Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Lucrurile nu stau chiar asa… Dar cum stau ele de fapt?

Iata ce scrie Vladimir Tismaneanu pe blogul sau:

Cartezianismul lui Ilici…

„Regimul Iliescu s-a întemeiat pe minciună. Nu minciuni banale, deplorabile, firește, ci mega-minciuni. Uriașe, colosale, gigantice. Scandalurile falselor doctorate–pentru că un doctorat bazat pe plagiat este unul fals– ale unor Ponta, Oprea, Tobă și alții/altele ejusdem farinae nu sunt decât vârful unui aisberg al amoralității maladive născută din minciuna fondatoare a “emanației spontane”. Când scriu că Iliescu și cei proveniți din a sa lume interlopă sunt bolșevici, am în vedere faptul că ei practică minciuna precum un mod de viață. Pe scurt, deviza lor este: “Mint, deci exist!””

Ceea ce ma frapeaza e ca dizertatia critica se desfasoara doar in legatura cu un anumit regim… Eu cred ca un om de stiinta, pe langa faptul ca nu trebuie sa plagieze, mai trebuie sa fie si obiectiv. Pentru a fi credibil.

Totusi, studiile doctorale ale lui Petre Toba nu s-au desfasurat in perioada regimului Iliescu, dupa cum insusi Dl. Toba a declarat – v. aici. Perioada a fost 2008-2011, iar teza de doctorat a fost sustinuta in mod public pe 15 februarie 2011.

In perioada 2008-2011, din cate imi amintesc eu, era un alt regim. Sustinut din rasputeri de Dl. Tismaneanu, daca nu ma insel. E vorba de Regimul Basescu.

Interesant ce spune si Cristian Preda, pe FaceBook:

„Tobă n-avea ce să caute în guvern. Și nici n-a plecat când a fost făcut public plagiatul, ci doar în clipa când procurorii au arătat că îl proteja pe alt plagiator, Oprea. E nevoie la Interne de cineva care n-a furat. Nimic. Nici bani, nici fraze.”

Intrebarea logica, carteziana, care se pune in asemenea conditii este: cum a ajuns Dl. Toba ministru in Guvernul Ciolos, de tehnocrati, sub Presedintele Iohannis, ca nu cred ca mai e Presedinte Dl. Iliescu…?

Nu sustin doctorate obtinute in urma unor plagieri, dar lucrurile acestea sunt minore in comparatie cu altele. De exemplu, cand Obama il ridica in slavi pe Ho Si Min:

Thomas Jefferson, unchiul Ho si Barack Obama (Updated)

Motto:”What is the nature of the threat which communism brings to the free world? It is the threat of an all-powerful state, dedicated to the extinction of individual dignity and individual freedom–individualism, in short. To put it more simply, communism is the death of the soul. It is the organization of total conformity–in short, tyranny–and it is committed to making tyranny universal.”–Adlai E. Stevenson, 12 septembrie 1952

In politica trebuie facute compromisuri. Diplomatia implica anumite gesturi formale, ritualuri ale politetii, declaratii de curtoazie. Ceea ce insa nu inseamna renuntarea la adevar si inlocuirea istoriei reale prin mit. Pe scurt, nu vad nicio legatura intre parintii fondatori ai natiunii americane si Ho Si Min, dictatorul stalinist din Vietnamul de Nord. Ca acesta a tinut sa apara ca un mare luptator pentru independenta nationala e de necontestat. Ca i-a trimis scrisori lui Harry Truman este real. Scrisori la care acel admirabil om de stat a refuzat sa raspunda. Dar tot de necontestat este ca a dispretuit democratia, statul de drept, piata libera, pluralismul.

In octombrie 1987 am organizat la New York o conferinta intitulata “Will the Communist States Survive? The View from Within”. Intre participanti,cunoscutii disidenti Aleksandr Zinoviev, Eduard Kuznetsov, Agnes Heller, Svetozar Stojanovici, Geza Szocs, Dorin Tudoran, Carlos Alberto Montaner, Carlos Franqui, Jakub Karpinski, Humberto Belli si Duan Van Tuai. Acesta din urma era supravietuitor al GULAG-ului vietnamez. A scris una din cutremuratoarele marturii privind sistemul concentrationar din Vietnamul comunizat, a demascat regimul intemeiat de Ho Si Min drept unul ilegitim si criminal. Daca ar fi citit aceasta carte, daca ar fi ascultat marturisirile victimelor dictaturii fondate de “unchiul Ho”, presedintele Obama ar fi putut evita afirmatia buimacitoare ca despotul comunist vietnamez (nicidecum “liderul nationalist”) ar fi fost inspirat vreodata, in mod onest, de Declaratia de Independenta, de Constitutia americana si de cuvintele lui Thomas Jefferson.

“And we discussed the fact that Ho Chi Minh was actually inspired by the U.S. Declaration of Independence and Constitution, and the words of Thomas Jefferson. Ho Chi Minh talks about his interest in cooperation with the United States. And President Sang indicated that even if it’s 67 years later, it’s good that we’re still making progress.”

http://www.washingtonpost.com/business/obama-us-vietnam-committed-to-regional-asia-pacific-trade-deal-by-years-end/2013/07/25/23b72d3a-f543-11e2-81fa-8e83b3864c36_story.html

http://www.amazon.com/Vietnamese-Gulag-Doan-Van-Toai/dp/0671603507/ref=sr_1_1?s=books&ie=UTF8&qid=1374783428&sr=1-1

PS Pentru cei care pretind ca n-as indrazni sa scriu ce cred despre Guevara, guevarism, stangism, comunism, fascism, stalino-fascism etc in Statele Unite si ca imi rezerv analizele critice pentru spatiul romanesc (ori exclusiv est european), deci ca as practica un fel de dublu discurs, unul in “Orient”, altul in “Occident”:

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/the-politics-of-resentment/

Update: Am citit recent cuvantarile electorale ale candidatului democrat la alegerile prezidentiale din 1952, Adlai Stevenson. Neindoios, un om extrem de inteligent. Un veritabil liberal anticomunist, o specie, din pacate, cvasi-disparuta. Pasaje memorabile, o proza politica impresionanta, precum si o intelegere remarcabila a pericolului totalitar comunist. Cartea, intitulata “Major Campaign Speeches of Adlai E. Stevenson”, a aparut acum sase decenii la Random House.

Motto-ul volumului este din William James, un text aparut pe 7 octombrie 1904, la care merita sa reflectam, tot cei care credem in libertate, moderatie si fermitate: “Reason is one of the very feebles of Nature’s forces, it you take it at one spot and moment. It is only in the very long runthat its effects become perceptible. Reason assumes to sette things by weighing them against one another without prejudice; but what affairs in the concrete are settled by is and always will be just prejudices, partialities, cupidities, and excitements. Appealling to reason as we do, we are in a sort of forlorn hope situation, like a small sandbank in the midst of a hungry sea ready to wash it out of existence. But sand banks grow when the conditions favor; and weak as reson is, it has the unique advantageover its antagonists that it activity never lets up and that it presses always in one direction, while man’s prejudices vary, their passions ebb and flow, and their excitements are intermittent. Our sandbank, I absolutely believe, is bound to grow–bit by bit it will get dyked and break-watered.”

Asemenea ganduri sunt de natura sa previna orice iluzii legate de monstruozitatile totalitare, mai vechi sau mai noi. Stevenson isi incheia prefata cartii cu ceea ce socot a fi nepieritoarele cuvinte ale lui Thomas Jefferson din scrisoarea catre John Tyler: “No experiment can be more interesting than that we are now trying, and we trust will end in establishing the fact, that man may be governed by reason and truth…” Increderea in ratiune si adevar este sansa cea mare a democratiilor in lupta cu inamicii lor.

A propos de cele mentionate in articol, imi scrie un bun prieten: “Cine il sfatuieste politic si strategic pe Barack Obama? Si cum poate fi ASTA expertiza Departamentului de Stat in privința Vietnamului? Ori a Consiliului de Securitate Nationala? Aici nu e doar lipsa de informație obiectiva ori stangismul nedisimulat al unui Presedinte. Trebuie văzut ceva mult mai rau, o contaminare cu pseudo-expertiza stangista a unor sectoare importante din instrumentele institutionale de evaluare si execuție a strategiei Statelor Unite. Ce face Obama nu mi se pare o gafa stanjenitoare, ci o rescriere cinica a istoriei trecute, pentru a deforma in sens ideologic istoria care se face. Ca toți stangistii, si Obama este un salvationist. Dar Obama e Presedintele Statelor Unite. A devenit salvationist aparatul de stat al SUA?”

Nu am un raspuns indeajuns de informat, de insider, pot face conjecturi pe baza datelor aflate in domeniul public. Presedintele Obama a exprimat ingrijorarea Statelor Unite legata de gravele incalcari ale drepturilor omului in Vietnam. Tot presedintele Obama a rostit cuvintele citate in articol. Abuzurile la adresa drepturilor omului au fost caracteristica dictaturii lui Ho Si Min si bolsevicilor vietnamezi. Deci, eu unul, vad o contradictie intre angajamentul anti-totalitar, pe de o parte, si complimentele facute unui tiran culpabil de asasinate in masa, pe de alta.”

Iar Romania a intrat in NATO in 2004, pe vremea lui Iliescu… Si Ion Iliescu i-a transmis oficial Secretarului General al NATO dorinta de a adera inca din 1993…

Asa ca, stimati domni, voi face si eu precum Dl. Iulian Fota: suntem profesionisti sau…?

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Reclame

septembrie 4, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Lucrurile nu stau chiar asa…

Despre recentele declaratii ale ambasadorului SUA la Chisinau, declaratii care au starnit vii controverse pe ambele maluri ale Prutului, am scris si eu aici.

V-as supune acum atentiei un editorial al maestrului Ion Cristoiu pe aceasta tema:

Babuinii noștri n-au înțeles nimic din cele două lecții dure ale momentului: Declarația ambasadorului american la Chișinău și Tragedia kurzilor

Se arata ca:

„Ceaunul românesc din aceste zile nu mai face mămăligă. Clocotește fără să fiarbă nimic. Focul care a dus la acest clocot e declarația făcută de ambasadorul SUA la Chișinău cu prilejul aniversării Independenței:
„Moldova trebuie să rămînă un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova”

Declarația, ținînd de un interviu mai amplu acordat postului public de televiziune al Republicii Moldova, a stîrnit în rîndurile babuinilor din România o agitație vecină cu paranoia.
Politicieni, jurnaliști, bloggeri, felceri, moașe, vînzători de valută și istorici pîrîți s-au năpustit asupra ambasadorului american la Chișinău.
Ambasadorului i se trimit scrisori deschise, comunicate, precizări, puneri la punct, texte clișeu de istorie națională.
Paranoia a ajuns pînă acolo încît unele site-uri îl suspectează pe ambasadorul american la Chișinău de a fi nici mai mult nici mai puțin decît agent KGB. Argumentul? Știe rusește! Mulți și-au permis să fie colțoși cu ambasadorul. Explicabil. E vorba de ambasadorul american la Chișinău. Dacă ar fi fost vorba de ambasadorul american la București, puțini dintre colțoși ar fi avut curaj să mîrîie la el. Nu de alta, dar ambasadorul american la București e stăpînul României, așa cum cel de Chișinău e stăpînul Republicii Moldova. Voi considera că demnii față de ambasadorul american la Chișinău sînt oameni și nu babuini în clipa cînd vor mîrîi la ambasadorul american de la noi. Deocamdată, pe cît de tare mîrîie la un ambasador dintr-o altă țară, pe atît se pisicesc pe lîngă ambasadorul american din țara noastră.
Alții, după prima pornire de a mîrîi, amintindu-și brusc că-i vorba de un diplomat al Puterii Garante, o dau pe scheunat.
Cum adică?
America, partenerul strategic al României, face o astfel de Declarație antiromânească?

Datul în clocot al politicienilor e explicabil și într-un fel corect prin fișa postului.
Din Unirea cu Republica Moldova se storc voturi. Dacă nu poți promite un podeț, deoarece asta înseamnă riscul ca alegătorii să te întrebe de ce nu l-ai făcut, de ce să nu promiți Unirea Republicii Moldova cu Patria Mamă? Fiind vorba de un moment care se va petrece, dacă se va petrece, după ce politicienii și alegătorii de azi vor fi oale și ulcele, e la îndemîna oricui să promită.

M-a uluit reacția jurnaliștilor.
Nu a celor de la Realitatea tv, în frunte cu Lavinia Șandru, care nu s-a decis nici acum dacă e jurnalistă sau actriță de telenovele de cămin cultural, ci a jurnaliștilor care se pretind profesioniști.
De la aceștia mă așteptam la analize lucide ale declarației și nu la zbuciumări sentimentale cu vădite note demagogice.

Să vedem mai întîi contextul în care a fost făcută Declarația.
În Republica Moldova au loc alegeri prezidențiale.
Una dintre cauzele care pot duce la eșecul unui candidat pro-european e identificarea acestuia cu un adept al Unirii. Să fim serioși! Excepție făcînd o minoritate, alcătuită și din agenți de influență ai Serviciilor noastre secrete, nimeni de peste Prut nu vrea ca Republica Moldova să se unească cu România. Ce politician din Basarabia ar vrea să fie la noi cel mult prefect în timp ce acum poate rîvni la postul de conducător de țară? În aceste condiții, pentru ca la Chișinău să fie o conducere proeuropeană și prin asta pro-românească, e musai ca tema Unirii să treacă în planul secund al disputelor politice de la Chișinău. Disputele politice de la Chișinău sunt însă alimentate de campaniile din România gen Uite, acuș – acuș trecem Prutul! Declarația ambasadorului american a urmărit să-i descurajeze pe politicienii români.

În România tema Unirii e vehiculată cu o intensitate halucinantă prin raportare la ceea ce Nae Ionescu numea realități.
Își imaginează cineva vreo Mare Putere Europeană acceptînd Unirea?
Și nu pentru că asta ar însemna să supere Rusia, mai ales că, rămînînd cu Transnistria, Rusiei nici nu i-ar părea rău să aibă loc Unirea, ci pentru că revenirea Basarabiei la țara mamă ar însemna o Românie mai mare, mai puternică decît cea de acum. În ceea ce Perfidul Albion numea pe vremuri echilibrul european, o Românie reîntregită ar da mari bătăi de cap Marilor Puteri.

Nici America n-are interesul să vadă România mai mare decît e. E lesne de înțeles ce-ar însemna pentru americani, precedentul numit Unirea Republicii Moldova cu România. Americanii s-ar confrunta cu alte numeroase pretenții europene de schimbare a granițelor postbelice.

Bine, bine, zic babuinii îngrijorați c-ar putea supăra cu mîrîitul lor Marele Stăpîn și, prin urmare, preferă să scheaune, dar România e partener strategic al Americii, țara pe a cărei credință de cîine poate conta America în zonă. Cum să ne facă una ca asta America?
Le-aș putea răspunde cu jocul subtil al Germaniei hitleriste, care, deși vedea că Mareșalul Antonescu ar sta și-n cap de dragul Berlinului, cînd venea vorba de Diktatul de la Viena, ne lăsa să miorlăim cît puteam de tare, fără a se angaja o clipă că ne va da Ardealul. Avea ceva Germania cu noi? N-avea nimic. Avea în schimb interesul să nu-i supere pe unguri, și ei aliați.

Eu însă nu voi invoca trecutul.
Eu voi invoca prezentul.
Aviația turcă pisează cu bombe pe kurzi.
Asta după ce Erdogan a obținut acceptul secret al Americii să-i masacreze.

Kurzii au fost însă aliați loiali și eficienți ai Americii în confruntarea cu ISIS și cu Assad. Ei se bat însă pentru a-și face un stat al lor. Acest popor de 40 de milioane de suflete e un exemplu de ce înseamnă nedreptățile Cuconiței care e Istoria. N-au și ei în fine un stat al lor, un stat mic, fie și cît Luxemburgul, dar stat, cu președinte și drapel. N-au stat pentru că turcii văd într-un stat kurd un pericol mortal pentru ei. Drogați de iluzia că Partenerul Strategic America va fi recunoscător pentru tot ceea ce au făcut ei ca aliați credincioși, kurzii s-au iluzionat că-și pot permite un stat cu acceptul american. America avea de ales între Turci și Kurzi. Au ales pe turci, deoarece de turci nu se pot lipsi acum, pe cînd de kurzi, da. Și America și-a dat acceptul ca Turcia să-i masacreze pe kurzi, (bombănelile oficialilor americani sunt așa, de ochii lumii), deși aceștia sînt parteneri strategici ai Americii.

Babuinii de la noi n-au înțeles nimic din lecția trecutului, lecție care spune inclusiv babuinilor că în politica mondială nu există sentimente, ci doar interese. Nu oarecare, ci crunte, nemiloase.
Nu înțeleg nimic nici din cele două lecții ale prezentului: Declarația ambasadorului american și tragedia kurzilor.
Vor înțelege ei, babuinii, că singura politică a unei țări e cea bazată pe interesul ei național și nu pe iluzii de telenovelă în relația cu Marile Puteri?”

Nu vreau sa cad intr-un nationalism desuet, dar parerea mea este urmatoarea: noi, romanii, trebuie sa afirmam raspicat ca unirea Romaniei cu Basarabia e in interesul national al tarii noastre. Ca sa fiu foarte scurt in a explica de ce trebuie sa avem o astfel de atitudine, de ce trebuie sa reactionam in felul asta, voi spune doar ca, in caz contrar, se va mai intampla ceea ce observa oarecand Horia-Roman Patapievici: „se vor pisa, in continuare, altii in capul nostru”!!, citat din memorie. De aceea trebuie sa avem o asemenea atitudine si sa militam activ pentru unirea Basarabiei cu Romania. Este o lasitate fara margini si un servilism abject sa lasi totul pe seama Marilor Puteri, adica sa te pui singur in situatia de a nu conta deloc. Lucru asta e demn de cel mai mare dispret pentru ca e o lasitate care contravine idealurilor de unitate nationala ale propriului tau popor. Cu alte cuvinte, fara sa ti-o ceara cineva, te pui singur in postura de babuin. Pentru ca eu, ma iau pe mine ca exemplu, nu trebuie sa fiu intotdeauna de acord cu America, sau cu Presedintele SUA, sau cu Departamentul de Stat, sau cu ambasadorul SUA la Bucuresti, sau cu omologul sau de la Chisinau etc. Asta inseamna libertate si democratie.

Pe de alta parte, noi suntem intr-o alianta cu SUA si intr-un parteneriat strategic. SUA nu este o putere garanta pentru noi. Romania e tara membra cu drepturi depline a NATO.

„Își imaginează cineva vreo Mare Putere Europeană acceptînd Unirea?” – dar Unirea nu e actiunea unei Mari Puteri Europene. Ci in primul rand ar trebui sa existe vointa si dorinta cetatenilor de pe ambele maluri ale Prutului. Am inteles ca in Rep. Moldova sunt multi care n-ar vota pentru unire poate pentru ca nu inteleg bine lucrurile, poate din cauza propagandei rusesti, foarte puternice acolo, poate ca din cauza ca se tem de o amenintare directa din partea Rusiei sau cine stie din ce alta cauza. Asa s-a intamplat si la 1859 si la 1918, dar oamenii politici de atunci au militat pentru Unire si au facut demersurile necesare ca Unirea sa fie recunoscuta de catre alte tari, inclusiv Marile Puteri.

Este ingrozitor de umilitor pentru tara asta si pentru poporul roman sa creada ca trebuie sa accepte cineva, fie si o Mare Putere Europeana, Unirea cu Basarabia. A o recunoaste, asta e altceva.

Paralela cu perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial e caduca, intrucat nu mai sunt acele vremuri.  Iar a face o paralela intre NATO, alianta de acum, si alianta cu Germania hitlerista e un lucru totalmente gresit: este de natura evidentei.

„Excepție făcînd o minoritate, alcătuită și din agenți de influență ai Serviciilor noastre secrete, nimeni de peste Prut nu vrea ca Republica Moldova să se unească cu România. Ce politician din Basarabia ar vrea să fie la noi cel mult prefect în timp ce acum poate rîvni la postul de conducător de țară? În aceste condiții, pentru ca la Chișinău să fie o conducere proeuropeană și prin asta pro-românească, e musai ca tema Unirii să treacă în planul secund al disputelor politice de la Chișinău. Disputele politice de la Chișinău sunt însă alimentate de campaniile din România gen Uite, acuș – acuș trecem Prutul! Declarația ambasadorului american a urmărit să-i descurajeze pe politicienii români.”

Textul asta contine o exagerare si un adevar:

Exagerarea: „Excepție făcînd o minoritate, alcătuită și din agenți de influență ai Serviciilor noastre secrete, nimeni de peste Prut nu vrea ca Republica Moldova să se unească cu România.”

Adevarul: „Ce politician din Basarabia ar vrea să fie la noi cel mult prefect în timp ce acum poate rîvni la postul de conducător de țară? În aceste condiții, pentru ca la Chișinău să fie o conducere proeuropeană și prin asta pro-românească, e musai ca tema Unirii să treacă în planul secund al disputelor politice de la Chișinău.”

Si mai e ultima reactie, de un servilism ingrozitor: „Disputele politice de la Chișinău sunt însă alimentate de campaniile din România gen Uite, acuș – acuș trecem Prutul! Declarația ambasadorului american a urmărit să-i descurajeze pe politicienii români.”

Legat de ultima parte a editorialului. De unde pana unde kurzii aliati ai SUA? Exista vreun document care sa ateste acest lucru? In cazul Romaniei exista: Romania e membru cu drepturi depline al NATO. Kurzii nu vad in ce alianta ar fi cu SUA… Pe de alta parte, eu n-am auzit ca America i-ar sprijini pe kurzi in conflictul din Siria. Oficialii americani, Departamentul de Stat au folosit sintagma de „opozitie moderata” – aceea e sprijinita de SUA. E adevarat ca nu e clar din cine e compusa aceasta „opozitie moderata”. Si nicidecum nu vad prin ce s-a angajat SUA sa apere cauza kurzilor. Si atunci cum ai putea sa spui ca i-a sacrificat? Iar kurzii nu sunt parteneri strategici ai Americii, eu n-am auzit ca ar fi: exista un document in acest sens?

Iar pe noi trebuie sa ne intereseze implinirea idealurilor noastre de unitate nationala, nu ce batai de cap au altii – asta e treaba lor!!

Un alt editorial pe care doresc sa-l comentez:

Unde sunt Meșterii de altădată?!

„Cine dintre noi n-a avut un necaz în gospodărie produs de ceva care s-a stricat?
O instalaţie electrică, o centrală termică, un aparat de aer condiţionat.
Şi cine dintre noi nu s-a dat de ceasul morţii să aducă în casă, oricît l-ar costa, un priceput la reparat, un profesionist al meşteşugului, într-un cuvînt un Meşter?
Eu cel puţin, de fiecare dată cînd am adus în casă, găsit cu greu, un asemenea Meşter l-am primit cu mai mare sfiala decît dacă în casă mi-ar fi intrat însuşi distinsul Honoré de Balzac.
Şi tot timpul cît Distinsul a meşterit la aparatul defect am umblat în jurul lui în vîrful picioarelor, ca nu cumva să-l supăr şi să plece.

Nu e de mirare că, dînd în Publicistica lui Arghezi, peste articolul Biblioteca Muncitorului – tipărit în Săptămîna CFR din 12 iunie 1942 – am tresărit, uimit că marele scriitor a rămas impresionat, ca şi mine, de personalitatea unui Meşter care a făcut miracolul de a-i repara ceva care părea iremediabil stricat.

Desigur, Tudor Arghezi, dînd curs specificului acestei publicaţii la care începe să colaboreze într-o vreme cînd cotidianele cereau de la un autor de tablete contribuţii la propaganda Războiului Sfînt, scria acest articol ca pledoarie la Cultura muncitorului.

Eu însă am reţinut din tabletă elogiul adus de marele scriitor unui Personaj care pe zi ce trece lipseşte din peisajul românesc postdecembrist:
Meşterul.

„Am cunoscut odinioară un lucrător de «sudură», cum se cheamă lipitura fierului cu flacăra de oxigen, un mic patron al unui atelier, pierdut în mahalalele mărunte ale periferiei. Crăpase în gospodărie un cazan, cîrpit de mai multe ori de savanții reputați ai meseriei, și mă apropiam de iarnă cu mașina de apă caldă hodorogită. În sudură e ca și în literatură. Marii cîrpaci cu firmă, de cum le dai o treabă pe mînă, o strică.

Sudura cere, ca toate meșteșugurile, manuale sau de intelect, pe lîngă o pricepere corectă, un anume pipăit, o judecată intuitivă și ceea ce-i călugărește dragostea, dragostea de lucrul mîinilor tale, starea de grație, de har.

– Un singur meșter poate să dreagă cazanul matale, m-a orientat un vecin cazangiu: Gheorghe Tăflan. O să caut să vorbesc cu el.

Duminica următoare s-a prezentat un domn în haine albe, cu mustața masivă, cu cravata bine ajustată, de o simplicitate în toată ținuta lui, căutată cu gust. Mi-a dat o strîngere de mînă cinstită, de om întreg, și m-am uitat cu plăcere în căutătura lui dreaptă. I-am arătat ce trebuia făcut, a înțeles problema numai decît și sub vișinii din grădină, desfrunziți încet, mi-a schițat-o exact. Mînuia desenul tehnic pe secțiune, creionul și carnetul, cu o agilitate sigură de inginer. Pentru aducerea rezervorului la viață nu era de-ajuns o lipitură: trebuia o concepție, o concepție care lipsese încă de cînd fusese construit.

Convorbirea cu distinsul meșteșugar mi-a lăsat o amintire fermecată, o impresie de minte sprintenă și de intelectualitate solidă, iar cazanul, ieșit din sculele lui, s-a dovedit mai rezistent decît unul nou. Seara, cînd îți trec pe dinainte, fumînd o țigară, cîteva figuri, venite automat în amintire, mă gîndeam uneori la Tăflan și simțeam acea mulțumire de lucru definitiv, pe care o afli față de realizările deplin izbutite, frunza copacului, spicul de grîu, motorul în mișcare, echilibrul inteligenței…

Acum cîteva zile, mă găseam într-o mare librărie, obligat să înnegresc cu cîte o însemnare întîia pagină curată a fiecărui exemplar vîndut, dintr-o carte tipărită de curînd. Între sutele de cumpărători variați, care treceau pe dinaintea mesei, învelită cu o scoarță și decorată cu patru bujori scufundați într-o carafă de cristal, și-a întins exemplarul lui un personaj cu mîna noduroasă, și cum așteptam aplecat, să scriu, am întrebat, fără să-mi ridic ochii de pe condei:

D – Vă rog, numele dumneavoastră?
D – Gheorghe Tăflan…

Am sărit în picioare: Eram dinaintea Majestății Sale Aprige: Munca. Era neuitatul sudor, care venea din mahalaua lui depărtată, să cumpere cartea. Nu-l mai văzusem de cîțiva ani. De astă dată sosea de la lucru de-a dreptul, în ținută, totuși, îngrijită, de atelier.

– O să vă rog, mi-a spus Tăflan, să-mi semnați și alte două volume din biblioteca mea.
Frumos cartonate și cu oarecare lux, le-a scos dintr-un pachet.

Tăflan avea prin urmare o bibliotecă, o grijă de cărturar delicat pentru cărțile lui, cumpăra din strădaniile lui cărțile preferate, pe care cititorii intelectuali adeseori le caută gratuit, ca un drept al torturii că citesc. Cartea îl ține pe Gheorghe Tăflan vioi, conștiincios, sever cu sine și gînditor.
N-ar trebui să aibă orice muncitor o bibliotecă, pentru el și pentru familia lui?”

Citind acest articol, m-am întrebat în chip firesc:

  1. De ce nu mai sînt astfel de Meşteri în România de azi?

  2. Ce trebuie să facă societatea românească pentru a reabilita aceste genii ale muncii manuale?

  3. Ce legi ar trebui date pentru ca Meşterul- patron să devină din nou personajul familiar al celor care, ca mine, au nevoie din cînd în cînd de cineva care e Meşter şi nu cîrpaci?!”

In primul rand e un usor anacronism in aceste randuri: noi prea intoarcem capul inapoi, parca am privi numai inapoi in loc sa privim mai des inainte pentru ca vremurile de care vorbeste maestrul Cristoiu au trecut de mult si nu prea mai au relevanta pentru zilele noastre: sunt lucruri intamplate acum peste 50 de ani…

Sunt meserii care se nasc si apun – lucru asta e o realitate pe care trebuie s-o acceptam. Apoi e vorba de piata muncii in care, ca pe orice piata, functioneaza Legea Cererii si Ofertei, care este o lege economica. Ori vorbim in termeni stiintifici, economici, ori vorbim in termeni nostalgici fata de o vreme pe care nici macar foarte multi dintre noi nici n-am trait-o dar ne place, unora dintre noi, s-o idealizam si s-o vedem un fel de paradis . Cui folosesc astfel de exagerari?

Pe de alta parte, mie mi se pare ca vedem situatia cam prea in negru, ca n-ar mai fi deloc mesteri buni in Romania sau ca ar fi extrem de putini. Nu cred ca lucrurile stau asa, ca au intrat mesterii in sac. Insa mi-e teama ca se abordeaza subiecte a caror explicatie nu e in zona literara. De ce nu ne-am gandi, spre exemplu, ca poate e mai bine si mai economicos sa cumperi un cazan nou decat sa-l carpesti pe cel vechi. Pentru ca munca manuala si mesterul adevarat, de care vorbeste Dl. Cristoiu, costa foarte scump si s-ar putea sa coste chiar mai scump decat cazanul nou, manufacturat de-a gata intr-o fabrica. De unde se vede ca noi inca vrem munca si performanta, dar pe bani putini… Vrem „genii ale muncii manuale”, dar sa fie platiti prost… Iar obiceiurile noastre sunt ale saracului ce tot carpeste in loc sa-si cumpere ceva nou, de calitate superioara.

Pe de alta parte, iata ce spune: „Un singur meșter poate să dreagă cazanul matale, m-a orientat un vecin cazangiu: Gheorghe Tăflan. O să caut să vorbesc cu el.” – deci nici pe vremea aceea, astfel de mesteri, cum ii vrea Dl. Cristoiu, nu se gaseau pe toate drumurile si nu era „din nou personajul familiar al celor care, ca mine, au nevoie din cînd în cînd de cineva care e Meşter şi nu cîrpaci”.

Totusi ar mai fi o problema interesanta care s-ar pune…

Vedeti, intreaba de ce nu mai avem astfel de Mesteri (cu „M” mare scris…) in Romania. Cu toate acestea pe vremea lui Ceausescu au fost atatea scoli profesionale de stat care aveau ca obiect de activitate pregatirea unor muncitori de „inalta calificare”. Stim cum s-a sfarsit comunismul. Eu m-as intreba altceva: de ce nu exista scoli de arte si meserii private care sa pregateasca oameni pentru a deveni asemenea Mesteri?

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

septembrie 4, 2016 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu