1990…

„Legislativul se complace intr-o dulce beatitudine

Daca institutia prezidentiala se apropie – fie si cu aceasta nuanta – de pozitia Guvernului, in schimb cea a Parlamentului ramane mai departe total diferita. Dintre toate institutiile democratice de azi, Parlamentul ne apare drept cea mai departata de realitate. Daca Guvernul traieste cu acuitate catastrofa, Legislativul se complace intr-o dulce beatitudine. E suficient sa amintim ca, in timp ce tara mergea spre catastrofa, prima grija a alesilor poporului a fost sa-si stabileasca salariile si sa ia vacanta. Dramatismul situatiei cerea urgentarea trecerii prin cele doua Camere a legilor menite a face saltul la noul sistem. Presat de realitate, Guvernul a inaintat lege dupa lege. Fiecare dintre proiectele propuse a facut obiectul unor lungi discutii, multe dintre ele absolut inutile.

Ziarul Libertatea relateaza un fapt semnificativ pentru atemporalitatea in care pluteste Parlamentul.

Sedinta din 18 octombrie 1990se anunta ca un moment de o maxima importanta pentru viata noastra sociala, politica si economica. Iata insa ca si la aceasta sedinta alesii poporului au catadicsit, cu chiu, cu vai, sa paraseasca bufetul pentru a intra in sala si a asculta Raportul Roman.

Aceasta atitudine a Parlamentului a starnit multe speculatii. Unele favorizate si de un paradox: majoritatea zdrobitoare e alcatuita din Frontul Salvarii Nationale, altfel spus, din membrii partidului de guvernamant. S-a putut presupune astfel, plecand si de la ecourile unor framantari din interiorul F.S.N., ca Parlamentul e dominat de aripa conservatoare a Frontului, opusa celei din care e compus Guvernul. Au fost posibile unele speculatii si plecand de la o serie de manevre prin care domnii Dan Martian si Alexandrul Birladeanu au reusit sa taraganeze supunerea spre aprobare a unor legi de stringenta urgenta. Noi credem insa ca lucrurile sunt mult mai simple. Multi dintre parlamentarii nostri, inclusiv dintre cei apartinand Opozitiei, traiesc situatia de mebru al Legislativului intr-o beatitudine exemplara. Din realitatea parlamentara a unor tari avansate, ei au inteles ca principala caracteristica a parlamentarului e maxima cumpanire a oricarei initiative a Executivului. Multora dintre deputati, realitatea din Congresul american le sta in fata ca un model de urmat. De aici, un comportament tip, pe care relatarile din presa au reusit sa ni-l contureze intr-o oarecare masura: sacaietoarele interpelari adresate reprezentantului Guvernului, discutiile lungi si incalcite, blanda lenevire dinaintea intrarii in sedinta.

Fireste ca Legislativul are nu numai dreptul, dar si datoria de a dezbatate minutios o lege inainte de a o aproba.

Fireste ca, in calitate de alesi ai poporului, parlamentarii pot face ceea ce vor. Pana la alegerile viitoare. Daca nu, cel putin pana la alegerile anticipate. Dar, tocmai in calitatea lor de alesi ai poporului, membrii Legslativului trebuie sa tina cont de criza care traverseaza tara. Domniile-lor se insala amarnic daca vor fi convinsi ca esecul terapiei de soc va afecta numai Guvernul.

O necunoscuta: reactia populatiei

Daca, in ce priveste institutiile, pozitia fata de Raportul Roman e clara, cea a populatiei staruie in necunoscut. Intreaga politica a Guvernului se fundamenteaza pe constiinta acuta a crizei, si mai ales pe adevarul ca salvarea nu poate veni decat de la terapia de soc.

E insa populatia tarii constienta de acest lucru? E pregatita ea sa traverseze si consecintele negative decurgand din transpunerea in practica a programului guvernamental? Altfel spus, impartaseste tara ingrijoararea, radicalitatea si fermitatea, trasaturi care definesc Raportul Roman?

Gandindu-ne la ce s-a intamplat pana acum, raspunsul nu poate fi decat nelinistitor. Perioada care a trecut nu a reusit sa inlature definitiv racilele comuniste inradacinate pe parcursul a 45 de ani. Ba mai mult, s-ar putea spune ca, in tot acest timp, ele s-au intarit. Prelungirea nejustificata a trecerii de la un sistem la altul a incurajat toxinele inoculate constiintei individuale si colective de dictatura ceausita: lipsa de responsabilitate personala, tendinta de eludare permanenta a legii, constiinta ca guvernantii sunt vinovati de tot ce se intampla, placerea de a trai fara a face nimic. Slabiciunile din comunism au apelat, pentru a supravietui, la instrumentele democratiei. Ziarele au relatat despre greva de la intreprinderea „Timpuri Noi” din Brasov, declansata de sindicat, pentru ca directorul si-a permis sa anunte Politia despre cateva cazuri de furturi de incaltaminte. Un fest tipic mentalitatii comuniste – furtul din intreprinderea statului – si-a gasit imediat sprijinul, gratie sindicatului, intr-o forma de lupta tipic democratica, greva. Privatizarea facuta stramb pana acum a dus la spectaculoase imbogatiri intemeiate pe specula si furt. Tarii i s-a oferit pe viu o lectie de sorginte ceausista. Ceausescu isi facuse o obsesie din a prezenta economia de piata drept o imbogatire a unora prin specula. Prin felul in care s-a facut la noi privatizarea, aceasta aberatie teoretica a putut trece in ochii populatiei cinstite drept un adevar.

S-ar putea sa ne inselam.

S-ar putea ca Guvernul Petre Roman sa cunoasca mult mai bine decat noi atitudinea tarii fata de masurile incluse in terapia de soc. Nu-i exclus ca, buni psihologi, membrii cabinetului sa stie ca, oricat de mari vor fi sacrificiile populatiei, o izbucnire de proportiile celei din 22 decembrie 1989 ar fi imposibila. Chiar in conditiile in care domnul Petre Roman pare tot mai hotarat sa-si ia asupra sa povara mortala de a se confunda in ochii populatiei cu liderul politic raspunzator de efectele negative ale tranzitiei.

Indiferent de aceste date, atitudinea primului nostru ministru merita aplaudata.

Mai ales daca luam in considerare un lucru mai putin cunoscut de marele public. Prin Hotararea Adunarii Deputatilor din 31 iulie 1990, membrii Guvernului sint considerati demisionati din functia de deputati „ca urmare a incompatibilitatii acesteia cu functia de membru al Guvernului”. Locurile lor au fost deja ocupate, printr-o noua hotarare, de alti candidati de pe lista Frontului Salvarii Nationale. Cel al prim-ministrului, de exemplu, de catre doamna Agatha Nicolau, actrita la Teatrul Giulesti.

In caz de demisie, membrii actualului cabinet nu au nici macar sansa de a reveni in randurile parlamentarilor.

Exageram, oare, atat de mult considerand ca Raportul Roman are ceva din superbia unui sinucigas?”

Ion Cristoiu – Expres, 23 octombrie 1990, aparut in cartea semnata de autor: O lovitura de stat prost mascata, Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2010

Trebuie sa va spun, mai intai, ca am deschis la intamplare cartea la pasajul pe care l-am expus in aceasta postare.

Aceste randuri, scrise de maestrul Ion Cristoiu, dateaza din 1990, de dinainte Constitutiei din 1991. Asemanarea cu ceea ce se intampla in zilele noastre, in 2015!!, este uluitoare. Ai putea sa faci mici schimbari, chiar nesemnificative, spre exemplu sa schimbi numele persoanelor, anii si povestea asta ar putea sa apara ca fiind actuala. De aici se vede un lucru: Romania a progresat, in termeni reali, foarte putin in acesti 25 de ani. Problemele de atunci sunt si cele de azi, cu mici retusuri, desigur. Doar ca intre timp, clasa noastra politica a gasit „solutia”: intarzierea pe perioada nedeterminata a reformelor, ceea ce Dl. Cristoiu denumea atunci prin sintagma „terapie de soc”. Si atunci, ca si acum, terapia de soc a fost mult incetinita, preferandu-se: „privatizarea facuta stramb pana acum a dus la spectaculoase imbogatiri intemeiate pe specula si furt”. Cu un Parlament foarte asemanator cu cel actual, ceea ce s-a intamplat atunci, aceasta ralantizare a reformelor, cand era o perioada deosebit de prielnica efecturarii acestora, ne-a costat un deceniu de stagnare la un PIB pe locuitor (exprimat in $) extrem de mic, cu doar trei cifre. Lucru care a afectat largi categorii de cetateni si a determinat ulterior emigrarea masiva a multora dintre conantionalii nostri spre zari mai bune. Problemele nu numai ca nu s-au rezolvat prin aceasta „administrare de ceaiuri” economiei romanesti – ca sa reiau o expresie de atunci a D-lui. Florin Georgescu – dar s-au si acutizat mult, rezolvarea ulterioara fiind destul de dificila. Lectia aceasta dura nu e inteleasa nici acum de catre clasa politica. Aceasta se complace si acum in superbia propriei beatitudini, stralucind in continuare prin „spectaculoase imbogatiri intemeiate pe specula si furt”. Atunci „administrarea de ceaiuri” le parea parlamentarilor Puterii drept „solutia” salvatoare. Acum incearca sa faca tot felul de cadouri electorale, care ingreuneaza bugetul, sectorul de stat fiind in continuare neperformant, intreprinderile de stat, in continuare, generatoare de pierderi uriase. Atunci isi votau salarii si vacante, acum isi voteaza pensii speciale. Toate aceste lucruri s-ar putea rezuma la simbolul: „blanda lenevire dinaintea intrarii in sedinta”, atat de caracteristica politicii dambovitene.

La fel ca atunci, si acum reactia populatiei la masurile dure de reforma, absolut necesare insanatosirii economiei romanesti, este o necunoscuta. Economia noastra se complace si ea in beatitudinea unei ineficiente cronice, cu salarii peste productivitatea muncii, unele chiar marindu-se. In sectorul bugetar, fireste.

De observat cum furtul de atunci, de la intreprinderea „Timpuri Noi” din Brasov, aparat cu ardoare de sindicat, s-a extins pe urma in toata economia romaneasca, jaful national continuand vreme indelungata sa imbogateasca smecheri cu relatii sus puse. Doar Romania e o tara bogata, nu?

Fara indoiala, mai este o necunoscuta: daca Dl. Ciolos e „hotarat sa-si ia asupra sa povara mortala de a se confunda in ochii populatiei cu liderul politic raspunzator de efectele negative ale tranzitiei”… Dar cine a zis, unde scrie, ca Dl. Ciolos ar fi un reformator?

Uluitoarea asemanare a anului 1990 cu ceea ce se intampla azi vine si din aceasta:

„Prin Hotararea Adunarii Deputatilor din 31 iulie 1990, membrii Guvernului sint considerati demisionati din functia de deputati „ca urmare a incompatibilitatii acesteia cu functia de membru al Guvernului”.”

Atunci membri Guvernului erau considerati demisionati in functia de deputati. Acum avem un Guvern de tehnocrati!! Ramane de vazut ce va face Presedintele Iohannis… Ce s-a intamplat atunci, in 1990…? Citez din aceeasi carte a D-lui. Cristoiu:

„Presedintele a declarat ca sprijina cererea Guvernului de a primi puteri exceptionale pe o perioada de sase luni. Numai ca in fraza care exprima acest acord se afla o paranteza otravitoare: „si sa poata, asumandu-si toate raspunderile, sa adopte masuri, sa le implementeze”. Acest „asumandu-si toate raspunderile” n-are nevoie de prea multe explicatii.

E faimosul spalat pe maini al nu mai putin faimosului Pilat din Pont.”

Este foarte interesant de citit pentru a vedea cum a reinceput democratia romaneasca dupa decenii de dictatura si care a fost atitudinea de la cel mai inalt nivel in Stat cu privire la reforme…

Cert este ca Romania a ramas si ramane in continuare una din cele mai sarace tari din Uniunea Europeana. Problema ineficientei economiei si a reducerii decalajelor fata de tarile dezvoltate nu s-a putut rezolva. S-a vituperat foarte mult impotriva terapiei de soc. S-a vazut insa ca solutiile ce propuneau „ceaiuri” nu s-au dovedit si productive, decat pentru unii smecheri. Sectorul privat ramane destul de slab in Romania, lucru ce inseamna un risc pe care nu trebuie sa-l neglijam. Dezvoltarea lui, a clasei mijlocii, trebuie sa fie, in continuare, o prioritate pentru tara noastra.

Ca si atunci…