Suferinta morala

Am citit un articol foarte interesant in Convorbiri Literare:

Bogdan MANDACHE – Nihilismul și timpurile sale

Se arata ca:

„Nihilismul este specific modernităţii sau este o constantă a tuturor epocilor şi a perioadelor de răscruce? Decadenţa, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea raţiunii, dispariţia idealurilor, prăbuşirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparţin umanităţii dintotdeauna şi diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iaşi, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, şi nu numai, care cronologic aparţine modernităţii, dar consideraţii filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistenţă întîlnim încă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile şi scrierile sale strălucite, vădind o înclinaţie spre paradox, spre combaterea dogmei şi a rigidităţii rutinei; printre scrierile sale deseori este citat şi astăzi tratatul său Despre nonexistenţă în care susţine că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternanţelor argumentelor despre existent şi nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărţii sale şi cîţiva filosofi şi teologi care, paradoxal, au găsit punct de susţinere al argumentaţiei lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Deşi termenul nihilism este cunoscut de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cel care a susţinut că a creat termenul „nihilist” este scriitorul rus Turgheniev, care îl foloseşte în romanul Părinţi şi copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un „negator” al valorilor şi ordinii sociale existente; dacă atribuirea paternităţii este exagerată, trebuie recunoscut că scriitorul rus a popularizat în epocă termenul de nihilist. La mijlocul secolului al XIX-lea termenul de nihlism era folosit în culturile germană şi franceză; el fusese folosit izolat şi în teologia medievală, dar acolo nu era vorba despre o conceptualizare a termenului. Aceasta s-a produs, în opinia lui Franco Volpi, o data cu Pascal care dă măsura transformării pe care cosmologia a adus-o în raport cu poziţia metafizică a omului în univers: „ Totul e o sferă infinită al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gînd. (…) Să ne cunoaştem deci puterile; sîntem ceva şi nu sîntem nimic. Deşi sîntem ceva, nu vedem bine primele principii care se nasc din nimic; şi fiindcă nu sîntem nimic nu putem vedea nemărginirea”. Pe marginea acestei tulburătoare priviri asupra omului şi a lumii, Franco Volpi notează că în universul cosmologiei moderne, omul „nu mai poate locui şi nu se mai poate simţi acasă, aşa cum se simţea în cosmosul antic şi medieval. Universul este perceput ca fiind străin destinului său individual. În faţa tăcerii eterne a stelelor şi a spaţiilor infinite care îi rămîn indiferente, omul este singur cu el însuşi. Şi fără patrie”.

Şcoala idealistă foloseşte frecvent termenul de nihilism, după cum acelaşi termen este utilizat pentru critica tezelor idealismului, aşa cum o face Jacobi într-o scrisoare adresată lui Fichte; una dintre descrierile expresive ale experienţei asupra Nimicului îi aparţine lui Jean Paul: „Nu există nici Dumnezeu, nici timp. Eternitatea nu face decît să se macine pe sine şi să roadă haosul. Curcubeul irizat al fiinţelor se arcuieşte fără soare deasupra abisului şi se dizolvă picătură cu picătură – asistăm la îngroparea mută a naturii sinucigaşe şi sîntem îngropaţi în acelaşi timp cu ea. Cine-şi mai ridică privirea către ochiul divin al Naturii? Ea vă fixează cu nemărginita ei orbită şi neagră”. Dinspre romantism şi idealism, nihilismul capătă un sens social şi politic descriind starea unei societăţi care trebuie depăşită, cazul cel mai grăitor fiind cel al gîndirii ruse de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd termenul de nihilism a ajuns să desemneze o mişcare de rebeliune socială şi ideologică, o revoltă antiromantică şi antimetafizică, dar fără o construcţie înlocuitoare: „Mişcarea nihilistă rusă a fost adesea mai curînd dogmatică şi rebelă decît critică şi sceptică (…) renega aşadar trecutul, condamna prezentul, dar fără capacitatea de a se deschide unei configurări concrete şi pozitive a viitorului”, scrie Franco Volpi.

Intrarea triumfală a nihilismului în gîndirea europeană o datorăm lui Friedrich Nietzsche, un vestitor al timpurilor nihilismelor, filosoful care scria că nihilismul este în faţa uşii, dar nu era un oaspete care cerea ospitalitate, ci figura stranie care anunţa deja prezenţa nihilismelor în casele noastre. Nihilismul, scria filosoful german pe la 1885/6, era în faţa uşii, nu se ştia „de unde venea acest cel mai neliniştitor dintre toţi oaspeţii”, dar mai cu seamă nu se ştia cît va rămîne.  Cu Nietzsche, „analiza fenomenului atinge apogeul, ajungînd la o conştiinţă istorică deplină cu privire la rădăcinile sale cele mai îndepărtate, platonismul şi creştinismul, alimentînd în acelaşi timp exigenţa critică a unei depăşiri a relelor care derivă din acestea. Nu este aşadar o exagerare să-l considerăm pe Nietzsche drept cel mai mare profet şi teoretician al nihilismului”, consideră Franco Volpi. Discursul lui Nietzsche despre nihilism merge mînă în mînă cu cel despre decadenţă, aici întîlnindu-se cu ideile lui Paul Bourget, care analiza societatea sfîrşitului de secol XIX prin conceptele de decadenţă, pesimism, cosmopolitism, nihilism. Filosoful german duce mai departe analiza şi deschide un orizont mai vast al interpretării sale asupra nihilismului: „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei”, pentru ca în Voinţa de putere să ducă gîndul mai departe: „De ce pînă la urmă venirea nihilismului este de acum necesară? Pentru că valorile noastre precedente sînt cele care poartă în ele concluzia ultimă; pentru că nihilismul este o logică gîndită pînă în străfundul marilor noastre valori şi idealuri – pentru că trebuie mai întîi să trăim nihilismul, pentru a înţelege care a fost propriu-zis valoarea acestor valori”.

În secolul al XX-lea gîndirea lui Nietzsche a suscitat controverse şi interogaţii, unul dintre cei mai temeinici cunoscători ai operei sale fiind tot un filosof german, Martin Heidegger, care avea să consacre la Universitatea din Freiburg, între anii 1936-1940, cursuri asupra gîndirii fundamentale a lui Nietzsche, într-un spirit al interogării lămuritoare, al „confruntării fructuoase”. Aceasta dovedeşte tenacitatea cu care Heidegger s-a aplecat asupra operei nietzsceene; în aceeaşi perioadă Heidegger frecventa Arhiva Nietzsche, şi pentru un timp a făcut parte din comitetul ştiinţific pentru editarea operelor lui Nietzsche. Este şi perioada în care Heidegger acordă atenţie nihilismului, negativităţii care devin categorii centrale pentru a înţelege metafizica şi istoria fiinţei înseşi. Heidegger a avut cu Nietzsche o confruntare filosofică pe două mari teme: voinţa de putere şi eterna reîntoarcere a aceluiaşi; dar despre nihilism va avea o confruntare memorabilă cu Ernst Junger, considerată de Franco Volpi „analiza contemporană cea mai pătrunzătoare a problemei nihilismului, un itinerarium mentis in nihilo pe măsura secolului XX”. Disputa este despre linia nihilismului, dacă trebuie trecută, cum îndemna Junger, sau dacă acest lucru este încă prematur, cum sugera Heidegger, cel care spunea că refuzînd apropierea nimicului rămîi „definitiv şi fără speranţă în afara filosofiei”. Junger scria în Jurnalul său că dezbaterea sa cu Heidegger a fost un „eveniment epocal”.

Cartea lui Franco Volpi, amplu documentată, este o solidă mărturie „că nihilismul reprezintă ceva mai mult decît un simplu curent al gîndirii contemporane sau o sumbră aventură a avangardelor sale intelectuale”. Nihilismul este expresia unei stări a conştiinţei europene a ultimelor două secole, un indice al prăbuşirii unor viziuni, valori şi orientări tradiţionale, a unor iluzii, un semn al unei crize morale, sociale, intelectuale şi al uniformizării lumii, al pierderii unor repere, al lipsei răspunsurilor la căutările neîncetate într-un spaţiu care şi-a pierdut centrul, iar marginile sînt tot mai vagi şi îndepărtate. Din prag ne priveşte enigmaticul oaspete a cărui prezenţă ne-a vestit-o Nietzsche; pe uşa larg deschisă unii au pornit spre zările neantului, alţii către orizonturile sensului…”

Dar pentru a intelege exact lucrurile va propun sa cititi: Kondratiev wave cat si Nihilism.

Daca pana-n 1780 putem vorbi de o societate omeneasca in care era predominanta agricultura, dupa aceasta epoca a urmat ceea ce se cheama Revolutia industriala (1780-1880). Omul, pana pe la 1780, era diferit de omul de astazi. Inclusiv in plan moral. Intr-o societate bazata in exclusivitate pe agricultura se dezvolta o morala specifica. Asa cum intr-o societate bazata pe industrie, unde industria ia avant, incepe sa se construiasca o alta baza etica si morala decat in precedenta. Trecerea de la o societate bazata pe agricultura la una in care industria devine predominanta provoaca in individul acelei societati o suferinta morala. Valorile vechi pe care era bazata societatea incep sa paleasca, in locul lor aparand alte valori, dar si un alt mod de viata. Evident ca societatea pe aceasta perioada de 100 de ani (1780-1880) nu era intru totul industriala. Adica nu a aparut industria maine si a inflorit poimaine, pentru ca raspoimaine sa straluceasca. Ci a fost o trecere lenta spre industrializare, lucru ce nu a decurs in acelasi mod in toata Europa. Insa vechile valori, cu care multi oameni au fost obisnuiti in vechea societatea bazata doar pe agricultura (doar agricultura e una din ocupatiile stravechi ale omului) au inceput sa paleasca in fata valorilor impuse de un nou mod de viata si de alte relatii de productie. Nu intamplator Marx si-a scris teoria in sec. XIX. Si nu e doar o simpla intamplare Revolutia de la 1848. Aceste transformari au produs suferinte morale membrilor societatii, caci trecerea de la anumite valori pe care se intemeia societatea la altele noi produc aceasta suferinta. In felul acesta a aparut in sec. XIX nihilismul modern, ca sa-i zic asa. Poate pentru prima oara omul a simtit in forul sau interior un vid existential, nimicul. Revolutia industriala s-a accentuat si atunci se punea problema definirii clare a unor noi valori societale. A definirii, cum spunea Hannah Arendt, citata de Vladimir Tismaneanu, persoanei morale si a persoanei juridice a omului. Perioada fiind marcata de instabilitate, inclusiv politica, lucrurile nu erau foarte clare. Revolutia industriala s-a accentuat, industriile incepusera sa se dezvolte cu repeziciune. De aceea spre sfarsitul sec. al XIX-lea incepu sa se arate o noua era: cea a Revolutiei Tehnologice. Problema pe care ne-o punem este daca omul, si ma refer in special la cel european, era pregatit in plan moral pentru acest lucru. Negarea vechilor valori, ca o consecinta a aparitiei altora noi, dar neputina de a accepta usor noile valori impuse de dezvoltarea tehnologica rapida, a accentuat fenomenul nihilismului, al negarii aproape totale si vidul interior in individ, de care vorbeam mai sus. „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei” – oamenii au vazut in aceasta trecere catre o societate pragmatica si capitalista o decadenta, inclusiv in plan moral si spiritual. Nu e vorba doar de prejudecati. E vorba, cred, de faptul ca omul trece cu greu de la valorile cu care el e obisnuit, la altele noi, impuse de realitatile cotidiene. Aceasta este, de fapt, o suferinta morala foarte profunda care se desfasoara necontenit in om, incapabil sa gaseasca o cale, incapabil sa se adapteze macar usor. Ajuns in acest punct, ma indrept catre excelentul articol scris de Andrei Plesu in Adevarul:

O dezbatere blocată

Se arata ca:

„Preşedintele ţării a promulgat, de curînd, o lege (217/2015), care incriminează cultul persoanelor vinovate de legionarism, fascism, rasism, xenofobie, precum şi promovarea unor simboluri, concepţii, doctrine, aparţinînd aceluiaşi spectru ideologic.

Legea a fost propusă de trei liberali şi a beneficiat, pentru redactare, de concursul Institutului ”Elie Wiesel”. În principiu, niciun om cu mintea întreagă nu poate contesta legitimitatea unui act normativ care condamnă manifestările de extremă, care amendează glorificarea unor fanatici şi care penalizează orice fel de propagandă pentru idei de natură să submineze statul de drept. Din păcate însă, la noi şi aiurea, dezbaterea publică privind cei doi demoni ai veacului trecut (cel brun şi cel roşu) este blocată. Orice ai spune ”la mijlocul terenului”, adică în teritoriul argumentelor, al faptelor, al judecăţii lucide, stîrneşte furie, obnubilare agresivă, stigmat.

Aşa se întîmplă şi cu dezbaterea stîrnită, în ambianţa autohtonă, de noua lege promulgată de Klaus Iohannis. Cei dintîi au reacţionat, cu parapon, cu obidă, cu vehemenţă ameninţătoare, simpatizanţii dreptei radicale, asumat (neo)legionari, (încă) admiratori ai Căpitanului. Ciudat este însă că şi nostalgicii (cripto)comunişti s-au simţit la fel de vizaţi (şi ofensaţi) de o lege în corpul căreia cuvîntul ”comunism” lipseşte cu desăvîrşire. De vină este, cred, un comentariu neinspirat al dlui Andrei Muraru, consilier prezidenţial, care s-a grăbit să evidenţieze, cu toată greutatea funcţiei sale, caracterul anti-ceauşist al legii (”deşi nu s-a observat acest lucru”). Cum era să se observe? Unde îşi are locul, în text, figura preşedintelui judecat în decembrie 1989? ”Păi Ceauşescu a fost încadrat (la fel ca, de pildă, unii membri ai guvenului Antonescu) la rubrica ”genocid”! Care va să zică e o ţintă proeminentă a legii!” (Să nu uităm că procesul lui Ceauşescu a fost calificat drept neîntemeiat juridic. Dar procesele orchestrate de ”tribunalele populare” din anii `40-50 erau?).

Pe scurt: dinspre dreapta, legea în discuţie e ”anti-legionară”, iar dinspre stînga e anti-comunistă! E interesant că şi unii şi ceilalţi o socotesc ne-patriotică…Am văzut un politician hiper-volubil, care apare (aproape simultan!) şi la România TV şi la B1 TV, deplîngînd, revoluţionar, orbirea legiuitorilor faţă de ”realizările” lui Ceauşescu şi faţă de cei 67% dintre români care încă tînjesc după frumoasele vremuri ale socialismului multilateral dezvoltat.Dincolo de abuzive (dar inevitabile) forme de partizanat (vitejesc sau lăcrămos), trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, sursa confuziilor se află în însuşi textul legii. E un text dezechilibrat, neatent la nuanţe, ambalat într-un limbaj neinspirat, astfel încît tonul şi stilul documentului nu evocă sunetul justiţiei, ci pe acela al unei ”înfierări” tovărăşeşti. În felul acesta şi ceea ce e sustenabil în desfăşurarea lui (incriminarea rasismului, a xenofobiei, a intoleranţei etc) îşi pierde rigoarea juridică, pentru a adopta tonul unui soi de ”declaraţie politică”.

Sunt întru totul de acord că fascismul, sub toate chipurile sale, a fost una din marile catastrofe ale secolului 20. N-am nici o simpatie pentru Mişcarea Legionară. Am mai spus-o: mi se pare scadentă exact la nivelul principiilor sale: e neromânească şi neortodoxă, printr-o supra-evaluare (mai curînd musulmană) a morţii (”Legionarul iubeşte moartea…”) şi printr-o primejdioasă inaptitudine de a doza, în plan lumesc, patosul absolutului. Într-o religie a Întrupării, Legiunea a adus duhul destrupării eroice, într-o religie a iubirii, a adus duhul pedepsei necruţătoare. ”Elanul” antisemit al Mişcării e, desigur, o evidenţă. Dar nici Nicolae Iorga, nici I.G.Duca, nici Virgil Madgearu, nici Armand Călinescu nu erau evrei. Şi nici ”comilitonul” Mihai Stelescu.

”Cum erau, Părinte, legionarii?” – mi-am permis să-l întreb, odată, pe extraordinarul Arsenie Papacioc (il en savait quelque chose!). ”Erau formidabili!” – mi-a răspunsul dînsul. ”Dar aveau o problemă: omorau oameni!”

Pe de altă parte, mă declar inapt să accept vinovăţii ”pauşale”. Nu cred că toţi aderenţii sau simpatizanţii legionari erau potenţial asasini şi nu cred într-un antisemitism ireductibil, dacă mă gîndesc la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu etc. La fel, nu cred că toţi membri partidului comunist, sau toţi ”adepţii” filosofiei marxist-leniniste (dl. Radu Florian, de exemplu, sau dl. Ion Ianoşi, sau unii scriitori care au plătit, cu talentul lor, preţul ”literaturii” omagiale, sau mulţi, mulţi alţii, angrenaţi, de voie de nevoie, în ”sistem”…) sunt neapărat vinovaţi de abuzurile regimului totalitar. Şi, mai ales, nu vreau să mai trăiesc o dată sub flagelul interdicţiei culturale, sub care am crescut in anii regimului trecut. Nu vreau să fiu suspect nici dacă citesc Sartre, nici dacă citesc Ezra Pound, Céline, sau Heidegger, nici dacă admir talentul lui Cioran, mintea lui Noica, graţia atotştiutoare a lui Mircea Vulcănescu. Nu am nevoie să ader la biografia lor, la opţiunile discutabile ale vieţii lor publice, pentru a mă lăsa sedus de prestaţia lor intelectuală şi, da, pentru a-i omagia fără rezerve şi în orice fel, pentru rolul pe care l-au dobîndit, pe merit, în cultura ţării şi a veacului.

În fine, discuţia e lungă şi complicată. Parcă aud dojana unora (cum că sunt, de fapt, un apologet al Legiunii) şi a altora (cum că sunt un bolşevic nepatriot, dacă nu cumva vreo liftă subversivă). Un fapt e cert: dacă e nevoie de condamnarea fascismului, e inadmisibil să nu vorbim, în textul legii cu pricina, şi despre sîngeroasa catastrofă simetrică, aceea a comunismului. De altfel, cele două au colaborat, cum ştim, mai mult decît se crede. Reamintesc cazul celebrei Margarete Buber Neumann, soţie a unui comunist neamţ, refugiată în 1937, împreună cu soţul ei, în ”protectoarea” şi luminata URSS, dar arestată apoi de Stalin şi livrată Gestapo-ului în 1940, pe baza acordului sovieto-german… Condamnăm rasismul? Ia auziţi: ”Clasele şi rasele (subl. mea, A.P.) care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă vor fi înfrînte!”. A spus-o Karl Marx, cel care îl numea, în băşcălie, pe eminentul social-democrat german Lassalle, ”Baronul Iţic”. Să adăugăm că, pentru acelaşi Marx, popoarele slave sunt nişte ”gunoaie etnice”. Iată şi înţelepciunea lui Engels: ”Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pămîntului popoarele reacţionare. Iar aceasta va însemna un progres!”

Una peste alta, e mai uşor să scrii legi, decît să le aplici. Dar chiar şi cînd le scrii, e bine să te gîndeşti şi la libertăţile pe care le ai de menajat. Şi să-ţi aminteşti că ne-a priit la fel de puţin răul fascist, de care am scăpat acum 70 de ani ca şi cel comunist, de care ne-am eliberat, cu vărsare de sînge, abia acum 25…„

Sunt de acord cu ceea ce a scris Andrei Plesu. Dar eu stau si ma intreb daca  la noi sunt intelese fenomenele. Fenomenul acesta numit nihilism, de care vorbeam mai sus, s-a desfasurat pe cale naturala. Iar aceasta „decadenta” trebuia cumva indreptata. Suferinta morala a omului atinge apogeul spre sfarsitul sec. al XIX-lea. Sinteza acesteia o vom vedea in prima jumatate a sec. XX. Spre exemplu esecul politic, economic si social al mariilor imperii, cum au fost Imperiul Austro-Ungar si cel Tarist, lucru ce a condus la Primul Razboi Mondial. Si pe acest fond politic instabil, aparitia ideologiilor totalitare: fascismul si nazismul pe de o parte, comunismul pe de alta parte. Acestea au fost consecinte ale trecerii de la Revolutia Industriala la Revolutia Tehnica. Aceasta trecere a bulversat umanitatea, inca obisnuita cu o societate mai mult agrara, cu valorile acestui tip de societate. Fascismul si nazismul au fost rapid anihilate. Comunismul s-a intins in toata Europa de Est pana in 1989 si inca mai exista in lume. Aceasta bulversare a insemnat milioane de morti. In razboaie, in lagere de concentrare sau in Gulagul comunist. Este de remarcat aici o consecinta importanta, manifestata dupa razboi: lumea bipolara, razboiul rece.

Aici mai trebuie sa spunem, apropo si de un comentariu recent de pe blog, ca mai cu seama ideologia comunista a facut victime. Ideologia comunista era una exterminatorie, iar persoanele care au imbratisat aceasta ideologie au pus-o in aplicare. Nihilismul, de care vorbeam mai sus, nihilismul acelor vremuri, deci unul cu determinari istorice, a condus spre asa ceva. In plan moral, comunismul este expresia unei suferinte morale si citez din primul articol:

„Cu Nietzsche, „analiza fenomenului atinge apogeul, ajungînd la o conştiinţă istorică deplină cu privire la rădăcinile sale cele mai îndepărtate, platonismul şi creştinismul, alimentînd în acelaşi timp exigenţa critică a unei depăşiri a relelor care derivă din acestea. Nu este aşadar o exagerare să-l considerăm pe Nietzsche drept cel mai mare profet şi teoretician al nihilismului”, consideră Franco Volpi. […]

Filosoful german duce mai departe analiza şi deschide un orizont mai vast al interpretării sale asupra nihilismului: „Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenţei”, pentru ca în Voinţa de putere să ducă gîndul mai departe: „De ce pînă la urmă venirea nihilismului este de acum necesară? Pentru că valorile noastre precedente sînt cele care poartă în ele concluzia ultimă; pentru că nihilismul este o logică gîndită pînă în străfundul marilor noastre valori şi idealuri – pentru că trebuie mai întîi să trăim nihilismul, pentru a înţelege care a fost propriu-zis valoarea acestor valori”.

Este limpede ca nihilismul a fost o criza a valorilor la trecerea de la unele valori la alte valori. De aici suferinta in plan moral. Negarea valorilor crestinismului, pe care era si este bazata Europa, a determinat crima, omorul. Spun negarea valorilor crestinismului – observati ca nu spun nimic despre Biserica (fie ea catolica sau ortodoxa!!). Iar ambele curente – fascismul si comunismul – s-au dorit a fi revolutionare. Ceea ce se traduce: impotriva lui Hristos. Asta era, de fapt, marea revolutie. Fascismul romanesc, adica legionarismul, a imbracat haina religioasa ca sa castige adepti. Intr-o societate agrara, de regula, valorile religioase predomina. Comunismul a dorit sa le indeparteze cu totul din lumea rurala dar si din societate, in general vorbind.

Nihilismul azi

Traim o forma de nihilism si astazi? Este si astazi prezent nihilismul. Eu cred ca da. Trecerea de la Revolutia Tehnico-Stiintifica la Revolutia Informationala si a Telecomunicatiilor, de la valorile Revolutiei Tehnico-Stiintifice la valorile Revolutiei Informationale si a Telecomunicatilor este imposibil sa nu provoace o noua suferinta in plan moral individului modern. Legalizarea casatoriilor intre homosexuali in SUA sau violurile care se produc – v. aici un articol din Evenimentul Zilei – inclusiv cazuri de atacuri armate in scoli realizate de copii, cum s-au intamplat in SUA, sunt consecintele acestei suferinte morale a individului. Este o negare evidenta a unor norme morale, pana acum unanim acceptate in societate. Trebuie spus ca societatea de azi nu mai este una capitalista in sensul clasic al cuvantului pentru ca valorile acesteia sunt diferite de cele ale unei societati capitaliste, cum era bunaoara, de exemplu, la sfarsitul sec. al XIX-lea. Inclusiv criza economica, climatul international incarcat de astazi sunt tot o consecinta a acestei treceri catre o alta faza de dezvoltare in Istoria umanitatii.

Revenind la realitatile romanesti, eu cred ca legionarismul s-a inscris intr-un cerc mai vast, cel al aparitiei fascismului in Europa. Romania este, fara indoiala, o tara europeana. Legionarii, intr-adevar, aveau o problema: omorau oameni. Insa legionarismul, cu tot aspectul sau antisemit evident prin fapte, cu toate ca omorau oameni, a izvorat din necesitatea obiectiva de a gasi o cale de progres unei societati agrare, cum era societatea romaneasca. La mijlocul celei de a doua jumatati a sec. XX nu se intrezarea o cale de progres a tarii noastre. Progres din toate punctele de vedere: social, economic, cultural si chiar politic. De aceea si mari intelectuali au aderat la acest curent de extrema dreapta, dar poate si din teama. Legionarismul s-a inscris intr-un curent european, foarte la moda in acei ani. Comunismul a fost impus de tancurile sovietice. Comunismul nu era conceput, nici macar ideologic, sa fie implementat in societati agrare. El a fost un curent care a aparut in Occident si era destinat Occidentului. Insa el s-a salasluit in societatile agrare din Estul Europei, fortand trecerea acestora catre societatea industriala si, prin dezvoltarea tehnologiei, catre societatea tehnologica. A fost din acest punct de vedere un accelerator de proces, ca sa zic asa. Dar care nu a tinut cont nici de persoana morala si nici de persoana juridica. La fel au facut si fascismul, si nazismul. Cel de-al Doilea Razboi Mondial, provocat de aceste totalitarisme, a fost un soi de revolutie, daca se poate spune asa, ce a avut drept scop distrugerea societatii interbelice si pregatirea umanitatii spre Revolutia Tehnico-Stiintifica. Duritatea cu care s-a actionat, reprobabila in plan moral, a fost si o expresie a unei mari suferinte morale pe care individul a trebuit s-o suporte, datorita trecerii cu repeziciune a unor etape de dezvoltare importante. S-a dorit distrugerea vechilor valori, inclusiv prin asasinarea oamenilor in razboi, in lagare, caci oamenii sunt purtatori de valori, pentru ca sa-si poata face loc o noua societate, bazata pe alte valori, caracteristice Revolutiei Tehnico-Stiintifice.

Trecerea de la Revolutia Tehnico-Stiintifica la Revolutia Informationala si a Telecomunicatiilor s-a produs mai lin. A insemnat sfarsitul comunismului, deoarece comunismul nu mai putea sa corespunda acestei noi etape, bazata pe informatie si telecomunicatie. In China comunismul s-a reformat, in sensul economiei de piata, ca o solutie pentru mentinerea lui. O solutie temporara. In Rusia s-a incercat o reforma prin peretroika si glasnost, dar a esuat, lasand Rusia intr-o mare problema de adaptabilitate la noile conditii. Observati ca incep sa se dezvolte curente care dau putere serviciilor secrete: controlul comunicatiilor, al internetului – tot o consecinta a trecerii, pentru ca politicul nu mai poate controla fenomenele societale. Observati si fenomenul terorist, framantarile din lumea musulmana. Putem sa punem la capitolul consecinte si razboiul din fosta Iugoslavie, razboiul din Irak, conflictele inghetate din spatiul ex-sovietic au inceput sa se desfasoare – cine si-ar fi imaginat asta in urma cu 50 de ani? Observati ca multi oameni au probleme de adaptabilitate si spune si Andrei Plesu: „67% dintre români care încă tînjesc după frumoasele vremuri ale socialismului multilateral dezvoltat”, cred ca nu putini considera bun comunismul, rai oamenii care au condus s.a. de genul acesta.

Fenomenul e in plina desfasurare.

Recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.