O atmosfera din a doua jumatate a sec. XIX…

Ma numar printre cei ce cred ca Eminescu trebuie citit si aprofundat chiar si in zilele noastre. Eminescu a fost un mare poet, cu sclipiri de geniu. Acest lucru se vede nu doar din subiectele abordate (atat in proza cat si in poezie), dar si in constructia frazei poetice si melodia acesteia. De unde se vede ca omul a fost inzestrat cu un talent rar si cu un har iesit din comun.

In zilele noastre de erodare a spiritualitatii si, pe cale de consecinta, de evident declin cultural, eu va propun sa-l (re)citim pe Eminescu si ne vom simti mai bine. O asemenea experienta spirituala iti poate deschide noi orizonturi pe care s-ar putea sa nu le fi cunoscut niciodata inainte. Dar, cine stie?, poate si acel ceva uitat si ingropat undeva sub un strat gros de timp poate fi adus la iveala, cand poate nici nu te asteptai…

Ma gandeam sa pun pe blog o poezie de Eminescu. Dar nu una care sa trateze un profund subiect filozofic sau o suava poezie de dragoste. Ci o poezie care sa evoce o atmosfera specifica acelei epoci. Cum am putea sugera mai bine cititorului modern o atmosfera din a doua jumatate a sec. XIX? Cum i-am putea inspira mireasma unei epoci? Sigur, ai putea spune ca parca e mai usor in arta vizuala intrucat privind un tablou de epoca sau chiar o fotografie veche iti poti da seama destul de bine. Dar tabloul, totusi, nu vorbeste. Cuvantul este sublimat in imagine. Pe cand poezia poate crea imagini si chiar tablouri, dar nu cu ajutorul culorilor si pensulei, ci cu ajutorul cuvintelor. Si chiar citind, spre exemplu, un roman, vedem cu ochii mintii scena descrisa acolo. Poezia are darul de a sugera mult mai mult – parafrazandu-l pe Baudelaire: asa cum o sticluta veche cu un parfum de mult uitat, odata redescoperita si deschisa, raspandeste in atmosfera actuala balsamul unei alte vremi, asa si poezia ne aduce in actualitate aroma unei alte epoci. Si iata la ce m-am gandit:

„Din Berlin la Potsdam

Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe.
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie,

C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși…
Și de gât cu blonda Milly,
C-ochi albaștri, buze roși.

Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decât arderea-unei jertfe
Într-o vecinică cățuie.

Am aprins și eu luleaua
Și jertfesc lui tata Brahma,
Lângă mine-un șip cu Kümmel!
Ș-o bucată de păstramă.

Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuță ­
Am picior de maimuțoi,
Milly-nsă de pisicuță.

Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.

Ș-acum șuieră mașina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümmel mă invită,
Milly-mi râde. ­ Ce-mi mai pasă!”

Mihai Eminescu

Uluitoare poezie!! 🙂 Foarte frumos!