany was an early supporter of the demonstrations that gave rise to the current government. I don’t think the Germans expected the Russian or U.S. responses, and they do not want to partake in any military reaction to Russia. At the same time, Germany does not want to back away from support for the government in Ukraine.

There is a common contradiction inherent in German strategy. The Germans do not want to come across as assertive or threatening, yet they are taking positions that are both. In the European crisis, it is Germany that is most rigid not only on the Greek question but also on the general question of Southern Europe and its catastrophic unemployment situation. In Ukraine, Berlin supports Kiev and thus opposes the Russians but does not want to draw any obvious conclusions. The European crisis and the Ukrainian crisis are mirror images. In Europe, Germany is playing a leading but aggressive role. In Ukraine, it is playing a leading but conciliatory role. What is most important is that in both cases, Germany has been forced — more by circumstance than by policy — to play leading roles. This is not comfortable for Germany and certainly not for the rest of Europe.

Germany’s Role in Ukraine

The Germans did play a significant part in the fall of Ukrainian President Viktor Yanukovich’s government. Germany had been instrumental in trying to negotiate an agreement between Ukraine and the European Union, but Yanukovich rejected it. The Germans supported anti-Yanukovich demonstrators and had very close ties to one of the demonstration leaders, current Kiev Mayor Vitali Klitschko, who received training in a program for rising leaders sponsored by the Christian Democratic Union — Merkel’s party. The Germans condemned the Russian annexation of Crimea and Moscow’s support for the Ukrainian secessionists in the east. Germany was not, perhaps, instrumental in these events, but it was a significant player.

As the Germans came to realize that this affair would not simply be political but would take on a military flavor, they began to back away from a major role. But disengagement was difficult. The Germans adopted a complex stance. They opposed the Russians but also did not want to provide direct military support to the Ukrainians. Instead, they participated in the sanctions against Russia while trying to play a conciliatory role. It was difficult for Merkel to play this deeply contradictory role, but given Germany’s history the role was not unreasonable. Germany’s status as a liberal democracy is central to its post-war self-conception. That is what it must be. Therefore, supporting the demonstrators in Kiev was an obligation. At the same time, Germany — particularly since the end of the Cold War — has been uneasy about playing a direct military role. It did that in Afghanistan but not Iraq. And participating in or supporting a military engagement in Ukraine resurrects memories of events involving Russia that Berlin does not want to confront.

Therefore, Germany adopted a contradictory policy. Although it supported a movement that was ultimately anti-Russian and supported sanctions against the Russians, more than any other power involved it does not want the political situation to evolve into a military one. It will not get involved in any military action in Ukraine, and the last thing Germany needs now is a war to its east. Having been involved in the beginnings of the crisis, and being unable to step away from it, Germany also wants to defuse it.

The Greek Issue

Germany repeated this complex approach with Greece for different reasons. The Germans are trying to find some sort of cover for the role they are playing with the Greeks. Germany exported more than 50 percent of its gross domestic product, and more than half of that went to the European free trade zone that was the heart of the EU project. Germany had developed production that far exceeded its domestic capacity for consumption. It had to have access to markets or face a severe economic crisis of its own.

But barriers are rising in Europe. The attacks in Paris raised demands for the resurrection of border guards and inspections. Alongside threats of militant Islamist attacks, the free flow of labor from country to country threatened to take jobs from natives and give them to outsiders. If borders became barriers to labor, and capital markets were already distorted by the ongoing crisis, then how long would it be before weaker economies used protectionist measures to keep out German goods?

The economic crisis had unleashed nationalism as each country tried to follow policies that would benefit it and in which many citizens — not in power, but powerful nonetheless — saw EU regulations as threats to their well-being. And behind these regulations and the pricing of the euro, they saw Germany’s hand.

This was dangerous for Germany in many ways. Germany had struggled to shed its image as an aggressor; here it was re-emerging. Nationalism not only threatened to draw Germany back to its despised past, but it also threatened the free trade essential to Germany’s well-being. Germany didn’t want anyone to leave the free trade zone. The eurozone was less important, but once they left the currency bloc, the path to protectionism was short. Greece was of little consequence itself, but if it demonstrated that it would be better off defaulting than paying its debt, other countries could follow. And if they demonstrated that leaving the free trade zone was beneficial, then the entire structure might unravel.

Germany needed to make an example of Greece, and it tried very hard last week to be unbending, appearing to be a bit like the old Germany. The problem Germany had was that if the new Greek government wanted to survive, it couldn’t capitulate. It had been elected to resist Germany. And whatever the unknowns, it was not clear that default, in whole or part, wasn’t beneficial. And in the end, Greece could set its own rules. If the Greeks offered a fraction of repayment, would anyone refuse when the alternative was nothing?

Therefore, Germany was facing one of the other realities of its position — one that goes back to its unification in 1871. Although economically powerful, Germany was also extremely insecure. Its power rested on the ability and willingness of other countries to give Germany access to their markets. Without that access, German power could fall apart. With Greece, the Germans wanted to show the rest of Europe the consequences of default, but if Greece defaulted anyway, the only lesson might be that default works. Just as it had been in the past, Germany was simultaneously overbearing and insecure. In dealing with Greece, the Germans could not risk bringing down the European Union and could not be sure which thread, if pulled on, would unravel it.

Merkel’s Case in Washington

It was with this on her mind that Merkel came to Washington. Facing an overwhelming crisis within the European Union, Germany could not afford a war in Ukraine. U.S. threats to arm the Ukrainians were exactly what she did not need. It wasn’t just that Germany had a minimal army and couldn’t participate or, in extremis, defend itself. It was also that in being tough with Greece, Germany could not go much further before being seen as the strongman of Europe, a role it could not bear.

Thus, she came to Washington looking to soften the American position. But the American position came from deep wells as well. Part of it had to do with human rights, which should not be dismissed as one source of decision-making in this and other administrations. But the deeper well was the fact that for a hundred years, since World War I, through World War II and the Cold War, the United States had a single rigid imperative: No European hegemon could be allowed to dominate the Continent, as a united Europe was the only thing that might threaten national security. Therefore, regardless of any debate on the issue, the U.S. concern about a Russian-dominated Ukraine triggered the primordial fear of a Russian try at hegemony.

It was ironic that Germany, which the United States blocked twice as a hegemon, tried to persuade the United States that increased military action in Ukraine would not solve the problem. The Americans knew that, but they also knew that if they backed off now, the Russians would read it as an opportunity to press forward. Germany, which had helped set in motion both this crisis and the European crisis, was now asking the United States to back off. The request was understandable, but simply backing off was not possible. She needed to deliver something from Putin, such as a pledge to withdraw support to Ukrainian secessionists. But Putin needed something, too: a promise for an autonomous province. By now Merkel could live with that, but the Americans would find it undesirable. An autonomous Ukrainian province would inevitably become a base for undermining the rest of the country.

This is the classic German problem told two ways. Both derive from disproportionate strength overlying genuine weakness. The Germans are trying to reshape Europe, but their threats are of decreasing value. The Germans tried to reshape Ukraine but got trapped in the Russian reaction. In both cases, the problem was that they did not have sufficient power, instead requiring the acquiescence of others. And that is difficult to get. This is the old German problem: The Germans are too strong to be ignored and too weak to impose their will. Historically, the Germans tried to increase their strength so they could impose their will. In this case, they have no intention of doing so. It will be interesting to see whether their will can hold when their strength is insufficient.”

Am pus tot articolul deoarece chiar vreau sa-l am pe blog, un articol foarte important, unul din cele mai bune scrise de Dl. Friedman, si care cauta sa explice atat atitudinea Germaniei cu privire la problemele Zonei Euro si ale Europei, dar si cu privire la Ucraina. Am stat si m-am tot gandit la ideile expuse in acest articol… Ar trebui sa expun concluziile la care am ajuns, numai ca nu e foarte usor de tras concluzii. Autorul subliniaza atitutidinea contradictorie a Germaniei atat in privinta chestiunilor legate de Zona Euro, cat si in privinta problematicii Ucrainei, aceste cuvinte fiind edificatoare:

„It is important to understand the twin problems confronting Germany. On the one hand, Germany is trying to hold the European Union together. On the other, it wants to make certain that Germany will not bear the burden of maintaining that unity. In Ukraine, Germany was an early supporter of the demonstrations that gave rise to the current government. I don’t think the Germans expected the Russian or U.S. responses, and they do not want to partake in any military reaction to Russia. At the same time, Germany does not want to back away from support for the government in Ukraine.

There is a common contradiction inherent in German strategy. The Germans do not want to come across as assertive or threatening, yet they are taking positions that are both. In the European crisis, it is Germany that is most rigid not only on the Greek question but also on the general question of Southern Europe and its catastrophic unemployment situation. In Ukraine, Berlin supports Kiev and thus opposes the Russians but does not want to draw any obvious conclusions. The European crisis and the Ukrainian crisis are mirror images. In Europe, Germany is playing a leading but aggressive role. In Ukraine, it is playing a leading but conciliatory role. What is most important is that in both cases, Germany has been forced — more by circumstance than by policy — to play leading roles. This is not comfortable for Germany and certainly not for the rest of Europe.”

Este adevarat ca Europa este inca in criza. Autorul evidentiaza somajul catastrofal al tarilor din Sudul Europei si faptul ca rolul Germaniei nu mai e vazut ca fiind unul benign. Dimpotriva. Si eu am o impresie similara cu a D-lui. Friedman, si anume ca Europa D-nei. Cancelar, sau, poate mai bine zis, „Lumea” D-nei. Merkel, e cu totul diferita de ceea ce a fost si parca nu mai daruieste nicio speranta de mai bine. Pentru ca e o lume in colaps. Iata un mic pasaj din ceea ce spune despre Grecia:

„This was dangerous for Germany in many ways. Germany had struggled to shed its image as an aggressor; here it was re-emerging. Nationalism not only threatened to draw Germany back to its despised past, but it also threatened the free trade essential to Germany’s well-being. Germany didn’t want anyone to leave the free trade zone. The eurozone was less important, but once they left the currency bloc, the path to protectionism was short. Greece was of little consequence itself, but if it demonstrated that it would be better off defaulting than paying its debt, other countries could follow. And if they demonstrated that leaving the free trade zone was beneficial, then the entire structure might unravel.”

El spune ca Germania s-a luptat sa scape de imaginea de „agresor”. Spune ca nationalismul ameninta Germania s-o duca in trecutul sau dispretuit, dar de asemenea ameninta ci comertul liber, esential pentru bunastarea Germaniei. Arata ca Eurozona a fost mai putin importanta, dar odata ce Grecia ar parasi Zona Euro, calea catre protectionism e scurta. El arata ca daca Grecia ar demonstra ca e mai bine daca da faliment decat sa-si plateasca datoriile, alte tari ar putea s-o urmeze. Iar daca demonstreaza ca e un lucru benefic daca parasesc zona de comert liber, atunci intreaga structura se poate desira, adica toata Zona Euro.

La noi multa lume intelege foarte superficial economia… Putini isi pun problema filozofiilor economice, ideologiilor etc. Austeritatea este o ideologie economica, promovata de Germania. Dar se vede ca aceasta nu e benefica Uniunii Europene, din aceasta cauza este si blamata. S-ar putea sa nu fie benefica nici Germaniei pana la urma… Si atunci de ce? De ce Cabinetul Merkel o sustine cu atata ardoare? Pentru ca nici nu-i aduce o glorie de bun augur…

E foarte greu de tras o concluzie, pana nu intelegi foarte exact politica aceasta contradictorie pe care o duce Germania. Repet, Germania… Dar voi face cateva comentarii…

Sa incepem mai intai cu Ucraina. Problema acestei tari foarte sarace trebuia, intr-un fel sau altul, transata… Dupa parerea mea, Ucraina nu mai renta pentru Rusia, cu atat mai mult cu cat ei nu puteau sa plateasca gazul livrat de rusi la preturi promotionale. Pe de alta parte, Rusia ar fi avut nevoie de Ucraina din considerente geopolitice. De dominatie si dictat. Dar, pe de alta parte, Ucraina e o tara mare, atat ca suprafata dar si ca populatie (aprox. 45 milioane de locuitori), ceea ce facea ca problema sa fie destul de dificila pentru Rusia. De aceea evenimentele (revolutie sau lovitura de stat) care l-au dat jos de la Putere pe fostul Presedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, omul agreat de Kremlin n-au constitutit o surpriza pentru Rusia. S-ar putea ca ele sa fi fost tratate intr-o intelegere secreta intre Rusia si Germania.

Se vede foarte clar ca Rusia a iesit castigata prin Acordurile de la Minsk.

Mediafax

Ce prevede acordul de pace privind Ucraina. Cele 13 puncte ale acordului de la Minsk

Se arata ca:

Negocierile de la Minsk s-au încheiat, joi, cu un acord de încetare a focului care urmează să intre în vigoare în noaptea de sâmbătă spre duminică, relatează Russia Today, prezentând cele 13 puncte ale acestui document.

1. Încetarea focului în estul Ucrainei va intra în vigoare duminică, 15 februarie, la ora 00.00 (ora Kievului).

2. Retragerea armamentului greu. Părţile au convenit asupra unei zone demilitarizate, de-a lungul liniei de front care era în vigoare în septembrie. OSCE va monitoriza această zonă care va avea o întindere cuprinsă între 50 şi 150 de kilometri, în funcţie de raza de acţiune a armelor. Retragerea se va încheia la 1 martie.

3. OSCE îşi va folosi dronele şi observatorii pe teren, precum şi imagini din satelit şi date radar pentru a se asigura că ambele părţi respectă acordul.

4. Kievul şi rebelii vor negocia termenii viitoarelor alegeri locale în zonele rebele, ceea ce îi va readuce în cadrul legal al Ucrainei. Kievul va adopta o legislaţie privind autoguvernarea care să fie acceptabilă pentru republicile autoproclamate.

5. Kievul va declara amnistie generală pentru rebeli.

6. Un schimb de prizonieri trebuie să aibă loc la cinci zile de la retragerea completă, respectiv în 19 zile dacă retragerea armamentului se va face în perioada maximă prevăzută de acord.

7. Convoaiele cu ajutor umanitar vor primi acces neîngrădit în zonele afectate de război. Va fi pus în funcţiune un mecanism internaţional de monitorizare.

8. Kievul va relua legăturile economice, plăţile sociale şi serviciile bancare în zonele separatiste, întrerupte anterior ca răspuns la alegerile organizate în republicile autoproclamate. Această prevedere este subiectul unor negocieri ulterioare.

9. După organizarea alegerilor locale în regiunile Doneţk şi Lugansk, Kievul va reinstaura controlul asupra graniţelor lor cu Rusia. Tranziţia ar putea dura, perioadă necesară unei reforme constituţionale cuprinzătoare în Ucraina.

10. Toate trupele străine, armamentul greu şi mercenarii vor fi retraşi din Ucraina. Grupările armate ilegale vor fi dezarmate, dar autorităţile locale din Doneţk şi Lugansk vor putea avea unităţi de miliţie legale.

11. Kievul va implementa o reformă constituţională cuprinzătoare până la sfârşitul anului, care va descentraliza sistemul politic ucrainean şi va oferi privilegii regiunilor Doneţk şi Lugansk. Privilegiile includ autodeterminare în privinţa limbii, libertatea de a numi procurori şi judecători şi stabilirea unor relaţii economice cu Rusia.

12. Observatorii OSCE la alegeri vor verifica dacă alegerile locale din republicile autoproclamate corespund standardelor internaţionale. Procedura exactă pentru alegeri este subiectul unor negocieri ulterioare.

13. Discuţiile în cadrul „grupului de contact” (format din liderii autoproclamatelor republici Doneţk şi Lugansk, un reprezentant al OSCE, fostul preşedinte ucrainean Leonid Kucima şi ambasadorul rus în Ucraina) se vor intensifica în diverse moduri.”

In primul rand Rusia a scapat de o povara: Ucraina. In al doilea rand, printr-un mic razboi, pozitia geopolitica a Rusiei a ramas nealterata. Rusia are Crimeea, a carei importanta strategica la Marea Neagra este evidenta si un control autoritar in Estul Ucrainei (Donetk-Lugansk) – uitati-va, va rog, la punctul 11. din Acord. Este limpede ca Estul Ucrainei va tine de Rusia iar importanta acestui lucru e foarte mare in raport cu o eventuala primire a Ucrainei in NATO, lucru de care Rusia se teme. Cu alte cuvinte, avand Estul Ucrainei sub control (pentru ca acolo sunt oameni care sunt gata sa raspunda oricand la comanda Kremlinului, nu a Kievului) si Crimeea, o eventuala integrare in NATO a Ucrainei este, desigur, dificil de realizat. In orice caz, Rusia poate reactiona repede, imediat. Ceea ce arata George Friedman o iau de buna:

„The Germans did play a significant part in the fall of Ukrainian President Viktor Yanukovich’s government. Germany had been instrumental in trying to negotiate an agreement between Ukraine and the European Union, but Yanukovich rejected it. The Germans supported anti-Yanukovich demonstrators and had very close ties to one of the demonstration leaders, current Kiev Mayor Vitali Klitschko, who received training in a program for rising leaders sponsored by the Christian Democratic Union — Merkel’s party. The Germans condemned the Russian annexation of Crimea and Moscow’s support for the Ukrainian secessionists in the east. Germany was not, perhaps, instrumental in these events, but it was a significant player.”

si anume ca Germania a furnizat suport si pregatire liderilor care l-au rasturnat pe Ianukovici, iar programul de ridicare de noi lideri a fost sponsorizat de partidul D-nei. Merkel, CDU… Insa D-na. Merkel nu a sustinut interventia militara la agresiunea Rusiei, care a urmat. De unde se vede foarte clar ca D-na. Merkel a actionat, de fapt, in favoarea Rusiei!! Trebuie sa remarcam acest lucru. Iar rezultatul Acordului de la Minsk, cum aratam mai sus, confirma acest lucru.

In privinta Uniunii Europene. Eu cred ca e mai mult decat evident ca pe D-na. Merkel nu o intereseaza de fapt flancul sudic al UE. Din partea dumneaei: duca-se! De unde rezulta ca pe D-na. Merkel nu o prea intereseaza Uniunea Europeana, nici Zona Euro. Ci mai mult o relatie buna cu Rusia, unde sa poata avea si o imensa piata de desfacere pentru produsele germane. Nici Ucraina n-o intereseaza! Si s-a vazut ca nu a dorit sa ajute financiar Ucraina, decat cu sume nesemnificative, daca asta inseamna ajutor. Si ajunsi aici ar trebui sa ne gandim la altceva. La o realitate a Germaniei, a acelei Germanii de dupa 1989

Ce se intampla? Germania inainte de 1989 era impartita in doua: Germania Federala, capitalista, si RDG, tara comunista, facand parte din Tratatul de la Varsovia si gravitand in jurul Kremlinului. Pentru cei tineri astea sunt povesti dintr-o alta era. Stiu asta. Insa problema e alta. In RDG erau multi comunisti si au ramas si in zilele noastre. Mai mult, spionajul, inclusiv cel politic, al serviciilor rusesti era foarte activ in RDG. Eu cred ca intr-un mod aproape sigur aceste legaturi au ramas si pana in zilele noastre, cu atat mai mult cu cat liderii la varf mai pot fi si cumparati intr-un fel sau altul, fara sa se poata demonstra ca ar fi vorba de coruptie, pentru ca nu se doreste asta. Dupa parerea mea, poate nu D-na. Merkel, dar nu se stie niciodata, sunt oameni la varf, in Germania, vizibili sau care stau in umbra, cumparati prin serviciile de spionaj rusesti de catre Puterea de la Kremlin. Sa nu ne miram daca Germania, prin politica aceasta „contradictorie” pe care o promoveaza in Europa, ar dori sa-i faca Rusiei cadou tot Sudul neperformant economic al Europei, aratand cu degetul asupra coruptiei din tari ca Italia, Romania, Bulgaria, dar camufland perfect coruptia interna din Germania care se traduce prin cardasia mascata cu rusii. Evident, nu pot sa faca lucrul acesta dintr-o data, inteleg asta. Iata insa un articol aparut in The Washington Post si semnat de catre :

Forget left and right: Europe’s divisions lie elsewhere

Se arata ca:

„For those who want a happy ending or an easy moral to the story, the election of a new Greek government last month poses some interesting quandaries. Progressives of various kinds at first hailed what appeared to be a victory for the radical left-wing party Syriza, but they were caught off guard when Syriza instantly struck a coalition deal with the Independent Greeks, a radical right-wing party that Daniel Cohn-Bendit, a legendary European leftist, bluntly described as “ultranationalist” with a “homophobic, anti-Semitic, racist” leader.

Many of those who rooted for Syriza because of its campaign against the budget-cutting “austerity” program imposed on Greece by its creditors were also taken aback when other, more urgent priorities appeared on the new leaders’ agenda. Both parties turn out to have close connections to the authoritarian Russian government, and both have curious links to a notorious Russian fascist ideologue, Alexander Dugin, who among other things has called for a “genocide” of the “race of Ukrainian bastards.” Accordingly, the new Greek government’s first foreign policy act was not a protest against European economic policy but a protest against sanctions on Russia. Only then did it launch negotiations with its European creditors by announcing that it would refuse to negotiate with its European creditors.

In truth, Greece makes nonsense out of all of the political categories we normally use in Europe. Our notions of “left” and “right” are ancient, dating to the French revolution: In 1789, the nobility sat on the right side of the Assemblée Nationale, and the revolutionaries sat on the left. Since then, “people who want change” are supposedly leftist, and “conservatives” are rightist. This typology hasn’t really worked for a long time — there have been plenty of revolutionary right-wing movements, and an equal number of conservative leftists. But this language now obscures what is happening in Europe altogether.

The most important division in Europe is not right vs. left. Nor is the main issue even “austerity” vs. “anti-austerity.” Some of the countries hit hardest by the 2009 financial crisis have pursued “austerity” with great success. Ireland has restructured and is once again growing. Latvia found ways to cut government spending without cutting pensions and is growing at one of the fastest rates in Europe.

The real division in Europe is between what I would call established, integrationist politics and isolationist, nationalist politics. It was visible last year in Britain, during the Scottish independence referendum. The Scottish Nationalists were unlike Syriza in many, many ways, but they were using similar language of “national renewal,” and they were calling for a similar reassertion of national control: Control over the economy, over political decisions, over borders. Syriza gets along well with the Greek far right because, in essence, both want to reassert national control. Perhaps the right would prefer a higher emphasis on immigration, but it shares Syriza’s furious hatred of the “troika” that control the bailout fund which has been extended to Greece — the European Central Bank, the European Commission and the International Monetary Fund.

Both parties want decisions about Greece to be made inside Greece. Foreigners, especially bankers, should go away and keep their opinions to themselves. As it happens, Russia is now led by a man who voices exactly the same views: Vladimir Putin has also isolated his country, politically and economically, from the rest of Europe. Hence the warmth between him and the Greeks.”

Sa explicam pe intelesul tuturor. Se stie ca Germania doreste sa impuna Greciei o cura de dura austeritate. Ca noul guvern, cel al lui Alexis Tsipras – Syriza – nu e de acord, toata lumea stie… Numai ca D-na. Applebaum spune ca primul Act de politica externa pe care l-a emis acest nou guvern nu a fost acela de a protesta impotriva politicilor economice duse in Europa, ci acela de a protesta impotriva sanctiunilor impuse Rusiei! Cu alte cuvinte, D-na. Merkel prin politica inflexibila pe care o duce fata de Grecia, impunand o austeritate fata de care toata Grecia e impotriva, impinge aceasta tara in bratele Rusiei. Politica D-nei. Merkel este o politica pro Rusia si antieuropeana! Rusia, dupa sfarsitul Razboiului Rece, in 1989, a pierdut aliati – tarile din fostul Tratat de la Varsovia sunt acum in NATO – de aceea Rusia are nevoie de noi aliati, iar Germania Angelei Merkel cauta sa-i faca niste cadouri cat mai placute. Mai mult, D-na. Applebaum arata un lucru foarte interesant: Syriza este intr-o coalitie cu un partid de extrema dreapta, Grecii Independenti, carcaterizat de catre Daniel Cohn-Bendit, legendar om de stanga din Europa, drept „ultranationalist”, cu un lider „homofob, antisemit si rasist”. Interesant este ca ambele partide au legaturi cu notoriul lider fascist rus, omul de casa al Kremlinului, Alexandr Dughin, care, printre altele, indemna la „genocidul rasei ucrainene de bastarzi”. Iar austeritatea pe care Germania a impus-o Greciei a condus la o astfel de situatie care pune probleme si in interiorul NATO. Este corect sa sesizezi diviziunea Europei intre politicile integrationiste si cele izolationiste, nationaliste. Insa comunitarismele acestea nationaliste au aparut ca urmare a crizei din Zona Euro, care inca mai bantuie Europa, si sunt intretinute de politicile de austritate promovate de Germania, pentru ca inainte, dupa cum observa George Friedman, nu era asa. Este limpede ca daca Zona Euro, care se bazeaza pe o moneda unica, euro, expresie limpede a integrationismului, incepe sa functioneze foarte prost datorita in principal noii ideologii economice, austeritatea, incepe sa apara izolationismul sau nationalismul, pentru ca moneda proprie unei tari are un astfel de caracter, unul national. Integrationismul acesta, de care vorbeste D-na. Applebaum, nu trebuie confundat cu liberalismul. Euro, spre deosebire de US dollar, este o moneda unica pentru un grup de mai multe tari. In felul asta un grup de tari se integreaza monetar si economic. Insa asta nu inseamna ca intr-o tara ce are moneda sa proprie nu poti sa ai libertate economica. Una e libertatea economica si alta e integrationismul prin intermediul monedei unice, euro. Libertatea economica este atunci cand esti liber, cand nu te ingradeste cineva sau statul, cand statul nu-ti impune ceva, implicarea sa in economie fiind minimala. Integrationismul nu inseamna neaparat libertate economica, de vreme ce ti se impune de la centru o ideologie, prin Tratatul de Guvernanta Fiscala, pe care n-ai incotro si trebuie, fortat, s-o accepti. Pentru ca aici e vorba de integrarea ideologica, nu neaparat de libertate, iar George Friedman puncteaza excelent: Germania se comporta ca un stapan, celelalte tari incep sa le cam fie frica de Germania. Deci acest integrationism presupune un stapan de temut: Germania. Or, asta nu mai este libertate. Nationalismul, atunci, nu e decat o reactie de impotrivire la o astfel de politica promovata de Germania, ce tinde sa devina dictatoriala. O impartire a Europei intre Germania si Rusia? N-ar fi exclus sa se urmareasca un asemenea lucru. De aceea SUA trebuie sa supravegheze ce se intampla aici, iar Germania, oamenii de la varf din Germania, indiferent ca se afla la Putere sau in Opozitie, trebuie supravegheati informativ pentru ca pericolul de derapaj e mare, coruptia, mascata in diverse feluri, e de asemenea mare, iar Germania, prin politicile sale pe care le practica, poate pune in pericol NATO si securitatea SUA.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Februarie 16, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 62 comentarii